OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL LEGUMICULTURII CA ŞTIINŢĂ

Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice

şi al relaţiilor bio şi ecosistemice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu
elaborarea de tehnologii ce au în vedere realizarea condiţiilor optime, comform
cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în scopul valorificării în
măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor producţii
ridicate şi de calitate superioară, eşalonate pe o perioadă cât mai lungă de timp,
pe tot parcursul anului şi în condiţii economice avantajoase.
Privită în sens restrâns, legumicultura este ştiinţa care se ocupă de cultura
legumelor.
Denumirea de legumicultură provine de la cuvintele de origine latină:
“legumen” –vegetale cultivate pentru hrana omului şi “cultura” – priceperea de a
lucra pământul, de a îngriji plantele. După Chaux şi Foury (1995), noţiunea de
legume este atestată din 1530 şi derivă din latinescul “legumen’’ care este termen
de origine greacă ce desemna iniţial plantele cultivate pentru păstăi şi boabe verzi
sau uscate cum sunt cele din familia leguminoase.
Terminologia internaţională este destul de diferită dar defineşte acelaşi
conţinut:
engleză – vegetables crops sau vegetable cultivations, franceză – cultures
maraicheres, italiană – orticoltura etc.
 În vorbirea curentă, pentru definirea plantelor legumicole, se apelează la
termenul de "legume". Aceasta este o denumire generică ce se atribuie unor
părţi din plante (fructe, frunze, rădăcini, inflorescenţe) sau chiar plantelor întregi
şi care se utilizează în alimentaţie.
Se foloseşte frecvent şi termenul de "zarzavat", termen de origine turcă şi
care este echivalentul termenului de legumă. Ca urmare, este impropriu să
spunem "legume şi zarzavaturi", deoarece ambii termeni definesc acelaşi lucru.
Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale
omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu şi cunoştinţele
dar şi metodele de cultivare a plantelor legumicole. În felul acesta,
legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare, desprinzându-se de
fitotehnie.
Perfecţionarea tehnologiilor de cultură a plantelor legumicole în câmp,
apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în sere şi a celor protejate în adăposturi
din mase plastice sau sticlă, dar care nu beneficiază de sursă permanentă de
încălzire, a determinat o delimitare mai puternică a legumiculturii ca ştiinţă de
sine stătătoare.
 Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este
deosebit de importantă deoarece aceasta fundamentează practic tehnologia de
cultură.
De exemplu:
• la tomatele cultivate prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică
adâncime în sol (20 – 40 cm) fapt ce implică aplicarea repetată de irigări, cu
norme mai mici, pentru a asigura apa necesară plantelor. La tomatele cultivate
prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime mai mare în sol,
peste 1 m, caz în care plantele se pot aproviziona cu apă din straturile mai
profunde ale solului, caz în care culturile se irigă mai rar dar cu norme mai mari
de apă.
• cultivarurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin
diferite metode, în timp ce, la cele cu creştere determinată nu este necesară
susţinerea.
• la subsoara frunzelor de tomate se formează lăstari numiţi copili, caracter
interpretat diferenţiat în cadrul diferitelor tehnologii de cultură a tomatelor. Asfel,
la culturile în sere, solarii şi timpurii în câmp, copilitul se face radical, în timp ce,
la cultura de vară-toamnă se face parţial, lăsându-se 1-2 copili.
 Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii
de mediu – căldură, lumină, apă, aer, sol, hrană – prezintă importanţă
deosebită deoarece, prin tehnologiile de cultură aplicate căutăm să
