Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
*Dezvoltarea embrionara are loc in timpul neurulatiei din foita ectodermala. Partea cefalica apare in
saptamina 4 a dezvoltarii intrauterine. Tubul neural se dezvolta in partea craniala si la inceput
prezinta 3 vezicule: prozencefal, mezencefal, rombencefal. Proeminenta determinata de cresterea
encefalului e denumita tubercul fronto nazal si reprezinta totalitatea elementelor mezodermale,
ectodermale si mezenchimale importante in dezvoltarea encefalului. Celulele crestei neurale
migreaza si se diferentiaza formind elemente faciale. La nivel cefalic celulele crestei neurale se
distribuie in: -celule dispersate la nivelul suprafetei epiteliale agregate in diverse strucutri
asemanatoare ganglionilor nervosi.
-celulele diferentiate in mezenchimul la nivelul masivului facial: os, cartilaj, tesut conjuctiv,
muschi, celule dentare.
31. Aspecte clinice ale incluziei dentare. Tratamentul curativ al incluziei dentare.
*Incluzia dentara: raminerea dintelui in maxilar dupa timpul normal de eruptie cauzat de tulb in
dezv maxilarului, obstacole in calea dintelui. Clinic se atesta absenta dintelui de pe arcada cu
persistenta dintelui temporar. Rg: pune in evidenta prezenta dintelui, gradul de dezv. Incluzia poate
fi superficiala, medie si profunda. Dintele se poate gasi V , O sau pe mijlocul arc iar axul dintelui
poate fi oblic, orizontala sau verticala, poate fi osoasa sau submucoasa.
*Tratament: cind poz dintelui e favorabila si exista un potential de eruptie tratament chirurgical cu
descoperirea si degajarea dintelui completat cu tratament ortodontic pentru dirijarea evoutiei
dintelui cu alinierea pe arcada si intrarea in functionalitate.
54. Obiectivele tratamentului malocluziei de clasa II/1 după Angle în perioada dentiţiei mixte.
*Principii de tratament dupa Stanciu:
-abordare terapeutica cauzala in sensul influentarii directe a componentului de crestere;
-abordarea terapiei dento alv, in sensul adoptarii unor masuri conservatoare de creare a spatiului;
-abordarea terapiei dentoalv in sensul adoptarii unor masuri de creare a spatiului prin extractii;
-corectia scheletala prin premitare chirurgicala max, cind nu beneficiem de proces de crestere
pentru corectarea unei anomalii clasa II accentuata.
*Obiective: inlaturarea factorilor cauzali a deprinderilor vicioase, normalizarea dereglarilor
functionale, util ap mobile si moblizabile.
55. Malocluziile de clasa II-2 Angle. Clinica. Tratamentul.
*Malocluzii clasa II: raport distal a dintilor laterali, inglobeaza tulb esentiale de crestere , de dezv si
functionalitate a max, alv, dintilor , dinamica mand si dereglari estetice. S clase: II/1-ocluzie in
acoperis, cl II/2-retruzia incisivilor centrali, ocluzie adinca.
*Clinica cl II/1: exooral aspect de cioc de pasare, etajul inf micsorat. Endo: raport distalizat a lat,
protruzie frontala sup, maxila ingustata in forma de V, ocluzia in acoperis, prezenta treapta sagitala.
*Clinica cl II/2:exo profil convex, unghiul Z mai mic 70, etaj inf micsorat. Endo: raport distalizat la
laterali, retruzia frontala sup, maxila forma de trapez, ocluzia adinca, zimbet gingival.
*Tratament: -aparatele: trainer, activ Anderson, Frankel tip II.; -tehnica fixa: edgewise, Begg, arcul
drept, sistem lingual, ; -contentie: ap Howley, retainer lingual, trainer.
56. Cauzele, tabloul clinic şi tratamentul formei false a malocluziei de clasa III Angle.
*Retrognatia maxilara: tulb de crestere in sens sagital a max. Cauza: respiratia orala, hipertonia
buzei sup, obiceiuri vicios du muscare a buzei sup.
*Clinica: la tulb ant se adauga defectiunile buzei sup si a piramidei nazale, tulb functiei de
masticatie pe prim plan si fizionomice. Au loc doar miscari de ridicare si cob a mand. fata
aplatizata, cu obraji infundati, cu profil concav, buza sup infundata in raport invers cu cea inf.
Ocluzia mezializata si inversa frontala sau totala cu sau fara inocluzie sagitala inversa.
*Tratament: corectarea ocluziei inverse frontale, corectarea relatiilor verticale, corectarea ocluzie in
plan transversal si echilibrarea contactelor ocluzale
57. Etiopatogenia, clinica şi tratamentul formei adevărate a malocluziei de clasa III Angle.
*Prognatia mand adevarata sau anatomica forma clinica cea mai severa, decalajul sagital cu
inversarea rapoartelor de ocluzie e cauza de dezv in exces a mandibulei-macrognatie.
*Etiopatogenie: factorul genetic, tulb endocrine, unele tulb a gl tiroide, , factor functional-deregl de
deglutitie, masticatie , fonatie, respiratie.
*Clinica: fata aplatizata, cu obraji infundati, cu profil concav, buza sup infundata in raport invers cu
cea inf, endo: o arc alv apicala mica in raport cu cea coronara. Ocluzia mezializata si inversa
frontala sau totala cu sau fara inocluzie sagitala inversa.
*Tratament: corectarea ocluziei inverse frontale, corectarea relatiilor verticale, corectarea ocluzie in
plan transversal si echilibrarea contactelor ocluzale: bionator Balters tip III, regulator Frenkel tip III.
59. Dezechilibre ocluzale aparute in urma dereglarilor functionale (respiratie orala, deglutitie
atipica e.t.c.)
* In respiratie orala: aerul inspirat are actiune directa asupra boltii palatine provocind compresiune
de maxilar, reducerea pres din sinusul max duce la ingustarea lui, lipsa de eficienta a buzei sup cu
deplasarea incisivilor in prodentie, compresiunea lat a mus buccinator.
*In deglutitie atipica: are loc ruperea echilibrului muschilor limbii, maseter si orbicular al buzei-
fortele nu se mai transmit in directia laterala si post. Astfel limba nu mentine contactul cu bolta
palatina. Cind limba se proiecteaza pe incisivi se realizeaza ocluzie in zona laterala, incisivii fiind
vestibularizati. Cind limba e plasata interincisival se produce hipotonia mus maseter si orbicular,
OMF
Anesteziile loco-regionale
• Pregatirea psihologica
• Sustragerea psihologica pregatirea narcopsihologica
IV.Anestezie locala combinata cu anestezie generala superficiala.
3.Anestezia neinjectabila infiltrativa la copii: particularitati, indicatii.
Timpul necesar pentru instalarea analgeziei este de 1-2min,iar durata medie de 10-15min.
Deoarece in anesteziile topice se folosesc substante cu concentratii mari, anestezia se face pe
portiuni mici a mucoasei pentru a evita supradozarea.
Indicatii:
Se indeparteaza partile moi ale obrazului gura fiind inchisa, inteparea acului se va face
medial de marginea anterioara a ramului mandibulei. Seringa se afla paralel cu planul ocluzal
in vestibulul gurii, acul fiind impins in profunzime antero-posterior la 1-1.5cm, mentinindu-
se contactul cu suprafata interna a ramului mandibular, unde se depune anestezicul. Inteparea
mucoasei in aceasta zona este indolora si de cele mai multe ori la sfirsitul anesteziei , copii
deschid gura, ceea ce permite finisarea anesteziei in mod obisnuit.
5. Anestezia generala la copii, clasificare, anestezia i/m, i/v, inhalatorie prin intubare,
combinata, indicatii, particularitatile anesteziei generale in ambulatoriu la copii.
Anesteziile generale:
• Inhalatorie
• Intravenoasa
• Mixta
II. Anestezia de durata
• Balansata de intubatie
• Neuroleptanestezie
Anestezia generala in stomatologie suprima temporar sensibilitatea printr-o inhibitie
reversibila, Controlata a SNC si poate fi administrate inhalatoriu, i/v si i/m.
• Conditiile de ambulator
• Pozitia sezinda a pacientului, care prezinta dificultati de supraveghere a miscarilor
globilor ocular, a reflexelor palpbral si pupilar
• Manipulatiile stomatologice in cavitatea orala, care pot compromite obstacole in caile
aieriene(secretii, cheaguri, corpi straini in forma de praf dentar, dinti, material de obturatie)
• Alunecarea tampoanelor in faringe caderea limbii spre peretele posterior a faringelui
• Pozitia posterioara a mandibulei
Indicatiile in anestezia generala la copii:
Copii din grupele I si II ASA cu afectiuni dentare grave, parintii carora sunt capabili sa le
acorde ingrijire preoperatorie si postoperatorie. Pacientii care fac parte din grupele III, IV, si
V (ASA) sunt candidate la anestezie generala in conditii de stationar.
Anesteziile loco-regionale pot produce complicatii locale si regionale, usoare sau grave,
primare sau secundare,tranzitorii sau permanente.
Complicatiile locale: una din complicatii pote sa apara in urma anesteziei mandibulare.
Anestezierea buzei inferioare ii face pe copii curiosi, din care cauza intentionat sau
accidental, ei isi musca buza.
Clinic: poate aparea tumefierea buzei inferioare pe partea anesteziata, cu eroziuni ale
mucoasei. Pentru a le evita se recomanda masuri de protective a buzei inferioare sau
mentinerea unui tampon pe toata perioada postanestezica.
Ruperea acului , caderea in faringe sau aspiratia lui sunt accidente periculoase, produse in
timpul manipulatiilor de anesteziere la copii nelinistiti. Pentru a le evita se recomanda ca
asistenta sa fixeze capul copilului.
• De stimulare
• De depresiune
Accidente determinate de substanta vasoconstrictoare se manifesta prin palpitatii,
tremuratura, cefalee, ameteli, neliniste, constrictive toracica. In doze mari determina
anxietate, paloare, tegument ,,piele de gaina”, transpiratii reci, varsaturi, sete de aer senzatie
de gheara precordiala, tahicardie, polipnee, hipertensiune, pierderea cunostintei.
Tratamentul: inhalarea cu nitrat de amil (5-10 picaturi), papaverina sau miofilin, diazepam
sau barbituric cu actiune scurta, administrate injectabil.
Socul toxic: este cauzat de suprasolicitarea anestezicului in anestezia prin infiltratie sau
tronculara. Vascularizarea exrem de abundenta cauzeaza resorbtia rapida, uneori cu
consecinte grave.
Accidente alergice cauzate de substanta anestezica, clinic se manifesta prin urticarie , mai
ales in locul depunerii anestezicului, prurit intens, ras, rinita, astm, edem angionevrotic
Quincke la nivelul buzelor, limbii, pleoapelor. Edemul glotic poate fi consecinta obstructiei
respiratorii.
• Vasodilatatia sistemica periferica, apoi central, care duce la o cadere bruscaa tensiunii
arteriale
• Edematierea mucoasei bronhiale determina bronhoconstrictie asociata.
Lipotemia :se caracterizeaza prin insuficienta vasculara cerebrala de scurta durata. Este
provocata cel mai des de actiunea hipotensiva a anestezicelor. Deseori apare in perioada de
maturizare fiind cauzata de instabilitatea vasomotorie si tendinta de hipotonii sub actiunea
dentofobiei; trecerea brusca de la pozitie orizontala in pozitie verticala, incaperi neaerisite,
iritarea nervului vagus de constrictiile vestimentare ale gitului.
Sincopa este o stare temporara de insuficienta vasculara si cardiaca. Este un accident rar, care
survine brusc sau este continuarea lipotemiei. Pierderea cunostintei este totala. Sincopa poate
evolua in forma albastra (respiratorie) cu cianoza provocata de oprirea respiratiei; inima
continua sa bata, pulsul este imperceptibil. Sincopa alba (cardiaca) se caracterizeaza prin
oprirea brusca a inimii, absenta pulsului si zgomotelor cardiac, prabusirea TA, paloare
generala, cianoza capilara.
• Sindesmotomia
• Aplicarea
• Insinuarea
• Fixarea
• Luxatia
• Inlaturarea
• Chiuretajul plagii alveolare
La inlaturarea dintilor primary nu se face sindesmotomia; insinuarea nu se face mai jos de
coletul dentar; luxatiile nu au directii stricte; nu se face chiuretajul plagii alveolare.
5. Extractiile dintilor permanenti sunt indicate in cazul cind dintele e localizat in afara
arcadei dentare si nui va afecta forma.
4. Dintii supranumerari
• Sindroamele hemoragice
• Leucozele acute
• Diabetul zaharat
• Nefropatiile
• Afectiunile hepatice
• Afectiunile reumatice
• Corticosteroizii folositi timp indelungat
Factorii locali: afectiunile acute ale mucoasei cavitatii orale de origine virala sau alergica,
impun temporizarea extractiei pina la remiterea fenomenelor loco-regionale.
2. Grupa geniană – inconstantă, întîlnită doar la copii. Are un singur ganglion, localizat
în regiunile: malară (subcutanat, la nivelul muşchiului genian sau liniei de ocluzie);
suborbitală (în fosa canină); paramandibulară (situaţi pe aspectul lateral al mandibulei).
Nodulii limfatici genieni drenează porţiunea medială a pleoapelor, aripile nasului, buza
superioară şi obrajii.
4. Grupul submandibular este alcătuit din 5–15 noduli dispuşi de a lungul marginii
inferioare a corpului mandibular. În raport cu glanda salivară submandibulară ei sunt
localizați anterior, posterior, superior şi inferior. Ei colectează limfa la nivelul obrazului,
nasului, buzei superioare, jumătatea buzei inferioare, limbii, gingiilor şi dinţilor.
