Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Mihai Popescu

Tiparul executat la S.C. EUROPRINT Company S.R.L.

str. Victoriei, nr. 1, Buzău

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
I. EDITORIAL
Dacismul ca reacţie la excesele latiniste
Istoricii latini şi greci din secolele care au urmat
cuceririi Daciei, solii Bizanţului la curtea regelui Attila, istoricii
bizantini din vremea lui Justinian până aproape de căderea
Constantinopolului, cronicarii cruciadelor, dar şi călătorii
străini, veniţi din Occident sau din Orient prin ţinuturile noas-
tre, scriau despre valahi (vlahi, blachi etc.), considerându-i
urmaşi ai dacilor, impresionaţi mai ales de portul lor, care
semăna izbitor cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian
din Roma.
Renaşterea, apariţia tiparului şi răspândirea
gravurii au favorizat tipărirea, ilustrarea şi repunerea în va-
loare a textelor antice, inclusiv a paginilor greceşti şi latineşti
referitoare la strămoşii noştri geto-daci.
Umanistul Nicolaus Olahus, nepot al domnului
Ţării Româneşti Dan al II-lea şi al lui Ioan de Hunedoara,
ajuns episcop primat al Bisericii Catolice şi regent al Un-
gariei, se mândrea cu originea sa românească, socotin-
du-se urmaşul romanilor cuceritori ai Daciei. Unirea Ţărilor
Române sub Mihai Viteazul a reactivat amintirea Daciei în
conştiinţa europeană. Totuşi, cronicarul Miron Costin, cu
studii în Polonia, afirma că „de la Râm ne tragem”, deşi
polonezul Martin Cromer recunoştea că suntem urmaşi
ai dacilor. În Ardeal, secuii şi saşii se prezentau ei ca ur-
maşi de drept ai dacilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino,
după ce studiase în Italia, se îndoia de afirmaţiile unor is-
torici antici şi îşi exprima scepticismul faţă de primele man-
ifestări ale „teoriei romanizării”.
Unirea cu biserica Romei a provocat revolta pre-
oţilor şi credincioşilor, condusă de Sofronie de la Chioara,
şi apoi Revoluţiunea lui Horia, cel numit de adversari Horea
Rex Daciae. Derivei latiniste a Şcolii Ardelene îi răspund
preoţii şi cărturarii din Moldova şi Ţara Românească, încu-
rajaţi şi de domnitorii fanarioţi, care nu ezitau să se laude
că sunt „domni ai Daciei”.
La curţile Franţei, Austriei, Prusiei, Poloniei, Rusiei,
Ungariei, ba chiar şi la Înalta Poartă, se conturau scenarii
geopolitice pentru refacerea Daciei, bineînţeles sub con-
ducerea unui vlăstar dinastic propriu. Contele de Hauterive,
secretarul francez al domnitorului Alexandru Mavrocordat,
şi Dionisie Fotino, secretarul grec al domnitorului Ion
Caragea, scriau deja despre istoria Daciei, la începutul se-
colului al XIX-lea.
Generaţia de la 1848, prin publicarea Daciei lite-
rare (M. Kogălniceanu) şi a Magazinului istoric pentru Dacia
DACIA
magazin
Prof. dr. Mihai Popescu,
Biblioteca Militară Naţională, Bucureşti
(N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian), pregătea unirea
tuturor românilor sub numele străvechi de Dacia. Delegaţia
românilor ardeleni, venită la domnitorul Alexandru Ioan
Cuza, propunea „continuarea unirii” până la realizarea „Re-
gatului Daciei”.
Când „partida latinistă” a impus numele de Româ-
nia şi cultul cuceritorului Traian, Alecu Russo, Cezar Bolliac,
Bogdan Petriceicu Hasdeu şi chiar Alexandru Odobescu au
simţit nevoia să-şi pună în lumină rădăcinile dacice. Emi-
nescu însuşi va contribui la acest curent prin creaţia literară
şi publicistica sa politică, spunând că în România „totul tre-
buie dacizat”.
Pentru că Academia Română şi facultăţile de isto-
rie de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi promovau lati-
nismul, Teohari Antonescu şi Nicolae Densuşianu au
continuat să înalţe edificiul dacologiei, beneficiind de sim-
patia tacită a Regelui Carol I.
După realizarea României Mari, atât mişcările
politice şi culturale de dreapta, cât şi anvangarda literară şi
artistică au exprimat simpatii daciste, având exponenţi în
Armata Română (generalul Nicolae Portocală) şi în Acade-
mia Română (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti).
Ocupaţia sovietică şi „glaciaţiunea comunistă” au
înăbuşit orice sămânţă naţionalistă, însă „dezgheţul “ din
vremea lui Ceauşescu a dus la repunerea în circulaţie, şi
ca o reacţie la planurile internaţionaliste de împărţire a
României, a ideilor lui Nicolae Densuşianu şi promovarea
lor de către conducerea de partid şi de stat.
După căderea comunismului, dacismul a fost bla-
mat şi acuzat de „nostalgii comuniste”, dar înlăturarea cen-
zurii a permis răspândirea fără precedent a dorinţei de a ne
cunoaşte mai bine adevăraţii strămoşi, de a studia multidis-
ciplinar şi transdisciplinar istoria noastră străveche, dincolo
de comoditatea unor cercuri academice şi de inerţia unei
„tradiţii latiniste”.
În cursul ultimelor patru secole, afirmarea virtuţilor
dacice a fost o reacţie firească la exagerările latiniste. Venit
în vizită la Densuş, Nicolae Iorga observa „daci noi, de două
mii de ani”, care trăiau încă în „raiul pământesc al păstorimii
lui Decebal”, după spulberarea vremelnicei stăpâniri romane.
Actuala „clasă politică” românescă a sărbătorit
cucerirea romană ca „intrare în Europa”. Să ne amintim ce
le spunea Eminescu unora dintre contemporanii săi: „Fiţi
voi romunculi, simt în mine dacul !”
1
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

NOI, DACII
(IV)

LIMBA ARHAICĂ A
SPAŢIULUI CARPATO-DUNĂREAN (2)
Dr. Napoleon Săvescu

ORIGINEA – până la Urali, se întindea – presupune Kalewi

Wiik – zona intitulată de el „U”.
INDO-EUROPEANĂ: La sud de „U” şi la est de „BA” –
cuprinzând, potrivit lui Wiik, Italia, Alpii Estici, ac-
SUD-ESTUL EUROPEI tuala zonă estică a Germaniei, actualele Slova-
cia, Croaţia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria
Şi mai recent, învăţatul finlandez şi Grecia - se întindea „zona X”.
KALEWI WIIK a propus şi el locarea originilor
Indo-Europenilor în Sud-estul Europei.
Şi-a prezentat teoria asupra originilor
popoarelor europene în câteva articole de revistă
şi, foarte recent, în cartea sa “EUROOPPALAIS-
TEN JUURET”, care va fi curând tradusă în en-
gleză. Are de asemenea un articol semnat de el
pe WEB (“EUROPE’S OLDEST LANGUAGE”).
Wiik utilizează date lingvistice, genetice,
arheologice şi antropologice pentru a-şi susţine
teoria. El apreciază că, din 23.000 până prin
8.000 î.H., Europa a fost divizată (spontan) în trei
mari regiuni, pe care le denumeşte cu „iniţiale”:
Regiunea „BA” şi cea „U”, locuite de vânători ai
unor mari animale sălbatice, animalele
abundând în acea perioadă. Aceştia vorbeau
limbi ancestral relaţionate limbilor BASCA şi
FINO-UGRICE de astăzi. Regiunii „BA” îi
aparţinea actuala zonă cuprinzând Tările-de-Jos, Fig. 3: Răspândirea limbilor europene
Franţa şi Peninsula Iberică. la punctul maxim al perioadei glaciare
De la Nordul Mării Negre spre Mia- şi al perioadei 23.000 la 8.000 î.H.
zănoapte - cuprinzând o întinsă arie care in- (Ba = Bască, U = Uralică, X’s = limbi
cludea Moldova de Nord, actuala Polonie, necunoscute)
Peninsula Scandinavă, Ucraina, Bielorusia etc

2

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Pe la 5.500 î.H., statutul ofertei naturale
s-a schimbat dramatic. Extincţia a numeroase
specii de animale mari a însemnat declinul suc-
cesului economic (de habitat) al regiunilor „BA”
şi „U”, capturile de vânătoare scăzând sensibil
ca număr. Pe de altă parte, locuitorii zonei „X” au
adoptat calea „Neolitică” de supravieţuire, con-
stând în combinarea agriculturii cu creşterea
vitelor; astfel, ei au devenit economic avantajaţi
şi, în consecinţă, prin creşterea nivelului de trai,
au crescut ca număr de locuitori.
Acesta este momentul, spune Wiik, în
care extinderea agricultorilor – originari din Bal-
cani şi Grecia – a dat naştere etniei şi limbii Indo-
Europene, limba lor servind ca „limbă francă”
(limba de comunicare) a locuitorilor din Zona X ,
treptat aceştia renunţând la idiomurile lor vechi,
convertind chiar o mare parte a neproductivilor
vânători din regiunile „Ba” şi „U”.
Fig. 4: Pe la 5.500 î.H., apare în centrul
şi partea sudică a Europei limba
Indo-Europeană. (Ba = Basque,
IE = Indo-European, U = Uralic)
După circa 5.500 î.H., acest proces a
continuat neîntrerupt. Limbile „balcanice” şi-au
format fiecare un caracter propriu, deoarece ele
au absorbit elemente anterioare din multele idi-
omuri mici ale regiunii X; aceste elemente chiar
au persistat pentru un timp, colaborând apoi pen-
tru profilul diferit al limbilor ulterioare. La periferia
expansiunii Indo-Europene s-au format limbile
Germanice, Baltice, Slave, Celtice şi Iberice;
DACIA
magazin
acestea au fost împânzite cu numeroase ele-
mente din limbile vânătorilor, devenind uneori
chiar predominante, ca în limba Bască şi limbile
Fino-Ugrice.
Fig. 5: Răspândirea limbii europene
între 5.500 - 3.000 î.H.: limba Indo-Euro-
peană a început să se răspândească spre
nordul Europei. (B = Baltic, C = Celtic, FU
= Fino-Ugrian, G = Germanic, I = Iberian,
IE = Indo-European, S = Slavic)
Către anul 3.000 î.H., Nord-Estul euro-
pean (Scandinavic şi Pre-Uralic) aparţinea idi-
omurilor Fino-Ugrice; la Sudul acestora se
situau: în actualul Nord-germanic, olandez şi
baltic – idiomul Germanic; în zona actualei
Polonii – idiomul Baltic, înspre actuala Ucraină –
cel Slavic, în vreme ce Vestul european
aparţinea idiomurilor Celtic şi Iberic. Din Nordul
actualei Franţe – cuprinzând sudul actualei Ger-
manii, coborând „pe linia Dunării” şi pătrunzând
(actuala Serbie, Macedonie şi Grecie) până în
sudul continentului (la Nord ocupând şi nordul
Mării Negre, iar la Sud înteriorul Anatoliei) – se
întindea, potrivit schemei imaginate de Wiik,
Indo-Europeana propriu-zisă (iniţială).
Până la urmă, cea mai mare parte a Eu-
ropei a fost „indo-europenizată”, până şi vânătorii
din zonele (largi!) Basco şi Fino-Ugrice adoptând
„limbi Indo-Europene”.
3