asigurăm prin diferite mijloace şi metode cerinţele specifice fiecărei specii
cultivate şi chiar cele ale fiecărui cultivar, astfel încât să se poată valorifica
la maxim potenţialul genetic în scopul obţineri de producţii superioare
cantitativ şi calitati în condiţii de eficienţă economică sporită.
 Legumicultura, ca ştiinţă, poate fi împărţită în două părţi distincte:
legumicultura generală şi legumicultura specială.
Legumicultura generală se ocupă cu studierea aspectelor de ordin
general, principial, privind cultura plantelor legumicole, aspecte ce creează o bază
de cunoştinţe utile pentru legumicultură specială. Aceste aspecte au în vedere
importanţa alimentară, socială şi economică a cultuivării legumelor, bazele
biologice şi ecologia plantelor legumicole, cadrul organizatoric şi baza materială
necesare cultivării legumelor şi tehnologiile generale de cultivare în câmp, sere,
solarii şi deasemenea are în vedere producerea seminţelor de legume şi cultura
ciupercilor comestibile.
Legumicultura specială cuprinde aspectele particulare, specifice fiecărei
specii în parte, legate de importanţa cultivării, originea şi aria de răspândire,
particularităţi biologice şi ecologice şi tehnologiile de cultură practicate în diferite
sisteme (în câmp, sere, solarii etc).
Legumicultura are relaţii stânse cu alte domenii ştiinţifice cum sunt:
botanica, fiziologia plantelor, agrotehnica, agrochimia, fitopatologia şi entomologia,
pedologia, îmbunătăţiri funciare, chimia şi biochimia, tehnologia păstrării şi
valorificării produselor horticole, contabilitate, management şi marketing etc.
 Pe glob se cultivă aproximativ 250 de specii legumicole, în
prezent, existând o preocupare permanentă pentru lărgirea sortimentului
cultivat, cu noi specii şi varietăţi provenite în principal din flora spontană.
În ţara noastră se cultivă, în mod curent, aproximativ 40 de
specii legumicole, baza sortimentului (aproximativ 85% din
suprafaţa cultivată) fiind însă una destul de redusă, reprezentată de:
- tomate peste 20%
- pepeni verzi şi galbeni 20%
- varză 15%
- rădăcinoase 10%
- ceapă uscată 10%
- ardei 5%
 SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI DE PERSPECTIVĂ
A LEGUMICULTURII PE PLAN MONDIAL
Cultura plantelor legumicole se practică în toate ţările lumii,
ocupând suprafeţe diferite în funcţie de condiţiile de relief, climă, sol, ca
şi de nivelul de dezvoltare economică.
Anuarul FAO, 2000, menţionează o suprafaţă mondială cultivată cu
legume de 41,6 milioane hectare, din care peste jumătate se găsesc în
Asia (28,3 mil.ha), 5,2 mil.ha în Europa, 4,5 mil.ha în Africa şi 3,5 mil.ha
în continentul american. Din datele statistice se poate constata că de-
alungul anilor, aceste suprafeţe ca şi ponderea lor din suprafaţa totală
cultivată pe glob, au suferit modificări nesemnificative.
Pe plan mondial se constată, în ultimul sfert de veac o sporire a
producţiei de legume, pe toate continentele. Astfel în perioada 1980-
2000 producţia mondială de legume a crescut cu 92% (tabelul 1).
Creşterea cea mai mare s-a înregistrat în Asia (140%), în timp ce în
aceeaşi perioadă, în Europa, producţia de legume a crescut cu doar cu
54%.
Din producţia totală de legume realizată în anul 2000, continentul
Asia a asigurat 66,8%, iar Europa 14,3%.
 Diferenţa Diferenţa
1980 1989 1997 2000 1980- 2013 2000-
Continentul
2000 2013
mii tone mii tone mii tone mii tone % mii tone %
Total glob 349680 458728 595565 670074 92% 1115480 66,5
Africa 23430 32076 38047 44018 88% 77190 75,36
America de 32093 41201 47136 50975 59% 36490 - 28,4
Nord
America de 11531 14575 17346 18979 65% 25720 35,5
Sud
Asia 189207 266397 395227 454097 140% 876260 92,97
Europa 62457 69889 88009 96073 54% 96180 0,11
Oceania 1721 2456 2928 3202 86% 3640 13,68