5. Grupul submentonier este format din 2–3 noduli limfatici situaţi între muşchii
digastrici. Primeşte aferenţe limfatice din regiunea mentonieră, ½ mediană a buzei inferioare,
porţiunea mediană a planşeului bucal, vîrful limbii.
6. Grupul mastoidian – situat înapoia pavilionului auricular şi marginii posterioare a
ramului mandibular. Este format din 3–4 noduli, care drenează limfa din conductul auditiv
extern, pavilionul auricular şi porţiunea temporală a pielii păroase a capului.
7. Grupul occipital şi posterior auricular este alcătuit din 2–3 noduli, situați la nivelul
vertebrelor superioare cervicale. Ei drenează limfa din aria scalpului occipital posterior şi din
porţiunea posterioară superioară superficială a gîtului, spre grupul ganglionilor cervicali
profunzi.
10. Nodulii limfatici cervicali sunt localizați în regiunile profunde (ce se intinde de a
lungul venei jugulare, sub muşchiul sternocleidomastoid) şi superficiale; regiunile superioară
şi inferioară. Porţiunea superioară drenează limfa din regiunile limbii şi faringelui posterior.
Nodulii jugulo-digastrici din regiunea amigdalelor. Grupul inferior primeşte limfa din
regiunile profunde cervicale (laringe, trahee, glanda tiroidă şi esofag).
Nodulii cervicali superficiali sunt localizaţi deasupra muşchiului sternocleidomastoid.
Ganglionii limfatici anterior (localizați la nivelul venei jugulare anterioare) și cei posteriori
(localizați în triunghiul posterior cervical) primesc limfa din regiunile superficiale ale gîtului,
regiunilor mastoide, postauriculare şi nazofaringelui.
Etiologia adenitelor la copii variază în funcţie de vîrsta lor. Astfel, la 1–3 ani, cauzele
adenitelor sunt infecţiile bronșitele acute, infecțiile respiratortii virale acute, stomatitele; la
3–6 ani, cele mai frecvente sunt cauzele odontogene. Etiologia otorinolarngologică apare mai
des în perioada 4–7 ani.
În decurs de 1–2 zile, nodulul creşte în volum aderănd la planurile profunde (periadenită). La
această etapă, apar dureri spontane şi provocate în regiunea ganglionului limfatic afectat. La
copiii mici, din cauza stratului gros de țesut adipos, ganglionii limfatici măriți nu sunt
observați la debut de boală. De obicei, primar apar manifestările clinice de alterare a stării
generale (subfebrilitet, insomnie, scăderea poftei de mincare, stări de nelinişte, frisoane). În
98% din cazuri, adenitele acute evoluează paralel cu infecțiile odontogene, rinogene,
stomatogene etc. Uneori, cauzele nu pot fi depistate. Adenitele supurate sunt favorizate de
surmenări fizice, boli cronice ale organelor şi sistemelor, infecţii grave suportate recent.
Manifestările clinice generale sunt accentuate (febră, astenie). Asimetriile sunt evidente,
tegumentele acoperitoare devin hiperemiate, congestive, lucioase, tensionate, aderente la
planurile profunde, se percepe fluctuiență. Limfonodulul se rămolește, parenchimul devine
friabil, apar focare de supurație miliare. Fuziuea microabceselor crește într-un abces
voluminos, circumscris într-o capsulă formată din împingerea spre periferie a unei porțiuni
din parenchim.
Tabloul clinic al adenitelor acute intraparotidiene este asemănător al parotiditelor acute, dar
care se deosebesc prin absența modificărilor secreției salivare.
Prezenţa unui strat gros de ţesut adipos în teritoriul maxilo-facial, reţeaua deasă de
vascularizare și anastomoze, membranele care despart spațiile perimaxilare subțiri contribuie
la răspîndirea procesului infecţioas în spațiile anatomice limitrofe. Tumefacția localizată în
regiunile limbii, parafaringiene, cervicale, planşeului bucal se pot complica prin edeme
marcate, care pot fi cauza asfixiilor.
Limfadenitele cronice iau naştere prin cronicizarea unei adenite acute sau debutează
cronic primar în urma unor procese infecţioase repetate, cu localizare amigdaliană sau
dentoparodontală. Cel mai des sunt atacaţi ganglionii limfatici submandibulari şi cervicali.
Starea generală este afectată neînsemnat. Se pot prezenta o ușoară astenie cu mărirea vitezei
de sedimentare, modificarea moderată a formulei leucocitare și creșterea numărului de
limfocite. Nodulii limfatici sunt măriţi în volum, de consistenţă fermă, fără reacţie de
periadenită, nedureroși spontan sau la presiune, acoperiţi de tegumente cu aspect normal;
uneori, ei pot determina ştergerea reliefurilor anatomice. Sub această formă cronică,
adenitele pot evolua timp îndelungat. În lipsa tratamentului adecvat, ele pot evolua cu pusee
de acutizare prin suprainfecţie (adenite cronice supurative) sau retrocedează lent.
Adenopatiile secundare tumorilor maligne. Diagnosticul este facil atunci cînd tumora
este accesibilă examenului clinic şi extrem de dificil atunci cînd tumorile maligne evoluează
fără o simptomatologie evidentă şi care nu se evidenţiază clinic. În asemenea situaţii,
depistarea tumorii primare succede examenul histopatologic.
Adenitele cronice, care sunt rezultatul une adenite acute, vor ceda în urma unui
tratament antimicrobian nespecific și suprimarea factorilor cauzali. Dacă rezultatul
tratamentului este negativ, se indică examinări suplimentare (citologia, biopsia, probe de
laborator), deoarece adenopatia poate fi doar o manifestare a unei afecțiuni loco-regionale
sau sistemice. Microadenopatiile la copii de obicei sunt de origine faringoamigdaliană, care
se remit destul de lent, chiar și la îndepărtarea factorilor cauzali.
Periostitele se îtîlnesc la copiii de toate vîrstele, dar cu o frecvenţă mai mică la cei pînă
la 3 ani. La 3‒7 ani, periostitele sunt cauzate de molarii doi primari (49%), premolari –
(30%), primul molar permanent (l4%), incisivii de lapte (4%), canini (3%). Numărul
cazurilor de periostită crește la vîrstele de 7‒15 ani, în timpul schimbului fiziologic dentar
activ. În această perioadă de vîrstă, majoritatea, periostitelor sunt provocate de leziunile
dento-parodontale ale primilor molari permanenţi (66%), mai rar ‒ molarii primari (l6%);
premolari 6%, canini de lapte (3%), foarte rar ‒ de molarii doi permanenţi, incisivii,
premolarii (9%).
Periostita acută seroasă (abcesul vestibular; stadiul intraosos). Patogenia. Periostita acută
seroasă odontogenă debutează prin fenomene de periodontită apicală acută sau pulpite acute
difuze.
Procesul de rizoliză şi formare radiculară, cu apexul dentar permanent deschis, menține
comunicarea intimă a fasciculului neurovascular cu măduva osoasă, iar canalele nutritive
(Havers) ale maxilarelor largi determină răspîndirea rapidă a leziunilor infecţioase din pulpa
dentară şi periodont spre ţesuturile osoase, periost şi părţile moi.
Clinic, tumefacţia umple şanţul vestibular, bombîndu-l în dreptul a doi sau trei dinţi pe partea
vestibulară a apofizei alveolare. La palpare se percepe fluctuenţă. Dintele cauza este mobil.
Copii vor limita funcţia maxilarelor reflector şi vor avea o poziţia antalgică a capului.
Periostitele supurative sunt însoţite de limfadenite sau periadenite regionale.
Leziunile infecţioase ale maxilarelor, întîlnite sub denumirea de ostite şi osteomielite, sunt
procese declanşate de pătrunderea germenilor patogeni la nivelul ţesutului osos, provocînd
procese supurative întinse (interesează ţesutul osos în întrgime – cortical, şi medular) cu
dezvoltarea zonelor de osteonecroză. Se caracterizează prin simptome accentuate de
intoxicaţie supurativă-necrotică, modificări radiologice, clinice şi de laborator.
După mecanismele de pătrundere a agentului cauzal, osteomielitele se clasifică în
odontogene, odontogene, hematogene si traumatice, iar în raport cu evoluţia clinică în acute
si cronice. Cele cronice pot fi specifice și nespecifice. Osteomielitele cronice nespecifice:
distructive, distructiv-proliferative, proliferative. Cele specifice sunt: tuberculoase, sifilitice
si actinomicotice. Cele cronice specifice la copii se întîlnesc rar. Osteomielitele
actinomicotice se consideră o varietate a osteomielitei odontogene, căile de pătrundere a
germenilor fiind afecţiunile dento-parodontale.
Frecvenţă osteomielitei odontogene la copii este de 80% din numărul total de
osteomielite ale maxilarelor, a osteomielitei hematogene – de 9%, a osteomielitei traumatice
– de 11%. Pînă la 3 ani se întîlnesc mai des osteomielitele hematogene, de la 3–12 ani în
osteomielitele odontogene.
15. Osteomielita odontogenă acută la copii; etiopatogenie, clinică, diagnostic, tratament,
profilaxie.
Furnculul este o leziune infecţioasă necrotică a foliculului pilos şi părţilor moi limitrofe. Se
întîlneşte la adolescenţi. În ultimii ani, a crescut de 2–2,5 ori numărul complicaţiilor cu
pericol letal de viaţă la acești copii. Pînă nu demult etiologia monoculturală se considera în
98% din cazurişi numai în 5% din stafilococii şi alte microorganisme. În ultimii ani se
pledează pentru asocierea germenilor patogeni cu predominarea microflorei anaerobe.
Clinic, abcesul are aspectul unei tumefacţii dureroase a părților moi perimaxilre, circumscrisă
în limitele unui spaţiu perimaxilar sau unei regiuni. Tegumentul sau mucoasa acoperitoare
este în tensiune, hipertermică, congestivă, iar la digito-presiune se percepe renitenţă sau
fluctuenţă. Consistenţa şi mirosul puroiului variază în funcţie de tipul germenilor şi eventual
de terapia antibiotică instituită. Starea generală a pacienţilor este „stare septică”, cu febră
oscilantă, frisoane, tahicardie, nelinişte, durere locală, curbătură, care se asociază uneori cu
tulburări ale diurezei.
Abcesul limbii la copii are origine traumatică: muşcăturile accidentale ale limbii cu dinţii;
traumatismele produse prin înţepături de obiecte ascuţite; traumatismele cauzate de marginile
ascuţite ale coroniţelor dentare rămolite; corpi străini, suprainfectarea unui hematom. Mai
frecvent sunt localizate pe părţile anterioară şi laterale ale limbii. La copii, abcesele la
rădăcina limbii se întîlnesc foarte rar. De obicei, ele sunt cauzate de chisturile congenitale.
Clinic, apar în formă de tumefacţie dureroasă difuză a limbii; durere spontană și provocată de
mobilizarea limbii, ce iradiază în faringe, ureche, submandibular; tulburări funcționale în
deglutiție, fonație, mastecație; limba este deplasată spre bolta palatină și afectează căile
respiratorii, cu dispnee; amprente ale dinților la nivelul versantelor linguale; sialoree; edem la
nivelul planșeului bucal; starea generală alterată, agitație. Diagnosticul diferențial se face cu
chistul dermoid, tumorile benigne.
Abcesele parafaringiene sunt cauzate de tonsilitele acute; procese septice dentare; difuzia
procesului supurativ din lojile învecinate. Se manifestă prin durerere intensă spontană și
provocată; tulburări funcționale de fonație, deglutiție, masticație; dispnee; tumefacție
importantă la nivelul lateral al faringelui, cu împingerea amigdalei și a pilierului anterior spre
linia mediană; edem de vecinătate la nivelul regiunii periangulomandibular; edem la nivelul
luietei, care este deviată către partea neafectată; trismus moderat în supurațiile amigdaliene și
intens în cele cu etiologie dentară; obstrucția mecanică a căilor respiratorii superioare, cu
dispnee; torticolis dureros; stare generală septică. Diagnosticul diferențial se face cu
amigdalitele acute, tumorile benigne latero-faringiene; abces a lojii submandibulară.
Abcesul de orbită este localizat în țesutul celulo-adipos din vecinătatea globului ocular.
Supurația la copii se extinde foarte rapid în spațiile tisulare din vecinătate (sinus cavernos,
pterigoidian, temporal). Cauzele acestui proces pot fi sinusitele acute supurate, procesele
periapicale dentare, extensia procesului supurativ din spațiile învecinate în urma unui
furuncul abscedant (buza superioară, comisurele cavității bucale, plicile nazolabiale).
Manifestările clinice apar cu dureri localizate în orbită, accentuată la palparea globului
ocular; cefalee; edem palpebral superior sau inferior, care cauzează închiderea (obstruarea)
completă a fantei palpebrale; chemosis; protruzia globului ocular cu limitarea mobilității;
persistența abcesului rezultă în lipsa reflexului fotomotor (indice a riscului de pierdere a
vederii).
Prezenţa unui strat gros de ţesut adipos în teritoriul maxilo-facial, reţeaua deasă de
vascularizare și anastomoze, membranele care despart spațiile perimaxilare subțiri contribuie
la răspîndirea procesului infecţioas în spațiile anatomice limitrofe. Tumefacția localizată în
regiunile limbii, parafaringiene, cervicale, planşeului bucal se pot complica prin edeme
marcate, care pot fi cauza asfixiilor.
Imunoterapia cu timalin, timogen sunt indicate copiilor din grupele de sănătate III, IV și V, la
care evoluția proceselor purulente decurge lent, cu perioade de excerbare și cronicizare.
În funcție de faza evoluţiei plăgii purulente, pentru îngrijirea ei sunt indicate următoarele
preparate medicamentoase: în prima fază (a inflamaţiei traumatice) preparatele cu acţiune de
dehidratare, antinecrotică, antibacteriană, analgezice (levomicoli, levosin, dioxizol); în faza a
doua (de proliferare) – unguiente, care contribuie la dezvoltarea granulaţiilor (metiluracil,
vinicol, olazol, solcoseril); în faza a treia (de formare şi stabilire a cicatricei postoperatorii) -
unguienturi care stimulează procesele de regenerare (vinilin, polimerol, solcoseri).
