Cuprins

Introducere ........................................................................................................................................................ 2
I. Politica financiara parte a politicilor social economice. ............................................................................. 3
II. Tipuri de politică financiară ....................................................................................................................... 4
II.1. Politica bugetar-fiscală ....................................................................................................................... 4
II.2. Politica fiscală .................................................................................................................................... 5
II.3. Politica bugetară ................................................................................................................................. 5
III. Politica financiara in cadrul întreprinderilor .......................................................................................... 6
IV. Direcţii esenţiale ale politicii financiare a Republicii Moldova ............................................................ 10
IV.1. Politici bugetar –fiscale ..................................................................................................................... 11
IV.2. Politici fiscale ..................................................................................................................................... 12
IV.3. Politici monetar – creditare............................................................................................................... 13
IV.4. Politica investiţională. ....................................................................................................................... 14
IV.5. Politici ştiinţifico – tehnologice şi inovaţionale ................................................................................. 15

1
Introducere

Politica financiară reprezintă o parte componentă a politicii generale a întreprinderii avînd

o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor în scopul realizării
programelor economice curente şi de dezvoltare a creşterii eficienţei ciclurilor operaţionale şi de
investiţii precum şi a întregii activităţi.
Între politica generală economică şi cea financiară există puncte de corelaţie,
deoarece politica financiarăare misiunea de a rezolva aspectele legate de metodele de procurare a
fondurilor, alocarea pe destinaţii şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar,
reducerea preţurilor, costului capitalului etc.
Deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară adoptată de întreprindere
în funcţie de obiectivele sale de rentabilitate, de creştere şi de risc. Principalele sarcini ale politicii
financiare constau în alegerea unui ritm de creştere a capitalului economic şi de modalităţile de
finanţare a acestei creşteri, deoarece o asemenea alegere generează sporirea capitalului financiar şi
gradul de autonomie a întreprinderii.
Alegerile depind de obiectivele întreprinderii şi de mediul înconjurător şi sunt guvernate de
relaţiile de putere în interiorul întreprinderii.

Pretutindeni politica financiara reflecta optica Guvernului aflat la putere, astfel incat masurile
si deciziile din domeniul financiar reflecta si poarta interesele grupului aflat la putere, programul unui
partid sau unei coalitii de partide. Acest program este acceptat de forul legislativ (Parlamentul) prin
investirea forului executiv (Guvernul) si stabileste obiectivele economice, sociale sau de alta natura,
care urmeaza sa fie realizate de Guvern. Cu alte cuvinte, programul guvernamental defineste politica
statului.

2
 I. Politica financiara parte a politicilor social economice.
Politica social-economică a statului are următoarele componente (reieşind din sarcinile care
trebuie de realizat)
1. Politica financiară (include politica bugetar-fiscală şi cea monitar–creditară, politica
valutară şi cea a cursului de schimb)
2. Politica preţurilor(reglementează costurile şi dobânzile)
3. Politica de venituri salariare (stabileşte modul de formare a salariului din sectorul public,
salariul minim, ca raportul dintre venituri salariale din diferite ramuri, în scopul menţinerii
ratei inflaţiei sub controlul statului)
4. Politica comercială (reglementează activitatea de comerţ extern)
5. Politica industrială (reglementează activitatea în domeniul industrial)
6. Politica agrară (reglementează activitatea în domeniul sectorului agro-alimentar)
7. Politica în domeniul învăţământului
8. Politica ocupării forţei de muncă

Sarcinile politicii social economice sunt:

1. Asigurarea libertăţii economice
2. Asigurarea ocupării complete a forţei de muncă
3. Asigurarea creşterii economice
4. Asigurarea stabilităţii preţurilor
5. protecţia mediului înconjurător
6. Crearea condiţiilor pentru cei care nu pot găsi de lucru sau nu pot lucra
7. Introducerea înlesnirilor fiscale pentru păturile populaţiei cu venituri scăzute

Politica financiară face parte din politica generală a statului şi îndeplineşte un rol important în
traducerea în viaţă a programelor de dezvoltare economică.
Obiectivele de bază ale politicii financiare constau:
1. În stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică
2. reducerea şomajului
3. reducerea inflaţiei
4. creşterea nivelului de trai al populaţiei

Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei. Aceasta se vede prin modul în care se
înfăptuieşte repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea şi desfiinţarea fondurilor constituite.
Vorbind despre politica financiară definim două noţiuni de strategie şi tactică.

Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară

include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile prevăzute a se
lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei perioade.
Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care le exprimă
partidele de la putere:

3
 1. de potenţialul a fiecărei ţări
2. de orânduire socială
3. de metodă de conducere

În acelaşi timp politica financiară reprezintă o sferă relativ independentă în activitatea statului
şi mijloc important de realizare a politicii statului în orice domenii de activitatea economică. În baza
realizării politicii financiare stau un şir de principii generale şi specifice.
Principiile generale de asigurare politicii financiare eficiente sunt:
1. luare în vedere acţiunii legilor economice obiective
2. luare în vedere condiţiilor istorice concrete
3. luare în vedere experienţei proprii din anii anteriori şi experienţei mondiale

Principiile specifice:
1. asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate
2. asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional
3. echilibrarea cheltuielilor şi veniturilor în toate compartimentele a sistemul financiar
4. crearea rezervelor financiare
5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor sociale economice principale
ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale
6. concentrarea resurselor financiare importante în mîinele statului
7. echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare

II. Tipuri de politică financiară

Principale domenii de manifestare a politicii financiare sunt:

1. domeniul cheltuielilor publice
2. domeniul resurselor financiare publice
3. domeniul creditului bancar
4. domeniul asigurărilor de bunuri şi persoane

Politicii financiare include:

1. politica bugetar-fiscală
2. politica monetar-creditară
3. politica în domeniul asigurărilor

II.1. Politica bugetar-fiscală

Reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin venituri şi cheltuieli

publice, în vederea realizării principalilor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului generale.

4
 Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt:
1. impozitul, care reprezintă instrument de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului
2. taxa care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate
acestora de către instituţiile publice
3. transferul-plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute
cetăţenilor
4. achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare
statului

II.2. Politica fiscală

Politica fiscala este sinonima cu puterea de a percepe impozite si cu puterea de a cheltui. Politica
fiscala este un proces de modelare a impunerii fiscale si a cheltuielilor publice in vederea diminuarii
variatiilor specifice ciclului economic si a protejarii de inflatia puternica sau volatila a unei economii
caracterizate printr-un ritm sustinut de crestere si un grad sporit de ocupare a fortei de munca.

Ea stabileşte:
1. volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale
2. metode de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare, deci
stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale
3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a
fondurilor financiare

Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţa de:

1. Cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare
2. produsul intern brut
3. nivelul şi progrisivitatea impozitelor
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabile sau de o
contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului de situaţia personală şi de capacitatea de muncă
şi domeniul de activitate.

II.3. Politica bugetară

Reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice. Ea desemneaza conceptia si actiunile statului

privind veniturile si cheltuielile publice, caile si mijloacele de mobilizare a incasarilor, tipurile si
dimensiunile cheltuielilor prin care se poate interveni direct impotriva socurilor si instabilitatii, pentru
relansare economica. Ea este insasi politica veniturilor si cheltuielilor bugetare

5
 Ea stabileşte:
1. mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor
2. obiectivele ce trebuie atinse în efectuarea diferitor cheltuieli
3. căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie
minime

Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi:

1. mărimi absolute ,mărimi cheltuielilor în valuta naţională
2. mărimi relative
A. cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut
B. cheltuielile publice pe locuitor
C. cheltuielile publice absolute
D. numărul populaţiei
Politica monetar-creditară – reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta
dec bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice.

Instrumentele politicii monitar-creditare:

1. operaţiuni pe piaţa deschisă cu hîrtii de valori(vînzarea cumpărarea de către Banca Centrală a
hîrtiilor de valoare emise de guvernul ţării ce urmăreşti scopul de mărire sau reducere a cantităţii de
bani în circulaţie)
2. modificarea ratei dobânzii (micşorarea sau mărirea ratei dobânzii contribuie la mărirea sau
micşorarea resurselor creditare a băncilor comerciale)
3. modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a băncilor
comerciale care se păstrează în numerar la Banca Centrală)
4. intervenţia pe piaţa valutară(stabilizarea cursului valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei de
către Banca Centrală)

