Povestea lui Harap-Alb

Particularități de construcție a textului

Ion Creangă este unul dintre clasici literature române. El este recunoscut datorită măiestriei cu care a
scris basme şi poveşti. Una dintre cele mai cunoscute basme scrise de acesta este Povestea lui Harap-Alb.
Basmul este o specie a genului epic , in proză sau in versuri , in care autorul povesteşte intâmplări
fantastice puse pe seama unor eroi inzestraţi cu puteri supranaturale , care urmăresc realizarea binelui .
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, finalizată cu triumful binelui. Cu alte cuvinte eroul luptă
pentru impunerea unor valori morale şi etice: corectitudine, onoare, iubire liber consimţită. Cel care nu
respectă codul este pedepsit, dar şi iertat alteori, oferindu-i-se şansa reintegrării.
Expoziţiunea operei debutează cu evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar
nesfârşit, faptele petrecându-se într-un ţinut îndepărtat peste mări şi ţări. Doi fraţi, Verde-Împărat şi Craiul,
trăiau de multă vreme la două capete ale lumii, fără să se mai vadă. Verde-Împărat, ajungând la bătrâneţe
fără a avea descendenţi, îi scrie fratelui său, cerându-i pe unul dintre cei trei fii ai lui ca urmaş la tron.
Fiindcă cei doi fii mai mari se arată dornici să plece, pentru a le pune la încercare vitejia, craiul se îmbracă
într-o blană de urs şi îi aşteaptă pe fiecare sub un pod. Fiind speriaţi de presupusa fiară, cei doi se întorc, pe
rând, acasă. Impresionat de amărăciunea tatălui, la sfatul unei cerşetoare, mezinul îi cere tatălui său armele şi
hainele cu care a fost mire şi calul acestuia şi pleacă să-şi încerce şi el norocul. Când ajunge în dreptul
podului, ripostează la atacul ursului şi, demascându-se, tatăl său îl binecuvântează şi îl sfătuieşte să se
ferească de „omul spân şi de cel roş”.
Intriga este reprezentată de momentul în care, mergând printr-o pădure-labirint, fiul craiului
întâlneşte de trei ori un om spân, care îl convinge pe mezin că în aceste ţinuturi nu sunt altfel de oameni,
devenind astfel sluga acestuia. Spânul îl determină pe mezin să intre în fântână pentru a se răcori si îl obligă
să accepte inversarea rolurilor, tânărul devenind sluga Spânului şi primind numele de „Harap-Alb”.
Desfăşurarea acţiunii debutează cu sosirea lor la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept fiul
craiului şi unde îl supune pe Harap-Alb la trei teste iniţiatice: îi cere să aducă „sălăţile din Grădina Ursului”,
pielea bătută în pietre scumpe a Cerbului fermecat şi pe fata împăratului Roş. După ce trece cu bine primele
două încercări cu ajutorul Sfintei Duminici şi a calului, pentru a treia încercare, Harap-Alb se întovărăşeşte
cu cinci personaje fantastice: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajunşi la palatul
împăratului Roş, pentru a o putea lua pe fiica acestuia, cei şase sunt supuşi la alte încercări de care trec cu
bine: casa de aramă înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, paza fetei împăratului, separarea macului de nisip şi
recunoaşterea adevăratei fete.
Punctul culminant este reprezentat de momentul în care, reîntorşi la curtea împăratului Verde, fata,
fiind „farmazoană” divulgă adevărata identitate a lui Harap-Alb, iar Spânul, furios, se repede la acesta şi îl
decapitează. Atunci calul năzdrăvan îl ucide pe Spân, iar Harap-Alb învie, fiind stropit de către fată cu apă
vie şi apă moartă. Deznodămîntul acestui basm integrează nunta fetei împăratului Roş cu fiul cel mai mic al
craiului, încheindu-se astfel lupta dintre bine şi rău cu victoria permanentă a binelui.
Se observă astfel clar că basmul are un grad de formalizare dat de convenţiile narativului, de prezenţa
tiparului narativ şi a formulelor tipice: prezentarea unei stări de echilibru, apariţia unui element
perturbator, eforturile întreprinse de cel interesat în restabilirea echilibrului, pentru a găsi pe cel Ales,
apariţia eroului salvator, prezentarea probelor prin care trece eroul, probe menite a-i demonstra calităţile,
apariţia antagonistului, adică a celui care va încerca prin tot ceea ce face să compromită faptele
protagonistului, punctul cel mai tensionat, când forţele răului ar fi fost în măsură să compromită definitiv
eforturile eroului, dar, deoarece forţele binelui conlucrează, celelalte sunt învinse şi victoria definitivă a
binelui care duce la reinstalarea echilibrului iniţial, finalizat de obicei cu o nuntă împărătească.
Specific basmului cult este prezenta împăratului fără feciori, motivul cifrei trei- triplicarea- şi al
multiplilor ei (trei feciori, trei fete, trei probe, trei smicele de măr dulce, etc).
Formula iniţială, „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori”, are drept
corespondent, în creaţia populară, începutul „A fost odată ca niciodată” şi proiectează acţiunea într-un
trecut îndepărtat, neprecizat, având rolul de a-l introduce pe cititor într-o lume miraculoasă în care totul este
posibil, atrăgând atenţia în acelaşi timp asupra neverosimilităţii faptelor. Formula mediană este menită să
menţină trează atenţia cititorului, „Dumnezeu să ne ţie că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, iar
formula finală face trecerea de la creaţie la realitatea autohtonă: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai
ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită
şi răbda”, având şi valoare hiperbolică, potenţând veselia finalului fericit care nu se sfârşeşte niciodată.
La nivel lexical, Creangă foloseşte limba populară, impregnată de termeni regionali, arhaici, cu rolul
de a spori autenticitatea operei, trăsătura stilistică dominantă fiind oralitatea, aceasta fiind creată pe baza
unor variate procedee. Astfel, dialogul invadează tot textul basmului, imprimând un ritm alert povestirii. De
asemenea, alte elemente ale oralităţii sunt expresiile onomatopeice: „Şi pornesc ei, teleap-teleap”, „zbrr!...
pe vârful unui munte”, tabuizarea: „să nu vă împingă mititelul”. Umorul este şi el prezent de-a lungul
discursului narativ şi constă în exprimarea poznaşă, mucalită „Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu
încapi de urechi”, în comicul numelor: „Ochilă, Setilă, Flămânzilă”, în diminutivele cu valoare
augmentativă: „buzişoare”, „băuturică”.
Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care
autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele
venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin
comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.
Acţiunea basmului este structurată pe episoade. Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru care va fi
perturbata prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită
pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele două
împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de războaie.
Formula de incheiere din basmul popular” si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea – asa, si-am
incalecat pe-o capsuna si v-am spus o mare si gogonata minciuna” are rolul de a atrage cititorului atentia ca
totul a fost inchipuire, intrand in opozitie cu formula initiala “ ca de n-ar fi nu s-ar povesti”.
Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine
determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor,
cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea
cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.