Etiologia adenitelor la copii variază în funcţie de vîrsta lor. Astfel, la 1–3 ani, cauzele
adenitelor sunt infecţiile bronșitele acute, infecțiile respiratortii virale acute, stomatitele; la
3–6 ani, cele mai frecvente sunt cauzele odontogene. Etiologia otorinolarngologică apare mai
des în perioada 4–7 ani.
În decurs de 1–2 zile, nodulul creşte în volum aderănd la planurile profunde (periadenită). La
această etapă, apar dureri spontane şi provocate în regiunea ganglionului limfatic afectat. La
copiii mici, din cauza stratului gros de țesut adipos, ganglionii limfatici măriți nu sunt
observați la debut de boală. De obicei, primar apar manifestările clinice de alterare a stării
generale (subfebrilitet, insomnie, scăderea poftei de mincare, stări de nelinişte, frisoane). În
98% din cazuri, adenitele acute evoluează paralel cu infecțiile odontogene, rinogene,
stomatogene etc. Uneori, cauzele nu pot fi depistate. Adenitele supurate sunt favorizate de
surmenări fizice, boli cronice ale organelor şi sistemelor, infecţii grave suportate recent.
Manifestările clinice generale sunt accentuate (febră, astenie). Asimetriile sunt evidente,
tegumentele acoperitoare devin hiperemiate, congestive, lucioase, tensionate, aderente la
planurile profunde, se percepe fluctuiență. Limfonodulul se rămolește, parenchimul devine
friabil, apar focare de supurație miliare. Fuziuea microabceselor crește într-un abces
voluminos, circumscris într-o capsulă formată din împingerea spre periferie a unei porțiuni
din parenchim.
Tabloul clinic al adenitelor acute intraparotidiene este asemănător al parotiditelor acute, dar
care se deosebesc prin absența modificărilor secreției salivare.
În decurs de 1–2 zile, nodulul creşte în volum aderănd la planurile profunde (periadenită). La
această etapă, apar dureri spontane şi provocate în regiunea ganglionului limfatic afectat. La
copiii mici, din cauza stratului gros de țesut adipos, ganglionii limfatici măriți nu sunt
observați la debut de boală. De obicei, primar apar manifestările clinice de alterare a stării
generale (subfebrilitet, insomnie, scăderea poftei de mincare, stări de nelinişte, frisoane). În
98% din cazuri, adenitele acute evoluează paralel cu infecțiile odontogene, rinogene,
stomatogene etc. Uneori, cauzele nu pot fi depistate. Adenitele supurate sunt favorizate de
surmenări fizice, boli cronice ale organelor şi sistemelor, infecţii grave suportate recent.
Manifestările clinice generale sunt accentuate (febră, astenie). Asimetriile sunt evidente,
tegumentele acoperitoare devin hiperemiate, congestive, lucioase, tensionate, aderente la
planurile profunde, se percepe fluctuiență. Limfonodulul se rămolește, parenchimul devine
friabil, apar focare de supurație miliare. Fuziuea microabceselor crește într-un abces
voluminos, circumscris într-o capsulă formată din împingerea spre periferie a unei porțiuni
din parenchim.
Tabloul clinic al adenitelor acute intraparotidiene este asemănător al parotiditelor acute, dar
care se deosebesc prin absența modificărilor secreției salivare.
Limfadenitele cronice iau naştere prin cronicizarea unei adenite acute sau debutează cronic
primar în urma unor procese infecţioase repetate, cu localizare amigdaliană sau
dentoparodontală. Cel mai des sunt atacaţi ganglionii limfatici submandibulari şi cervicali.
Starea generală este afectată neînsemnat. Se pot prezenta o ușoară astenie cu mărirea vitezei
de sedimentare, modificarea moderată a formulei leucocitare și creșterea numărului de
limfocite. Nodulii limfatici sunt măriţi în volum, de consistenţă fermă, fără reacţie de
periadenită, nedureroși spontan sau la presiune, acoperiţi de tegumente cu aspect normal;
uneori, ei pot determina ştergerea reliefurilor anatomice. Sub această formă cronică,
adenitele pot evolua timp îndelungat. În lipsa tratamentului adecvat, ele pot evolua cu pusee
de acutizare prin suprainfecţie (adenite cronice supurative) sau retrocedează lent.
În perioada preşcolară traumatismele sunt produse în încăperi şi și în afara lor variază, prin
simple căderi în timpul jocurilor. La vîrstele de 0–3 ani, predomină traumatismele produse în
încăperi, prin căderi simple şi lovituri de marginile ascuţite ale mobilierului din interior.
Rareori ele sunt produse prin muşcături de căine (11%) cu consecinţe grave. Împrejurările în
care s-au produs traumatismele la 3–7 ani diferă de cele de la vîrstele mai mici.
Traumatismele produse în afara încăperilor predomină, în comparaţie cu cele produse în
încăperi, cu o diferenţă de 8%, iar la vîrstele de 7–11 ani – cu o diferenţă de 25%.
Traumatismele produse în accidente rutiere se întîlnesc cu o frecvenţă de 3%, cele produse în
şcoli – 4,5%, cele produse în localurile grădiniţelor – 9.4%, iar cele produse prin accidente cu
animale domestice (cîini, cai, vite) – 10%. Leziunile părţilor moi ale teritoriului maxilo-facial
predomină în perioada de 3–7 ani, pe cînd traumatismele părţilor osoase – la 7–12 ani.
Traumatismele părţilor moi au fost depistate în 85% din cazuri, cele mandibulare – în 4,4%,
cele dentare – în 6%, ale oaselor faciale în – 2%.
Pentru copii sunt caracteristice plăgile intraorale care intereseasă mucoasa, diferite
planuri ale pereților cavității bucale și limba. Sunt specific plăgile înțepate provocate de
obiecte ascuţite (creioane, beţe, jucării), ţinute în gură în timpul căderilor și accidental
pătrunși prin mucoasă. Localizate în bolta palatină pot stabili o comunicare buconazală.
Plăgile limbii și planșeului bucal determină hemoragii abundente. Deseori, la inspecţia
plăgilor sunt găsite corpuri străine. Leziunile cavităţii orale la copiii mici se pot complica cu
edeme întinse, care pot cazua stări de asfixie.
Datorită abundenţei de țesut lax, prezenţei bulei Bisa bine dezvoltată, elasticităţii
deosebite a tegumentelor, greutăţii mici a corpului (pina la 3–5 ani), deşi copiii cad frecvent,
leziunile sunt fără soluţii de continuitate, dar însoţite de edeme marcate.
Clasificarea. Leziunile traumatice ale teritoriului oro-maxilo-facial la copii se clasifică
în: 1) leziuni ale părţilor moi (contuzii, excoriaţii, leziuni musculare şi ale limbii, mucoasei
cavităţii orale, glandelor salivare etc.); 2) leziuni dentare (coronare şi radiculare, luxaţii); 3)
leziuni ale maxilarelor; 4) fracturi ale malarului si arcului; 5) leziuni ale părţilor moi
combinate cu cele dentare; 6) leziuni traumatice ale regiunii maxilo-faciale asociate cu
traumatisme cerebrale închise; 7) leziuni traumatice ale regiunii oro-maxilo-faciale asociate
cu leziuni traumatice ale altor regiuni: extremităţilor, organelor cutiei torace, cavităţii
abdominale, coloanei vertebrale etc.
31. Leziunile ţesuturilor moi la copii; etiologie, clinică, diagnostic, tratament, profilaxie.
Principiile generale de tratament al leziunilor traumatice ale regiunii OMF sunt impuse
de particularităţile anatomo-morfofuncţionale ale teritoriului.
1. Se vor îngriji de urgenţă în primul rînd leziunile care ameninţă viaţa imediat (şoc,
asfixie, hemoragie) sau în zilele următoare (leziuni traumatice abdominale, toracice,
cerebrale etc.), care pot compromite organe de importanţă majoră (globul ocular, măduva
spinării etc.).
2. Întreaga conduită terapeutică trebuie să respecte cerinţele de refacere morfologică,
funcţională, estetică şi psihologică.
3. Înaintea oricărui act terapeutic definitiv se va igieniza şi asana cavitatea orală şi se va
păstra o igienă buco-dentară riguroasă pe tot parcursul tratamentului şi după el.
4. Se va adopta o atitudine cît mai puţin traumatizantă şi cît mai conservatoare faţă de
părţile moi, osoase şi dinţi. a. Sunt contraindicate extracţiile profilactice de regularizare a
marginilor plăgii sau de secţionare a lambourilor cutanate care par deviate. b. Se vor înlătura
numai fragmentele osoase mici fără periost păstrîndu-se fragmentele mari chiar deperiostate.
c. Se vor extrage numai dinţii irecuperabili sau care defavorizează procesul de vindecare.
5. Plăgile se vor sutura după reducerea şi imobilizarea fragmentelor în relaţie cu soluţia de
continuitate a părţilor moi şi după rezolvarea leziunilor traumatice dento-parodontale.
6. Fixarea şi suturarea marginilor plăgii se vor face în poziţie anatomică, fixînd în
prealabil punctele–cheie ale feţei: pliurile naturale, liniile cutaneo-mucosale (labială,
palpebrală), marginea narinară, şanţurile vestibulare şi paralinguale etc.
Tratamentul complicaţiilor imediate grave se acordă tulburărilor care pun viaţa în
pericol. a. Combaterea asfixiei prin instalarea permeabilităţii căilor respiratorii şi asigurării
oxigenării optime pulmonare. Se face tracţionarea spre anterior a limbii, prinsă între degete,
cu ajutorul unei comprese sau cu o pensă. Se aspiră secreţiile şi sîngele din cavitatea bucală.
Se degajă fundul gîtului de corpi străini, cheaguri etc. Dacă traumatizatul şi-a pierdut
cunoştinţa, limba va fi menţinută în exterior printr-un fir trecut prin vîrful limbii şi legat de
un nasture de la haină, printr-un ac de siguranţă trecut prin limbă sau prin aplicarea unui tub
orofaringian. Dacă respiraţia nu va fi restabilită, se va face de urgenţă respiraţia artificială
prin metode cunoscute. Cînd asfixia este provocată de edeme, hematoame sau corpi străini ce
nu pot fi îndepărtate, se va practica puncţia spaţiului intercricotiroidian sau între primele
inele traheale cu 2–3 ace groase, traheostomia sau intubaţia laringotraheală.
Deoarece copiii sunt mult mai sensibili la pierderile sangvine, hemostaza se va efectua în
scurt timp. În cazul şocului hemoragic, prelucrarea primară chirurgicală se va amîna. Socul
hemoragic va fi combătut prin încălzire, hidratare, perfuzii directe sau componente sangvine,
sedative sau tranchilizante.
c. Combaterea şocului se realizează prin resuscitarea cardio-respiratorie, refacerea
echilibrului termic, combaterea durerii, colapsului şi vasoplegiei periferice prin perfuzii de
plasmă, sînge proaspăt sau conservat sau substanţe de plasmă.
Sutura secundară poate fi precoce, cînd este efectuată după 10–12 zile de la accident,
sau tardivă – după 20 zile. Ea este indicată în cazul cînd de la producerea plăgii au trecut mai
mult de 5 zile şi marginile plăgii au început să se epitelizeze. Pe plagă se aplică pansamente
umede, care se schimbă frecvent mai multe zile, se îndepărtează zilnic ţesuturile necrotice,
după care se chiuretează granulaţiile atone, se excizează, decolează şi mobilizează marginile
plăgii şi se suturează plan cu plan, fără tensiune cutanată.
Istoricul leziunilor traumatice dentare şi detaliile accidentului trebuie să fie cît mai
clare şi laconice (cînd, unde, cum). Cînd s-a petrecut accidentul? În cazul traumatismelor
dentare permanente este important de concretizat cît timp a trecut de la accident pînă la
tratament. Cu cît perioada este mai scurtă, cu atît șansa de supraveţuire a dintelui este mai
mare. Unde a avut loc accidentul? Dacă împrejurările în care a avut loc accidentul au fost
murdare, necesitatea administrării antibioticelor este sigură. Cum s-a petrecut accidentul?
Răspunsul trebuie să conțină o informaţie cu privire la forma leziunilor dentare.
Examenul clinic include examinarea extraorală şi intraorală. Diagnosticul se va
stabili în baza examenului clinic local şi general, extraoral şi intraoral. Examenul extraoral va
depista modificările părţilor moi (asimetriile, tumefacția, excoriaţiie, contuziile şi plăgile). La
plăgile părţilor moi se vor determina localizarea şi raportul lor cu orificiile faciale, direcţia,
lungimea și profunzimea lor, prezenţa corpilor străini (dinţi luxaţi, resturi radiculare),
leziunile vaselor sangvine şi ale nervilor periferici importanţi, hemoragiile.
Inspecţia intraorală include examinarea părţilor moi, ţesutului osos şi stomatologic.
Examinarea părţilor moi intraorale va avea scopul de a depista leziunile de pe mucoasa
apofizelor alveolare, labiale şi geniene, mobilitatea limbii, planşeului bucal prin îndepărtarea
limbii superior şi lateral.
Se vor determina deplasările dentare în cele trei planuri (sagital, orizontal, vertical),
mobilităţile dentare, dinţii afectaţi, starea ţesuturilor periapicale. Mobilitatea orizontală sau
verticală se va identifica printr-o palpare ușoară a suprafeţelor lingual şi vestibulare ale
dinţilor, cu ajutorul policelor sau oglinzelor stomatologice. Mobilitatea a doi sai a trei dinţi
va indica fractura apofizei alveolare.