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Doar la periferia continentului, în Penin-
sula Iberică şi în Nord-Estul european au mai
rămas puternice nuclee de „vânători”, care,
aparent, au adoptat agricultura şi creşterea
vitelor fără să accepte o convertire lingvistică.
Astfel, vorbitorii actualelor limbi BASCĂ şi FIN-
LANDEZĂ sunt „supravieţuitori” ai vorbitorilor nu-
meroaselor idiomuri locale, asupra cărora limbile
„urcate” dinspre Sudul şi Estul european au
câştigat, în toate celelalte zone, o certă
prevalenţă.
Fig. 5: Răspândirea limbilor europene
până în zilele noastre (Ba = Bască,
C = Celtică, FU = Finno-Ugrică,
G = Germanică, R = Romanică,
S = Slavică)
* dentă a limbilor Indo-Europene (Rexova, K.,
Teoria originilor Indo-Europenei în Sud-
estul Europei, provenind dintr-o şi mai veche
sursă (Anatoliană), a primit, recent, noi confir-
mări. Utilizând o metodologie similară celei uti-
lizate în biologia evoluţionară, cercetătorii GRAY
şi ATKINSON (”Language-tree divergence
times support the Anatolian Theory of Indo-
European origin”, NATURE, 426, pg. 435-439)
au studiat comparativ 95 de limbi actuale (şi
chiar unele astăzi dispărute), aparţinând familiei
Indo-Europene. Studiul a fost efectuat pe baza
unei liste de 200 de termeni de bază, identificaţi
în fiecare din aceste limbi.
Ideea inovativă a acestei proceduri este
aceea că limbile care derivă dintr-o sursă co-
mună au tendinţa iniţială de a avea aceleaşi vo-
cabulare, dar, pe măsură ce trece timpul, noi
DACIA
magazin
termeni înlocuiesc pe cei vechi; şi astfel, zona de
„întrepătrundere” (zona izogloselor) din vocabu-
larele limbilor respective se reduce. Acest prin-
cipiu poate fi utilizat pentru a determina modelul
de „ramuri” din cadrul familiei de limbi, ca şi pen-
tru a fixa în timp variatele despărţiri în noi „ra-
muri”. Autorii au reuşit să varieze „parametrii de
absorbţie”, aceştia luând în calcul – într-o
manieră sistematică – numeroasele necunos-
cute ale dificilei probleme examinate. Rezultatele
analizei, independent de presupunerile iniţiale,
se dovedesc foarte solide:
„Am testat două teorii privind originea
Indo-Europenei: cea a „expansiunii culturii Kur-
gan” (de origine estică, n.n.) şi ipoteza „agricul-
turii anatoliene”. Teoria „Kurgan” se axează pe
posibile evidenţe arheologice ale unei expansiuni
în Europa şi în Orientul Apropiat a călăreţilor din
Cultura Kurgan, cu şase milenii în urmă (so-
cotind de astăzi). Spre deosebire de aceasta,
teoria Anatoliană pretinde că limbile Indo-Eu-
ropene s-au extins o dată cu răspândirea agri-
culturii, dinspre Anatolia, cu aproximativ 8.000 –
9.500 de ani în urmă.
În şocanta potrivire cu ipoteza Anato-
liană, analiza noastră efectuată pe un set de 87
de limbi – cu un număr de 2.449 elemente lexi-
cale – indică o marjă pentru iniţiala „despărţire”
Indo-Europeană, între 7.800 şi 9.800 ani în
urmă. Aceste rezultate produc solide schimbări
în procedurile de clasificare, de calibrare (a lim-
bilor), de dezvoltare a „arborelui lingvistic” şi
impun priorităţi în analiza interferenţelor.”
Modelul „ramurilor” este, de asemenea,
confirmat printr-o analiză lingvistică indepen-
Frinta & Zrzavy,”Cladistic analysis of languages:
Indo-European classification based on lexicosta-
tistical data”, CLADISTICS 19, nr.127, 2003).
Perioadele estimate astfel confirmă şo-
cant teoria dispersiei încă din Neolitic, indicând
provenienţa limbilor Indo-Europene dintr-un
idiom Anatolian (cu o ramură independentă a
misterioasei limbi Tocharice, care s-a răspândit
spre Est) şi cu descendenţa tuturor celorlalte
limbi (Indo-Europene) din ceea ce este aproape
sigur o vatră iniţială (adică o patrie) Balcanică.
Potrivit schemei „arborelui lingvistic Indo-
European”, rezultat din studiul Gray/Atkinson:
Din „Proto-Indo-Europeana Carpato-Balcanică”
s-au desprins, cu circa 7.300 de ani în urmă,
două ramuri: una „sudică”, aceasta generând în
timp idiomurile „Greceşti” şi cel „Armenian”, şi
4

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
cea de a doua, „nordică”, generând dezvoltarea
„Europeană” propriu-zisă. Din aceasta, cu aprox-
imativ 6.900 de ani în urmă s-a desprins ramura
„Indo-Irano-Albaneză” (cuprinzând în final 23 de
limbi), iar cealaltă ramură – cu aproximativ 6.500
de ani în urmă s-a divizat în patru mari grupe –
cuprinzând astăzi un număr de 54 de limbi şi „di-
alecte independente” – grupele fiind: cea Balto-
Slavă, cea Germanică, cea Italică şi cea
Galo-Celtică.
* periodică a unei părţi de populaţie, excedentară,
TIMOTEI URSU: Vatra Indo-Europenilor
a fost... Dunărea?
(Comentariu pe marginea
articolului publicat de Dienekes Pontikos)
Am tradus (TIMOTEI URSU, n.r.) ex-
punerea (Internet) lui Dienekes Pontikos, primită
de la preşedintele Dacia Revival International
Society of New York, dr. Napoleon Săvescu,
deoarece are meritul important de a pune în evi-
denţă unele cercetări recente în acest domeniu
– şi am propus includerea articolului în arhiva
www.dacia.org din două motive: pe de o parte,
aceste noi cercetări atestă ipoteza pe care Soci-
etatea „Dacia Revival” şi o serie de cercetători
pluridisciplinari români o susţin de ani şi ani,
aceea că spaţiul „daco-getic” (pe care, într-o
apreciere excesiv limitativă, dar intrată în uz, îl
putem numi şi „Carpato-Balcanic” sau „Istro-Pon-
tic”!) prezintă toate datele de referinţă pentru a fi
luat în considerare drept probabil Leagăn al et-
niilor Indo-Europene; pe de altă parte, aceste
cercetări recente, care infirmă teorii mai vechi
(socotite în România mult prea multă vreme
drept… „bătute-n cuie”!), pun în valoare dreptul
la noi analize în domeniul istoriei vechi şi în cel
al lingvisticii comparative, cu ample repercusiuni
asupra conceptului de Istorie a Românilor şi a
Limbii Române.
Ne aflăm astăzi, la început de nou mile-
niu, într-o perioadă ştiinţifică revoluţionară, care
marchează apusul tradiţionalei legende a „venirii
Indo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, a
o serie de „axiome istorice” cu trimitere lingvistică
fantezistă, ce au aburit – până la ceaţă! – ori-
zontul cercetărilor româneşti tradiţionale, mai
toate gata să dea grâul pe neghină şi adevărul
istoric naţional pe „descendenţa” din te-miri-ce
vecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial, în
intenţia de a câştiga simpatii cu revers social şi
geopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil (şi prin
nimic justificat!) complex de inferioritate.
DACIA
magazin
În ce mă priveşte, am susţinut de peste
două decenii – cu fiecare prilej – ipoteza că,
potrivit cunoscutei teorii a „Culturilor preantice în-
florite pe cursul marilor fluvii”, Valea Dunării (res-
pectiv cursul ei central şi inferior, până la Marea
Neagră) a fost o zonă de mare productivitate
agrară, vegetală şi cinegetică, unde dezvoltarea
prodigioasă a unor nuclee sociale primitiv-eu-
ropene a condus la o creştere atât de impresio-
nantă a populaţiei, încât era necesară o emigrare
în grupuri capabile să ducă cu ele noile de-
prinderi (agricole, de creştere a vitelor, sociale şi
militare) şi să creeze, în noi teritorii, nuclee „Indo-
Europene”.
În sprijinul acestei teorii vin nu numai
stratigrafiile geologice care demonstrează aluvi-
uni de soluri foarte productive în jurul cursului
central şi inferior al Dunării, dar şi studiul istorico-
hidrografic, care demonstrează, tocmai pentru
această zonă, pe de o parte, o abundenţă de-
osebită a precipitaţiilor în mileniile pre-antice şi
antice, iar, pe de altă parte, frecvente – probabil
anuale – revărsări largi ale fluviului şi pe cursurile
inferioare ale numeroşilor afluenţi dunăreni.
Aceste revărsări se datorau, logic, atât precipi-
taţiilor ample, cât şi topirii progresive, în cele
cinci sisteme muntoase înconjurătoare, a gheţa-
rilor „rămaşi” în căldările marilor înălţimi de pe
vremea ultimei glaciaţiuni. Aceste revărsări peri-
odice lăsau în urmă, cu siguranţă, terenuri ex-
trem de productive pentru cultura agricolă şi
păşunat. Chiar sursele istorice scrise ne con-
firmă că acest debit al celui mai mare fluviu eu-
ropean – denumit în istoriografia grecească
antică, nu întâmplător, Fluviul-MARE, era cu mult
mai mare decât astăzi. Să ne reamintim şi insis-
tenţa cu care documentele antice ne asigură că
Dunărea pe atunci se vărsa în Marea Neagră, nu
cu trei, ci cu… de la cinci până la şapte braţe!.
Pe de altă parte, că acest spaţiu de referinţă era
deosebit de populat o demonstrează nu numai
afirmaţia fermă a lui Herodot („Tracii sunt nea-
mul cel mai numeros din Lume, după Inzi”), dar
şi urmele – impresionante ca număr – ale unor
extrem de solide culturi primitive şi pre-antice:
Cris-Starcevo, Tisa I şi II, Schela Cladovei,
Hamangia, Vincea-Turdaş, Boian, Cucuteni, Tei,
Coslogeni etc. Nu fără serioase motive econo-
mice au construit navigatorii greci, încă din se-
colele VIII-VII î.H., o salbă de „cetăţi-colonii” pe
litoralul vestic şi nordic al Mării Negre, aşezări a
căror funcţie era exclusiv comercială şi destinată
schimburilor cu o populaţie a cărei densitate jus-
5