III. Politica financiara in cadrul întreprinderilor

Orice întreprindere pentru a-şi efectua activitatea financiară elaborează decizii financiare.
Principalele decizii de politică financiară sunt:
decizia de investire
de finanţare
de autofinanţare
dividendelor
Decizia de investire a unui agent economic este decizia de a plasa capitalul într-o anumită
operaţiune, este rezultatul corelării dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea calculată.
Costul capitalului este rentabilitatea minimă cerută de aducătorii de fonduri pentru a finanţa
proiectele unei întreprinderi, adică costul capitalului utilizat este preţul pe care trebuie să-l plătească
6
întreprinderea pentru reconstituirea totalului pasivului respectiv pentru a se aproviziona cu capital.
Costul capitalului constituie legătura directă între rentabilitatea investiţiilor şi rentabilitatea
reclamată de aducătorii de capital.
În cazul în care întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului
ea va fi sancţionată economic pe piaţă în felul următor:
Dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine pierderi contabile în măsura în care
rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare.
Dacă întreprinderea este finanţată din capital propriu, pierderile contabile se transmit asupra
capitalului propriu micşorîndu-l, însă dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai
mare decît costul capitalului atunci ea nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare şi
se vor crea posibilităţi de creştere a volumului capitalului propriu.
Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui proiect de investiţii
respectiv a deciziei de investiri.
Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor avute în vedere prin fonduri proprii, împrumutate sau participaţie. Decizia de
finanţare este proprie fiecărei întreprinderi şi fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă
pentru toate întreprinderile indiferent de condiţie, de loc şi de timp. Adoptarea deciziei financiare
înseamnă a opta între fondurile proprii şi creditele bancare în vederea finanţării unui proiect sau
adoptarea unei anumite ponderi de fonduri proprii faţă de creditele bancare.
Actul deciziei de finanţare depinde de întreprindere, deoarece ea este cea mai interesată în folosirea
cu eficienţă a fondurilor la dispoziţie şi obţinerea unor rezultate bune. În acelaşi timp decizia de
finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine
în negocierea creditelor sau de acţionari şi de disponibilitatea lor pentru a subscrie la creşteri de
capital, de cerereariscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei
împrumutate;
riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă. şi oferta
pe piaţa capitalului de împrumut, de existenţa sau inexistenţa capitalurilor libere de atras. Dacă
remuneraţia sau costul capitalului propriu şi a celui împrumutat au o pondere mare în luarea deciziei
de finanţare, atunci acest criteriu de rentabilitate a proiectului este hotărîtor.
Pentru a clarifica posibilitatea alegerii între două căi de finanţare se procedează la analiza cîtorva
indicatori şi anume:
rentabilităţii
solvabilităţii
lichidităţii
Pentru a afla situaţia financiară şi necesarul precum şi posibilităţii implementării deciziei de
finanţare. Incidenţa acestor indicatori asupra deciziei de finanţare se prezintă în felul următor:

7
dacă rentabilitatea calculată este superioară ratei dobînzii, atunci este oportună apelarea la
împrumuturi deoarece în astfel de cazuri îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi
creşterea randamentului capitalului propriu.
decizia de finanţare prin îndatorare are o influenţă pozitivă asupra solvabilităţii, însă în cazul
producerii unor pierderi solvabilitatea degradează mult mai repede.
finanţarea prin îndatorare are influenţă pozitivă şi asupra lichidităţii, însă avînd în vedere faptul că
resursele primite prin îndatorare cu un termen limitat este necesar ca durata de întrebuinţare a
resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
Decizia de autofinanţare
Autofinanţarea este principiul cel mai răspîndit şi arată că întreprinderile trebuie să-şi
asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive obţinute în exerciţiile anterioare.
Autofinanţarea prezintă avantaje reale pentru întreprindere şi pentru acţionari.
întreprinderea, ca persoană juridică, este avantajată fiindcă pentru realizarea creşterii economice nu
are nevoie să apeleze la resurse externe sau la acţionari pentru a-i convinge să cumpere acţiuni sau
să sporească valoarea nominală a acţiunilor şi nici să apeleze la piaţa financiară de capitaluri.
acţionarii sunt avantajaţi deoarece fără nici un efort financiar din partea lor creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi a acţiunilor pe care le deţin, adică creşte bogăţia acţionarilor.
Politica de dividend ne arată opţiunea întreprinderii de a distribui sau nu dividende în
anumite exerciţii financiare de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a mărimii
dividendelor de la an la an urmărind un anumit scop. Politica dividendelor reprezintă o cale de
afirmare a necesităţii societăţii pe acţiuni pentru a cunoaşte şi a aprecia aspectul viabilităţii,
prosperităţii şi rentabilităţii dezvoltării.
Prin politică de dividend întreprinderea îşi alege un anumit tip de acţionariat. Distribuind dividende
scăzute se poate ajunge la descurajarea unor acţionari care pot arunca pe piaţă acţiunile de care
dispun contribuind la scăderea cursului acestuia. În schimb această politică permite capitalizarea
unei părţi importante a profitului, fapt care are ca rezultat creşterea valorii întreprinderii, cursului
acţiunii şi perspective favorabile de profit pentru anii următori ce este evaluat şi apreciat de un
număr mai mare de acţionari şi de consiliul de administraţie sau de adunarea generală a
întreprinderii.
Distribuind dividende cu o mărime ridicată în fiecare an se obţine încrederea şi fidelitatea
acţionarilor, însă această politică creează posibilităţi mai slabe de autofinanţare, de creştere
economică şi de creştere bursieră a întreprinderii. O politică anumită de stabilitate a mărimii
dividendului este de dorit atît pentru întreprindere cît şi pentru acţionari, deoarece, acceptînd această
politică, întreprinderea poate influenţa asupra încrederii acţionarilor precum şi asupra partenerilor de
pe piaţa financiară atît a statului cît şi în afara lui.
Politica optimă a dividendelor asigură echilibrul dintre dividende curente şi creşterea lor viitoare
care maxizimizează preţul acţiunilor. O politică de distribuire a dividentelor poate fi considerată
scăzută dacă rata de distribuire nu depăşeşte 20% din profitul net. Politica de distribuire este