Examinarea radiologică în perioada de pretratament va determina etapa de formare
radiculară; prezenţa fracturilor radiculare şi localizarea lor; modificările patologice
periapicale; gradul de intruzie şi extruzie, raportul dinţilor primari lezaţi faţă de mugurii
dentari permanenţi. În perioada de posttratament, examenul radiologic se va efectua o dată la
3 luni - timp de 12 luni, o dată la 6 luni – timp de doi ani, şi o dată la 12 luni timp – de 3 ani,
pentru a obţine informaţii cu privire la evoluţia formării radiculare, dezvoltarea mugurilor
dentari, modificările periapicale survenite în perioada de regenerare.
Testul vital se va efectua în perioada posttratament, la fiecare 3 luni, timp de 12 luni, cu
scopul de a obţine informaţii detaliate privind evoluţia leziunilor traumatice dentare. Testul
vital va fi identificat prin trei metode: termică, electrică şi mecanică.
Testul vital prin metoda termică se va face prin acţiunea asupra coroanei dentare cu
clorură de etil, gheaţă, dioxid de carbon sau cu un con de gutapercă ars, timp de 2 secunde.
Metoda mecanică include trepanarea coroanei dentare, în timpul căreia vor apărea senzaţii
dolore. Este o metodă traumatică şi se foloseşte rar în practică, deoarece în unele cazuri
senzaţiile dolore apar numai în apropierea fasciculului neuro-vascular. Pentru testul vital pe
cale electrică se folosesc utilaje speciale electrice monitorizate. Indicii de 10 Amp. indică
mortificarea dintelui.
În unele situaţii, însă, comportamentul copiilor nu permite aplicarea acestor metode, iar
apexul neformat nu dau date informative cu privire la vitalitatea dintelui. De aceea, testul
vital la copii se determină clinic prin modificarea culorii coroanei dentare, luciul smalţului
diminuat, iar radiologic prin stoparea dezvoltării radicinii, în comparaţie cu dinţii identici din
partea opusă.
Leziunile traumatice ale dinţilor temporari. Cele mai frecvente leziuni traumatice ale
dinţilor primari sunt contuziile; de 2,5% în dentiţia primară şi de 1,5% în cea permanentă.
Clinic, dintele este foarte mobil şi uşor dureros la percuţie. Radiologic, semnele patologice
lipsesc. Testul vital – cu sensibilitate scăzută.
Luxaţiile complete şi incomplete în dentiţia primară se constată în 58% din cazuri, în
cea permanentă – în 18% din cazuri. Dintele luxat parţial poate avea poziţie palatinizată,
vestibularizată sau deplasată în sens vertical (reinclus sau extruzat). Clinic, luxația se
manifestă prin tulburări de ocluzie: dinţii afectați sunt alungiţi, iar marginea incisivală se
proiectează mai jos decît a celor vecini. Fiind dureroşi, copilul evită să-i atingă; uneori face
mişcări de propulsie a mandibulei (ticuri), care pot finaliza cu ocluzie inversă frontală. În
luxaţiile în ax, imaginea radiologică a parodonţiului este lărgită a în partea apicală, iar în cele
cu intruzie imaginea parodonţiului lipseşte. Luxaţiile vestibulo-orale - sunt descrise cu
imagine neregulată a parodonţiului şi scurtarea dintelui în proiecţie verticală. Conduita
terapeutică are scopul de a evita repercusiunile defavorabile asupra dezvoltării germenilor
dentari ai dinţilor permanent; se efectuează în dependente de vîrsta pacientului, starea de
evoluţie a mugurelui dentar permanent şi de intensitatea traumatismului – de la o simplă
leziune în zona substanţelor dentare dure ți pînă la distrugerea completă a mugurelui dentar.
Luxaţiile parţiale uşoare (de gradul I) nu necesită un tratament special, este necesar
doar un control periodic, cu determinatea vitalităţii dentare.
Luxaţiile de gradul II pot provoca angrenaje inverse. Tratamentul în primele ore după
accident constă în reducerea manuală a dinţilor luxaţi, după care urmează imobilizarea cu
gutiere ocluzale extemporanee din acrilat sau cu ligaturi interdentare în opt. Reducerea
dinţilor luxaţi trebuie făcută cu foarte multă grijă, deoarece parodonţiul este lezat pe o
întindere mare. Fixarea cu ligaturi de sîrmă nu este necesară, fiindcă ei se consolidează
singuri în scurt timp. Şinele din acrilat prezintă pericol pentru dinţii de ancorare. În cazurile
cînd examenul radiografic indică o rizoliză mai mult de o treime din lungimea rădăcinii și
cînd vîrsta copilului corespunde schimbului fiziologic, este indicată extracţia dintelui.
În luxaţiile de gradul III se recomandă ca dinţii lezaţi să fie înlăturaţi, iar după
regenerarea plăgii să se aplică aparate ortodontice, cu scopul de a menţine spaţiul şi a asigura
condiţii necesare pentru eruperea normală a dinţilor permanenţi.
Reincluzia. În dentiţia primară apare cu o frecvenţă de 21,9%, lezînd, de obicei,
incisivii temporari superiori. Se produce cînd direcţia de acţiune a traumatismului se
excercită în axul dintelui. Reincluzia la copii este favorizată de procesul alveolar spongios,
dinţii de lapte cu o poziţie mai verticală decît dinţii permanenţi, resorbţia radiculară precoce.
În traumatismele cu intruzie deseori sunt lezaţi mugurii dinţilor permanenţi. În astfel de
traumatisme sacul coronar al dinţilor permanenţi poate fi deschis, favorizînd infecţii locale,
care se cronicizează și evoluează în chisturi foliculare, osteomielite. Radiologic, fisura
parodonţiului este îngustată sau ştearsă complet, marginea incisivală este situată mai sus de
marginile dinţilor vecini. Tratamentul acestor leziuni se va efectua în conformitate cu gradul
de formare radiculară. În leziunile traumatice cu rădăcinile neformate se recomandă să se
lase dinţii neatinşi, pentru o perioadă de supraveghere în dinamică de 1–3 luni. În acest timp,
dinţii vor reerupe şi vor coborî pe arcada dentară. Înlăturarea dinţilor se indică, dacă: dinţii
traumatizaţi, prezintă resorbţii radiculare mai mult de o treime din lungimea ei; se constată
mortificarea pulpei; în decurs de 1–3 luni nu apar semne de reerupţie. Se vor înlătura dinţii
primari care după traumatismul produs au pătruns în părţile moi, sinusul paranazal, în osul
maxilarelor.
Luxaţia totală este o formă răspîndită de traumatism dentar în dentiţia primară (10,6%).
Particularităţile de comportament, pe de o parte, şi cele anatomo-foziologice ale dinţilor
primari, pe de altă parte, nu permit reimplantarea şi imobilizarea dinţilor. Majoritatea
autorilor recomandă să se renunţe la dinte, iar spaţiul pentru dinţii permanenţi, să se menţină
cu aparate ortodontice, care mai au scopul de a împiedica limba să alunece în breşele frontale
în timpul vorbirii şi deglutiţiei, creînd obiceiul deglutiţiei infantile, ce poate duce la tulburări
în erupţia dinţilor permanenţi. Mulţi autori sunt de părerea că incisivii temporari nu au
importanţă în menţinerea de spaţiului pentru dinţii permanenţi, după ce caninii de lapte au
erupt.
Fracturile radiculare (0,5%) şi coronare (6,5%) se întîlnesc rareori la dinţii primari.
Fracturile coronare interesează doar smalţul, ce impune în tratament netezirea muchiilor
ascuţite. Dinţii, care au suferit un traumatism (o contuzie sau o fractură ce interesează doar
smalţul) necesită evidenţă în dinamică, cu control periodic radiologic şi clinic, în scopul
prevenirii complcaţiilor septice odontogene.
Consecinţele traumatismelor în dentiţia primară. 1. Pierderea spaţiului; incluziuni
dentare; defecte de structură a dinţilor permanenţi; incluziuni dentare prin formarea punţilor
osoase şi anchilozelor dentare; eruperea precoce a dinţilor permanenţi; persistenţa dintelui de
lapte (prin fibroze) cu incluzia dintelui permanent; întîrzierea formării coronare; întîrzierea
formării rădăcinii; anomalii de poziţie; rotaţii şi deplasări în diferite direcţii. 2. Coloraţia
gălbuie a dintelui, care apare la cîteva luni după traumatism, nu trebuie să ne alarmeze,
deoarece nu este un proces septic. Ea denotă o depunere de calcar prin care camera pulpară şi
canalul radicular îşi micşorează volumul. Nu tulbură procesul de rizoliză fiziologică. 3.
Coloraţia gri-albăstruie, este un semn de mortificare a pulpei, deci o indicaţie de tratament
radicular sau de extracţie. 4. Chisturile radiculare pot împiedica erupţia dinţilor permanenţi
sau îi pot chiar deplasa. Dinţii cu chisturi trebuie îndepărtaţi împreună cu membrana
chistului. 5. Tulburarea procesului normal de rizoliză prin traumatism. În unele cazuri,
procesul de rizoliză este accelerat, iar în altele, rizoliza este stopată, înfluenţînd nefavorabil
schimbarea dinţilor. Prin controale periodice putem prinde momentul cel mai potrivit pentru
a extrage dintele temporar. Lezarea mugurelui dentar permanent poate evolua de la o simplă
pată la o hipoplazie de întindere mai mică sau mai mare în smalţ şi dentină, pînă împiedică
erupţia normală a dinţilor permanenţi. 6. Cu cît traumatismul intervine la o vîrstă mai mică,
cu atît deformaţiile dinţilor permanenţi sunt mai grave. Traumatismele dentare în dentiţia
permanentă. Traumatismele se întîlnesc mai des la copiii de 7–12 ani. Există 2–3 forme de
leziuni dentare: 1) în perioada de formare radiculară; 2) în perioada de formare apicală; 3) în
perioada apexului format.
Contuzia dentară în dentiţia permanentă se întîlnește în 1,5% din cazuri şi este
determinată de ruperea unor fibre ale parodonţiului, a capilarelor ligamentare şi a altor vase
mici. În spaţiul periradicular se produc mici hemoragii, cu formarea microhematoamelor,
edemelor şi, adesea, a unor inflamații locale. Se produce hiperemie pulpară, mai mult sau
mai puţin intensă. Edemul şi hematomul periapical comprimă pachetul vasculonervos,
limitează sau împiedică circulaţia venoasă de retur, avînd drept consecinţă necroza pulpară.
Mortificarea poate fi şi o urmare directă a ruperii pachetului vasculonervos la apexul dentar.
Clinic, sunt determinate dureri spontane, surde, excerbate de contactul cu antagoniştii,
echimoză gingivală, iar în contuziile mai intense – sîngerare în jurul marginii gingivale.
Dintele traumatizat este uşor mobil şi dă o senzaţie de dinte mai lung. Aceste simptome
cedează în cîteva zile. Reacţiile pulpei dentare sunt diferite. Dinţii cu rădăcina neformată sau
cu apexul neformat sunt hiposensibili la probele vitale, iar cei cu apexul format – uneori
hipersensibili. Tratamentul contuziilor dentare include şlefuirea dinţilor antagonişti și
imobilizarea. Vitalitatea pulpară se determină în dinamică, clinic şi radiologic.
Luxaţiile parţiale ale dinţilor permanenţi sunt întîlnite cu o frecvenţă de 18,3%. Clinic,
se determină dureri la atingerea dintelui sau la masticaţie. Gingia mai mult sau mai puţin
decolată, sîngerîndă, salivaţia abundentă, dintele mobil, deplasat, determină tulburări de
ocluzie, masticaţie şi fonaţie. Dintele luxat, împreună cu peretele alveolar se corectează
digital cît mai curînd după traumatism, reducîndu-se cu grijă pentru a menaja elementele
parodonţiului. Fibromucoasa gingivală se suturează de o parte şi de alta a coletului dentar şi
se imobilizează dintele pentru o perioadă de 4 săptămîni. Mortificarea pulpei, in caz de
luxație parțială a dinților permanenți se întîlnește în 30% din cazuri.
Luxaţiile totale în dentiţia permanentă se întîlnesc în 6,9%, mai frecvent în perioada de
vîrstă 7–12 ani. Clinic, se caracterizează prin lipsa dintelui, iar plaga alveolară, cu pereţii mai
mult sau mai puţin depărtaţi, ocupată de cheaguri, fibromucoasa gingivală lezată sîngerează,
dintele atîrnă în gură sau lipseşte. Uneori – hipersalivaţie, hemoragii, poziţie antalgică a
mandibulei. Particularităţile leziunilor dentare ale dentiției permanente corespund cu
perioadele de dezvoltare şi formare a dentiţiei permanente: rădăcini neformate, apex deschis,
mineralizarea incompletă.
Reimplantarea dinţilor include: pregătirea dintelui și alveolei, reimplantarea,
imobilizarea. Dintele luxat care se află în afara cavităţii orale mai mult de 5 minute se
consideră contaminat. Reimplantarea dintelui luxat pînă la două ore de la accident se poate
vindeca prin restabilirea vascularizației dentare. Vindecarea zonelor de pe suprafaţa
radiculară cînd acestea sunt lipsite de periodont sau şi-au pierdut vitalitatea, are loc prin
resorbţia cementului şi a dentinei. Zonele de resorbţie radiculară periferică pot fi ocupate de
ţesut inflamator de granulaţie. Perioada de la momentul luxaţiei dintelui din alveola lui şi
pînă la resorbţia radiculară totală, cu pierderea dintelui, se numeşte perioada de
supravieţuire. Această perioadă este determinată de stadiul de dezvoltare a rădăcinii,
precocitatea tratamentului, vîrsta copilului, metoda de imobilizare, gradul de lezare a apofizei
alveolare, modalitatea de păstrare a dintelui luxat în perioada de la accident și pînă la
reimplantare. Supravieţuirea dintelui cu rădăcinile nedesăvîrşite este de 2 ani; cu apexul
neformat – de 3–5 ani. Cele mai favorabile remediile de păstrare a dinţilor luxaţi se consideră
soluţiile fiziologice, saliva, laptele.