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
tifica un astfel de efort constructiv!
Cum tocmai zona foarte rodnicei Văi
Dunărene, străjuită de protecţia naturală a Alpilor
Estici, a Munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Bal-
canilor, se identifică cu zona de habitat a etniei
Geto-Dace, semnalarea unui „leagăn lingvistic
Indo-European” - demonstrat acum a se fi aflat
în aceeaşi zonă (!) – conduce sensibil la confir-
marea „derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi,
prin urmare, şi a celor italice, incluzând cel
Latin! - din… limba ancestrală a spaţiului
Carpato-Balcanic. Aceasta nu e o concluzie
„naiv-protocronistă”, ea este – cum rezultă din
cercetările prezentate de Dienekes Pontikos – o
rezultantă logică a unor dovezi istorice şi lingvis-
tice din ce în ce mai limpezi.
Faptul că cercetătorii indicaţi mai sus,
poate jenaţi de o contestare mult prea radicală a
antecesorilor sau pur şi simplu dintr-o inerţie for-
mativă, mai atârnă „copacul” lingvistic de o enig-
matică – şi neatestată ştiinţific! – rădăcină…
„Anatoliană”, ar putea constitui subiectul unei
analize, pe cât de radicale, pe atât de necesare.
Din punct de vedere lingvistic, „ramuri
mai vechi” Indo - Europene (Luwita, Hittita,
Armeana, Tocharic etc) se puteau „desprinde”
în străvechi milenii, nu neapărat din… Anatolia,
ci puteau emigra tot atât de bine din spaţiul Istro-
Pontic, traco-geto-dacic, mai ales dacă teoria
„potopului” provocat prin prăbuşirea Istmului
Bosfor se confirmă geologic şi arheologic: impor-
tante teritorii şi aşezări umane au fost înghiţite
de apele năvălite din Mediterana şi un astfel de
fenomen natural a determinat cu siguranţă ma-
sive dislocări şi emigrări de populaţii. De altfel,
migraţiile etnice sud-est europene (cum sunt:
cea a dorienilor, cea a ionienilor, mai târziu mi-
graţiile galică, gotică sau slavă) dovedesc o cir-
culaţie profilată perseverent de la Nord spre Sud
(de la „rece” la „cald”) şi niciodată invers!..
Este acum cvasi-unanim acceptat prin-
cipiul că apariţia Indo-Europenilor, ca vatră et-
nică, se datorează dezvoltării îndeletnicirilor
agricole. Pe de o parte, podişul Anatoliei nu este
(şi nu a fost!) atât de „productiv” agricol, în com-
paraţie cu zona cuprinsă între Munţii Carpaţi, Di-
narici şi Balcani, încât să i se atribuie justificat o
categorică prioritate în „inventarea şi dezvoltarea
agriculturii”. După toate probabilităţile, practicile
agricole au apărut în diferite zone geografice
ofertante, mai mult sau mai puţin concomitent,
dar spontan şi independent; (asta nu exclude ul-
terioare contacte şi preluări de priceperi, la un
DACIA
magazin
nivel social istoriceşte mai avansat!) Este o
chestiune de logică elementară să admitem că
apariţia agriculturii se datorează ofertei naturale
şi nu invers; dacă cineva, ignorând distanţele
enorme – (pentru populaţiile primitive ale
epocilor la care ne referim: practic insur-
montabile!) – ar propune drept „sursă a agricul-
turii” Valea Gangelui, Valea Tigrului şi Eufratului
sau Valea Nilului, am putea să-i dăm, fie şi
ipotetic, crezare; dar Anatolia este – şi a fost –
departe de o asemenea productivitate. Dacă ar
fi avut-o, populaţia Proto-Indo-Europeană – pe
atunci cu siguranţă mai puţin numeroasă – n-ar
fi… părăsit-o pentru a se infiltra, etnic, în… „Zona
X” a lui Kalewi Wiik, zonă aparţinând ca habitat
unor alte triburi, native, pe care avem tot dreptul
să le socotim primitive, dar nu lipsite de senti-
mentul proprietăţii teritoriale. Dimpotrivă, există
serioase temeiuri – inclusiv arheologice – să se
postuleze că Anatolia putea fi unul din „pămân-
turile noi” înspre care au pornit valuri tribale Indo-
Europene; asta de vreme ce, după cum se ştie,
în proto-antichitatea la care se referă poemele
homerice şi în antichitatea descrisă de Herodot,
o mare parte a Anatoliei era… tracă!
Cu ce anume ar schimba teoria „copacu-
lui cu ramuri lingvistice” recunoaşterea curajoasă
a dezvoltării – în timp – a vetrei Indo-Europene
din înseşi densitatea şi productivitatea triburilor
locale? Doar cu un plus de logică şi doar cu re-
nunţarea la obsedanta, la permanenta stafie a
„venirii bunurilor de altundeva”; aceeaşi idee
lamentabilă care a capotat penibil în naiva încer-
care de a pune pe seama Egiptului Antic con-
struirea monumentelor megalitice din Anglia, pe
seama navigatorilor… europeni înflorirea cul-
turilor native Maya şi Inca sau, ca să ne
apropiem de propriile noastre oi, pe seama
scribilor sumerieni, scrijelarea „Tăbliţelor de la
Tărtăria”!…
Avem certitudinea că atenta examinare a
condiţiilor naturale perfect propice ale Văii
Dunării pentru dezvoltarea în timp a unei structuri
sociale de maximă densitate, cu periodice valuri
de emigrare a populaţiei excedentare, valuri care
au „însămânţat” Indo-Europenismul în toate cele
patru direcţii cardinale (inclusiv spre… Sud!),
examinare coroborată perseverent cu materialul
arheologic şi antropologic din ce în ce mai
elocvent, va „aduce”, curând, disputata vatră a
Proto-Indo-Europenilor la… ei acasă, pe câmpi-
ile rodnice dintre Alpi, Carpaţi, Dinarici şi Balcani!
6

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
CARPAŢII,
baştina neamului emeş/sumerian
În anul 1961 s-au descoperit la
Tărtăria, judeţul Alba, de către arheo-
logul clujean Nicolae Vlassa, într-un
vechi sit arheologic de pe valea
Mureşului, mai multe statuete, un
schelet uman, o brăţară de scoici ma-
rine şi trei tăbliţe de lut cu scriere pic-
tografică. Datările iniţiale cu Carbon
14 au arătat că cele trei tăbliţe de lut,
precum şi celelalte obiecte de cera-
mică aparţin unei culturi de la mijlocul
mileniului V î.e.n.
Cercetările au fost reluate de către arheologul
italian Marco Merlini, care a analizat situl de la
Tărtăria într-un amplu proiect al protoscrierii vechii
Europe fiind publicat în lucrarea La scrittura è nata
in Europa?, apărută în anul 2004, unde prin cercetarea
făcută arată că vestigiile sunt din perioada 6210 ± 65
î.e.n., fiind vorba despre ritualul religios al unei femei
de 50-55 ani, care îndeplinea un rol sacru important
în cadrul comunităţii. Poate că era mare preoteasă şi
se închina către Ma Ga, după cum scrie Eschil despre
vechile credinţe ale frigienilor (neam plecat din nordul
Istrului pe la mijlocul mileniului II î.e.n.), adică Maica
Pământească după scrierile strămoşeşti ale geţilor
(ma: mamă + ga: pământ). El susţine că primele
forme de scriere din istoria omenirii au apărut în
bazinul inferior al Dunării, cu 4000 de ani înainte
de Sumer şi nu greşeşte deloc.
Întrucât scrierea pictografică de la Tărtăria
este identică cu scrierea arhaică din Sumer, în anul
1975 sumerologii ruşi au reuşit să citească una din
tăbliţe, folosindu-se de acest alfabet. S-a dovedit că
scrierea de la Tărtăria este foarte asemănătoare cu
scrierea din cultura Vinčea, care cuprinde toată zona
balcanică şi a fost răspândită în mileniile VII-V î.e.n.
Dar un năzdrăvan din zonă a tăiat-o scurt: semnele de
pe tăbliţe nu sunt o formă de scriere! Aşa da, cul-
tură şi capacitate ştiinţifică la neamul mioritic nord-
dunărean! Şi un altul a mai constatat că datările
stratigrafice ar fi eronate. Iar unul, „elev” din cele
DACIA
magazin
Constantin Olariu-Arimin
şcoli pretinse academice, ne zicea de
la obraz cu multă condescendenţă că
tăbliţele de la Tărtăria ar fi urmele
unor negustori sumerieni, rătăciţi pe
meleagurile noastre pline de chemări,
dar care şi-au păstrat obiceiurile lor
din Ki-en-gi; numai că munca italia-
nului M. Merlini a stabilit că aceste
tărâmuri erau locuite cu 2000 de ani
mai devreme de pretinsa vizită negus-
torească! Un altul spune că tăbliţele
descoperite la Tărtăria ar fi chiar plăs-
muirea descoperitorului N. Vlassa. Să te cruceşti, nu
alta!
În cartea mea Limba noastră-i o comoară,
apărută în anul 2001, arătam că limba română veche
are 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu cuvin-
tele emegi/sumeriene şi, dezvoltând studiul, am ajuns
în prezent să constat că sunt 3004 cuvinte comune
celor două limbi şi avem comună şi terminologia so-
cială; Emeşii (sumerienii) au plecat din teritoriul
carpato-dunărean în Ki-en-gi (Sumer) în două valuri.
Primul val s-a mişcat pe la mijlocul mileniului VI
î.e.n., când a avut loc potopul de la Marea Neagră, iar
valul doi a plecat la mijlocul mileniului IV î.e.n., când
începe şi istoria acestei civilizaţii, ce a marcat atât de
puternic cultura lumii şi, în special, cultura europeană.
Dar despre aceasta nu se vorbeşte deloc, fiindcă nu dă
bine la făcăturile altora, ce se ţin „moţaţii lumii”.
Farfuria de mai sus a fost descoperită în Iraq,
fostul Ki-en-gi, leagănul civilizaţiei emeş/sumeriene,
fiind datată pentru anii 5000 î.e.n. În interior are mai
multe simboluri religioase, care se găsesc şi în cultura
noastră veche, precum şi în simbolistica din arta po-
pulară. În centru este o zvastică, de la care spaţiul este
împărţit în patru părţi egale, amintind de semnul
crucii. În fiecare din cele patru şabloane se văd pe
marginea exterioară doi peşti, ceva mai spre centru
mai este un peşte însoţit de un şarpe foarte lung, iar
pe burta acestuia şi îndreptat către zvastică este un
semn care seamănă cu litera V. În acelaşi loc unde este
7