Caracterizarea lui Harap-Alb

Ca orice basm, "Povestea lui Harap-Alb" ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind
împăraţi şi crai, Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje
realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate
inconfundabilă. Harap-Alb, fecior de crai, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar
rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti. El este, ca
instanță narativă, un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca
adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce reies indirect din întâmplări,
fapte, din propriile vorbe şi gânduri şi direct din ceea ce alte personaje spun despre el.
La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru cã nu are identitate. El se
va individualiza mai târziu, odatã cu întâlnirea cu Spânul.
Tatãl, craiul, îl pune pe acelaşi nivel cu fraţii sãi, fapt ce-l întristeazã pe mezin. Sprijinul şi imboldul vin însã
la timp, fãcându-l sã se ambiţioneze. Se dovedeşte a fi milostiv, chiar dacã puţin impulsiv la început - se
rãsteşte la cerşetoare - şi îi dã acesteia un ban.Este îndrãzneţ la vorbã, în discuţia cu tatãl, iar acesta din urmã
îi permite sã plece, dãndu-i (într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse.
Voinicul dupa ce ”saruta mana tata-sau”, pleaca la drum, luand carte din partea tatalui si, prin dreptul
podului (loc de patrundere spre o alta lume; trecerea de la imaturitate la maturitate), „numai iaca ii iese si lui
ursul inainte”. Acum are loc inceputul maturizarii spirituale cand riscandu-si viata isi dovedeste o calitate:
mila; (calul se napusti asupra ursului si mezinul ridica buzduganul sa loveasca, dar cand sa izbeasca ursul,
un glas de om ii spune: ”Dragul tatei, nu da ca eu sunt”). Craiul isi sfatuieste fiul ca in calatoria lui sa se
fereasca „de omul ros, iara mai ales de cel span”, sa nu aiba de-a face cu ei, caci „sunt foarte sugubeti”,
dandui si pielea de urs, ca nu se stie cand a prinde bine.
 Mezinul incalca interdictiile tatului,luand pe span la drum. Fiul craiului se lasa pacalit de vorbele
spanului si intra in fantana. Pentru a putea iesi trebuie sa jure credinta, devenind sluga si isi asuma numele
de Harap-Alb. Deşi cuminte şi ascultător de felul său, nesocotirea acestei restricţii declanşează asupra
flăcăului un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase, care-i pun deseori viaţa în primejdie. Lipsit
de experienţă, "boboc în felul său la trebi de aieste,", mezinul craiului devine sluga spânului, îşi asumă şi
numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe
paloş, îşi respectă cuvântul dat.
Pe tot parcursul cãlãtoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de iniţiere,
prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul sãu nu este unul fizic, ci spiritual, de continuã
perfecţionare, dar şi ireversibil: “Şi cine apucã a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rãmânea
pânã la moarte.” Dobândirea cunoştinţelor şi a experienţiei este, în definitiv, tot “vina” Spânului. Rãul are o
funţie moralã, pentru cã prin el feciorul cunoaşte lumea
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt
pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei spre curtea
împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un mijloc de cunoaştere),
deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul
deprinzând experienţă mai ales în cunoaşterea speciei umane.
In această perioadă a iniţierii, Harap-Alb cunoaşte dragostea aprinsă pentru o fată de împărat, care
vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii
sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de
un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea
încercări la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă.
In concluzie, putem afirma ca Harap Alb nu este un personaj tipic basmului, deoarece el dispune atat
de calitati, cat si de defecte, astfel personajul se diferentiaza de Fat-Frumos din basmele populare, acest
lucru evidentind faptul ca opera “Povestea lui Harap-Alb” se remarca prin originalitate.