Leziunile coronare sunt soluţii de continuitate parţială a ţesuturilor dure dentare, fără
pierdere de substanţă, întîlnite în 67%. Ele se divizează în fisuri ale smalţului și ale smalţului
şi dentine; în superficiale și penetrante. Aceste leziuni nu necesită tratament imediat.
Tulburările de vascularizaţie a fasciculului neurovascular însă pot evolua în mortificarea lui,
care se va determina printr-un test vital efectuat regulat.
Fracturile coronare pot fi simple, nepenetrante în camera pulpară, interesînd doar
smalţul, smalțul şi un fragment, mai mult sau mai puţin important, de dentină. Fracturle
limitate ale smalţului şi dentinei necesită şlefuirea marginilor ascuţite. În dinamică se
efectuează testul vital. Tratamentul plăgilor dentare întinse constă în asigurarea protecţiei
dentinei coronare expuse, printr-un pansament cu pastă de hidroxid de calciu sau oxid de
zinc.
Fracturile complicate penetrează în camera pulpară, interesînd smalţul, dentina şi pulpa
coronară. Fracturle pot fi orizontale, verticale şi oblice. Fracturile radiculare, în raport cu
sediul liniei de fractură, se împart în treimea cervicală, medie şi apicală. Linia de fractură
poate fi transversală sau oblică. Scopurile principale în tratamentul acestor leziuni sunt:
păstrarea dintelui, menţinerea vitalităţii fasciculului neurovascular, pentru a permite
dezvoltarea şi închiderea apexului, asigurarea maturităţii apexului. În acest scop se aplică
tratamentul conservator, pulpotomia vitală, apexofixaţia.
Clasificarea fracturilor mandibulare. Fracturile mandibulare pot fi: parţiale (rebord alveolar,
apofiză coronoidă, margine bazilară) sau totale (simfizare, parasimfizare, laterale, unghi, ram
ascendent, subcondiliene); complete sau incomplete; unice, duble, triple, multiple sau
cominutive; închise sau deschise în cavitatea orală (de regulă, fracturile porţiunii dentare) sau
la tegumente.
Semne şi simptome de probabilitate: dureri localizate în zona fracturii sau iradiate, spontane
sau provocate, poziţia antalgică a mandibulei, echimoze, tumefacții, plăgi sau hematoame
cutanate şi mucozale limitrofe focarului fracturii, laterodeviaţii în linia mediană statică sau în
mişcarea mandibulei, hipersalivaţii, tulburări de masticaţie, deglutiţie şi fonaţie.
Fracturle de condil la copii deseori rămîn neobservate, din cauza manifestărilor clinice
sărace, în special a celor unilaterale. Ele se manifestă doar prin devieri neînsemnate la
deschiderea gurii și apar în perioada tardivă, în formă de dereglări de creştere şi de ocluzie.
Fracturile „în lemn verde” sunt localizate în regiunea apofizei condiliene și unghiului
mandibular. Ele sunt produse prin lovituri în menton sau în unghiul mandibulei. Imaginile
radiologice efectuate în decubit anterior sau nazofrontal denotă întreruperea continuităţii
periostului și corticalei – pe aspectul lateral sau medial al mandibulei, şi păstrarea integrităţii
structurilor pe suprafaţa opusă.
Fracturile subperiostale se caracterizează prin păstrarea integrităţii periostului şi prezenţa
unei fisuri localizate în osul mandibular (regiunile cu dinţi). Clinic, în cavitatea orală se
observă o leziune muco-periostală, echimoze, dureri. Diagnosticul definitiv se stabileşte după
examenul radiologic şi al TC.
Fracturile parţiale ale apofizei alveolare cel mai des sunt localizate în sectorul anterior al
maxilarului, fiind însoţite de leziuni ale mucoasei şi părţilor moi limitrofe, de leziuni dentare,
de rupturi laborioase muco-periostale, edeme şi echimoze ale părţilor moi adiacente. Rareori,
sunt însoţite de leziuni ale mugurilor dentari, care se contaminează prin saliva cavităţii orale
şi duc la mortificarea lor. Mugurii dentari, de obicei, sunt afectaţi atunci cînd linia de fractură
traiectează apofiza alveolară la nivelul apexului dinţilor primari sau cînd este prezent un
traumatism cu intruzia dinţilor primari. Traumatismele dentare în dentiţia primară pot fi
cauza erupţiei precoce a dinţilor permanenţi, schimbărilor de poziţie, anomaliilor de coroană
şi radiculare, modificărilor de ocluzie.
Edemul marcat al părţilor moi, în primele ore după accident, maschează semnele clinice
vizuale ale fracturilor osoase, iar edemul localizat în regiunea planşeului bucal poate fi cauza
asfixiei, hipersalivaţiei, dereglărilor de glutiţie şi fonaţie. Fracturile „în lemn verde” şi
subperiostale vor fi identificate doar prin examenul radiologic, care va stabili localizarea,
direcţia liniei de fractură şi raportul ei cu dinţii. Imaginile radiografice al regiunii oro-
maxilo-faciale la copii are particularităţi deosebite: 1. Imaginea apofizei alveolare a
maxilarului la nou-născuţi şi copiii de vîrstă fragedă se proiectează la nivelul apofizelor
palatinale. 2. mugurii dentari la copiii mici sunt localizaţi la planşeul orbitei. Odată cu
dezvoltarea maxilarului, ei se deplasează în jos. 3. Sinusurile maxilarelor se prezintă în formă
de fisuri, cu marginile inferioare şterse, care se pired pe fondul mugurilor dentari. Pînă la
vîrsta de 8–9 ani, planşeul sinusurilor se proiectează la marginea inferioară a aperturii
periforme. 4. Densitatea dinţilor primari, în comparaţie cu cei permanenţi, este mai mică.
Imaginile tomografiei computerizate spiralată dau informații precise despre localizarea și
direcția liniei de fractură.
Atelele cu anze de tip cito Tigherstedt se aplică cu greu pe dinţii primari, deoarece ei au
coroana conică mică și colet neaccentuat, sunt prezente procesele de formare sau rizoliză
radiculară, implantarea lor în apofiza alveolară este slabă, frecvența înaltă a luxaţiilor
complete sau incomplete în timpul accidentului. Ele sunt indicate în dentiția permanentă sau
în cazul cînd sunt păstrați dinții primari. Ele pot fi aplicate ca dispozitiv suplimentar în
imobilizarea mandibulei cu miniplăci, sau cînd este aplicată reducerea închisă. Gutierele
acrilice confecţionate pe cale de laborator după amprentare pe model redus (secţionat) sau
direct în cavitatea orală, bandajul mentocefalic sau fronda mentonieră, monoblocurile acrilice
confecţionate pe cale directă sunt folosite pe larg în traumatismele de maxilare, atît în
dentiția primară cît și în dentiția permanentă. Ele sunt indicate în imobilizarea provizorie,
imobilizarea combinată cu miniplăcile de stabilizare, în imobilizarea fracturilor fără
deplasare, imobilizrea fracturilor de condil, la copiii cu vîrsta de pînă la 3 ani. Fixarea
maxilo-mandibulară prin utilizarea firelor metalice trecute prin spina nazală, marginea
inferioară a aperturii piriforme şi marginea inferioară a mentonului sunt indicate în
traumatismele cu deplasări importante, cele cominutive, în tentiția primară și cea de schimb
fiziologic. Metoda de tip “Frigof” se confecţionează din atelă monomaxilară (sîrmă 0,6–0,8
mm), fixată pe dinţi prin ligaturi interdentare și gutieră din acrilat autopolimerizabil. Este
indicată în fracturile localizate în limitele conţinutului dentar (mediane, paramediane şi
laterale), în dentiția primară și cea a schimbului fiziologic.
Complicaţiile. În cazul în care tratamentul a fost ales corect şi s-a efectuat prompt,
regenerarea se petrece în 2,5–8 săptămîni. Tratamentul efectuat incorect şi într-o perioadă
tardivă sunt cauzele complicaţiilor imediate şi tîrzii (osteomielite, abcese, flegmoane,
dereglări de ocluzie, deformaţii ale reliefului anatomic, limitarea funcţiei, anchiloză). În acest
scop, la copiii de pînă la un, an elementele de fixare vor fi înlăturate la 2,5–3 săptămîni; la
cei de 1–3 ani, înlăturarea se va face la 3–4 săptămîni; la 3–7 ani după 3–5 săptămîni; de la
7–14 ani – peste 6–8 săptămîni. Termenul de regenerare depinde de caracterul fracturii şi
starea generală a copilului.
Complicaţiile imediate grave pot fi hemoragia, asfixia, şocul, comoţia cerebrală; cele
secundare: infecţia părţilor moi, a sinusurilor, orbitelor, osteomielite cu tendinţă de extindere
spre baza craniului; tardive: consolidare vicioasă cu tulburări de ocluzie, deformaţii ale feţei
etc.
a.- Bandajul monocefalic sau fronda mentonieră blochează masivul facial la baza craniului
prin intermediul mandibulei. Dispozitivul în formă de zăbăluţă constă dintr-o bază de metal
sau de lemn de 20–25 cm, care se aplică pe faţa ocluzală a dinţilor superiori. De capetele care
ies din gură, la nivelul comisurilor, se prind benzi elastice sau feşe fixate peste vartex,
blocînd masivul facial la craniu.
Fracturile etajului mijlociu al feţei la copii interesează masivul facial (compus din 15 oase
sudate între ele şi fixate la baza craniului). Ele se întîlnesc mult mai rar decît cele de
mandibulă. Unii autori confirmă faptul că fracturi ale maxilarului la copii nu se întîlnesc.
Alţii raportează incidenţa lor de 0,5% din totalitatea fracturilor masivului facial la copiii de
pînă la 12 ani. În Republica Moldova ele sunt depistate în 2,7% din totalitatea leziunilor
maxilo-faciale, la copiii de pînă la 16 ani. Frecvenţa lor mică se explică prin prezenţa
structurilor de protecţie a craniului şi mandibulei, pneumatizarea incompletă a sinusurilor
maxilarelor, dentiţia mixtă şi dinţii în curs de erupere. Fracturile de maxilar se produc doar
după acţiunea unei forţe puternice (căderile de la înălţimi – acoperiş, şantiere de construcţie;
accidentele rutiere) și de obicei sunt însoțite de traumatisme craniocerebrală. 25% – 88% din
traumatismele maxilarului sunt asociate cu variate leziuni, care le dau un aspect grav şi foarte
grav.
Fracturile maxilarului la copii diferă de ale maturilor. Nu se întîlnesc fracturile de tip Le For
I, II sau III. Sunt caracteristice formele atipice de fractură (oblice sau parţiale). Fracturile Le
For I se întîlnesc rar, la vîrsta de pînă la 10 ani, cauza fiind pneumatizarea incompletă a
sinusurilor maxilare. Pînă la eruperea dinţilor permanenţi şi formarea planşeului sinusal,
forţele factorilor lezanţi sunt absorbite de structurile localizate mai inferior, producînd
traumatisme dentare şi ale pereţilor palatinali sau bucali ai apofizei alveolare. Mai des se
întîlnesc fracturile Le For II, unilaterale. Fracturile de tip Le For III (disjuncţia craniofacială)
se întîlnesc foarte rar, şi sunt compuse din cîteva fragmente ale oaselor faciale. De obicei,
liniile de fractură se îndreaptă spre regiunile cu rezistenţă mică. Sunt caracteristice fracturile
la nivelul suturii palatine.
a.- Bandajul monocefalic sau fronda mentonieră blochează masivul facial la baza craniului
prin intermediul mandibulei. Dispozitivul în formă de zăbăluţă constă dintr-o bază de metal
sau de lemn de 20–25 cm, care se aplică pe faţa ocluzală a dinţilor superiori. De capetele care
ies din gură, la nivelul comisurilor, se prind benzi elastice sau feşe fixate peste vartex,
blocînd masivul facial la craniu.
Complicaţiile imediate grave pot fi hemoragia, asfixia, şocul, comoţia cerebrală; cele
secundare: infecţia părţilor moi, a sinusurilor, orbitelor, osteomielite cu tendinţă de extindere
spre baza craniului; tardive: consolidare vicioasă cu tulburări de ocluzie, deformaţii ale feţei
etc.
a.- Bandajul monocefalic sau fronda mentonieră blochează masivul facial la baza craniului
prin intermediul mandibulei. Dispozitivul în formă de zăbăluţă constă dintr-o bază de metal
sau de lemn de 20–25 cm, care se aplică pe faţa ocluzală a dinţilor superiori. De capetele care
ies din gură, la nivelul comisurilor, se prind benzi elastice sau feşe fixate peste vartex,
blocînd masivul facial la craniu.
37. Leziuni asociate ale maxilarului, mandibulei şi altor regiuni ale corpului la copii;
etiologie, clinică, localul şi metode de tratament.
Fracturile „în lemn verde” sunt localizate în regiunea apofizei condiliene și unghiului
mandibular. Ele sunt produse prin lovituri în menton sau în unghiul mandibulei. Imaginile
radiologice efectuate în decubit anterior sau nazofrontal denotă întreruperea continuităţii
periostului și corticalei – pe aspectul lateral sau medial al mandibulei, şi păstrarea integrităţii
structurilor pe suprafaţa opusă.