8
considerată puternică atunci cînd rata de distribuire a dividentelor depăşeşte 60% din suma profitului
net.
Distribuirea dividentelor la acţionari se face prin 2 moduri:
plata dividentelor către acţionari
răscumpărarea acţiunilor întreprinderii de la acţionari
Politica de divident este influenţată de 2 categorii de factori:
situaţia financiară a întreprinderii
preferinţele investitorilor
Situaţia financiară a întreprinderii - atunci cînd întreprinderea atrage credite sau emite obligaţiuni
pe piaţa financiară. Ea se confruntă cu o restricţie care constă în faptul că dividendele vor fi plătite
numai după satisfacerea obligaţiilor faţă de debitori. Majoritatea contractelor de împrumut
menţionează faptul că dividendul poate fi plătit numai atunci cînd există un indice de protecţie cum
ar fi indicii lichidităţii curente.
Preferinţele investitorilor - luînd în considerare politica acţionarilor şi interesele acestora, politica
de dividend trebuie să satisfacă 2 cerinţe:
stabilitatea dividendelor distribuite
politica credibilă ce se bazează pe un profit real şi o politică de repartizare a lui vizînd interesul pe
termen lung a acţionarilor.
Urmărirea politicii de dividend se realizează prin calcularea diverşilor indicatori care exprimă
anumite aspecte de realizări în acest domeniu. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt:
Divident pe o acţiune = Vol. anual al div. / Nr. acţ.
Randamentul pe o acţiune = Div. pe o acţ. / Cursul acţiunilor
Profitul de la o acţiune = Profit anual al soc. / Nr. acţ. emise
Coef. de capitalizare = Cursul acţ. / Profitul pe o acţiune
Activul net contabil pe o acţ. = (Tot. activ - Total datorii) / Nr. de acţ.
Rata distribuirii divid. = Val. tot. al div. plătite (1 an) / Profitul net Riscurile financiare şi riscul
de credit
Riscul financiar este riscul asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de
finanţare; el este un risc suplimentar şi depinde de maniera finanţării întreprinderii. O întreprindere
finanţată numai din capital propriu nu comportă risc financiar.
El apare numai atunci cînd întreprinderea se finanţează prin împrumuturi bancare sau împrumuturi
obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic şi depinde de capacitatea întreprinderii de
a-şi acoperi sarcinile financiare. Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume ce
reprezintă suma principală plus dobînda. Aceste vărsăminte au caracter stabil, fiind provizionate
prin contractul de credit.
9
Cu cît structura financiară a întreprinderii este mai îndatorată cu atît mai mare este riscul financiar.
Riscul financiar poate fi subdivizat de:
riscul dobînzii
riscul ratei schimbului valutar
riscul de nerambursare
Riscul de dobîndă este acel care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau
variabile a dobînzii după încheierea contractului pînă la scadenţă. Riscul ratei dobînzii este prezent
şi pentru bănci şi pentru întreprindere. În cazul întreprinderii riscul poate avea loc cînd există
excedente de lichiditate care trebuie plasate precum şi atunci cînd apar deficite de lichidităţi care
trebuie acoperite cu credite.
Riscul cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El
este suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul
valutar poate fi:
risc asupra operaţiunilor comerciale
risc asupra operaţiunilor financiare
risc de grup
Riscul de credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiunilor fapt care
ar genera pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în:
riscul insolvabilităţii debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate;
riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.
Drept urmare preţul creditului cuprinde nu numai dobînda propriu-zisă ci şi cheltuielile
administrative şi remunerarea riscului de credit.