Evoluţia producţiei de legume pe plan mondial, în perioada 1980-2013

(FAOSTAT DATA BASE - 1982, 1997, 2000, 2013
Din producţia totală de legume realizată în anul 2000, continentul Asia a asigurat 66,8% iar
Europa 14,3%. Pentru anul 2013, continentul Asia asigură 78,5% din producţia totală de
legume iar Europa (locul II ) are o contribuţie de doar 8%
Analiza evoluţiei producţiei de legume la nivel mondial evidenţiază faptul că, în ultimul sfert
de veac, producţia totală a cunoscut o creştere de peste 150%, creştere bazată în principal
pe creşterea producţiei din Asia, respectiv China, unde aceasta s-a triplat.
 De remarcat este faptul că, deşi suprafeţele cultivate cu legume nu au
sporit semnificativ, cu excepţia celor ocupate de sere şi solarii, creşterea
producţiei totale a fost substanţială şi s-a realizat pe baza îmbunătăţirii
randamentului productiv ca urmare a progresului tehnic înregistrat în
domeniul horticol.
Sporirea producţiei de legume pe plan mondial a fost posibilă datorită
concentrării producţiei de legume în zonele favorabile, perfecţionării tehnologiilor
de cultură, diversificării sortimentului de specii şi soiuri cultivate, extinderii în
cultură a hibrizilor cu un potenţial de producţie ridicat, dezvoltării sectorului de
culturi în sere şi solarii prin creşterea suprafeţelor şi generalizarea tehnologiilor
moderne, diminuării pierderilor cauzate de boli şi dăunători prin combaterea
integrată a acestora.
Creşterea producţiei de legume se datorează şi preocupării continue a
majorităţii statelor lumii pentru asigurarea unui consum ridicat de legume pe tot
parcursul anului.
În acelaşi timp, o serie de ţări, se preocupă pentru producerea unor cantităţi
de legume tot mai ridicate destinate exportului în alte state, cu condiţii naturale sau
economice mai puţin favorabile pentru producerea de legume.
In privinţa sortimentului cultivat, datele FAO arată că în anul 2000, primele
locuri în lume au fost ocupate de tomate (100,8 mil. tone), varză (52,3 mil. tone),
ceapă, morcov.
 Datorită diferenţelor privind condiţiile climatice şi dezvoltarea
tehnologică, în diferite ţări din lume producţiile medii obţinute au
valori diferite şi ca urmare, consumul mediu de legume
(proaspete şi conservate) diferă mult de la o ţară la alta.
• în ţările dezvoltate consumul mediu variază între 100-170
kg/loc./an (SUA, Italia ,Grecia, Olanda, Germania, Japonia, etc.),
• în cele în curs de dezvoltare este de numai 30-50 kg/ loc./an
(India, Iran),
• în alte ţări consumul este şi mai scăzut (Indonezia, Nigeria).
La nivelul ONU, consumul anual de legume/locuitor
corectat cu numărul de specii legumicole din sortimentul de
bază constituie unul dintre indicatorii importanţi de apreciere
a nivelului de trai dintr-o ţară sau regiune.
 IMPORTANŢA, UTILITATEA ŞI STADIUL ACTUAL AL
SECTORULUI LEGUMICOL ÎN ŢARA NOASTRĂ
Legumicultura, ca sector al producţiei agricole vegetale, prezintă o
importanţă socială şi economică deosebită.
Strategiile alimentare, bazate pe considerente de ordin nutriţional, cer
ca în alimentaţia omului modern, supus mai puţin eforturilor fizice şi din ce în
ce mai mult celor intelectuale, să crească consumul de legume şi, datorită
caracterului intensiv al culturilor de legume, cultivatorii au posibilitatea
utilizării raţionale, intensive şi permanente a terenurilor, spaţiilor, utilajelor şi
forţei de muncă, în condiţiile în care atât cheltuielile cât şi veniturile să poată
fi eşalonate pe întreg parcursul anului.
În cadrul producţiei vegetale din ţara noastră, legumicultura reprezintă
un domeniu cu un înalt grad de intensivitate şi o productivitate deosebită, cu