Relatiile dintre personaje

Această operă şi-a câştigat un loc de frunte în patrimoniul literar românesc datorită caracterului
său cult, dar şi datorită relaţiei stabilite între Harap-Alb şi Spân. Caracterul cult al acestei opere rezidă în
tema dominantă a conflictului dintre bine şi rău evidenţiate pe un parcurs diegetic liniar finalizat cu
victoria binelui, în gradul de formalizare, în personajele arhetip, în infrastructura narativă şi în faptul că
opera beneficiază de un autor consacrat. Această relaţie dintre Harap-Alb şi Spân este anticipată în primul
rând prin tema dominantă a luptei binelui cu răul.

O primă modalitate de evidenţiere a acestei relaţii dintre Harap-Alb şi Spân o reprezintă

conflictul dintre bine şi rău. Expoziţiunea operei debutează cu evocarea timpului fabulos cronologic şi a
spaţiului imaginar nesfârşit, faptele petrecându-se într-un ţinut îndepărtat peste mări şi ţări. Doi fraţi,
Verde-Împărat şi Craiul, trăiau de multă vreme la două capete ale lumii, fără să se mai vadă. Verde-
Împărat, ajungând la bătrâneţe fără a avea descendenţi, îi scrie fratelui său, cerându-i pe unul dintre cei
trei fii ai lui ca urmaş la tron. Fiindcă cei doi fii mai mari se arată dornici să plece, pentru a le pune la
încercare vitejia, craiul se îmbracă într-o blană de urs şi îi aşteaptă pe fiecare sub un pod. Fiind speriaţi de
presupusa fiară, cei doi se întorc, pe rând, acasă. Impresionat de amărăciunea tatălui, la sfatul unei
cerşetoare, mezinul îi cere tatălui său armele şi hainele cu care a fost mire şi calul acestuia şi pleacă să-şi
încerce şi el norocul. Când ajunge în dreptul podului, ripostează la atacul ursului şi, demascându-se, tatăl
său îl binecuvântează şi îl sfătuieşte să se ferească de „omul spân şi de cel roş”.

Intriga este reprezentată de momentul în care, mergând printr-o pădure-labirint, fiul craiului
întâlneşte de trei ori un om spân, care îl convinge pe mezin că în aceste ţinuturi nu sunt altfel de oameni.
Spânul îl determină pe mezin să intre în fântână pentru a se răcori si îl obligă să accepte inversarea
rolurilor, tânărul devenind sluga Spânului şi primind numele de „Harap-Alb”. Desfăşurarea acţiunii
debutează cu sosirea lor la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept fiul craiului şi unde îl
supune pe Harap-Alb la trei teste iniţiatice: îi cere să aducă „sălăţile din Grădina Ursului”, pielea bătută
în pietre scumpe a Cerbului fermecat şi pe fata împăratului Roş. După ce trece cu bine primele două
încercări cu ajutorul Sfintei Duminici şi a calului, pentru a treia încercare, Harap-Alb se întovărăşeşte cu
cinci personaje fantastice: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajunşi la palatul
împăratului Roş, pentru a o putea lua pe fiica acestuia, cei şase sunt supuşi la alte încercări de care trec cu
bine: casa de aramă înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, paza fetei împăratului, separarea macului de
nisip şi recunoaşterea adevăratei fete.