IV. Direcţii esenţiale ale politicii financiare a Republicii Moldova

Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un deceniu,
statul nostru se confruntă cu mari dificultăţi de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor
politicii generale a statului. Problemele financiare şi lipsa unor investiţii consistente caracterizează
toate componentele activităţii publice private. Identificarea, antrenarea şi fluidizarea resurselor
financiare, reclamă politici şi acţiuni neordinare. Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de
resurse financiare. Investiţiile străine directe nu vor întârzia dacă va exista o cosecvenţă politică în
favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare măsuri energice în perfecţionarea sistemului
legislativ privind investiţiile, extinderea exportului(prin sporirea competitivităţii produselor
autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferenţiale cu destinaţie specială,
asistenţa externă prin antermediul unor instituţii financiare specilizate şi altele.

10
 Componenta esenţială apoliticii de dezvoltare durabilă a Republicii Moldova este
perfecţionarea continuă a relaţiilor financiare, a mecanismelor de menţinere a stabilităţii şi echilibrului
macroeconomice, de stimulare a acumulărilor, investiţiilor, creşterii economice şi ca rezultat ridicarea
nivelului de trai al populaţiei. Aceste obiective strategice ale politicii economice şi sociale a statului
pot fi atinse dacă se vor realiza integral toate componentele politicii financiare cu implementarea
mecanismelor şi măsurilor corespuzătoare.

Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:

Obiective:
1. Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile
2. Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară
3. Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB
4. Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii financiare
5. Asigurarea stabilităţii fiscale

Acţiuni:
1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor
2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate pentru
fiecare perioadă
4. Limitarea cotei externe în volumul anual al PIB
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.

IV.1. Politici bugetar –fiscale

Politica bugetară, fiind strîns legară cu cea monetar – creditară, pînă în anul 2005 va fi
direcţionată spre asigurarea onorarii obligaţiilor financiare ale statului la toate nivelurile, susţinerea
stabilităţii financiare, eliminarea elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea elementelor stimulatoare
ale procesului bugetar, eficientizarea şi optimizarea substanţială a cheltuielilor publice şi menţinerea
în limite acceptabile a deficitului bugetar. Scopul principal al politicii bugetar – fiscale de perspectiva
pe termen mediu constă în menţinerea creşterii economice şi soluţionarea celor mai acute probleme
sociale prin ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sectoarelor social – culturale.
În domeniul optimizării cheltuielilor şi reducerii deficitului bugetului de stat, vor fi luate
următoarele măsuri:
- ajustarea în continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de acumulare a
veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
- reevaluarea întregului sistem de servicii publice şi transferul unor activităţi în sfera privată.
- perfecţionarea sistemului de planificare bugetară prin implementarea metodei de
fundamentare a bugetului pe baza de programe.
11
 - stabilirea priorităţilor de cheltuieli sub aspect funcţional şi instituţional.
- finanţarea programelor bugetare doar în cazul cînd acestea sînt direcţionate în sectoarele
prioritare ale economiei sau conţin obiective de performanţă clar definite, cu un cert impact
pozitiv asupra creşterii economice şi standardelor de viaţă ale populaţiei.
În scopul modernizării procesului bugetar vor fi întreprinse următoarele măsuri:
- utilizarea modelelor econometrice moderne în cadrul corelării mărimii prognozate a veniturilor în
buget cu prognozele privind dinamica principalelor indicatori macroeconomici şi cu politicile
economice şi sociale ale statului pentru anul respectiv;
- perfecţionarea sistemului de transferuri alocate de la bugetul de stat către bugetele unităţilor
administrativ – teritoriale.

