Modelul atomic Bohr este primul model de natură cuantică al atomului și a fost introdus în

anul 1913 de către fizicianul danez Niels Bohr. Acest model preia modelul planetar al lui Ernest
Rutherford și îi aplică teoria cuantelor. Deși ipotezele introduse de către Bohr sunt de natură
cuantică, calculele efective ale mărimilor specifice atomului sunt pur clasice, modelul fiind, de
fapt, semi-cuantic. Modelul lui Bohr este aplicabil ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc,
adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă a nucleului).
Îmbunătățirea modelului Rutherford este în mare parte o interpretare fizică cuantică a acestuia.
Succesul cheie al modelului constă în explicarea formulei Rydberg pentru liniile de emisie
spectrală ale hidrogenului atomic. În timp ce formula Rydberg fusese cunoscută experimental, nu
a avut o bază teoretică până la introducerea modelului Bohr. Modelul Bohr nu explică doar
motivul pentru structura formulei Rydberg, ci și justificarea rezultatelor sale empirice în termeni
de constante fizice fundamentale.[1]
Modelul Bohr este un model relativ primitiv al atomului de hidrogen, în comparație
cu atomul învelișurilor de valență. Ca teorie, el poate fi derivat ca o aproximare de ordinul întâi
a atomului de hidrogen utilizând mecanica cuantică mai largă și mai exactă și astfel poate fi
considerat o teorie științifică depășită. Cu toate acestea, din cauza simplității sale și a rezultatelor
sale corecte pentru sistemele selectate, modelul Bohr este încă învățat în mod obișnuit ca
introducere în mecanica cuantică sau diagramele de nivel energetic înainte, de a trece la unul mai
precis, atomul învelișurilor de valență. Un model asemănător a fost propus inițial de Arthur Erich
Haas în 1910, dar a fost respins. Teoria cuantică a perioadei dintre descoperirea de către Planck a
cuantei (1900) și apariția unei mecanici cuantice mature (1925) este adesea menționată ca vechea
teorie cuantică.

Modelul Bohr cu număr maxim de electroni per înveliș cu învelișuri marcate în notația razelor X
La începutul secolului XX, experimentele lui Ernest Rutherford au stabilit că atomii constau
dintr-un nor difuz de electroni încărcați negativ care înconjoară un nucleu mic, dens, încărcat
pozitiv.[2] Având în vedere aceste date experimentale, Rutherford a considerat în mod firesc un
atom ca model planetar, modelul Rutherford din 1911 - electroni care orbitează un nucleu solar -
cu toate acestea, atomul ca model planetar a avut o dificultate tehnică. Legile mecanicii clasice
(adică formula Larmor) prezic că electronul va elibera radiațiile electromagnetice în timp
orbitează nucleul. Deoarece electronul ar pierde energie, ar fi atras în spirală rapid spre interior,
prăbușindu-se în nucleu într-un interval de timp de 16 picosecunde.[3] Acest model de atom este
dezastruos, deoarece prezice că toți atomii sunt instabili.[4]
De asemenea, pe măsură ce electronii cad în spirală în interior, emisia ar crește rapid în
frecvență, pe măsură ce orbita ar deveni mai mică și mai rapidă. Aceasta ar produce o difuzie
continuă, în frecvență, a radiației electromagnetice. Cu toate acestea, experimentele din secolul al
XIX-lea cu descărcări electrice au arătat că atomii vor emite lumină (adică radiații
electromagnetice) numai la anumite frecvențe discrete.
Pentru a depăși această dificultate, Niels Bohr a propus, în 1913, ceea ce se numește acum
modelul lui Bohr al atomului. El a sugerat că electronii puteau avea doar anumite mișcări clasice:

1. Electronii din atomii orbitează nucleul.

2. Electronii pot orbita numai în mod stabil, fără a radia, pe anumite orbite (numite de Bohr
"orbite staționare" [5]) la un anumit set discret de distanțe față de nucleu. Aceste orbite
sunt asociate cu energii definite și sunt denumite, de asemenea, învelișuri de energie sau
niveluri de energie. În aceste orbite, accelerația electronului nu are ca rezultat radiații și
pierderi de energie, așa cum este cerut de electromagneții clasici. Modelul lui Bohr al
unui atom se bazează pe teoria cuantică a radiației Planck.
3. Electronii pot câștiga și pierde energie doar sărind de la o orbită permisă la alta,
absorbind sau emițând radiații electromagnetice cu o frecvență ν determinată de diferența
energetică a nivelelor în relația Planck:
ΔE = E2 - E1 = hν, unde h este constanta lui Planck. Frecvența radiației emise pe orbita
perioadei T este la fel ca în mecanica clasică; este reciproca perioadei clasice a orbitei: ν = 1/T.