Punctul culminant este reprezentat de momentul în care, reîntorşi la curtea împăratului Verde,
fata, fiind „farmazoană” divulgă adevărata identitate a lui Harap-Alb, iar Spânul, furios, se repede la
acesta şi îl decapitează. Atunci calul năzdrăvan îl ucide pe Spân, iar Harap-Alb învie, fiind stropit de
către fată cu apă vie şi apă moartă. Deznodămîntul acestui basm integrează nunta fetei împăratului Roş
cu fiul cel mai mic al craiului, încheindu-se astfel lupta dintre bine şi rău cu victoria permanentă a
binelui.

Relaţia dintre aceste două personaje este evidenţiată însă şi disociat, acestea reprezentând
arhetipuri ale unor valori morale, ceea ce asigură basmului perenitatea.

Portretul fizic al mezinului este un crochiu realizat pe baza caracterizării directe din afirmaţia
naratorului, conform căreia „fata împăratului Roş fura cu ochii pe Harap-Alb”, deducându-se astfel
aspectul fizic plăcut. Ambii beneficiază de portret moral realizat prin caracterizare directă. Astfel eroul
este caracterizat direct de către narator „Fiul craiului, boboc în felul sau la trebi de aieste”, şi de către
alte personaje, Sfânta Duminică spunându-i că este ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Spânul
beneficiază şi el de aprecieri din partea naratorului: ,,viclenia sa obicinuită”, dar şi ale altor personaje,
calul cugetând: „unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
minte”.

Partea cea mai amplă a portretului moral se compune prin caracterizare indirectă, trăsăturile
morale ale personajelor deducându-se din comportamentul acestora. Astfel Harap-Alb întruchipează
înalte principii morale, precum adevărul, curajul, onestitatea, cinstea şi prietenia. Încă din primele
secvenţe ale operei, este evidenţiată, prin caracterizarea indirectă, generozitatea si bunul-simţ deosebit:
„impresionat de supărarea tatălui, mezinul iese în grădină, plângând în inima sa”. Întâlnirea cu
cerşetoarea probează milostenia, dar şi faptul că judecă după aparenţe. Însă, deşi el îşi dovedeşte curajul,
când îl înfruntă pe tatăl său deghizat în urs şi când împlineşte toate poruncile spânului, hărnicia şi
destoinicia, curăţind armele şi făcând un stup pentru albine, Harap-Alb nu are numai calităţi, ci şi
defecte. Unul dintre ele ar fi faptul că persistă în greşeală şi este subiectiv şi impulsiv, lovind de trei ori
calul care vine să mănânce jăratic, deoarece îl consideră prea slab şi nedemn de el. De asemenea, nu
ascultă sfatul tatălui său de a se feri de spân, fiind deosebit de naiv. Astfel, fiul cel mic al craiului
reprezintă tipul omului cinstit, onest şi loial, care in urma probelor la care este supus, se maturizeaza si
este pregatit sa conduca un regat.

Spânul, în antiteză cu eroul, este mieros şi linguşitor la început, dar devine ameninţător după
ce îl închide pe fiul craiului în fântână. Impostor şi lipsit de educaţie, Spânul se comportă ca un stăpân
tiran, considerând că „slugile seamănă cu animalele”. În ipostaza de urmaş la tronul împărătesc, Spânul
devine arogant şi mândru, însuşiri evidenţiate, indirect, de propriile concepţii exprimate în cuvinte
necuviincioase. Spânul este astfel un reprezentant elocvent al forţei răului, un om egoist, prefăcut şi
meschin, care îşi urmăreşte interesele uzând de orice mijloace şi care, când se vede demascat, apelează
chiar la pedeapsa capitală pentru cei pe care ii considera vinovaţi de eşecul lui.

Consider ca protagonistul, ca modelul uman este construit in antiteza cu Spanul, aflat in

ipostaza de raufacator. In primul rand pentru ca sinceritatea, blandetea, bunatatea sufleteasca si
loialitatea eroului se afla intr-o evidenta contradictie cu viclenia, agresivitatea si josnicia Spanului; apoi
pentru ca fiul de crai pretuieste mai mult respectarea cuvantului dat si comportamnetul civilizat in
defavoarea unei reactii necuviinciase.