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
acest semn, dar pe cealaltă parte a burţii şarpelui, se
văd simbolizate două ape curgătoare, cam cum apar
şi în desene rupestre de la Coliboaia Bihor din mile-
niul 35 î.e.n. O legendă de-a noastră spune că pămân-
tul pluteşte pe ape datorită faptului că este purtat în
spinare de doi peşti uriaşi, iar şarpele a fost animalul
totemic în cultura şi religia geţilor pentru simbolul
înţelepciunii cereşti.
Străinii sunt mult mai corecţi în aprecierea
trecutului nostru faţă de ,,savanţii” românaşi. Indo-eu-
ropenismul, cu care ne omoară ei minţile de 150 de
ani, este bun doar pentru cei care refuză să accepte re-
alitatea probelor arheologice şi lingvistice, făcân-
du-şi din minciună şi trădarea de neam şi ţară ade-
văruri de necontestat. Că lucrurile stau aşa, le servesc
latiniştilor un exemplu năucitor. Pe internet există site-ul
www:proel.org, unde nişte spanioli şugubeţi de la
Universităţile din Madrid şi Leon şi de la Institutul de
Lingvistică din Verano spun că la începuturile lumii a
fost o limbă pe care ei au numit-o proto-sumeriană.
Din aceasta au evoluat în timp Tărtăria, Sumer şi
proto-elamita, confirmând că otrava indo-europenis-
mului este o făcătură la fel ca rămurica ei de aur la-
tinitatea, iar, pe cale de consecinţă, studiul meu
lingvistic privind limba română veche şi emegi/sume-
riana este o dovadă ştiinţifică de necontestat! Aceşti
răi scriu că proto-sumeriana este substratul lingvis-
tic cel mai vechi al culturii europene, însă, dacă ar
şti că limba română are 3004 de cuvinte identice sau
foarte apropiate cu eme-gi (sumeriana) şi peste 7450
cuvinte compuse din două sau mai multe silabe eme-
gi, sigur ar modifica puţin lucrărica lor, care merită
toată cinstea (!) Dacă ar trece în locul proto-sumeri-
anei Tărtăria sau Turdaş, adevărul ar fi stabilit pe
deplin iar limba română veche ar intra în drep-
turile ei fireşti în cultura română şi europeană, ca
păstrătoarea celei mai mari valori spirituale a Eu-
ropei şi lumii, vocabularul celei mai vechi limbi
vorbite în lume în general şi în Europa în particu-
lar.
Tăbliţele neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer
spun că făceau comerţ pe la mijlocul mileniului III
î.e.n. cu ţările Magan şi Meluha, de unde aduceau
aur, argint, piatră pentru statui, fildeş şi alte bunuri. În
scrierile regelui akkadian Sargon I (2350-2300 î.e.n.)
se spune că în portul din aproprierea oraşului Ur, erau
ancorate corăbii care veneau din Dilmun, Mekkan şi
Meluha, adică Ţara Ariminilor din Carpaţi şi cele
două ţinuturi de pe valea Nilului din vechiul Egipt, iar
tăbliţele sumeriene cu scriere cuneiformă din timpul
domniei regelui Urnamu (2065-2043 î.e.n.) din Ur
DACIA
magazin
spun că relaţiile comerciale pe mare cu ţara Magan
s-au dezvoltat mult. Asirienii au luat aceste informaţii
ori de pe tăbliţele emeşilor şi akkadienilor sau poate
chiar în acele timpuri, în Sumer, existau relaţii eco-
nomice cu Egiptul, făcute de neamul caldeilor – vechii
sumerieni –, astfel circulând pe malurile Eufratului şi
denumirile pentru împărţirea istorică a vechiului
Egipt. Istoria culturnicilor atotştiutori din Europa şi
de aiurea nu a reţinut aceste informaţii atât de evidente
pentru că nu dau bine la sacrele plăsmuiri, pe care
s-a clădit această cultură. Chiar toată civilizaţia emeş
este ţinută premeditat într-un semiîntuneric perpetuu
din aceleaşi motive criminale de ascundere a adevăru-
lui şi a importanţei ei pentru culturile oriental-eu-
ropene iar, când se vorbeşte de ea, se foloseşte
cuvântul sumerian, evitându-se cuvântul emeş, pentru
a se menţine iluzia poporului semit, cum că ei ar fi
ziditorii neamului omenesc. Adevărul va ieşi cât de
curând la lumină şi va nimici pentru totdeauna în-
tunericul şi minciuna.
Diodor din Sicilia, care a scris pe la sfârşitul
secolului I î.e.n. cartea numită Biblioteca istorică,
repetă nişte legende ale preoţilor egipteni în Cartea I,
XXVlll: ,,Egiptenii spun că, după întâmplările mai sus
amintite, ar fi pornit din Egipt foarte multe colonii,
ducându-le prin toate ţinuturile locuite. Belos, despre
care legenda spune că era feciorul lui Poseidon şi al
Libyei, ar fi dus colonişti până în Babilon (Sumer).
Statornicindu-se pe malurile Eufratului, el a instituit
acolo, zice-se, preoţi care, aidoma celor din Egipt,
erau scutiţi de plata oricărei dări şi de orice sarcină
obştească. Babilonienii îi numesc caldei şi aceştia se
îndeletnicesc cu cercetarea astrelor, făcând acelaşi
lucru pe care-l fac preoţii din Egipt, adică cercetând
natura ori ocupându-se de astre. Mai spun egiptenii că
şi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducând cu sine
o colonie pe care a statornicit-o în Elada. A fost Ar-
gosul – zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Şi
neamul colchilor din Pont şi iudeii (trebuia tradus fi-
listenii) – între Arabia şi Siria – sunt tot urmaşii unor
coloni veniţi din Egipt.” Adică, antichitatea din timpul
lui Diodor ştia că egiptenii, babilonieinii/sumerienii,
danaii sau ionii/pelasgii, filistenii şi colchii, care la
mai mulţi autori, precum poetul latin Ovidiu, erau aşe-
zaţi în curbura răsăriteană a Carpaţilor, aveau o sin-
gură rădăcină fiind înrudiţi din vechimea fără răboj.
Unii „istorici” turbează când citesc aşa ceva şi spun
că informaţiile sunt o aiureală şi nimic mai mult, iar
cei care le mai cred se compromit singuri.
După poetul Pindar, hiperboreii purtau pe cap
coroane aurite de lauri, iar arimaspii îşi legau pletele
8

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
cu şireturi din aur şi purtau deasupra frunţii, prinse
într-o bandă sau coroană îngustă, ornamente de flori
sau stele strălucitoare. Asemenea podoabe s-au des-
coperit că purta şi regina Şubad din Sumer, neamul
nostru arimin despărţit de cel carpatin pe la mijlocul
mileniului IV î.e.n.
Simbolul teozofic – cei doi şerpi înfăşuraţi pe
un toiag/băţ - apare pe monedele de argint ale geţilor
cu acel caduceu pe spinarea calului sau alături de ani-
mal, dar şi pe tăbliţele de plumb, fiind preluat de sub-
ţirii greci şi pus în mânuţele priceputului Hermes/
Sarmis, care învia, folosind caduceul său, morţii şi
vindeca orice boală a trupului sau minţii! Dar avem
dovezi chiar mai vechi în această direcţie din Ki-en-
gi/Sumer. În religia timpurie a emeşilor, aşa cum o
dovedeşte şi farfuria de mai sus, era o divinitate
arhaică, fiind prezentată simbolistic printr-un şarpe ce
se încolăceşte pe un toiag/băţ şi considerată creaţia de
început a lumii, prin înţelepciunea divină. Şi caduceul
precreştin – dar dat după istoria adevărată şi este al
creştinilor arimini – prezintă simbolic întocmai poves-
tioara noastră, unde se văd cei doi şerpi înfăşuraţi pe
un toiag, ce are un fel de strachină în capătul de sus
iar sub aceasta sunt două aripi de o parte şi de alta.
Capetele şerpilor situaţi de o parte şi de alta a toiagu-
lui se opresc sub cele două aripi desfăcute parcă pen-
tru zbor.
Mai vin cu o dovadă ca să bage la cap toţi cei
care se frământă să ne arate că suntem aici aduşi de
vânturi şi de valuri! Termenul de boreas în limba
greacă are sensul de „vânt rece” sau „vânt din nord”.
Limba română are cuvântul boare cu sensul de „vânt
rece” sau care răcoreşte. Mai avem cuvântul bură cu
sensul de „ploaie de scurtă durată”, ce apare când
aerul este foarte cald şi răcoreşte atmosfera, negură,
furtună, şi boresă cu sensul de „mireasă” (cea care ră-
coreşte sufletul). În eme-gi cuvântul bu-ra are sensul
de „a uda repede”, „a înceţoşa”, „a se împrăştia”, ceea
ce dovedeşte că termenul a fost preluat de greci de la
pelasgii, pe care i-au găsit în tot Peloponesul, veniţi
în timpurile vechi din nordul Dunării, un ţinut friguros
pentru ei. Emeşii au numit fluviul Tigrul, Bura-nun,
cu sensul de „domnul (stăpânul) negurii”. De aceea,
eu am găsit, studiind limba irlandeză (vechea
pelasgă), că are 985 cuvinte comune numai cu limba
română, 290 de cuvinte cu eme-gi/sumeriană şi 205
cuvinte sunt comune celor trei limbi.
Din datele istorice găsite în culturile vecine
Palestinei – egipteană, hitită, Mitanni, ugarită, dar şi
canaanită – ştim că prin secolul XV î.e.n., dar poate
şi mai înainte, în regiune era cetatea sau oraşul Bit-
DACIA
magazin
Lahmi, după izvoare egiptene. Lahamu şi Lahmu era
în mitologia emeş – adică nemuţul carpatin, pripăşit
în Ki-en-gi/Sumer – copiii primelor forme de exis-
tenţă manifestată în univers, având ca părinţi pe Tia-
mat şi Abzu. Din aceşti doi fraţi, care erau în realitate
două concepte teologice complementare, au apărut
Anşar (cerul nemărginit, lumea din ceruri) şi Kişar
(întreg pământul). Fiind ziditorii lumilor văzute şi
nevăzute, aceste două entităţi spiritual-energetice, La-
hamu şi Lahmu, erau cinstite ca divinităţi ale ferti-
lităţii de început ale Cerului şi Pământului şi cu aceste
atribute cultice au fost descoperite de arheologi şi în
Canaan, o altă patrie a roirilor carpatine, care a avut
loc în secolul XVIII î.e.n. Venerat de canaaniţi ca
Lachma, încă de la mijlocul mileniului II î.e.n., băşti-
naşii i-au ridicat un lăcaş de cult pe dealul localităţii,
azi fiind numit, după făcătura iudeo-creştină, Dealul
Naşterii Domnului. Documentele antice numesc
cetatea Beit Lachama, care înseamnă ,,Casa lui
Lachama”, adică Templul lui Lachama, fiindcă era o
construcţie religioasă. Lahama în eme-gi înseamnă
„părul lung al eroului”, aşa cum era reprezentată în
sculptură divinitatea cu părul lung şi şase bucle speci-
fice, iar luhumu are sensul de „nămol” sau „noroi”,
trimitere directă la miturile facerii lumii din pământul
moale sau mâlul primordial. Alte forme ale numelui
divinităţii au fost Lahmi sau Lahmu. Prima referire la
oraşul istoric Bet-Lahmi apare în scrisorile des-
coperite la Amarna (cca. 1400 î.e.n.), când o căpetenie
egipteană care conducea Canaanul din Ierusalim şi
avea mari supărări din partea populaţiei Kabiru ce
trăia în acest oraş şi nu dădea ascultare lui Pir-o, care
cere stăpânului Egiptului să ia cu sabia cuibul răilor
pentru a-i aduce la ascultare. În tăbliţa cu pricina,
oraşul apare scris Bit-Lahmi. În Tora şi Talmud scriu
ei că cetatea Bethlehem este locul de naştere pentru
David şi tot aici a fost uns rege de către Samuel. Dar
Lahmi era un nume purtat de bărbaţii filisteni din Gat
sau Gitii, cum găsim scris negru pe alb în 1 Cronici
la 20,5: ,,A mai fost o bătălie cu filistenii şi Elhanan,
fiul lui Yair, a ucis pe fratele lui Goliat, Lahmi din Gat
(dar în aramaică este scris Gittite, adică gititul sau
getul, însă cuvântul ,,gititul” nu apare în textul româ-
nesc să nu se prindă vreun mioritic de hoţie). Ma-
tusalem (mato: părinte + silim: pace), care înseamnă
„părintele păcii divine”, l-a avut ca fiu pe Lameh, care
l-a rându-i l-a avut pe Noe, iar Lameh, fiul lui Ma-
tusalem, este asemănător fonetic cu Lahme, unul din
copiii cuplului Tiamat şi Abzu. Ca să le fie în-
tunecarea deplină, dau un citat din Al. Odobescu, care
a scris (Opere, Ed. Academiei 1961, vol II, p 26) de-
9

