Conceptia vechilor egipteni despre suflet si viata de apoi

Conform relatarilor lui Herodot in Istoriile sale, vechii evrei credeau cu tarie in existenta sufletului si
in existenta vietii spirituale ce incepea odata cu decesul. Mai mult decat atat, egiptenii aveau o
singura notiune pentru a defini viata pamanteasca dar si cea spirituala, si anume ankh (viata).

Viata spirituala nu insemna altceva decat continuarea vietii pamantesti.In opinia lor, singura
diferenta dintre viata pamanteasca si cea spirituala era aceea ca mortii locuiau undeva in Apus,
Imentet, iar cei vii traiau in Rasarit, pe Nil. Pentru egipteni, mortii constituiau „poporul Apusului”.

Din cercetarile egiptologilor reiese faptul ca, pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si
personalitatea pe care noi, crestinii, obisnim sa le conferim sufletului nemuritor.1

In Egiptul Antic exista credinta in „suflete”, conform careia corpul ar dispune de diferite substante
intelectuale aflate in stransa legatura cu elementele lumii divine, dar si cu cele ale vietii pamantene.2
Pentru ei, sufletul era scindat in partu parti, si anume: Ka, Ba, Akh si Ran.

Ka-ul era considerat dublura spirituala a omului,care se nastea odata cu acesta, fiind modelat la
roata olarului de catre zeul Khnum. Era considerat nemuritor si un element vital pentru continuarea
existentei in Lumea de Apoi.3 Ka-ul nu parasea corpul in momentul mortii, ci coboara in mormant,
pastrandu-se atat timp cat se pastreaza si trupul. De aici reiese si grija deosebita pe care o acordau
vechii egipteni practicii mumificarii si construirii de piramide ca morminte protectoare si durabile
pentru raposat.

Ba-ul (Bai) reprezenta „sufletul” propriu-zis care, in timpul vietii, avea rolul de a anima trupul.Dupa
trecerea trupului in nefiinta, Ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Ba-ul reprezenta o
conexiune intre mumie si lumea exterioara, iar in cazul zeilor o manifestare a acestora.

Ran-ul reprezenta o existenta reala de sine sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia
pastrat cat mai mult cu putinta pe pamant in memoria descendentilor. Stergerea numelui raposatului
de pe mormantul sau era echivalata cu o mare crima.4

Akh-ul intruchipa capacitatea de stralucire a „sufletului”, de asemenea starea si forta care emana
din individ, fiind si forta divinitatii.Akh-ul era sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. La judecata
lui Osiris, inima era cantarita pe o balanta pentru a vedea daca respectiva persoana a savarsit in
timpul vietii pamantesti mai multe fapte bune sau rele, daca se afla printre cei buni sau cei rai.

Destinul sufletului dupa moarte

La vechii egipteni, moartea era redata prin intermediul unei fiinte fantastice, un sarpe cu cap de om
si coada terminata cu cap de sacal, avand patru picioare si doua aripi, a carei nume este: „Moartea,
zeul cel mare, cel care a conceput zeii si oamenii”.5

Locul de veci al egiptenilor in perioada preistorica il constituia mormantul insusi. Abia la inceputul
dinastiei a-IV-a apare credinta cum ca sufletul decedatului poate parasi mormantul pe o perioada mai
mica sau mai mare de timp. Tot acum apare si credinta conform careia sufletul calatoreste spre
taramul unei lumi indepartate a mortilor, fiind nevoit sa parcurga un drum greu si anevoios.

1
Pr. Prof. Dr Nicolae Achimescu, Istoria si filozofia religiei la popoarele...., Editura ..... p.81
2
Miron Ciho, Studii privind magia egipteana antica, Editura Universitatii din Bucuresti,2007,p.27
3
Ibidem,p.27
4
Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Istoria si folozofia religiei la popoarele...,Editura....p.82
5
Miron Ciho....................................p.29
 In functie de zona Egiptului si de caracterul special al divinitatii locale, putem identifica mai multe
credinte privind destinul sufletului dupa moarte. De exemplu, la Memfis se considera ca sufletele
merg intr-un loc trist, in desertul Libiei.Conform teologiei heliopolitane, sufletele calatoresc fericite
spre apus impreuna cu zeul Re, pe barca acestuia, iar in Abydos se credea ca intrarea in lumea de
dincolo se facea printr-o crapatura a multelui situat la Apus de acest oras, acolo unde barca Soarelui
disparea in fiecare seara.

Versiunea eshatologica predominanta ramane cea osiriana. Potrivit acestei credinte, regele,iar mai
tarziu orice persoana decedata, se indetifica dupa moarte cu Osiris si primeste o noua viata. Asa cum
o planta se reinnoieste in fiecare an, tot asa si viata lui Osiris. „Eu traiesc, eu mor, eu sunt Osiris...Eu
traiesc, eu mor, eu sunt orzul, eu nu dispar”. Asa cum Osiris a fost declarat drept dupa moartea sa si
a primit demnitatea sa de rege in lumea subpamanteana, tot la fel regele defunct este „indreptat”,
iar urmasul sau apare ca mostenitorul sau de drept al lui Horus.6

6
Pr Dr. Achimescu........p.83