IV.2. Politici fiscale

În perspectiva medie, perfecţionarea sistemului fiscal va consta în redarea acestuia a unui caracter
mai stimulatoriu şi echitabil. Obiectivele principale ale politicii fiscale sînt: diminuarea presiunii
fiscale, asigurarea transparentei, simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal şi extinderea în
continuare a bazei de impozitare.
Ameliorarea sistemului fiscal, bazat în principal pe impozitarea indirectă( TVA, accize), rata
de rezultatele finale ale activităţii producătorilor şi posibilităţile de stimulare a exporturilor, impune o
creştere a rolului impozitelor legate într – o măsură mai mare de rezultatele activităţii economice a
producătorilor.
Pentru a stimula cererea internă, vor fi treptat majorate veniturile neimpozabile ale
persoanelor fizice pînă la nivelul minimului de existenţă. Perfecţionarea sistemului fiscal implică
efectuarea următoarelor măsuri:
- reducerea treptată a presiunii fiscale pînă la nivelul care va asigura o creştere durabilă
a producţiei şi investiţiilor;
- monitorizarea presiunii fiscale în toate sectoarele economiei;
- aplicarea unei noi modalităţi de impozitare a proprietăţii imobiliare, conform cadrului
legislativ respectiv privind evaluarea proprietăţii în scop de impozitare;
- uniformizarea sistemului fiscal concomitent cu simplificarea procedurilor fiscale;
- adoptarea integrală şi aplicarea Codului fiscal;
- revizuirea cotelor accizelor pentru mărfurile supuse accizelor, care contribuie
nesemnificativ la formarea părţii de venituri;
- neadmiterea modificărilor legislaţiei fiscale şi bugetare pe parcursul anului financiar
în defavoarea contribuabililor;
- consolidarea disciplinei fiscale şi intensificarea controlului fiscal;
- intensificarea combaterii fraudelor financiare şi a evaziunilor fiscale;
- eliminarea totală a compensaţiilor reciproce şi plăţilor în natură;
- implementarea în administrarea fiscală a tehnologiilor informaţionale.
.
12
 În scopul perfecţionării politicii vamale, regimul taxelor vamale se va stabili în baza cerinţelor ce
rezultă din calitatea Moldovei de membru al O. M. C. şi potrivit necesităţii de a dezvolta şi susţine
producătorul autohton, astfel:
- taxe vamale relativ mici pentru importul materiilor prime utilizate în procesul de producere, al
utilajelor, diverselor aparate tehnice şi al mărfurilor de menire socială, care nu se produc în
ţară;
- taxe vamale relativ mari la importul produselor finite,în special la mărfurile care concurează
producţia autohtonă şi constituie aşa – numitul “import concurenţial”.

IV.3. Politici monetar – creditare

Politica promovată de Banca Moldovei în colaborare cu Guvernul va fi orientată spre menţinerea

stabilităţii monedei naţionale, reducerea nivelului inflaţiei, stabilirea pieţei valutare şi consolidarea

sistemului bancar.

Măsurile care vor asigura atingerea acestor obiective vor fi următoarele:

- utilizarea în continuare a instrumentelor politicii monetare şi valutare: operaţiuni de piaţă
deschisă, acordarea facilităţilor de lombard şi a creditelor overnight, acceptarea de depozite de
la bănci, stabilirea şi urmărirea respectării normelor de menţinere a rezervelor obligatorii ect.;
- reducerea treptată a datoriei Guvernului în volumul creditului intern al Băncii Naţionale a
Moldovei(denumirea în cele ce urmează BNM);
- majorarea rezervelor valutare ale BNM;
- creşterea ofertei din partea Băncii Naţionale a Moldovei şi corespunzător a masei monetare (în
condiţiile majorării produsului intern brut real şi veniturilor reale), determinate de stabilizarea
şi sporirea ulterioară a cererii de bani în economie. Drept consecinţă a consolidării încrederii
în moneda naţională, se prevede reducerea treptată a ponderii banilor în circulaţie (MO) în
volumul masei monetare (MZ) de la 41.7% pînă la 37.5 la sută şi creşterea corespunzătoare a
multiplicatorului monetar;
- crearea unui serviciu de depistare a cazurilor de spălare a banurilor şi a mecanismelor de
prevenire a fenomenelor respective;
- raţionalizarea politicilor ratelor dobînzii în scopul asigurării unui acces mai larg al
producătorilor la credite, inclusiv prin utilizarea eficienţa a instrumentelor aflate la dispoziţia
BNM;
- perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a proiectelor şi programelor
prioritare, realizate cu suportul resurselor bugetare;
- stimularea dezvoltării formelor moderne de creditare bancară (creditarea ipotecara, precum şi
altor forme de credite);
- elaborarea şi aplicarea unor mecanisme eficiente de integrare a sectoarelor producătoare şi a
celui financiar(în special, bancar) întru încurajarea creşterii economice, deţinerea acţiunilor
băncilor de către agenţii ne bancari şi invers;
- încheierea acordurilor multilaterale privind coordonarea activităţilor de piaţă.
- încurajarea băncilor comerciale în atragerea economiilor populaţiei şi ale persoanelor juridice
şi transformarea acestora în investiţii prin consolidarea în continuare a sistemului bancar şi
13
 crearea unui sistem adecvat de asigurare a depunerilor, inclusiv elaborarea şi adoptarea legii
privind garantarea depunerilor.