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
spre ,,colonii vlahi din Sinai” că ar putea veni din Tra-
cia şi zice: ,,Altă colonie de români se află stabilită pe
poala septentrională (nordică) a Olimpului, numită azi
Laha... Umbriţi sub piscul măreţ al Olimpului ce se
înalţă la 6000 de picioare în sus, ascuns în nouri şi în
veci acoperit cu zăpadă, românii au întemeiat aici din
vechime câteva sate...” În eme-gi, cuvântul lah sau
laha are sensul de „a scânteia”, „a străluci”, iar mu
sau mi înseamnă „faimă”, „familie”, „a da naştere”,
„a se naşte din” şi iarăşi, prin adevărul istoric des-
coperit, ne trage aţa la Neamul Scoborâtor din Zei,
care îşi avea baştina în Ţara Sfântă.
Amintirea acestei divinităţi ancestrale a nea-
murilor carpatine o găsim şi la neamul aryas din
India, unde Lakshmi era soţia lui Vişnu şi avea o mare
sărbătoare agrară, care se ţinea în zodia Fecioarei,
adică sfârşitul lunii august, fiind închinată împlinirii
recoltelor de orez şi a renaşterii alteia. Totodată, ea
simboliza bogăţia, norocul şi puterea de regenerare a
naturii în toate formele ei.
În documentele japoneze vechi, neamul ainu
apare cu numele de emişi (oameni sălbatici, păroşi),
ezo sau yezo – nume purtat şi de insula Hokkaido
până în urmă cu o sută de ani – emisu, emizer, enzu.
Neamul nostru plecat în Sumer îşi spunea emeşi, care
vorbea limba eme-gi, iar cea mai mare parte a popu-
laţiei Iraqului de azi (cam 60% dintre ei) îşi spun
emeci. Chinezii numeau populaţia ainu, prin secolele
VIII-X ale erei noastre, kushio, kui sau kuski iar noi
ştim că neamul kaski, kaska, gesi, geska sau muski
este amintit că a izbândit un regat puternic în
Mesopotamia în secolul XV î.e.n., care a dăinuit mai
bine de 150 de ani. În limba tohară, adică a neamului
scitic de la nordul Caucazului, care se întindea până
la graniţa cu chinezii, cuvântul kaşşi înseamnă „pro-
fesor”, iar muşkii sunt moska, masa sau misii din
alte izvoare. Neamul rahmanilor şi-au pornit şatrele,
cu două milenii înainte, din ţinuturile carpatine,
ajungând până în India, dar alţii şi-au găsit adăpost la
izvoarele Tigrului şi Eufratului în regiunea cunoscută
sub numele de Aramu sau Aryanam, adică ţara ari-
minilor.
În sfertul de cerc din tăbliţa rotundă de la
Tărtăria sunt două grafeme foarte importante pentru
cultura noastră cea străveche. Cel ca două vârfuri de
săgeţi asemănătoare cu litera V, aşezate orizontal,
reprezintă simbolul lui Şaue sau al şoimului ceresc,
care în vechime călăuzea sufletele muritorilor, trăitori
în religia crucii şi a filozofiei creştine, către crengile
Pomului Vieţii din înaltul cerurilor sau Cetatea lu-
minii, cum apare pe tăbliţe. În fapt, acest şoim ceresc
DACIA
magazin
se găseşte atât în religia egipteană cu acelaşi rol, dar
şi în religia neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, pre-
cum şi în religia geţilor, aşa cum apare şi pe tăbliţele
de plumb, dovedind originea carpatină de unde au
migrat cele două popoare în vremuri diferite către
acele meleaguri. După mişelia din anul 380 împotriva
creştinismului arimin, iudeo-creştinii au preluat acest
simbol numindu-l Sfântul Duh, numai că la ei chiar
duhneşte rău povestea, şi numai a pucioasă.
Emeşii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopedie
a lumii numită Harra-hulubu, cuvânt compus din
hara, pe care noi îl păstrăm încă sub forma hărău cu
sensul de „şoim”, şi cuvântul hulubu care este porum-
belul. Denumirea scrierii s-ar putea tălmăci prin
şoimul păcii, ca întruchipare desăvârşită a puterii di-
vine, sau şoimul iubirii, aşa cum era el văzut de către
Pir-o, ce primea puterea de la zeu, simbolizată printr-un
şoim ceresc. Şoimul sfânt trăieşte în veşnicia
cerurilor, zice un text de-al lor. În tăbliţa 39, boero
Bisto ne povesteşte nenorocirea pierderii fiului Dima,
datorată nepriceperii comandantului oştirii geţilor
Beresio. Când Dima stătea pe carul pentru incinerare,
boero Bisto îl numeşte uliu sau şoim pe fiul său mort,
ca dovadă a legăturilor cu cei plecaţi şi cinstiţi de cei
rămaşi pentru faptele lor deosebite. În perioada
totemică a emeşilor, Şaue a stat în fruntea unui trib,
care l-a avut ca divinitate principală, dar, în timp,
teologia şi teozofia lor au fost amplificate prin prelu-
crări succesive iar Şaue, ca şi strămoşii din Carpaţi,
au intrat într-un plan secundar al ancestralului. Ca zeu,
şi el a îmbătrânit odată cu credincioşii lui şi, după
multe generaţii, a cedat rolul cultic unor divinităţi mai
tinere şi mai viguroase. În limba veche, Şaue
înseamnă „vulturul divin” (şa: noroc mare, graţie di-
vină + ue: şoim, vultur), iar sub aripile acestui totem
a fost înfăptuită unirea triburilor arimine din ţara lui
Hapy pe la sfârşitul mileniului IV î.e.n.
Alfabetele geţilor, folosite pe tăbliţele de
plumb descoperite la Sinaia, se trag din T1, care apre-
ciez a fi turnată pe la jumătatea mileniului II î.e.n. Aici
apar trei forme de scriere, iar unele semne sunt iden-
tice sau asemănătoare cu pictogramele de la Tărtăria
şi Sumer, dovedind încă o dată continuitatea civiliza-
ţiei neamului nostru pe aceste meleaguri. Plăcuţa are
în centru o imagine iar deasupra ei un text scris cu
litere care se găsesc parţial atât în alfabetul cretan
liniar B, cât şi în alfabetul geţilor. La stânga imaginii
este un text scris atât cu litere comune celor două al-
fabete, dar şi cu unele semne pe care nu le-am înţeles.
La dreapta imaginii, textul este scris cu alfabetul
geţilor, dar unele litere sunt sugerate prin puncte iar
10

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
altele au forma obişnuită. Să mai arăt că pe tăbliţa ro-
tundă de la Tărtăria sub despărţirea pe orizontală, în
partea stângă sunt două semne, care vorbesc de divini-
tatea Şaue, cunoscută mai târziu cu numele de Suen
sau Zoin la strămoşii noştri şi Suen sau Sin la emeşi.
În religia cartaginezilor era zeiţa Tanith, o di-
vinitate a lunii, care aducea fertilitatea şi renaşterea
naturii, atribute identice cu cele ale lui Zoin de la
geţi. Mai avea ca simboluri porumbelul şi peştele,
ambele fiind cu acelaşi rol şi în religia geţilor! Sim-
bolul ei grafic este identic cu cel de la Tărtăria!
Dar noi păstrăm numele vechii divinităţi
carpatine în numele Şaue, cum îşi numesc satul local-
nicii din Şieu, comuna Rozavlea, jud. Maramureş, şi
Şaulia, localitate din judeţul Mureş. La emeşi, divini-
tatea destinului şi a renaşterii vieţii din moarte se
numea Suen, ca duh al lunii.
Platon ne spune că în regatul lui Atlas, care
domnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, adică
geţii sau Neamul Scoborâtor din Zei după înţelegerea
adevărată, au existat cele mai vechi legi de origine di-
vină, scrise cu litere pe o coloană de aramă. Tot aşa,
emeşii din Ur au primit legile divine de la Inanna, pe
nişte table de aramă! În mitologia veche greacă se
spune despre Hermes că a scris mai multe cărţi după
care să se conducă muritorii şi să aibă informaţii de-
spre religie, fizică, geografie, astronomie, morală şi
altele.
Vârful Omu din Bucegi este situat în masivul
M(or)aru, iar unele legende mioritice spun că Apa
Vie izvorăşte de sub Măru Roşu, care este alt nume
pentru Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului sau Pomul
Vieţii. În India şi Tibetul lamaist, axul lumii, după care
se roteşte pământul, este în muntele Meru, un munte
sfânt, dar toată antichitatea europeană ştia că axis
mundi, osia Pământului, Măru Roşu sau axa lumii era
în Kogaionul geţilor sau Carpaţii noştri. Pe muntele
DACIA
magazin
Vârful Omu, Bucegi
Meru, centrul lumii în brahmanism şi budism, se află
un lac creat de gândirea lui Budha. El se înalţă la polul
nord iar pe verticala lui se găseşte steaua polară. Dar
aceleaşi informaţii le-au lăsat scriitorii romani din se-
colul I al erei noastre cu privire la ţinutul de la nordul
Istrului locuit de geţi. Brahmanii şi budiştii socotesc
că cele patru faţete ale muntelui sunt colorate în alb-
estul, roşu-sudul, galben-vestul, negru-nordul.
Locuitorii lui, fiind primii oameni zidiţi de Dum-
nezeu, au fost feriţi de apele potopului. Budiştii folo-
sesc pentru muntele Sumeru sau Meru şi apelativul de
Tată. Pe tăbliţa dreptunghiulară de la Tărtăria apare
Pomul Vieţii cu nouă ramuri pe care este urcat un ţap,
la fel cum s-a descoperit în Sumer o statuetă din aur,
care imită imaginea din situl de pe valea Mureşului
de la noi. Asta dovedeşte că strămoşii noştri au prac-
ticat sigur două calendare, unul cu o săptămână de
şapte zile şi unul cu o săptămână de nouă zile! În
emegi/sumeriană, limba pe care a vorbit-o populaţia
ce a plecat din Carpaţi în Sumer pe la mijlocul mile-
niului IV î.e.n., cuvântul meru are sensul de şarpe
înfăşurat pe un toiag, aşa cum s-a păstrat şi în mi-
tologia noastră privitor la osia Pământului, pe care era
încolăcit un balaur şi înseamnă polul getic sau axis
mundi. Hermes Trismegistul avea un caduceu, format
dintr-un toiag pe care erau înfăşuraţi doi şerpi, iar
toiagul lui Mercur de la romani era identic cu acesta.
Un asemenea caduceu avea Sarmis, Mântuitorul Nea-
mului Scoborâtor din Zei, şi mai au mitropoliţii
românilor, dar care nu mai vor să ştie cine le-a făcut
acest dar miraculos.
Pe o hartă ce se află la Vatican, care a fost în-
tocmită pe la anul 1453, centrul lumii este pus în
Carpaţi, aşa cum spun şi miturile noastre, pe care nu
se osteneşte nimeni să le ia în seamă. Iar centrul ge-
ografic al Europei este undeva în Maramureşul istoric,
aflat acum în Ucraina!!
- va urma -
11
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

DACII ŞI SECUII
Gheorghe Şeitan

l Cetatea zânelor dacice de la Covasna l Dovezi de locuire încă din preistorie

în zona curburii Carpaţilor l Toponimia, hidronimia şi antroponimia dacică pe terito-
riul judeţelor Harghita şi Covasna l B.P.Hasdeu şi maghiarul Kezai despre runele
dacice păstrate la secui l Cum prinţul Charles al Marii Britanii a renovat o gospodărie
dacică autentică l Ce înţeleg istoricii prin fenomenul de „bodogăire” l Zăbala sau
câinele lui Yama l Secuii loiali lui Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare erau de fapt daci
l Câţi dintre secui îşi cunosc adevărata origine ?