implicaţii majore în economia naţională, deoarece, deşi ocupă suprafeţe
reduse, aproximativ 1,5 până la maxim 2% din suprafaţa arabilă a ţării
noastre (între 150 – 240mii ha), volumul producţiei realizate depăşeşte
10% din totalul producţiei vegetale, fiind cuprins între 3450 şi 3900 mii
to (MAPDR, 2003 – Prognoză privind cererea şi oferta pe piaţa legumelor
2003-2007, Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010), deşi, datele
statistice oficiale privind suprafeţele cultivate cu legume, în funcţie de sursă,
prezintă diferenţe destul de mari
 Suprafaţa productivă de primăvară în anul 2009
(AGR 2ª- sursa MAPDR)
Centralizator total ţară – hectare –
din care:
SECTOR PRIVAT SECTOR de stat
TOTAL din care:
Denumirea culturilor
AGRICULTURĂ TOTAL exploataţii agricole TOTAL
PRIVAT individuale
B 1 2 3 4
Legume de câmp şi în solarii – total 150953 150599 143974 354
Tomate – total 47483 47387 45418 96
- tomate timpurii şi de vară 17256 17,223 16672 33
- tomate de toamnă 30227 30,164 28746 63
Varză – total 43434 43353 41231 81
- varză timpurie şi de vară 11493 11479 11143 14
- varză de toamnă 31941 31874 30088 67
Ardei – total 20155 20140 19075 15
Castraveţi 12327 12231 11851 96
Vinete 9838 9835 9376 3
Conopidă 2654 2654 2388 0
Alte legume – total 15062 14999 14635 63
 Suprafaţa cultivată cu legume în România
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010
Specificare Suprafaţa (mii ha)
2007 2008 2009 2010 2013
Legume de câmp şi solarii, 253,4 268,6 267,1 262,7 3961
d.c.
Tomate 46,0 51,5 49,1 49,8 48,3
Ceapă uscată 34,1 35,0 35,2 33,3 32,2
Usturoi uscat 11,5 13,8 13,1 13,0 10,6
Varză 46,1 49,0 48,3 47,0 54,9
Ardei 18,6 20,2 20,0 19,1 19,5
Pepeni verzi şi galbeni 31,0 29,7 33,5 31,5 30,3
Producţia de legume din România
Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2013
Specificare Producţia totală (mii t)
2007 2008 2009 2010 2013 2014
Legume de câmp şi 3116,8 3819,9 3901,9 3875,4 3961 3802,5
solarii, d.c.
Tomate 640,8 814,4 755,6 780,3 749,1 706,2
Ceapă uscată 325,0 395,6 378,1 367,8 391,8 387
Usturoi uscat 49,9 72,3 63,2 73,4 62,1 62,8
Varză 893,2 964,6 1001,9 981,2 1156,4 1123,1
Ardei 184,9 238,7 245,7 216,8 227,7 228,5
Pepeni verzi şi galbeni 408,0 562,3 652,8 662,9 634,8 530,6
 Locul şi rolul legumiculturii, ca ramură a producţiei agricole din
ţara nostră, sunt determinate de favorabilitatea climei şi solurilor din ţara
noastră pentru creşterea şi dezvoltarea multor specii de plante
legumicole, tradiţia îndelungată şi priceperea cultivatorilor, numărul
mare de specialişti în domeniu, acumulări anterioare privind baza
tehnico-materială, care poate fi îmbunătăţită fără prea mari eforturi,
existenţa unei importante pieţe de desfacere reprezentată de consumul
populaţiei şi de fabricile de conserve.
Legumicultura are ca scop atât asigurarea de alimente necesare
populaţiei, cât şi de furnizarea de materii prime pentru industria
conservelor, precum şi cantităţi mari de produse pentru export.
Din datele furnizate de MAPDR, INS şi Anuarul statistic al
României, în anul 2009 producţia de legume a fost de 181,7
kg/locuitor, mai mare decât consumul mediu (legume şi produse din
legume – echivalent în legume prospete) pe acelaşi an 2009, care a
fost de 168,2 kg/locuitor. Diferenţa dintre aceşti indicatori a costituit
baza exportului de legume, proaspete sau prelucrate, efectuat de
România către diferite pieţe externe.
 177,6 181,7
200
180
160 125,3 135,8
140 113 126,6
107,6
120
100 72,2 productia de
80 legum e (kg/cap
60 locuitor)
40
20
0
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2008 2009