1. Momentul unghiular, L, a electronului care orbitează, este cuantificat astfel încât

mevr = nħ
unde n = 1, 2, 3, ... se numește numărul cuantic principal si ħ = h/2π. Valoarea cea mai mică a
lui n este 1; aceasta oferă cea mai mică rază orbitală posibilă, de 0,0529 nm, cunoscută sub
numele de raza Bohr. Odată ce un electron se află în cea mai mică orbită, nu se poate apropia de
proton. Pornind de la regula cuantică a momentului unghiular, Bohr[2] a reușit să calculeze
energiile orbitelor permise ale atomului de hidrogen și ale altor atomi și ioni asemănători
hidrogenului.
Alte puncte sunt:

1. Ca și în teoria lui Einstein a efectului fotoelectric, formula lui Bohr presupune că în

timpul unui salt cuantic se emite o cantitate discretă de energie. Cu toate acestea, spre
deosebire de Einstein, Bohr a rămas la teoria clasică Maxwell a câmpului
electromagnetic. Cuantificarea câmpului electromagnetic a fost explicată prin
discrepanța nivelurilor energiei atomice; Bohr nu a crezut în existența fotonilor.
2. Conform teoriei lui Maxwell, frecvența ν a radiației clasice este egală cu frecvența de
rotație νrot a electronului în orbita sa, cu armonici la multiplii întregi ai acestei frecvențe.
Acest rezultat este obținut din modelul Bohr pentru salturi între nivelele energetice En și
En-k atunci când k este mult mai mic decât n. Aceste salturi reproduc frecvența
armonicei k a orbitei n. Pentru valori suficient de mari ale lui n (așa-numitele stări
Rydberg), cele două orbite implicate în procesul de emisie au aproape aceeași frecvență
de rotație, astfel încât frecvența orbitală clasică nu este ambiguă. Dar
pentru n (sau k mare) mic, frecvența radiațiilor nu are o interpretare clasică clară.
 Aceasta marchează nașterea principiului corespondenței, cerând ca teoria cuantică să fie
de acord cu teoria clasică numai în limita numerelor cuantice mari.
3. Teoria Bohr-Kramers-Slater (teoria BKS) este o încercare eșuată de a extinde modelul
Bohr, care încalcă conservarea energiei și a impulsului în salturi cuantice, legile de
conservare păstrându-se doar în medie.
Condiția lui Bohr, conform căreia momentul unghiular este un multiplu întreg al lui ħ, a fost
reinterpretat în 1924 de către de Broglie ca o condiție de undă staționară: electronul este descris
de o undă și un număr întreg de lungimi de undă trebuie să se potrivească de-a lungul
circumferinței orbitei electronului:
nλ = 2πr.
Bohr a descris un moment unghiular al orbitei de electroni ca 1/2h în timp ce lungimea de undă a
lui de Broglie λ = h/p descria h împărțită la impulsul electronului. În 1913, totuși, Bohr și-a
justificat regula apelând la principiul corespondenței, fără a oferi niciun fel de interpretare a
undelor. În 1913, comportamentul ondulatoriu al particulelor de materie, cum ar fi electronul
(adică undele de materie), nu a fost bănuit.
În 1925, a fost propus un nou tip de mecanică, mecanica cuantică, în care modelul de electroni al
lui Bohr care se deplasa pe orbite cuantificate a fost extins la un model mai precis al mișcării
electronilor. Noua teorie a fost propusă de Werner Heisenberg. O altă formă a aceleiași teorii,
mecanica ondulatorie, a fost descoperită independent de fizicianul austriac Erwin Schrödinger
prin raționamente diferite. Schrödinger a folosit undele de materie de Broglie, dar a căutat soluții
de undă cu o ecuație tridimensională a undelor care descrie electronii care erau constrânși să se
deplaseze în jurul nucleului unui atom de tip hidrogen, fiind reținuți de potențialul încărcăturii
nucleare pozitive.

Postulatele lui Bohr[modificare | modificare sursă]