Pe harta descoperirilor arheologice de prove-
nienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu cea
mai mare concentrare de cetăţi, după cea regală a
munţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de impor-
tante şi cu rădăcini în preistorie se găsesc, de aseme-
nea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, în
perioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte din
aria de întindere a culturii Cucuteni, numită în lite-
ratura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitatea
covăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindere
ale acestei culturi.
Luate împreună, în judeţele Harghita şi Co-
vasna au fost descoperite 13 cetăţi dacice şi 10 castre
romane, dar această zonă situată în interiorul curburii
Carpaţilor este mult mai bogată în vestigii decât se
constată la o privire sumară. Să enumerăm cetăţile
dacice descoperite în localităţile Covasna, Bicsadul
Oltului, Zetea, Jigodin, Porumbenii Mari, Odorheiul
Secuiesc, Racu, Topliţa, aşezarea dacică întărită de la
Cuşmed, aşezările dacice de la Mereşti, Vîlcele şi
Ciceu, precum şi castrele romane de la Breţcu (Au-
gustia), Boroşneu Mare, Comolău - Reci, Inlăceni,
Târnava Mică, Odorheiul Secuiesc, Sanpaul, care sunt
o dovadă în plus că viaţa şi civilizaţia dacică a con-
tinuat pe aceste pământuri şi după războaiele de
cucerire duse de Imperiul Roman. Alte aşezări din
timpul stăpânirii romane au fost descoperite la Atid-
Harghita şi Ariuşd, Arcuş şi Angheluş în judeţul Co-
vasna.
Una dintre cele mai puternice cetăţi dacice
din zona amintită este cea situată în apropiere de
oraşul Covasna, supranumită ,,Cuibul de Vulturi” sau,
şi mai bine, „Cetatea Zânelor”, prin faptul că se află
în partea superioară a unei văi, numită Valea Zânelor.
Cercetătorii, care s-au ocupat de această cetate şi în
primul rând trebuie să-l menţionăm pe eminentul sa-
vant maghiar, care a fost arheologul Istvan Ferencz
(1921 – 2000), o descriu ca pe ,,un sit neobişnuit” prin
poziţionarea în vârf de munte şi construcţia cu terase
realizate de daci, fiecare terasă fiind înconjurată de
ziduri groase, până la o înălţime de doi metri care
s-au păstrat. Se apreciază că locuirea în această cetate
este mai sporadică în epoca bronzului şi mai intensă
în epoca fierului când s-au făcut amenajări specifice
perioadei. Cetatea – cel mai mare for dacic din zona
Carpaţilor de curbură – a avut o intensă viaţă econo-
mică şi schimburi comerciale cu cetăţile greceşti si-
tuate la mare distanţă, dar şi cu lumea romană. Cu o
lungime totală a zidurilor de 800 m şi o suprafaţă con-
struită de 20.000 m.p. este una dintre cele mai impor-
tante monumente geto-dacice de pe teritoriul
României şi unul dintre centrele politice, economice
şi militare ale statului dac. După cum arată artefactele
descoperite, Cetatea Zânelor Dacice, de lângă locali-
tatea Covasna, a cunoscut o perioadă de apogeu la
mijlocul sec.I î.H. în timpul domniei lui Burebista.
În perioada de maximă înflorire a civilizaţiei
dacice, adică secolele II î.H. şi sec.I d.H., în teritoriul
de la curbura interioară a Carpaţilor, a existat un sis-
tem de cetăţi geto-dacice, care controlau punctele
strategice, una dintre regulile urmate pentru am-
plasarea lor fiind legătura vizuală. Spre exemplu,
cetatea de la Păuleni se putea observa foarte bine de
pe vârful montan Şumuleu, de unde, mai departe se
vede cetatea de la Jigodin şi aşa mai departe, făcând
posibilă o comunicare prin semnale la mare distanţă.

12

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Descoperit întâmplător în 1953, tezaurul
geto-dacic la Sâcrăieni, judeţul Harghita, conţine mai
multe obiecte de argint, în greutate totală de 3,650 kg,
din care 13 sunt cupe cu picior, care se diferenţiază
prin formă şi mai ales ornamentică de obiectele de artă
antică ieşite din atelierele situate în mediul geografic
şi etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. În
schimb, se pot găsi similitudini cu motivele geome-
trice sau vegetale din cadrul altor artefacte geto - da-
cice, precum cuiele - discuri de la Grădiştea
Muncelului, pe unele fragmente de vase de lut, dar
ceea ce este şi mai interesant, şirurile de frunzuliţe se
îmbină asemănător modului de suprapunere a şindrilei
de pe casele ţărăneşti ale românilor, toate aceste detalii
şi altele contribuind la datarea lui aproximativă, sec-
olul I Î.H. şi cu certitudine ca aparţinând unui rege
local ori unui templu religios zalmoxian.
Ca peste tot în Dacia, şi în teritoriul
Carpaţilor de curbură, stăpânirea romană nu a putut şi
nici nu şi-a dorit, pentru că nu era în interesul său, o
încetare a vieţii economice şi spirituale dacice. Urme
certe de locuire dacică, post-romană s-au descopeit la
Olteni – judeţul Covasna în punctul „Cariera de
nisip”; tot din epoca post-romană (sec. III-IV) datează
descoperirile din satul Dejunţiu, com. Mugeni, judeţul
Harghita. Mai multe aşezări, aparţinând culturii Sân-
tana de Mureş-Cerneahov (sec. 4 d.H), care arată con-
tinuitatea de locuire a populaţiei dacice, s-au
descoperit în bazinul Ciucului dintre care amintim: o
necropolă în satul Rugăşeşti, com. Şimoneşti, şi o
aşezare în comuna Mugeni, ambele în judeţul
Harghita, precum şi aşezarea descoperită în munici-
piul Sf.Gheorghe, judeţul Covasna.
Atunci când se discută de continuitatea dacică
şi de supravieţuirea elementului autohton dacic în
judeţele Harghita şi Covasna trebuie avut în vedere,
în primul rând, cadrul natural mult mai favorabil,
comparativ cu alte zone ale ţării, populaţiei care se
confrunta cu diverse valuri de migratori. Masivele
muntoase au oferit populaţiei locale posibilitatea de
refugiu în caz de primejdie şi unde putea practica păs-
toritul, exploatarea lemnului, vânătoarea şi chiar, pe
anumite platouri montane, o agricultură de subzis-
tenţă. Pe această bază, se poate afirma că, după re-
tragerea romană, dacii din Ardeal au rezistat valurilor
de popoare migratoare precum hunii, avarii, vizigoţii,
ostrogoţii, gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii,
ungurii şi altele.
Toponimia, hidronimia şi antroponimia din
judeţele Harghita şi Covasna au fost şi rămân şi astăzi
DACIA
magazin
dacice, după cum vom arăta în cele ce urmează.
Masivul muntos Harghita, de la care judeţul
îşi împrumută numele, nu are o explicaţie etimologică
certă, ci doar una probabilă şi, după părerea noastră,
neverosimilă: de la „har”, care înseamnă „munte” în
limbile semitice şi turcice. Greutatea rezolvării acestei
enigme etimologice constă în ignorarea unei realităţi:
avem de-a face cu un toponim dacic – Archita, căruia
i s-a adăugat în faţă vocala „h”, rezultată din pronunţia
maghiară specifică. Savantul în lingvistică comparată,
care a fost I.I.Russu, a arătat că forma populară
românească localnică şi deci cea autentică este nu
Harghita, ci Arghita sau Archita, la care vrem să
aducem unele completări (1). Rădăcina lingvistică
„arka”, folosită pentru a forma toponime, este dacică
antică şi o putem vedea în mai multe zone ale ţării:
Archita – s.c. Vânători, j. Mureş; Arcuş – s.c. Valea
Crişului, j. Covasna; Archia – s.m. Deva, j. Hune-
doara; Archid – s.c. Coşeiu, j. Sălaj; Archiş – c., j.
Arad; Archiud – s.c. Teaca, j. Bistriţa-Năsăud; Arcalia
– s.c. Şieu – Măgheruş, j. Bistriţa-Năsud; Arcani – c.
j. Gorj; Arcanu – s.c. Scutelnici, j. Buzău; Arceşti –
s.c. Pleşoiu, j. Olt.
Arcanu este şi numele unui vârf (1760m) din
masivul Vulcan. Toate aceste ,,arke” derivă din
aceeaşi manta lingvistică din care au ieşit numele
cetăţilor dacice Arcudava şi Arkobadava (2). Ele au ca
explicaţie substantivul sanskrit ,,Arka” – un alt nume
al Soarelui ( 3).
Râul Negru, care se varsă în Olt pe teritoriul
j.Covasna, izvorăşte din muntele Şandru Mare. Şan-
dru este nume de familie românesc şi se consideră
greşit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel de
capcane i-a căzut victimă şi lingvistul Iorgu Iordan).
Şandru este un toponim şi antroponim dacic impor-
tant, întrucât rezultă din pronunţia în grai moldove-
nesc a teonimului Chandra – zeul şi stăpânul vedic al
Lunii. Deosebit de răspândit în restul ţării: Şendreni
– s.c. Frumuşica, j. Botoşani ; c.j. Galaţi; s.c. Victoria,
j. Iaşi; Şendreşti – s.c. Matoşeni, j. Bacău; Şendriceni
– c. j. Botoşani; Şendroaia – s.c. Târlişua, j. Bistriţa-
Năsăud; Şendruleşti – s.c. Cepari, j. Argeş. Şandru,
Şendroiu sunt antroponime româneşti. Şandru este şi
un un erou din cântecele bătrâneşti ale românilor.
Zeul Chandra apare mai aproape de forma sa
vedică în numele muntelui Cindrel din Carpaţii
Meridionali.
Nordul judeţului Harghita este străjuit de ma-
sivul muntos Călimani, denumire formată din teo-
nimul Kali – zeiţa neagră teribilă, care distruge răul
13