Fracturile parţiale ale apofizei alveolare cel mai des sunt localizate în sectorul anterior al
maxilarului, fiind însoţite de leziuni ale mucoasei şi părţilor moi limitrofe, de leziuni dentare,
de rupturi laborioase muco-periostale, edeme şi echimoze ale părţilor moi adiacente. Rareori,
sunt însoţite de leziuni ale mugurilor dentari, care se contaminează prin saliva cavităţii orale
şi duc la mortificarea lor. Mugurii dentari, de obicei, sunt afectaţi atunci cînd linia de fractură
traiectează apofiza alveolară la nivelul apexului dinţilor primari sau cînd este prezent un
traumatism cu intruzia dinţilor primari. Traumatismele dentare în dentiţia primară pot fi
cauza erupţiei precoce a dinţilor permanenţi, schimbărilor de poziţie, anomaliilor de coroană
şi radiculare, modificărilor de ocluzie.
Prelucrarea chirurgicală primară la copii se va efectua în primele 48–72 ore după accident.
Tratamentul va începe doar după un bilanţ clinic şi radiologic complet al tuturor leziunilor
traumatice.
Sutura secundară poate fi precoce, cînd este efectuată după 10–12 zile de la accident,
sau tardivă – după 20 zile. Ea este indicată în cazul cînd de la producerea plăgii au trecut mai
mult de 5 zile şi marginile plăgii au început să se epitelizeze. Pe plagă se aplică pansamente
umede, care se schimbă frecvent mai multe zile, se îndepărtează zilnic ţesuturile necrotice,
după care se chiuretează granulaţiile atone, se excizează, decolează şi mobilizează marginile
plăgii şi se suturează plan cu plan, fără tensiune cutanată.
Complicatiile primitive ale prelucrării chirurgicale primare: infecția (se instalează, de obicei,
în plăgile muşcate, zdrobite, murdare sau în acele care comunică cu cavităţile orală, nazală),
erizepelul; tetanosul (se instalează extrem de rar). Complicaţiile secundare; infecţia locală;
complicaţiile la distanţă; hemoragiile secundare. Complicaţiile tardive: cicatricele vicioase;
retracţiile hipertrofice; pierderile de substanţă ale feţei; constricţiile mandibulare cauzate de
cicatrice; fistulele cavităţii bucale; pseudchistul salivar; paralizia nervului facial; nevralgiile
faciale; tulburările de masticaţie si fonaţie; tulburările psihice.
Atelele cu anze de tip cito Tigherstedt se aplică cu greu pe dinţii primari, deoarece ei au
coroana conică mică și colet neaccentuat, sunt prezente procesele de formare sau rizoliză
radiculară, implantarea lor în apofiza alveolară este slabă, frecvența înaltă a luxaţiilor
complete sau incomplete în timpul accidentului. Ele sunt indicate în dentiția permanentă sau
în cazul cînd sunt păstrați dinții primari. Ele pot fi aplicate ca dispozitiv suplimentar în
imobilizarea mandibulei cu miniplăci, sau cînd este aplicată reducerea închisă. Gutierele
acrilice confecţionate pe cale de laborator după amprentare pe model redus (secţionat) sau
direct în cavitatea orală, bandajul mentocefalic sau fronda mentonieră, monoblocurile acrilice
confecţionate pe cale directă sunt folosite pe larg în traumatismele de maxilare, atît în
dentiția primară cît și în dentiția permanentă. Ele sunt indicate în imobilizarea provizorie,
imobilizarea combinată cu miniplăcile de stabilizare, în imobilizarea fracturilor fără
deplasare, imobilizrea fracturilor de condil, la copiii cu vîrsta de pînă la 3 ani. Fixarea
maxilo-mandibulară prin utilizarea firelor metalice trecute prin spina nazală, marginea
inferioară a aperturii piriforme şi marginea inferioară a mentonului sunt indicate în
traumatismele cu deplasări importante, cele cominutive, în tentiția primară și cea de schimb
fiziologic. Metoda de tip “Frigof” se confecţionează din atelă monomaxilară (sîrmă 0,6–0,8
mm), fixată pe dinţi prin ligaturi interdentare și gutieră din acrilat autopolimerizabil. Este
indicată în fracturile localizate în limitele conţinutului dentar (mediane, paramediane şi
laterale), în dentiția primară și cea a schimbului fiziologic.
Complicaţiile. În cazul în care tratamentul a fost ales corect şi s-a efectuat prompt,
regenerarea se petrece în 2,5–8 săptămîni. Tratamentul efectuat incorect şi într-o perioadă
tardivă sunt cauzele complicaţiilor imediate şi tîrzii (osteomielite, abcese, flegmoane,
dereglări de ocluzie, deformaţii ale reliefului anatomic, limitarea funcţiei, anchiloză). În acest
scop, la copiii de pînă la un, an elementele de fixare vor fi înlăturate la 2,5–3 săptămîni; la
cei de 1–3 ani, înlăturarea se va face la 3–4 săptămîni; la 3–7 ani după 3–5 săptămîni; de la
7–14 ani – peste 6–8 săptămîni. Termenul de regenerare depinde de caracterul fracturii şi
starea generală a copilului.
Intrumentele de bază pentru examenul clinic sunt: oglinda, sonda şi pensa. Pentru îndepărtarea
tartrului dentar şi a plăcii microbiene se utilizează setul de instrumente pentru detartraj:
-instumente pentru detartraj şi chiuretaj radicular: seceri, săpăligi, pile sau răzuşe, chiurete;
-instrumente de netezire şi lustruire după detartraj: periuţe rotative, benzi abrazive şi de lustruit.
Dezvoltarea extrauterina:
e) Perioada scolara[primara (6-10 ani); medie (10-14 ani); superioara (14-17 ani)]
Grupele de sanatate:
1) copii sanatosi;
2) copii sanatosi cu devieri functionale sau copii care timp indelungat au suferit de maladii
acute cu riscul aparitiei patologiei cronice
8765432112345678
V IV III II I I II III IV V
48 47 46 45 44 43 42 41 31 32 33 34 35 36 37 38
85 84 83 82 81 71 72 73 74 75
Dinti natali – cind la nastere pe arcada dentara sunt deja prezenti dinti temporari.
Dinti neonatali – dintii care erup dupa primele 30 de zile de viata a copilului.
Dezvoltarea radacinilor incepe atunci cind coroana dentara este deja formata. O importanta
deosebita in dezvoltarea radacinilor o are marginea organului smaltului, locul de trecerea a
stratului adamantin extern in cel intern. In acest sector se formeaza teaca Hertwig care
determina forma, dimensiunile si numarul radacinilor. In procesul de formare a apexului
radicular au fost distinse radiologic citeva etape:
Caninul: 5 ani;
Molarul 2: 15 ani
Rezorbtia radacinilor dintilor temporari incepe de la radacina, carea dera la foliculul dintelui
permanent. Sunt mai multe variante de rezorbtie radiculata a dintilor pluriradiculari temporari:
Caninul: 8 ani;
In dentitia temporara avem 20 de dinti iar in cea permanenta 28-32. Culoarea dintilor temporari
este alba albastruie. Forma coroanelor dintilor temporari este asemanatoare cu cea a dintilor
permanenti, dar sunt mai scurte, largi si globuloase. Este pronuntata trecerea coroanei dentare
in radacina, protuberenta smaltului la colet. Dimensiunile dintilor temporari sunt mai mici ca
dintii permanenti. Grosimea tesuturilor dure la dintii temporari este mai mica si cavitatea
pulpara este mai mare comparativ cu dintii permanenti. La temporari camera pulpara comunica
larg cu canalele radiculare, dar la permanenti nu.
La dintii temporari grosimea smaltului si dentinei este mai redusa cu 1/2 de cit la cei
permanenti.
Dintii temporari contin mai multa apa si substante organice comparative cu dintii permanenti,
iar substante neorganice mai putine. Stratul de dentina la temporari este mai subtire iar camera
pulpara si canalele radiculare sunt mai voluminoase. Dentina are canalicule dentinare largi,
relative mai scurte si mai putin sinuase. Jonctiunea smalt-cement se prezinte sub forme si
proprietati diferite fata de cea la dintii permanenti: -In 30% din cazuri, intre cement si smalt
este spatiu liber de separatie.
9. Indicii frecventei si intensitatii cariei dentare la copii. Nivelele intensitatii cariei dentare
propuse de OMS. Frecventa si intensitatea cariei dentare la copii de diferita virsta in
R.M.
Indice de frecventa – procentul persoanelor afectate prin carie in cadrul unui grup de populatie.
Indicile de intensitate – numarul mediu de dinti cariati (C), obturati (O), extrasi (E) ce revin la o
persoana.
Pina la 2 ani: Tipul si caracterul alimentatiei; Maladiile generale ale tractului gastrointestinal
(hipovitaminoze); Eruperea precoce sau tardiva a dintilor; Hipoplaziile smaltului; Igiena bucala
insuficienta; Deficitul de F in apa potabila;
Caria – un process patologic, care se manifesta dupa eruptia dintilor, in cadrul caruia are loc
demineralizarea si ramolirea tesuturilor dure ale dintilor cu formarea ulterioara a defectului
cavitar.
I. Gradul activitatii procesului carios: Activitate de gradul I; gradul II; gradul III
Primii dinti afectati de carie sunt incisivii centrali superiori. Incisiivii inferiori prezinta o
rezistenta mai mare la caria dentara.; Pina la 2 ani se depisteaza caria suprafetelor netede, iar la
3 ani caria fisurilor, iar la 4 ani se depisteaza caria suprafetelor proximale; Frecvent se
depisteaza caria in regiunea coletului, caria circulara. Caria cu evolutie acuta se raspindeste in
profunzime iar cea cronica pe suprafata.
Caria rar se complica pina la virsta de 3 ani, dar dupa 3 ani creste frecventa complicatiilor.
Diagnosticul se pune pe baza la: 1) Metoda de uscare a suprafetei dentare permite vizualizarea
petei carioase, care are o suprafata fara luciu, mata.
3) Transiluminarea se bazeaza pe aprecierea intensitatii umbrei luminii reci vizibile, care trece
prin tesuturile dentare.
Tratamentul cariei incipiente include terapia de reminelarizare, care este mai eficienta in
perioada de formare dentara. Esenta terapiei de remineralizare consta in compensarea
elementelor minerale pierdute in timpul demineralizarii. Inainte de realizarea terapiei
remineralizante trebuie inlaturate depunerile dentare, iar dintii supusi tratamentului – izolati si
uscati. Pentru remineralizare sunt indicate fluoruri, aminofluoruri, lacuri cu fluor, preparate de
calciu. Durata curie de remineralizare se determina in functie de evolutia clinica a focarului.
(10-15 sedinte).
O alta metoda de tratament si profilaxie a cariei incipiente este: laserul Heliu-Neon, care poate
amplifica actiunea preparatelor cariostatice, micsora solubilitatea si permeabilitatea smaltului,
active sistemele enzimatice ale pulpei.
Tratamentul cariei medii in dintii temporari consta in prepararea cavitatii carioase si obturarea
ei, restituind forma anatomica. Pe planseul si partial pe peretii cavitatii se recomanda aplicarea
unei baze de ciment: -fosfat: Fosfat ciment, Lactodont,visfat,Unifas,Argil.
-policarboxilat:Aqualox,Carboco,Durelon;
-ionomer:Ionobond,Ionoseal,Vitrebond
4)aplicarea matricei,placii;
5)uscarea cav.;
8)modelarea plombei;
La unii copii se depisteaza ca dintii permanenti incomplet erupti deja sunt afectati de carie.
Evolutia rapida a cariei se explica prin faptul ca smaltul in primul an dupa eruperea dintelui
este insuficient mineralizat, contine mai putine elemente minerale, dar mai multe organice
avind o rezistenta slaba catre carie. In fisurile dentare are loc retentia alimentelor ceea ce creaza
conditii vitale favorabile germenilor. Molarii de 6 ani sunt primii dinti permanenti ce erup, fiind
supusi timp indelungat actiunii factorilor locali cariogeni.Urmatorii dinti cariati sunt incisivii
superiori care sunt mai frecvent afectati dupa virsta de 7-9 ani. Localizarea cariei este
predominant simetrica pe suprafetele de contact si foramen cecum pe suprafata palatina. Dupa
virsta de 11-13 ani defectele carioase se depisteaza la premolari pe suprafetele ocluzale, apoi pe
suprafetele de contact. Evolutia cariei este rapida, progresiva, frecvent ducind la complicatii.
Rata cariei este mare: 4-5 dinti pe an.
Tratamentul cariei medii in dintii permanenti consta in prepararea cavitatii carioase si obturarea
ei, restituind forma anatomica, functia,etc. Principalele etape ale pregatirii cavitatii carioase:
Plombarea cav.carioase:
Tabloul clinic: pacientii acuza dureri pasagere de la excitanti mecanici,chimici ,termici care
trec imediat dupa inlaturarea excitantului.La examenul dintelui se observa o cavitate carioasa
profunda 3,4,5 mm,umpluta cu dentina ramolita,deseori marginile smaltului sunt
subminate,sondarea fundului cavitatii este dolora
Este caracteristica multiplicitatea afectarii dintilor, a unor grupe de dinti, chiar si a dintilor
considerati mai rezistenti (caninii si incisivii inf.). Deseori apare caria secundara. Evolutia
cariei este rapida, progresiva, frecvent ducind la complicatii( pulpite, periodontite) Rata cariei
este mare:4-5 dinti pe an.
3)In cazurile prezentei unor cantitati mari de dentina ramolita se efectueaza terapia de
remineralizare,sau obturarea tardiva a cavitatii carioase: dupa efectuarea deschiderii si
necrotomiei cavitatii, se aplica preparate pe baza de hidroxid de Ca, zinc-eugenol timp de 3-6
saptamini sub pansament provizoriu. Numai dupa stoparea procesului(dupa remineralizarea
tesuturilor dure si formarea unui strat de dentina tertiara) se realizeaza formarea cavitatii si
obturarea ei definitive.
26.Sigilarea fisurilor,materiale,metodica
Esta considerat logic ca fiind metoda cea mai sigura de profilaxie primara,sigilarea
presupunind examen clinic si manopere terapeutice specifice.