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe două postulate:
Primul postulat al lui Bohr[modificare | modificare sursă]
Este legat de orbitele atomice și presupune că electronul se rotește în jurul nucleului numai pe
anumite orbite circulare permise, fără a emite sau a absorbi energie radiantă. Aceste stări se
numesc staționare și au un timp de viață infinit și energie constantă, electronul trecând pe alte
nivele energetice doar dacă este perturbat din exterior. Electronul se menține pe o orbită
staționară datorită compensării forței centrifuge cu forța de atracție coulombiană.
Primul postulat a fost introdus pentru explicarea stabilității atomului. El este în contradicție
cu fizica clasică. Conform teoriilor acesteia, o sarcină electrică în mișcare accelerată
emite radiație electromagnetică. Aceasta ar duce la scăderea energiei sistemului, iar traiectoria
circulară a electronului ar avea raza din ce în ce mai mică, până când acesta ar "cădea" pe nucleu.
Experimental se constată, însă, că atomul este stabil și are anumite stări în care energia sa se
menține constantă.
Al doilea postulat al lui Bohr[modificare | modificare sursă]
Afirmă faptul că un atom emite sau absoarbe radiație electromagnetică doar la trecerea dintr-o
stare staționară în alta. Energia pe care o primește sau o cedează este egală cu diferența dintre
energiile celor două nivele între care are loc tranziția. Radiația emisă sau absorbită are frecvența
dată de relația obținută în cadrul teoriei lui Max Planck:

unde:

 reprezintă constanta lui Planck;

 frecvența radiației emise/absorbite;

 energiile stărilor staționare între care are loc tranziția.

Atomul trece dintr-o stare staționară în alta cu energie superioară doar dacă i se transmite o
cuantă de energie corespunzătoare diferenței dintre cele două nivele. La revenirea pe nivelul
inferior se emite o radiație de aceeași frecvență ca și la absorbție. Acest fapt exprimă natura
discontinuă a materiei și energiei la nivel microscopic. De asemenea, frecvențele radiațiilor
atomice depind de natura și structura atomului și au valori discrete, spectrele lor fiind spectre
de linii.

Condiția de cuantificare[modificare | modificare sursă]

Cuantificarea momentului cinetic[modificare | modificare sursă]

Condiția de cuantificare se exprimă, de obicei, în legătură cu momentul cinetic al

electronului aflat în mișcare circulară pe o orbită în interiorul atomului.

unde

 este un număr întreg, numit număr cuantic principal;

 reprezintă constanta redusă a lui Planck.

Condiția rezultă din primul postulat al lui Bohr, considerând ipoteza lui de
Broglie referitoare la dualismul undă-particulă. Pentru un atom aflat într-o stare
staționară, electronul trebuie să se deplaseze pe o orbită stabilă, adică unda sa asociată sa
fie staționară. Acest lucru este posibil dacă lungimea traiectoriei electronului este un

multiplu al lungimii de undă a undei asociate. Dacă este raza traiectoriei,

condiția se poate scrie:

Aplicând ipoteza lui de Broglie se obține:

unde simbolizează impulsul electronului.

De aici, .
Cuantificarea razelor orbitelor electronilor[modificare | modificare sursă]
Pornind de la aceasta și considerând egalitatea forțelor de atracție electrostatică
cu cele centrifuge, se poate deduce condiția pentru cuantificarea razelor orbitelor
electronilor. Pentru atomul de hidrogen (Z=1) se obține:

unde mărimile reprezintă:

 , permitivitatea electrică a vidului;

 , constanta lui Planck;

 , masa electronului;

 , sarcina electronului;

 , raza corespunzătoare numărului cuantic , numită și prima rază

Bohr.
Relația exprimă faptul că un electron se poate deplasa doar pe anumite orbite
în cadrul atomului, raza acestora crescând cu pătratul numărului cuantic

principal .
Cuantificarea energiei totale[modificare | modificare sursă]
În modelul planetar, nucleul este considerat fix, iar energia totală a atomului
este dată de suma energiilor cinetice și potențiale ale electronului aflat în
mișcare circulară. Introducând cuantificarea razei calculată de Bohr în
expresia energiei, se obține pentru atomul de hidrogen:

unde cu se notează energia atomului de hidrogen în stare

fundamentală . Se observă că energia este minimă pentru ,

adică starea fundamentală este o stare de echilibru și are un timp de
viață infinit. În acest caz, energia de legatură a electronului este maximă,
fiind egală cu valoarea absolută a energiei unei stări legate. Celelalte

stări se numesc stări excitate. Atomul are o infinitate de nivele de

energie situate la intervale din ce în ce mai apropiate. La limită,

pentru , energia tinde la valoarea zero. Valorile pozitive ale energiei

sunt continue, iar electronul se deplasează liber pe o traiectorie deschisă,
în afara nucleului.

Deficiențe ale modelului[modificare | modificare sursă]

Acest model nu poate explica spectrele de emisie și energia de
ionizare decât pentru atomul de hidrogen și ionii hidrogenoizi. Nu a
putut fundamenta stiintific spectrele unor atomi grei. Nu a putut explica
formarea legaturilor duble. Nu a putut fundamenta scindarea liniilor
spectrale intr-un camp perturbator.
Aceste deficiente au fost rezolvate prin aparitia modelului atomic Bohr-
Sommerfeld - modelul precuantic

Referințe