Productia de legume (la sfarsitul anului) – kg/locuitor

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 2010

200 181,7 176 168,2

164,1

150
113

100
consum ul
(kg/locuitor)
50

0
1994 2006 2007 2008 2009

Consumul de legume şi produse din legume (în echivalent legume proaspete,

leguminoase boabe şi pepeni – kg/locuitor
Ca urmare, obiectivele fundamentale ale legumiculturii sunt:
•acoperirea integrală a cerinţelor populaţiei pentru consumul de legume în stare
proaspătă şi prelucrată(congelată şi conservată);
•eşalonarea producţiei pe tot parcursul anului prin practicarea de culturi în câmp,
solarii şi sere;
•diversificarea continuă a producţiei şi a sortimentului cultivat, în vederea sporirii
gamei de produse proaspete şi pralucrate;
•îndeplinirea criteriilor de folosire intensivă a resurselor materiale, energetice şi
biologice implicate în procesul de producţie;
•cultivarea unor soiuri şi hibrizi de mare productivitate, cu calităţi tehnologice şi
nutriţionale superioare, rezistenţi la agenţii patogeni şi la diferite condiţii de mediu;
•organizarea şi producerea de legume pentru export, mai ales în zonele unde există
condiţii naturale favoravile şi tradiţie pentru legumicultură;
•practicarea unor tehnologii moderne, cu risc redus de poluare şi consumuri
energetice specifice mici, care să permită creşterea productivităţii, în condiţii de sporire
a ratei profitului;
•pregătirea şi perfecţionarea profesională şi managerială a specialiştilor şi a
tuturor producătorulor de legume;
•cunoaşterea pârghiilor de integrare pe orizontală şi pe verticală a procesului de
producţie;
•adaptarea la un sistem legislativ şi managerial îmbunătăţit care să creeze cadrul
desfăşurării unei activităţi economice productive.
 Spre deosebire de alte sectoare de producţie agricolă, cultura legumelor prezintă unele
particularităţi:
• ocupă suprafeţe relativ reduse, dar pe terenurile cu fertilitate ridicată, irigabile şi mecanizabile;
• are un grad înalt de intensivitate, datorită faptului că necesită, de obicei, mai multă forţă de
muncă şi mijloace materiale;
• pentru obţinerea de legume proaspete în tot cursul anului, se practică la unele specii, culturi în
spaţii încălzite (sere, răsadniţe) sau neîncălzite (solarii, adăposturi temporare);
• pentru marea majoritate a speciilor de legume, dar mai ales pentru cele cultivate în sere,
solarii, răsadniţe şi timprii în câmp, pentru înfiinţarea culturilor se produc răsaduri, situaţie în care
trebuie asigurate spaţiile şi condiţiile de tehnologie specifice acestei verigi intermediare, mare
consumatoare de resurse energetice şi forţă de muncă;
• tehnologia de cultură variază, chiar şi la aceeaşi specie, în funcţie de destinaţia producţiei
(consum, industrializare) şi de perioada de valorificare (culturi timpurii, de vară sau de toamnă);
• spre deosebire de majoritatea culturilor agricole în câmp, la unele culturi de legume sunt
necesare lucrări de ingrijire individuală a plantelor, care au ca scop dirijarea creşterii şi fructificării;
• datorită perisabilităţii ridicate a majorităţii speciilor legumicole sunt necesare măsuri speciale în
ceea ce priveşte recoltarea, condiţionarea, transportul şi păstrarea acestora în vederea
valorificării;
• perfecţionarea tehnologiilor de cultură prin mecanizare şi automatizare face ca procesele de