IV.4. Politica investiţională.

Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real al economiei, crearea

climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi străini care ar asigura majorarea plasamentelor
investiţionale în modernizarea fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale. Pornind de la această
premiză şi de la situaşia actuală, caracterizată printr – o gravă lipsă de credibilitate pe plan
internaţional, la care au contribuit instabilitatea legislativă, birocraţia, corupţia, dimensiunile
substanţiale ale economiei tenebre, instabilitatea politică şi separatismul teritorial. Guvernul îşi
propune ca obiectiv prioritar creşterea semnificativă a volumului investiţiilor străine prin asigurarea
unui climat investiţional de natura a încuraja şi atrage investitorii străini, care va cuprinde următoarele
elemente:
- crearea cadrului legislativ, normativ şi instituţional necesar activităţilor investiţionale, în
corespundere cu principiile ţi normele dreptului internaţional;
- orientarea factorilor de producere din ţară spre atragerea investiţiilor străine;
- eliminarea barierelor artificiale în lansarea activităţilor de producere cu participarea
capitalului străin;
- asigurarea credibilităţii Republicii Moldova ca stat în care investiţiile sînt garantare de
riscuri şi pot fi plasate în activităţi economice profitabile şi durabile;
- promovarea unei imagini atractive a Moldovei ca destinaţie a fluxurilor investiţionale la
nivel de ţară , regiune, ramura economică şi informarea investitorilor privind oportunităţile
investiţionale în cadrul acestora;
- acordarea serviciilor pentru investitori (informare, asistenţa de specialitate, interfeţe cu alte
instituţii), soluţionarea operativă a dificultăţilor întâmpinate de investitorii străini;
- elaborarea unor programe corelate şi eficiente de dezvoltare regională, care ar conţine şi
prevederi de stimulare a investiţiilor interne;
- stimularea
- stimularea transparentă şi ne discriminatorie a investiţiilor;
- abordarea directă a investitorilor străini cu proiecte şi propuneri concrete;
- încurajarea depunerilor populaţiei ca sursa importantă de investiţii.
În perioada imediat următoare vor fi întreprinse, în regim de urgenţă, următoarele măsuri:
- revederea şi definirea clară a domeniilor strategice pentru atragerea investiţiilor străine în
economia moldovenească, cu implicarea masivă a ministerelor de ramură;
- elaborarea de propuneri concrete pentru înlăturarea obstacolelor întâmpinate de investitorii
străini în Republica Moldova, îndeosebi în ceea ce priveşte legislaţia, contabilitatea, serviciile
bancare şi financiare ect.;
- inventarierea proiectelor de investiţii străine aflate în diferite faze de derulare în Republica
Moldova, inclusiv stabilirea cauzelor blocării sau tergiversării lor;
- extinderea bazei de informaţii pe Internet, destinate investitorilor străini;
14
 - organizarea participării la programele internaţionale care conţin componente referitoare la
investiţiile străine;
- stabilirea unui mecanism permanent de colectare a proiectelor de investiţii moldoveneşti din
sectorul public şi privat;
- realizarea unei reţele naţionale de colaborare între sectorul public şi privat şi între regiuni,
destinate promovării investiţiilor străine şi rezolvării operative a problemelor cu care s-ar putea
confrunta pe plan local investitorii străini;
- asigurarea unei participări mai intense a reprezentanţilor sectorului privat, la stabilirea
obiectivelor în domeniul atragerii investiţiilor străine;
- asigurarea unui mecanism de monitorizare a fluxurilor de investiţii străine conform practicilor
O. M. C.;
- elaborarea, intru intensificarea procesului investiţional, a unui cod de atragere a investiţiilor
care va fi destinat sporirii intereselor investitorilor pentru zonele speciale, zonele defavorizate,
zonele antreprenoriatului liber, parcurile ştiinţifico – tehnologice, inovaţionale şi industriale,
pentru dezvoltarea regională şi sporirea exporturilor.
Vor fi luate măsuri privind ameliorarea climatului investiţional şi anume:
- menţinerea stabilităţii macroeconomice;
- combaterea economiei tenebre;
- combaterea criminalităţii organizate, a corupţiei şi proiectinismului;
- restabilirea integrităţii teritoriale a republicii;
- formarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat, avînd ca scop implementarea unui
mecanism eficient de încurajare a învestiţilor;
- elaborarea programelor investiţionale ramurale, interramurale şi pe judeţe;
- orientarea activităţilor zonelor antreprenoriatului liber spre fabricarea mărfurilor destinate
exportului, implementarea tehnologiilor avansate, crearea noilor locuri de muncă;
- participarea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale la finanţarea proiectelor
investiţionale de importanţă deosebită prin alocarea resurselor financiare de la bugetul de stat şi
bugetele unităţilor administrativ – teritoriale şi prin acordarea către investitori a unor granturi în
natură din proprietatea de stat.
Politica statului în domeniul pieţei valorilor mobiliare prevede menţinerea în continuare a principiului
reglementării pieţei, asigurarea încrederii populaţiei, a potenţialilor investitori autohtoni şi a celor străini
în stabilitatea ţi profitabilitatea pieţei valorilor mobiliare, fapt ce va crea condiţii favorabile pentru
creşterea în continuare a investiţiilor pe piaţa de capital.