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
şi consoarta lui Shiva, sub aspectul distrugător. Mi-
larepa – un mistic tibetan a cărui viaţă a fost studiată
de Constantin Brâncuşi, o adora şi o numea ,,Mama
Kali”. Căliman este un nume de familie românesc şi
toponim extrem de răspândit sub diferite forme, în
diferite zone ale ţării: Căleşti, Călieni, Călimăneasa,
Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini.
Ineu, sat al comunei Cârţa, j.Harghita, este un
toponim ce are ca rădăcină sanskritul „ina” – capabil,
puternic, voinic, brav, energic, domn, rege ( 4). În ţară
mai avem o comună Ineu în j. Bihor, un oraş Ineu în j.
Arad, un Inău – sat al oraşului Târgul Lăpuş, j. Mara-
mureş şi un alt Inău – s.c. Someş-Odorhei în j. Sălaj.
Cârţa, care este centrul de comună al Ineului
din j. Harghita, se poate explica la rândul său prin
saskritul ,,kîrtti”, adică ,,glorie”, ceea ce ne arată o
zonă care cândva trebuie să fi fost reşedinţă fie ad-
ministrativă-domnească, fie un centru religios ( 5). To-
ponime cu aceeaşi rădăcină în ţară: Cârţa – c.j. Sibiu;
Cârţibaşi – s. c. Bogdăniţa, j. Vaslui; Cârţişoara – s.c.
Avram Iancu, j. Alba.
Alte toponime dacice explicabile prin limba
sanskrită, din cele două judeţe, de la curbura interioară
a Carpaţilor:
-Pava – „Loc al aerului pur” (scrt „pava” =
briză, vânt, aer pur, cântec de laudă)
- Goagiu – „Muntele vacilor” (scrt. go = vacă;
aga = munte)
- Zabala – Câinele lui Yama (Zabala / Sabala
este unul dintre cei doi câini ai lui Yama)
- Adorjana – „Cei buni” (scr. durjana = rău,
răutăcios; aici avem un aoristic)
- Comalău – „Satul dulce” (scrt. komala =
dulce, agreabil, plăcut)
- Saciova – „Satul consilierului regal” (scrt.
saciva = consilierul regelui, ministru)
- Turia – „Al patrulea” (scrt. turiya =
înseamnă literalmente ,,al patrulea” şi desemnează
Sinele transcedental, Realitatea supremă). Este cea de
a patra stare, dincolo de stările de veghe, de vis şi de
somn. ( 6).
- Moacşa – ,,Eliberatul” (scrt. moksha - eli-
berare, libertate spirituală, descătuşare, ţelul final al
vieţii omeneşti prin ieşirea din ciclul karmic al reîn-
trupărilor repetate (7). Din aceleaşi considerente arătăm
că este foarte posibil ca numele de familie secuiesc
Maksai să fie la origine dacică.)
- Niraj – ,,Cel imaculat” (scrt.niranjana =
,,Imaculatul”, un epitet al zeului Shiva)
- Nemira – conform cu scrt. ,,nemi” – obadă
DACIA
magazin
şi ,,namra”- curbură
Un toponim dacic extrem de interesant este
cel de Bodogaia, localitate în judeţul Harghita, unde
fenomenul de maghiarizare forţată a populaţiei
româneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus la
formarea unui atributiv pentru a-l defini –
,,bodogăire”.
Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–
Gaya, are o semnificaţie religioasă mistică, desem-
nând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt.
Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul loc
de pelerinaj Bodhi-Gaya din India, unde se consideră
că Buddha a atins iluminarea sau cu alte cuvinte a de-
venit un Trezit. Nu este singurul element comun între
Buddhism şi civilizaţia dacică, mai sunt destule pentru
a forma noi ipoteze de lucru cu privire la interfe-
renţele spirituale între moşismul getic, reprezentat
prin Zalmoxis, şi buddhismul Indian, reprezentat
pri Buddha.
- Daia – ,,Satul Moştenitorilor””(scrt.dăya =
moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu pro-
prietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideea de
moştenire.
- Zălan – ,,Străpungerea” sau ,,Lăncierii”
(scrt.zal/sal = străpungere, lance. Conform şi cu nu-
mele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea din
Mahabharata (8). În 1900, în gazeta maghiară ,,Szi-
lagysag”, nr. 15, dr.Petho S., cercetând originea nu-
melui Zalău ajunge la concluzia că este dacic, dar pe
altă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj – un munte
în Muntenegro), care rămâne ca o variantă de lucru.
Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspre
Europa de vest către inima Transilvaniei, ideea de
,,străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul
,,zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată sau
lance, ceea ce străpunge. Valea Zălanului poate că este
chiar o ,,străpungere” în geografia locală. În Valea
Zălanului, cândva cu populaţie majoritar românească,
prinţul Charls al M.Britanii a renovat o autentică
gospodărie dacică, transformând-o în reşedinţă
regească de vacanţă.
- Aita – ,,Cei liberi” (scrt. ,,ayata” = de necon-
trolat, fără constrângere )
- Jigodin – ,,Cei păcătoşi” (scrt. ,,jaghanya”=
om al clasei de jos; de la această formă s-a ajuns la
atributivul de azi, ,,jigodie” – om fără valoare)
Dintre hidronime, râul Olt, care brăzdează
judeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru al
dacilor, având o amplă încărcătură religioasă. El se
explică prin latinul ,,alte” cu înţelesul de ,,sus” (9), în-
14

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
trucât, precum în mitologia hindusă Gangele curge din
cer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică Oltul este
un râu ceresc, prin urmare vine de ,,Sus” şi prin ur-
mare primeşte atributivul de ,,Alt”. Altiţa – ornamen-
tul din ,,partea de sus” a mânecilor unei ii,
demonstrează acelaşi mod de formare a hidronimului
dacic sacru Olt.
Nu am enumerat toponimele cert româneşti,
precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu,
Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şi
care nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Mai
mult, în privinţa toponimelor minore, desemnând văi,
mici pâraie, dealuri, costişe, păduri, ele sunt într-o
mare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţific
demonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi după
retragerea romană şi au supravieţuit în ciuda atâtor
valuri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii,
gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şi
mulţi alţii.
În sec. XII – XIII zona interioară a Carpaţilor
de curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie de-
spre a cărei origine au existat mai multe dispute. În
decursul timpului, secuii au fost consideraţi pe rând:
maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga,
onoguri, kavari sau din kabardino-balkari din Caucaz.
Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirea
lor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici o
populaţie românească sedentară, urmaşii dacilor, nu-
miţi de cronicarii maghiari vlahi. Nu o spunem noi, ci
Simon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicate
regelui Ladislav al III-lea (1272-1290): ,,Sacuii sunt
resturile hunilor. Aflând despre reîntoarcerea un-
gurilor în Panonia, ei le-au ieşit înainte la hotarele
Galiţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, din
care au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munte
învecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că
au şi adoptat literele vlahice” (10).
Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin două
lucruri: în primul rând că de la începutul venirii lor în
Carpaţii de curbură, în urmă cu 800 de ani, secuii au
fost nevoiţi să se amestece cu populaţia locală,
românii, singurii care stăpâneau aceste ţinuturi; în al
doilea rând, vlahii aveau o civilizaţie superioară celor
veniţi, întrucât stăpâneau scrisul.
B.Hasdeu, care a scris pe această temă studiul
intitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu”, arată că
acesta a fost o scriere runică şi că literele dacice au
putut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şi
apoi la secui, întrucât se scria foarte puţin iar carac-
terele trebuiau încrestate. Astăzi, secuii se mândresc
DACIA
magazin
cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţioneze
că le-au luat de la vlahi, adică de la daci. Ne-ar lua
prea mult, aici, să dezvoltăm subiectul runelor dacice
transmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrie-
rile lui B.P. Hasdeu, V. Pârvan şi altor istorici, precum
în zilele noastre dr. Ioan Lăcătuşu, care vede aici o
continuare, peste milenii, a scrisului de la Tărtăria.
Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuii
de la daci ? Un studiu de Ioana Cristache-Panait, inti-
tulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti a
aşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei”(11), subliniază
nenumărate elemente etnografice româneşti în unele
sate secuieşti: casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi,
porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geome-
trice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. În
spatele acestei realităţi se află fenomenul de
maghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-a
pus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţiei
în defavoarea românilor. Hunfavy Pal (1810-1891),
un istoriograf maghiar, recunoaşte acest adevăr: ,,În
general considerăm neîndoielnic faptul că între secuii
de astăzi o parte este de obârşie românească” (12).
Maghiarizaţi, românii din judeţele Harghita şi Co-
vasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi, ceea
ce este mai grav, limba strămoşească şi conştiinţa et-
nică. În studiul intitulat ,,Antroponime româneşti în
limba secuilor şi maghiarilor”, savantul român
I.I.Russu arată că sunt extrem de multe exemple de
antroponime aşa-zis secuieşti, dar care, de fapt, sunt
româneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinării
românilor de neamul lor s-a produs de-a lungul se-
colelor de dominaţie maghiară fie prin acordarea de
titluri nobiliare, fie prin privilegii ori posturi în ad-
ministraţie dar, mai ales, prin discriminare, care obliga
populaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prin
modificarea numelui şi schimbarea confesiunii reli-
gioase:
Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer –
Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan
– Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor –
Bucur, Petrasko – Petraşcu, Falka –Falcă, Muzka –
Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myr-
cze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab,
Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly –
Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelec-
sanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă, Tsokan – Ciocan,
Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă,
Oltyan – Oltean, Boile – Boilă, Sztankuj – Stăncui,
Vojkully –Voicilă, Muntyan – Muntean, Manya –
Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea,
15

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu,
Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Cal-
boreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Ko-
zocsa – Cojocea, Kurka – Curcă, Krizsan – Crişan,
Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean,
Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica,
Nyagrus – Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –
Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak
– Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13).
Cităm din comentariul făcut de I.I. Russu:
„Atare „mutaţie antroponimică” este alt factor impor-
tant care a făcut ca în ansamblu să apară între secui
atât de ,,puţini”românii, care dispăreau aproape total
după ce nu se mai declarau români şi nu mai purtau
antroponime de acest tip, nici confesiunea românească
nu o mai cunoşteau – acoperiţi de trei „etichete”:
limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia
(romano- catolică, calvină-reformată, unitariană). Cu
atare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-
3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoască
şi recunoască adevărata lor obârşie” (14). Începând cu
sec. XIX-lea, acţiunea de înlocuire a numelor gentilice
s-a făcut sistematic, operându-se în registrele reli-
gioase ori civile, în cancelarii, unde operau funcţionari
lipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri slu-
jeau pe o scară largă ideii politice de ,,naţiune unitară”
în cadrul monarhiei austro-ungare.
Cercetările istorice şi filologice demonstrează
o deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iar
acest aspect este confirmat şi de cercetările făcute de
dr. P.Râmneţeanu asupra originii etnice a populaţiei
din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei
serologie a sângelui. Dr. P. Râmneţeanu, în baza a mii
de analize de sânge, a stabilit că media indicelui bi-
ologic al secuilor este mai apropiat de indicele
românsc decât de cel unguresc(15). În baza acestor
date furnizate de ştiinţă, specialiştii din perioada in-
terbelică au ajuns la concluzia că „majoritatea popu-
laţiei din Secuime este de origine etnică românească
(adică dacică –n.n.), indiferent dacă mai vorbeşte sau
nu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţei
noastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturii
fireşti cu neamul românesc”.
Nu doar românii, ci şi secuii au suferit proce-
sul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimul
recensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476
persoane. De la începuturile lor, secuii, aşa cum scrie
cronica lui S.Kezai, au fost în Panonia, dintr-un alt
aluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor în
partea interioară a curburii Carpaţilor, din sec. XIII şi
DACIA
magazin
până astăzi, în neamul lor s-au topit trei sferturi din
populaţia dacică din zonă. Aşa se explică loialitatea
secuilor faţă de Mihai Viteazul şi Ştefan Cel Mare.
Secuii nu sunt maghiari, dar ei şi-au pierdut conştiinţa
etnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a ino-
culat această idee falsă timp de secole. Aceleaşi
metode care s-au aplicat în cazul maghiarizării
românilor au funcţionat şi în ceea ce priveşte
maghiarizarea secuilor: acordarea de privilegii, funcţii
în administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la o
naţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar.
Scriem aceste rânduri pentru a înţelege
faptele trecutului, fără părtinire, ci doar de pe poziţii
strict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinu-
tului de la curbura interioară a Carpaţilor, putem
înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. După
cum arăta Nicolae Iorga, cu maghiarii am avut şi
avem o vecinătate, cu secuii o convieţuire. Într-o vi-
itoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să con-
vieţuiască în bună pace şi armonie cu populaţia
autohtonă.
Note
1. Ion.I.Russu, Românii şi secuii, Ed. Ştiinţifică, 1990,
pg.39
2. Ariton Vraciu, Limba geţilor, Ed. Facla, 1980, pg. 174
3. Monier-Williams, Sanskrit English Dictionary, New
Delhi, 2008, pg. 89
4. La Vocativ şi Acuzativ, forma duală devine prin declinare
,,inau”.
5. Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri în civilizaţia indi
173, apelativul ,,kirtti-mukha”- Faţa Gloriei
6. Paul Deussen, Filozofia upanishadelor, Ed.Tehnică,
1994, pg.222
7. John Grimes, Dicţionar de filozofie indiană, Ed. Huma-
nitas, 1999, pg.160
8. Prin declinare ,,zal” devine la N., V., A., dual – ,,Zalau”.
9. Gh. Guţu, Dicţionar latin - român, Ed. Ştiinţifică, 1966,
pg. 19, conform Dicţionarului etimologic al limbii române,
de dr. Mihai Vinereanu, ed. Alcor, 2008, pg. 594, Olt ar
proveni dintr-o proto-traco-dacică.
10. B.P.Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1984, pg. 545-563).
11. Ion I. Russu, Românii şi secuii, Ed. Ştiinţifică, 1990,
pg.145-206
12. I.I.Russu, op.cit., pg. 85
13. I.I.Russu, op.cit., pg.206- 246.).
14. I.I.Russu, op.cit., pg. 241
15.I.I.Russu, op.cit., pg. 114
16