producţie din legumicultură să capete un caracter industrial.
 În perspectiva dezvoltării legumiculturii, pe plan mondial dar şi în ţara noastră se
remarcă următoarele tendinţe:
1. Comasarea (concentrarea) suprafeţelor cultivate cu legume şi specializarea fermelor;
2. Aplicarea celor mai noi tehnologii de cultură;
3. Extinderea unor metode noi de cultură (fără sol, biologice, biodinamice);
4. Integrarea pe orizontală şi pe verticală a producţiei;
5. Extinderea in cultură a hibizilor şi a soiurilor performante, cu potenţial productiv foarte
ridicat şi cu rezistenţă genetică la boli şi dăunătorii;
6. Exploatarea durabilă a resurselor naturale (sol, apă), protecţia mediului, practicatea
legumiculturii biologice bazată pe metode de producţie nepoluante şi pe biotehnologii;
7. Creşterea eficienţei economice a culturilor prin alegerea corectă a sortimentului cultivat,
ţinând cont de cerinţele şi tendinţele pieţei;
8. Diversificarea sortimentului prin preluarea în cultură a unui număr mare de specii
provenite în special din flora spontană, dar şi diversificarea sortimentului cultivat la nivel de
specie (de exemplu la ardeiul gogoşar se cultivă peste 50 de soiuri şi hibrizi; la ardeiul gras
peste 70 de soiuri şi hibrizi; la castraveţi peste 100 de soiuri şi hibrizi etc.
9. Folosirea îngrăşămintelor şi a pesticidelor pentru obţinerea unor producţii mari la
unitatea de suprafaţă;
10. Introducerea pe scară largă a mecanizării şi chiar automatizării procesului de producţie
(in special în sere şi sere solar) folosind maşini specifice, complexe care să permită
efectuarea la o singură trecere a 3-4 lucrări. În acest fel se reduc tasarea accentuată a
solului şi consumul de energie;
11. Perfecţionarea sistemelor de cultură a plantelor legumicole din sere prin înlocuirea
solului (ca suport de cultură) cu substraturi de natură organică sau anorganică şi cu soluţii
nutritive;
 12. Dezvoltarea conceptelor de combatere integrată sau de combatere
biologică a bolilor şi dăunătorilor din culturile legumicole;
13. Utilizarea bondarilor pentru polenizarea culturilor ăn sere;
14. Extinderea suprafeţelor cultivate cu legume protejate ăn adăposturi
acoperite cu materiale plastice, fiind mai economice decât serele deoarece se
reduc considerabil costurile aferente energiei termice;
15. Utilizarea unor surse alternative de energie pentru încălzirea spaţiilor
de cultură (energie eoliana, geotermică, geotermală etc.);
16. Cultivarea legumelor pe teren modelat şi mulcit cu diferite materiale
(paie, frunze, mase plastice ordinare sau biodegradabile, folii biocompozite pe
bază de celuloză etc.);
17. Aplicarea pe scară largă a irigării prin picurare, metodă ce asigură cel
mai scăzut nivel al consumului de apă pe fondul asigurării unui randament mare
de utilizare a acesteia de către plante;
18. Extinderea fertiirigării (fertigării, irigării fertilizante) – odată cu apa de
irigare se pot administra şi îngrăşăminte uşor solubile, metoda conducând la
creşterea randamentului de utilizare a fertilizanţilor aplicaţi;
19 Asigurarea securităţii alimentare prin obţinerea unor produse de calitate,
sănătoase, nepoluate cu reziduuri chimice, nitraţi, metale grele.
20. Diversificarea gamei de legume conservate, a tipurilor de ambalaje,
extinderea preambalării legumelor, în vederea ridicării valorii comerciale a
acestora.