IV.5. Politici ştiinţifico – tehnologice şi inovaţionale

Sfera ştiinţifico –tehnologică şi inovaţională va fi considerată drept prioritară, avîndu – se în vedere

importanţa deosebită a ştiinţei, tehnologiilor şi inovaţiilor pentru creşterea economică, impactul
decisiv al acestor domenii asupra compititivităţii mărfurilor şi serviciilor, creării noilor locuri de
muncă şi sporirii nivelului de trai al populaţiei.
Întru realizarea politicii în aceste domenii vor fi întreprinse următoarele măsuri:
- stabilirea priorităţilor de cercetare – dezvoltare în funcţie de probleme vitale ale dezvoltării
ţării;
15
 - implementarea mecanismului de alocare a mijloacelor financiare în condiţii de liberă
concurenţă(inclusiv instituirea sistemului de granturi);
- integrarea sistemului cercetare – dezvoltare cu sistemul educaţional şi de producere;
- internaţionalizarea activităţilor de cercetare – dezvoltare, inclusiv prin participarea la
programele ştiinţifice internaţionale INTAS, COPERNICUS, UNESCO, NATO, AIEA,
CRDF/MRDA etc.;
- instituirea infrastructurii inovaţionale (parcuri ştiinţifico – tehnologice, centre inovaţionale,
incubatoare ale businessului scientointensiv ect.) şi a mecanismelor de transfer tehnologic,
extensiune şi comercializare a produselor cercetării – dezvoltării,
- eficientizarea managementului sferei cercetare – dezvoltare, în special prin fortificarea
capacităţilor de ordin financiar şi informaţional ale Consiliului Suprem pentru Ştiinţa şi
Dezvoltare Tehnologică;
- evaluarea periodică a activităţii instituţiilor şi a personalului de cercetare – dezvoltare în
scopul optimizării acestui sistem.
Strategia inovaţională de dezvoltare a economiei şi societăţii presupune desfăşurarea obligatorie a
următoarelor activităţi:
- susţinerea de către stat a ramurilor şi întreprinderilor, care aplică sisteme de producere şi
tehnologii performante;
- stimularea investiţiilor în producerea mărfurilor şi prestarea serviciilor bazate pe tehnologii
avansate;
- implementarea standardelor mondiale la determinarea nivelului calităţii produselor şi serviciilor;
- ameliorarea continuă a potenţialului uman, crearea sistemului de pregătire şi recalificare a
cadrelor în domeniul antreprenoriatului inovaţional;
- perfecţionarea sistemului de protecţie a proprietăţii industriale, precum şi drepturilor de autor şi
conexe;
- crearea unei reţele de parcuri ştiinţifico – tehnologice şi inovaţionale, incubatoare ale
businessului inovaţional şi centre de engeneering, inclusiv investirea acestor structuri cu drepturi
de zone ale antreprenoriatului liber.

16