Clasificare stelară

Soarele este steaua centrală a Sistemului Solar. Deși pentru oameni pare a fi cea mai mare stea
care urcă și coboară de pe bolta cerească, nu este și cea mai mare stea din Univers, ci o stea
mijlocie. Ce se vede pe cer este diametrul aparent, unul dintre multele criterii pentru clasificarea
stelelor.

După Scara Secchi[

Abatele Angelo Secchi.

Între 1870 și 1880, unul dintre pionierii spectroscopiei stelare, Abatele Angelo Secchi a
creat Scara Secchi spre a ordona spectrul observat. A dezvoltat inițial 4 clase de stele[1][2]:

 Clasa I: stele albe și albastre cu largi linii de hidrogen greu (clasa modernă A)
 Clasa a II-a : stele galbene – linii de emisie în hidrogen mai scăzute dar linii metalice
stridente (clasele moderne G și K)
 Clasa a III-a : stele portocalii spre roșu cu benzi spectrale complexe (clasa modernă M)
 Clasa a IV-a : stele roșii cu importante linii de emisie în Carbon.
In 1878 a adaugat o a cincea clasă:

 Clasa a V-a: linii de emisie (ex: Be, Bf, etc.)

Spre sfârșitul anilor 1890, această clasificare a fost înlocuită cu clasificarea Harvard. Soarele
face parte din clasa a II-a.[3][4]

După Clasificarea spectrală Harvard

Clasificarea spectrală Harvard, într-o singură dimensiune (temperatura) se bazează pe liniile de
hidrogen sau Seria Balmer emise de stea, a fost dezvoltată în Observatorul Universității Harvard
în 1912 de Annie Jump Cannon și Eduard C. Pickering[5]. Clasele obișnuite sunt listate, în
mod normal, de la cea mai caldă la cea mai rece (cu masă, rază și luminozitate comparată față de
cea a Soarelui) sunt date în următorul tabel.
Valorile pentru masă, rază și luminozitate sunt apropiate doar pentru stelele din secvența
principală și sunt mai departate de adevăr pentru gigante. Clasificarea poate fi reținută ușor după
următoarea frază din engleză „Oh Be A Fine Girl/Guy, Kiss Me”. Diagrama Hertzsprung-
Russell redă clasificarea stelelor în funcție de magnitudine absolută, luminozitate și temperatura
suprafeței.
Motivul pentru aranjamentul ciudat al literelor este un motiv istoric. Când oamenii au început să
observe pentru prima dată spectrul stelar au descoperit că stele aveau linii spectrale de hidrogen
de intensități diferite și astfel au catalogat stelele dupî puterea liniilor de hidrogen sau Seria
Balmer de la A (cele mai puternice) până la Q (cele mai slabe). Alte linii neutre și ionizate apar
sub forma literlor H sau K (Calciu, Sodiu) ori D etc.

Annie Jump Cannon

Mai târziu s-a descoperit că unele clase se repetau și astfel acele grupe au fost scoase din
clasificare. Mult timp mai târziu s-a descoperit că puterea liniilor de hidrogen era proporțională
cu temperatura la suprafața stelei. Acest studiu a fost făcut de către fetele de la Observatorul
Astronomic Harvard și anume de Annie Jump Cannon, Henrietta Swan Leavitt și Antonia
Maury, studii efectiuate pe baza muncii lui Williamina Fleming. În anii ’20, fizicianul indian
Megh Nad Saha a dezvoltat teoria ionizării prin extinderea unor idei bine cunoscute în chimia
fizică aparținând disociației moleculelor spre ionizarea atomilor. Astronomul de la Harvard,
Cecilia Payne-Gaposchkin a demonstrat că secvența spectrală OBAFGKM depinde de
temeratură.[6]
Clasele spectrale sunt divizate de cifrele arabe. De exemplu A0 arată stelele cele mai calde din
clasa A, iar A9 arată cele mai reci stele din aceași clasă. Soarele este clasificat ca fiind din clasa
G2.
Stelele din clasa G sunt probabil stelele cele mai bine cunoscute deoarece Soarele, steaua cea mai
apropriată de noi, face parte din aceasta clasă.
Cele mai notabile linii de emisie sunt H și K linii ale Ca II, cele mai proeminente întâlnite la
grupa G2. Au linii de emisie în hidrogen mai slabe decât la stelele din grupa F, dar alături de
metale ionizate au și metale neutre.

După Clasificarea spectrală Yerkes[

Luneta de la Observatorul din Yerkes.
Clasificarea spectrală Yerkes sau MKK, acronim care provine de la numele autorilor sai, este un
sistem de clasificare a spectrului stelar introdus în 1943 de William Wilson Morgan, Phillip C.
Keenan and Edith Kellman toți de la Observatorul din Yerkes. Clasificarea se bazează pe liniile
spectrale proporționale cu gravitatea care se găsește la suprafața stelei și se bazează pe
luminozitate, total diferit de clasificarea Harvard care se bazează pe temperatura la suprafață.[7]
Mai târziu, în 1953, după câteva revizuiri la lista standard de stele și la criteriile de clasificare
această clasificare a fost redenumită MK (de la inițialele lui William Wilson Morgan și ale lui
Phillip C. Keenan) Cum raza unei stele gigant este mult mai mare decât cea a unei stele pitice, în
timp ce masele lor greu se pot compara, gravitatea și astfel și densitatea gazului precum și
presiunea asupra suprafeței unei stele gigant este mult mai mică decât la o stea pitică. Aceste
diferențe se manifestă prin forma efectului luminozității care poate afecta și lungimea și
intenistatea liniilor spectrale care astfel sunt măsurate greșit. Stelele mai dense, cu suprafețe mai
mari vor exercita presiune mai mare pe linile spectrale.

 I supergigante
 Ia-0 (hipergiagnte sau supergigante extrem de luminoase, adaugate ulterior)
Exemplu: Eta Carinae
 Ia (supergigante luminoase), Exemplu: Deneb (A2Ia)
 Iab (supergigante luminoase intermediare)
 Ib (supergigante mai puțin luminoase), Exemplu: Betelgeuse (M2Ib)
 II gigante luminoase
 IIa, Exemplu: β Scuti (HD 173764) (G4 IIa)
 IIab Exemplu: HR 8752 (G0Iab:)
 IIb, Exemplu: HR 6902 (G9 IIb)

 III gigante normale

 IIIa, Exemplu: ρ Persei (M4 IIIa)
 IIIab Exemplu: δ Reticuli (M2 IIIab)
 IIIb, Exemplu: Pollux (K2 IIIb)
 IV subgigante
 IVa, Exemplu: ε Reticuli (K1-2 IVa-III)
 IVb, Exemplu: HR 672 A (G0.5 IVb)
 V stelele din secvența principală (pitice)
 Va, Exemplu: AD Leonis (M4Vae)
 Vb, Exemplu: 85 Pegasi A (G5 Vb)
 VI subpitice (utilizate rar)
 VII pitice albe (utilizate rar)