Materiale
. sigilant:
.Helioseal(alb opac,anta/fotopolimerizare);
.Conciel(alb opac,anta/fotopolimerizare);
.Deloton(alb opac,anta/fotopolimerizare);
.aplicatoare
Indicatii:
.Sant si mgropite cu smalt colorat si decalcifiat dar fara carii dentinare la acelasi
dinte,evidentiate clinic si radiologic;
Etapele de lucru
1.aplicarea digai
2.curatirea suprafetei dintelui-se face cu abrasive fara ulei sau glicerina sau substante fluorate
vehiculate cu periute rotative-spalarea suprafetelor si uscarea cu spray de apa si aer.
3.mordensarea smaltului.se utilizeaza acid fosforic in concentratii de 37% sub forma de solutie
sau gel de consistenta cit mai fluida,aplicat prin pensulare,injectare sau cu ajutorul unui burete
sau a unei bulete de vata bine condensate
4.aplicarea sigilantului
5. indepartarea digai
1)Cimenturi:
2) Amalgame:
- de galiu; de cupru;aur
3)compomeri: Dyract (Dentsplay);Glasiosite (Vovo);Elane (Kerr)
28.Caria de biberon,tratament,profilaxia
Caria de biberon este o forma specifica, o forma acuta de carie caracteristica pt dintii
temporary,cu debut la virste foarte mici,cu evolutie rapida in suprafata si profunzime,cu
interesarea precoce a pulpei si distructia coronara in lipsa tratamentului oportun.caria de
biberon este rezultatul imteractiunii a trei factori: microorganisme patogene din cavitatea
bucala,hidrocarbonatele fermentabile,substratul dentar.Una din principalele cauze ale afectiunii
este inlocuirea alimentatiei naturale cu cea artificiala,caracterizata prin suplimentarea cu
hidrocarbonate fermentabile din alimentatia copilului,care se asociaza cu folosirea tardiva a
biberonului.Obiceiuri incorecte de hranire a copilului mic ce contribuie la aparitia cariei de
biberon:Hranirea cu biberonul inainte de culcare,in special in timpul noptii,cu lichide ce au
concentratie crescuta de glucide fermentabile;aportul glucidelor fermentabile cu ajutorul
suzetelor(miere,zahar,sirop),prelungirea suptului la sin peste virsta recomandata.
Profilaxia
.fololsirea pastei de dinti fluorata sau geluri fluorate pt protejarea smaltului dintilor
3-Localizarea afectarii
6-Virsta copilului
Tratamentul cariei prevede folosirea complexa a obturarii cavitatilor carioase si a metodelor
care maresc rezistena tesuturilor dure ale dintelui,igiena cavitatii bucale,alimentatia rationala
31. Particularitatile evolutiei clinice ale pulpitei cronice fibroase a dintilor temporari:
Particularităţile clinice generale ale formelor cronice ale pulpitelor dinţilor temporari:
Cea mai frecventă este pulpita cronică simplă (închisă), apoi cea gangrenoasă şi rareori -
proliferativă
Aproximativ la 44% din copii pot apărea dureri cauzate de agenţi termici mecanici.
în 57% din cazuri pulpitele cronice sunt urmate de schimbări distructive a ţesuturilor
periapicale, care pot fi determinate radiologie.
Formele cronice de pulpită simplă şi gangrenoasă pot fi depistate la dinţii a cu cavitatea pulpara
închisă, cât şi deschisă.
Subiectiv. Decurge fără semne subiective, este diagnosticată în timpul examinări copiilor în
scop profilactic. Din anamneză se pot uneori stabili dureri nocturne.
Obiectiv. în dinte se depistează o cavitate carioasă medie sau profundă, dentin poate fi ramolita
şi pigmentată. Sondarea pereţilor şi a planşeului cavităţii carioas nu provoacă dureri. Uneori
termodiagnosticul poate provoca o durere crescânde Percuţia este indolora. Excavarea dentinei
ramolite de pe pianşeul cavităţii cariat poate provoca deschiderea camerei pulpare, o durere
neînsemnată şi sângerare.
Cea mai frecventă este pulpita cronică simplă (închisă), apoi cea gangrenoasă şi rareori -
proliferativă.
Aproximativ la 44% din copii pot apărea dureri cauzate de agenţi termici mecanici.
în 57% din cazuri pulpitele cronice sunt urmate de schimbări distructive a ţesuturilor
periapicale, care pot fi determinate radiologie.
Formele cronice de pulpită simplă şi gangrenoasă pot fi depistate la dinţii a cu cavitatea pulpara
închisă, cât şi deschisă.
Subiectiv. Dureri în timpul masticaţiei sau dureri spontane spre seară, ele putând fi provocate
şi de excitanţi calzi. Din anamneză uneori pot fi stabilite dureri în trecut.
Obiectiv. Coroana dentară poate avea o culoare cenuşie, cavitatea carioasă este medie sau
profundă. Sub dentina ramolită sau în dintele cu camera pulpara deschisă, pulpa este necrotizată
pe o suprafaţă variabilă. Deseori se simte un miros specific de gangrena. Senzaţii dureroase
apar la sondarea profundă în canalele radiculare. La percuţie se determină înăbuşirea sunetului
percutor şi sensibilitate.
Pulpitele cronice gangrenoase în 57% din cazuri (S.Sârbu, 1976) se complică cu parodontita
apicală cronică granulantă, care poate fi diagnosticată radiologie. în caz de complicare cu
parodontita apicală se determină hiperemia şi edemaţierea gingiei în regiunea proiecţiei
apexului radicular afectat, deseori apar fistule; ganglionii limfatici pot fi măriţi şi dureroşi la
palpaţie.
Cea mai frecventă este pulpita cronică simplă (închisă), apoi cea gangrenoasă şi rareori -
proliferativă.
Aproximativ la 44% din copii pot apărea dureri cauzate de agenţi termici mecanici.
în 57% din cazuri pulpitele cronice sunt urmate de schimbări distructive a ţesuturilor
periapicale, care pot fi determinate radiologie.
Subiectiv. Dureri şi sângerare în urma agenţilor mecanici (masticaţia hranei, penaj dentar etc.),
copilul evită să mestece hrana pe partea afectată.
Obiectiv. Deseori coroana dentara este distrusă, camera pulpara este larg deschisă, fiind
umplută cu granulaţii de diferite dimensiuni sau cu un polip pulpar. Sondarea duce la apariţia
sângerării şi a unei dureri neînsemnate. Percuţia dintelui poate fi puţin sensibilă. Frecvent, pe
radiogramă se pot depista semne caracteristice parodontitei apicale granuloase.
34. Particularitatile evolutiei clinice ale pulpitei cronice fibroase a dintilor permanenti la
copii
Copilul acuza dureri paroxistice în dinte de la diferiţi excitanţi: termici, mecanici şi chimici.
Din anamneză se deduce că dintele durea şi mai înainte. Durerile spontane apar rar şi pot să
lipsească definitiv. Durerile reflexe apar cu o reacţie întîrziată doar la excitanţi puternici (de la
apă rece), precum şi în caz de schimbare bruscă a temperaturii ambiante. Prin sondarea
fundului cavităţii deseori se constată prezenta unui orificiu de comunicare între cavitatea
carioasă şi cavitatea coronară. Sondarea pulpei este doloră. Pulpa sîngerează. însă, conform
datelor lui L. Rubin, indicii de electroexcitabilitate în 30% din cazuri pot fi în limitele
normalului. în unele cazuri pulpita fibroasă cronică poate evolua fără ca să existe un orificiu de
comunicare între cavitatea carioasă şi cavitatea dintelui, în aceste cazuri sondarea fundului
cavităţii carioase determină o dentină compactă sau material de plombare. Radiologic în 30%
din cazuri, se poate constata o dilatare a fisurii periodontale sau focare de ramolisment al
ţesutului osos în regiunea apicală a rădăcinii.
Bolnavul acuză dureri siciitoare de la orice fel de excitanţi, mai ales de la bucate fierbinţi, care
nu încetează după înlăturarea acestor excitanţi. Uneori durerile pot să se declare de la
schimbarea temperaturii aerului - la inspiraţie ieşind în stradă şi invers. Deseori acuzele de
durere lipsesc. Deseori se face simţit un miros fetid din gură. Bolnavul menţionează că a avut
dureri puternice în trecut care apoi s-au domolit sau au dispărut definitiv. Examenul relevă o
cavitate carioasă profundă cu o deschidere frecvent largă a cavităţii dentare. Adamantina
(smalţul) uneori comportă o nuanţă cenuşie. Datele obiective depind de gradul de afectare a
pulpei. In stadiile incipiente ale afectării gangrenoase prin sondare se relevă dureri în pulpă şi
sîngerare. In pulpita gangrenoasă de evoluţie trenantă pulpa coronară poate suferi o histoliză
deplină, are o culoare cenuşie, se păstrează doar o parte sau pulpa radiculară în întregime. In
astfel de cazuri sondarea pulpei se dovedeşte a fi indoloră şi doar în orificiul canalului se deter
mină sîngerare şi senzaţii de durere. La aplicarea excitanţilor de rece şi de cald apar încetul cu
încetul durerile care trec treptat. în caz de existenţă îndelungată a unui proces de inflamaţie sînt
posibile modificări destructive în periodonţiu sub formă de dilatări ale fisurii periodontal şi
chiar de formare a unor focare de ramolisment. Electroexcitabilitatea dintelui e foarte redusă
(50—80 µA), ceea ce mărturiseşte despre necroza definitivă a pulpei sau în orice caz de
necroza părţii ei coronare.
36. Particularitatile evolutiei clinice ale pulpitei acute de focar a dintilor permanenti la
copii
Pulpita acută de focar constituie stadiul de debut al inflamatei pulpei, şi focarul acestuia se
localizează de obicei în porţiunea cea mai apropiată de cavitatea cariată. Din această cauză
procesul inflamator debutează mai frecvent în regiunea cornului pulpei şi abia mai apoi
antrenează în proces toată pulpa coronară, ulterior şi cea radiculară. Durata acestui stadiu nu
depăşeşte 2 zile.
Bolnavul acuză dureri intense la orice fel de excitanţi. Spre deosebire de caria dentară, pentru
care de asemenea sînt caracteristice dureri de la excitanţi externi, în pulpita acută de focar
durerea se declară de la excitanţi de fortă mai mică şi nu trec după suspendarea excitantului.
Durerile pot să apară spontan, adică fără o cauză explicabilă a apariţiei lor. Frecventa şi durata
acceselor de dureri variază : ele pot dura de la 10 la 30 de minute, însă în majoritatea cazurilor
nu depăşesc o oră. Accesul de dureri cedează locul unei perioade indolore, care tine cîteva
ore. De regulă, bolnavul acuză şi indică dintele, care îl supăra, ceea ce vorbeşte despre lipsa
iradierei durerii. Pe timp de noapte durerile, de regulă, sînt mai pronuntate. Inspecţia nu relevă
modificări în habitus. Prin cercetări se constată o cavitate carioasă cu dentină ramolită în mare
cantitate. După chiuretarea acesteia se clarifică adeseori, că pereţii şi fundul cavităţii carioase
sînt induraţi, iar prin sondare se decelează o porţiune mai dureroasă în cavitatea carioasă,
care e situată, ca regulă, în fundul cavităţii mai aproape de cornul pulpar. Introducînd în
cavitatea carioasă un tampon de vată umectat cu eter sau cu apă rece, se produce durere, care se
declară imediat, după introducerea excitantului şi nu trece odată cu înlăturarea lui. Dacă
cavitatea carioasă lipseşte, tamponul de vată se aplică pe colul dintelui.
Electroexcitabilitatea pulpei frecvent este scăzută, însă doar la cuspidul în regiunea căruia e
localizat focarul de inflamaţie. Totodată se constată şi indici normali de electrosensibilitate.
Cercetarea radiologică este indicată doar pentru a determina localizarea cavităţii carioase, dacă
aceasta se află pe una din suprafeţele de contact sau sub coroana artificială. Or, în alte
circumstanţe ea poate fi întotdeauna detectată prin sondare. Radiografia este recomandabilă, de
asemenea, pentru a decela focare inaccesibile pentru examen, care ar putea provoca inflamatia
pulpei. Percutia este indolora.
37.Particularitatile evolutiei clinice ale pulpitei acute difuze a dintilor temporari la copii
Subiectiv: Durere intensivă, difuză, cu caracter pulsatil de durata mai lungă, cu scurte intervale
de remisiune, iradiază, încât copilul nu poate indica dintele afectat. Durerile pot fi provocate de
excitanţi calzi şi se liniştesc de Iacei reci. La copiii mici (sub 4 ani) sunt frecvente dereglări ale
stării generale: copilul este iritat, plângăreţ, refuză să mănânce, poate avea febră.
Obiectiv. Se determină o cavitate carioasă profundă cu dentină ramolită, cavitatea pulpară este
închisă. Sondarea planşeului cavităţii este sensibilă sau indoloră. Percuţia dintelui este sensibilă
sau dureroasă. Durerea la percuţie este provocată atât de afectarea parodontului, cât şi de
congestia pulpei edemate şi inflamate. Comprimarea dintelui nu provoacă durere. La înlăturarea
dentinei ramolite poate fi deschisă uşor cavitatea pulpară cu eliminarea unei picături de puroi,
urmată de sângerare şi de micşorarea intensităţii durerilor.
38.Particularitatile evolutiei clinice ale pulpitei acute difuze a dintilor permanenti la copii
:
Este o pulpită acută de focar cu simptome caracteristice, care durează 1-2 zile, după care
procesul inflamatoriu se extinde în pulpa coronară şi radiculară şi se consideră drept pulpită
difuză acută. în această fază de inflamaţie acută a pulpei tabloul clinic al afecţiunii se modifică
considerabil. Bolnavul acuză accese îndelungate de durere cu intervale mici indolore ce durează
mai puţin de 30—40 min. Uneori durerile nu dispar, ci doar se atenuează pe un anumit timp. E
caracteristică durerea nocturnă persistentă şi durerea îndelungată de la excitanţi. Uneori
aplicaţiile reci atenuează durerile. Durata durerii e de la 2 la 14 zile. Durerea nu este localizată
şi iradiază pe traiectul ramurilor nervului trigemen : în pulpita dinţilor maxilarului superior -în
regiunea temporală, supraorbital, în regiunea mandibulară, în dinţii arcadei inferioare
In caz de pulpită a dinţilor arcadei inferioare durerea iradiază în regiunea occipitală, la ureche,
în regiunea, submandibulară, temporală, în dinţii maxilarului superior.
In pulpita dinţilor frontali e posibilă iradierea durerilor în partea opusă a maxilarului. Prin
examen şi sondare se determină o cavitate carioasă profundă. Sondarea produce dureri pe toată
suprafaţa fundului. Percuţia de asemenea poate fi întrucîtva dureroasă. Toate tipurile de
excitanţi provoacă exacerbarea durerii. Dacă se formează abces, aplicaţiile reci atenuează
durerea. Acelaşi efect se obţine şi prin perforarea bolţii cavităţii dentare, pe radiografie se
vizualizează deseori o cavitate fără modificări în periodontiu. Electroexcitabilitatea pulpei este
redusă pe toată suprafaţa fundului cavităţii carioase şi pe toţi cuspizii pînă la 30-40 uA şi chiar
pînă la 50-60 uA
Traumele dentare la copii pot fi izolate şi, uneori, combinate cu alte leziuni traumatice ale
feţei.
Clasificarea traumelor dinţilor permanenţi la copii recomandată de OMS
Ţinând cont de faptul că traumele pot avea loc în diferite perioade de dezvoltare a dintelui, în
unele clase au fost incluse 2-3 tipuri de traume:
In etiologia traumatismelor dinţilor permanenţi la copii sunt implicaţi numeroşi factori. Din ei
cele mai frecvente sunt accidentele sportive, care sunt urmate de accidentele rutiere, apoi cele
ce apar în timpul jocurilor, căderile accidentale etc.
Mai mulţi autori evidenţiază ca factor predispozant prodenţia incisivilor superiori, asociată cu
hipotonia buzei superioara.
Cel mai frecvent sunt implicaţi următorii dinţi permanenţi:incisivii centrali superiori: 72%;
incisivii centrali inferiori: 18%; incisivii laterali superiori: 6%; incisivii laterali inferiori: 3%.
Indicaţiile. Sunt strict limitate: pulpita seroasă şi pulpita cronica simplă. Se practică numai la
copiii sănătoşi (grupurile I şi II de sănătate), copiii cu gradul I de activitate a cariei, cu
rădăcinile în stadiul de formare (I) sau formate-II
Tehnica. Vizita I:
- izolarea
- aplicarea unei paste care conţine~o combinaţie din antibiotice, sulfanilamide, corticosteroizi,
anestetice sub pansament pe 4-5 zile.
Vizita II:
- izolarea;
Materiale de coafaj. Paste pe bază de hidroxid de calciu: Calcina (Rusia); Dycal (De Trey),
Life (Kerr); Reocap (Vivadent); Calcicur,.
Paste pe bază de zinc-oxid-eugenol: pasta preparată extempore sau comerciale: Cavitec (Kerr);
Kalsogen Plus (De Trey) etc.
Tehnica:
- izolarea dintelui;
- obturaţia definitivă se aplică după termenul stabilit, dacă nu sunt acuze şi dintele este vital.
Principiul: îndepărtarea sub anestezie locală sau generală a pulpei coronare, urmată de aplicarea
la nivelul deschiderii canalelor a unui material,
Indicaţii: deschiderea accidentală a camerei pulpare, în primele două zile după traumă, când
deschiderea este mai mare sau a pătruns salivă; pulpită cronică simplă. Se aplică la dinţii
temporari în stadiile I şi II de formare a rădăcinilor.
Tehnica:
- hemostaza;
a) pe bază de hidroxid de calciu, însă ele necesită un diagnostic precis, respectarea strictă a
asepsiei şi pot duce la extinderea procesului inflamator în pulpa radiculară şi la resorbţie
internă.
b) pe bază de zinc-eugenol, însă ele frecvent induc procesul inflamator în pulpa radiculară.
,
c) pe bază de formocrezol (formula lui Buckley: 19% formaldehidă, 35% cresol şi 15%
glicerina). Formocresolul se aplică pe o buletă în camera pulpară timp de 5 min, iar apoi se
aplică pasta zinc-eugenol. Dacă nu se asigură hemostaza, pansamentul poate fi lăsat timp de 24
ore. Formocresolul în contact cu ţesutul pulpar vital produce o zonă de fixare, rezistentă la
autoliză şi la invazia microbiană. Pulpa radiculară rămâne vitală, asigurând procesele de
formare sau de resorbţie radiculară.
Extirpaţia vitală
Principiu: îndepărtarea (extirparea) completă a pulpei sub anestezie locală sau generala.
Această metodă este folosită mai rar pentru dinţii temporari în virtutea:
- faptului că aplicarea metodei necesită timp îndelungat, este inaccesibilă pentru copiii mici;
- hemostaza-
- obturarea canalului;
Sunt contraindicate pentru obturarea rădăcinilor dinţilor temporari conurile din gutapercă, mase
plastice, argint şi din aliaje metalice.
Amputaţia devitală
Tehnica. Vizita I:
Vizita II:
- izolarea dintelui;
- tratarea medicamentoasă;
- aplicarea în cavitatea puhpară a unei bulete cu soluţie pentru mumificarea pulpei radiculare:
rezorcin-formalină pe 2-3 zile sub pansament provizoriu.
Vizita III:
- izolarea dintelui;
Tehnica. Vizita I:
Vizita II:
Se recomandă ca acul extractor sa fie introdus direct până la vecinătatea vârfului rădăcinii, după
care se face o mişcare de răsucire (45°), pentru a fixa şi a extirpa pulpa radiculară. în canale
largi pot fi folosite împreună 2-3 pulpo-extractoare pentru extirparea pulpei. Tratarea
medicamentoasă şi prelucrarea instrumentală a canalelor se alternează şi este limitată până la
2/3 din lungimea canalului, evitând atingerea apexului.
AMPUTAŢIA ÎNALTĂ
Amputaţia înaltă (pulpectomia parţială) constă în îndepărtarea pulpei coronare şi a unei părţi a
celei radiculare în scopul menţinerii părţii apicale a pulpei şi a zonei de creştere a rădăcinii.
Este indicată numai în cazul dinţilor cu rădăcini incomplet formate în cazurile când nu numai
pulpa coronară dar şi cea radiculară sunt implicate într-un proces inflamator cronic pronunţat
timp îndelungat. Se aplică de asemenea, la pulpitele cronice gangrenoase; pulpite cronice
exacerbate cu implicarea ţesuturilor parodonţiului; fracturi coronare cu deschiderea pulpei şi
infectarea profundă a pulpei, dacă de la momentul traumei a trecut mai mult de 48 ore.
Tehnica:
- amputarea pulpei radiculare (1/3, 1/2, 2/3 din canal) cu freze rotunde sau cu
pulpoextractoare, foarte atent, cu traumatizarea minimă a bontului pulpar;
- hemostaza şi spălarea canalelor fără presiune cu ser fiziologic, soluţii de hidroxid de calciu;
aplică obturaţia definitivă. Dacă are loc resorbţia pastei, ea se reînnoieşte periodic. După
formarea apexului în termen de 6-12 luni se formează bariera apicală, iar canalul se va obtura
cu un con de gutapercă "inversat". închiderea apicală completă se determină radiologie sub
forma unui pod osteodentinar cementoid. Podul osteodentinar este format din ciment, care se
produce în inele concentrice dinspre periferie spre centru şi spre apex.
Tehnica lui FORTIER. Obturaţia de canal în biopulpectomie se face cu ZOE, cu sau fără de
plasarea apicală a pastei pe bază de hidroxid de calciu, con de gutapercă central "inversat", iar
restul conurilor se aplică normal, utilizând tehnica de condensare laterală a materialului de
obturaţie radiculară.
La necrozele pulpare autorul recomandă obturaţia "în etaj": în treimea apicală se aplică o pastă
resorbabilă, apoi o completează cum s-a menţionat mai sus (Fortier J. R, Demars-Fremault C,
1987).
b) apexificarea - lezarea zonei de creştere duce la oprirea formării rădăcinii, care în final este
de dimensiuni mai mici şi de formă atipică;
c) procese apicale acute sau cronice fără închiderea apexului, care necesită intervenţii
chirurgicale periapicale sau extracţia dintelui permanent.
49.Particularităţi generale ale parodontitelor apicale a dintilor temporari si
permanenti,clasificarea
• Lipsa stabilităţii în regiunea apicală, care este prezentată printr-un ţesut mixt: între pulpă şi
periodont, constând din structuri slab diferenţiate, cu potenţial înalt de regenerare.
• Ţesuturile parodonţiului sunt imature, conţin mai multe elemente celulare, sunt reduse
posibilităţile de delimitare a procesului inflamator, de aceea procesul se propagă rapid în toate
ţesuturile.
• Corticala osului alveolar este subţire, osul alveolar conţine mai mult ţesut medular, este bine
vascularizat şi inervat; septurile interosoase sunt subţiri, fine, elastice; osul este mai slab
mineralizat, conţine comparativ mai multe elemente organice decât neorganice etc. Toate
acestea duc la distrucţii rapide şi masive ale ţesuturilor periapicale.
• Periostul este fraged, activ, bine vascularizat, uşor se decuplează de la os, ceea ce duce la
progresarea continuă a procesului inflamator.
• Ţesuturile periapicale sunt abundent vascularizate, inervate, conţin o reţea limfatică vastă,
însă ele sunt imature.
I. Localizarea procesului:
- apicală;
- marginală.
II. Etiologie:
- infecţioasă;
- traumatică;
- toxică;
- medicamentoasă.
Periodontite apicale acute FAJ (ca infecţie). K.04.5. Periodontita apicală cronică.
Granulome apicale. K.04.6. Abces periapical cu fistule. Inclusiv: - abces dentar cu fistulă;
- abces periodontal de origine pulpară. K.04.60. Fistulă deschisă în sinusul maxilar. K.04.61.
Fistulă deschisă în fosa nazală.
Abces dentar;
Abces dento-alveolar;
Abces periodontal de origine pulpară fără fistulă. K.04.8. Chist radicular. Inclusiv: Chist
apical;
Chist periapical. K.04.80. Chist apical şi lateral. K.04.81. Chist rezidual. K.04.82. Chist
paradental, inflamator. K.04.9. Alte afecţiuni neprecizate.
La copii parodontitele apicale acute infecţioase evoluează paralel cu pulpita acută difuză sau cu
pulpita cronică exacerbată (gangrenoasă).
Acuzele. Dureri permanente, localizate; în evoluţie se intensifică, devenind pulsatile, fiind mai
accentuate la masticaţie sau intercuspidare. Mai ales la copiii mici este posibilă infectarea
rapidă a ţesuturilor parodonţiului cu manifestări clinice generale: simptome de intoxicaţie
generală, febră până la 38°C şi mai mult. copii sunt capricioşi, plângăreţi, refuză hrana, se tem
să închidă gura, dorm rău etc. Dintele devine mobil, foarte dureros la atingere, se observă
edemaţierea progresivă a ţesuturilor moi ale feţei, mărirea ganglionilor limfatici regionali etc.
Dacă în primele ore nu se acordă asistenţă medicală, se formează periostita acută, iar frecvent -
osteomielita acută a maxilarului.
Obiectiv. Copilul, de obicei, indică dintele afectat, care poate avea cavitate carioasă medie sau
profundă cu dentină ramolită şi pigmentată. Cavitatea carioasă în majoritatea cazurilor nu
comunică cu cavitatea pulpară, sondarea ei nefiind dureroasă. Uneori, dintele poate fi intact,
sau poate fi obturat. Percuţia dintelui este foarte dureroasă. Dintele poate fi mobil. Gingia
alveolară este hiperemiată şi edemaţiată în regiunea dintelui afectat, care la palpare în regiunea
proecţiei apexului radicular este dureroasă. în unele cazuri pe plică de trecere se depisteză un
infiltrat, iar în cazuri mai grave se atestă edem colateral al ţesuturilor moi ale feţei. Ganglionii
limfatici sunt măriţi, slab dureroşi şi mobili. La periodontita incisivilor inferiori se inflamează
ganglionii submentali; la periodontita incisivilor superiori, caninilor şi premolarilor superiori
sau inferiori - ganglionul anterior submantibular din partea corespunzătoare procesului; la
periodontita molarilor superiori sau inferiori -ganglionul mediu şi posterior submandibular.
în funcţie de etiologie tabloul clinic al parodontitelor acute la copii poate avea specificul său.
b)traumatice(invazive):
66.Sindromul Stainton-Capdepont
Această dominantă este transmisă ereditar numai la o
jumătate din copii. Pot fi afectaţi dinţii temporari şi permanenţi.
Tabloul clinic. Dinţii au dimensiuni şi formă normală, erup în termene obişnuite,
însă au culoarea coroanelor schimbată.
Ţesuturile dure, după erupere, încep repede să se distrugă progresiv. Suprafaţa
de abraziune este lucioasă, plată şi netedă. Dentină pare să fie transparentă. Dinţii
reacţionează slab la excitanţi mecanici, chimici şi termici. Caria se depistează rar.
Pot fi modificări în lungimea şi forma rădăcinilor: rădăcini scurte, subţiri sau groase.
Cavitatea pulpară şi canalele radiculare sunt obliterate