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
INSULA ŞERPILOR –
un ostrov românesc furat
- din vol. Istorii neelucidate* -
Departe de gurile Dunării, la peste 20 de mile
marine de Sulina, se află în larg singura insulă im-
portantă din Marea Neagră: Insula Şerpilor. Un pla-
tou stâncos, pleşuv, ros veşnic de vânturi şi valuri,
deseori zguduit de furtuni. Natura lui calcaroasă dă
ca fiind certă legătura geologică cu munţii Beştepe
din nordul Dobrogei, ceea ce i-a făcut pe antici s-o
numească Leuké, Leuce, Peuce, Strălucitoarea, Alba,
adică Lăuta, deci Spălata… Achile (Achi-le), în popor
zis Apilă, cel cu apele, zeul apelor curgătoare, se
spune că şi-ar avea aici sălaşul de veci; ceea ce a
făcut ca Insula Leuce să fie cunoscută în întreaga An-
tichitate. Acel Achile, veşnic neastâmpărat, mereu cu
pasul avântat, aflat permanent în mijlocul luptelor ca
să-şi asigure victoria, s-a potolit pentru totdeauna
atunci când a fost săgetat în călcâiul ce-i era vulne-
rabil. Căzut în luptele de la Troia, el este luat apoi de
mama sa, Thetis – ceaţa –, şi readus pe meleagurile
copilăriei, unde a fost plâns şi de tatăl său, Peleu –
ploaia –, şi îngropat în fericitul loc din preajma
vărsării lui Dun-are (adică: sacrul fluviu, de la dun
sau den=sacru, sfânt, iar eri=râu, fluviu) în Pontul
Euxin (Marea Ospitalieră).
Insula Şerpilor are astăzi o suprafaţă de 17
hectare şi dimensiunile de 440 metri pe direcţia nord-
sud şi 414 metri est-vest. Perimetrul ei, destul de
neregulat, măsoară în total 1973 de metri ce pot fi par-
curşi în circa 40 de minute. Înălţimea maximă atinge
49 de metri faţă de nivelul mării. Legată nu doar ge-
ologic, ci cu totul organic de Dobrogea şi Delta
Dunării, Insula Şerpilor a aparţinut din totdeauna
României. Toate bune şi frumoase, doar că, la 28 mai
1948, Rusia – imperiu hrăpăreţ şi apucător, veşnic
trădător – în momentul când ţara noastră era prăbuşită
la pământ, a profitat de situaţia critică în care ne aflam
şi respectiva insulă moştenită din străbuni ne-a fost
răpită pe baza unui oarece… Proces-Verbal! Nicio
înţelegere, protocol ori tratat nu a consfinţit de jure
acel furt, acel rapt. Cât priveşte Ucraina, care a
moştenit zona asta de la defuncta URSS, trezindu-se
cu procopseala-i în ogradă, ca orice ţăran hapsân şi
hrăpăreţ nici nu s-a gândit cumva că ar trebui s-o resti-
DACIA
magazin
Silviu N. Dragomir
tuie celor aflaţi în drept…Despre solitara insulă aflată
la vărsarea Dunării, deci a Istrului (v. Istros=sunt
cărăuş, sunt cel ce transportă), ştirile care transpar din
vechime rămân cu toatele destul de neclare, ba, uneori
contradictorii atât asupra denumirii, cât şi a amplasării
sale.
Să încercăm deci, un excurs privind contro-
versata insulă începând din Antichitate.
1. Ce ştim din vechime despre insula numită:
Leuké, Leuce, Peuce sau Albă
Ştirile din protoistorie nu abundă în mărturii
mult prea lămuritoare.
-Miturile apollinice, conservate doar frag-
mentar, amintesc anterior episoadelor homerice de-
spre o insulă singuratică în care se afla un templu
magic – îngrijit de păsări –, dedicat zeului Apollon,
unde oamenii mării obişnuiau să-i aducă acestuia
ofrande. Multă vreme după ivirea zorilor istoriei,
grecii de prin coloniile pontice au păstrat credinţa că
acei corăbieri care navigau pe lângă misterioasa insulă
auzeau dinspre ea, ziua, zăngănit de arme, iar noaptea,
cântece de ospăţ, precum şi clinchet de pahare.
Prima reprezentare a Insulei Leuce (Insula
lui Achile) este în Tabela Peutingeriană, lucrare ac-
tualizată în secolul al IV-lea după „Harta lui Agrippa”,
unde apare templul.
___________
* Editura Lucman, Bucureşti, 2007, p. 89-90
17
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

Amazoanele
- din vol. Titanii şi urmaşii lor geto-dacii * –
Eugen Costel Popescu

Multă lume a crezut şi

poate mai crede şi astăzi că Ama-
zoanele erau femei care s-au crezut
„bărbate” şi au pus mâna pe arme,
lucru total greşit.
În vremurile acelea, în
urmă cu 10 – 15.000 de ani şi până
aproape de zilele noastre, în unele
ţări (Albania), s-a păstrat o lege
care spunea că dreptul de propri-
etate îl au numai bărbaţii. Să luăm
un exemplu. O familie care avea
numai fete şi soţul murea în luptă
sau de o boală, atunci toate bunurile
cunoşteam adevărul despre Amazoane şi rămâneam la
treceau la unul din fraţii tatălui, iar membrii familiei re-
falsa impresie că erau „nişte femei ce se socoteau grozave
spective erau lipsiţi de posibilităţi materiale (de hrană),
şi puneau mâna pe arme” şi nu faptul că erau obligate de
devenind sclavi sau, în cel mai fericit caz, servitori.
lege să pună mâna pe arme şi să participe la luptă.
Se pare că această lege se găsea pe tot globul
O altă dovadă se găseşte în descrierea vieţii
pământesc încă din vremurile de demult, iar, ca
lui Democrit (480 – 370 î.Hr.). „Există o lege, spune
dovadă, se găseşte (în bib. 36, pag. 100) ca existentă
Antisthenes, cum că acela care şi-a risipit averea
şi în America precolumbiană; citez: „La moartea soţu-
părintească să nu fie înmormântat în patrie”. Democrit
lui, i se luau până şi copiii, totul trecând în moştenirea
era din Abdera, localitate din Balcani şi unde cândva
fraţilor celui defunct”.
trăiau amazoanele. Iată că după mult timp se mai păs-
Ca să-şi păstreze proprietăţile, trebuia ca una
tra asemenea lege, conform căreia, dacă nu aveai
din persoanele de sex feminin să treacă în rândul băr-
bunuri materiale, nu puteai nici cel puţin să ai dreptul
baţilor, având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toţi băr-
la înmormântare în propria patrie.
baţii, inclusiv obligaţia de a participa la războaie. Cu
Diodor spune că Prometeu, respectiv Hercule,
cât războaiele erau mai multe şi mulţi bărbaţi mureau
(nu Heracles, Hera – cloes = preoţii Herei), după vic-
în luptă, cu atât mai mult creştea numărul femeilor,
toria lui Troian (Atlas) asupra lui Zeus, în Libia, a
numite atunci Amazoane. Mai târziu şi până în zilele
omorât toate Amazoanele şi de atunci în Libia nu au
noastre, aceste Amazoane s-au numit „femeia-bărbat”.
mai fost Amazoane. În opinia mea, Hercule nu a făcut
Singurele obligaţii pe care le aveau erau să nu se căsă-
altceva decât să anuleze această lege, lege care în alte
torească şi să nu aibă copii.
zone s-a păstrat, devenind tradiţie.
Dovada se găseşte în Albania, unde şi în zilele
Legenda că Amazoanele îşi tăiau un sân ca să
noastre mai trăiesc două-trei femei, cap de familie,
poată trage cu arcul poate fi un adevăr sau nu, dar fap-
numite „femeia-bărbat”, care şed în societatea băr-
tul că dorinţa lor era să omoare toţi bărbaţii sunt
baţilor, muncesc sau au muncit ca şi bărbaţii, făcând
poveşti, deoarece nu puteau distruge societatea din
aceeaşi muncă, la câmp, în mine, pe şantiere, fumează
care făceau şi ele parte, mai ales că aveau aceleaşi
şi merg la cârciumă, iar bărbaţii le acordă aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca toţi bărbaţii.
drepturi, le socotesc de-a lor, le socotesc bărbat. Dacă
______________
nu se păstra această tradiţie în Albania, nici acum nu * Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2012, p. 88-89

18
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

Un episcop din Galicia şi altul din Dacia:

Martin din Dumio şi Nicetas din Remesiana
– din vol. Zamolxis * –
Alexandru Busuioceanu

Un singur ecou de pe malurile dacice ale

Dunării mai întâlnim în Spania anterioară Sfân-
tului Isidor – în a doua jumătate a secolului al VI-
lea – printre suevii din Galicia, în vremea regelui
Teodomir. De rândul acesta, ecoul e de ordin
spiritual şi este adus din depărtări de un sfânt
om, care avea să fie apostolul suevilor: sfântul
Martin din Dumio.
De origine pannonică – Pannoniis geni-
tus, după propriul său epitaf1, Pannoniae ortus,
după Gregorius Turonensis2, Pannoniae ut per-
hibent, veniens e parte, după prietenul său
Venantius Fortunatus3 – Martin pornise din patria
sa împins de o voinţă divină – divinis nutibus
actus – şi, după un larg ocol prin Orient, unde
vizitase locurile sfinte, apoi prin Roma, ajungea
pe la anul 550 în Spania, la Dumio – Galliciae in
gremium4.
Făcuse drumul prin Franţa, unde vizitase
mormântul altui Martin, cel din Tours, originar tot
din Pannonia, căruia compatriotul său îi dedica
versuri săpate pe poarta mânăstirii întemeiate de
el în Galicia. Tot acolo, cunoscuse şi îşi făcuse
prieteni pe Venantius Fortunatus şi pe Gregorius
din Tours, care vor fi panegiriştii săi. Lăsase o
adâncă impresie în acel mediu galic stăpânit de
goţi şi împestriţat cu lume orientală. Regina
Radegunda şi stareţa Ines a mânăstirii sfântului
Caesarius din Arles se recomandau cu umilinţă tirea din Dumio ajunge un centru spiritual de
rugăciunilor lui la Dumio5. Fortunatus îi scria mare influenţă, unde, în legătură cu mediul galic
epistole împodobite cu lirice imagini pentru a-i ataşat lui Martin din Tours şi cu centrul constituit
lăuda înţelepciunea6; iar Gregorius din Tours, ex- de mânăstirea sfântului Caesarius din Arles,
plicând pioasele fapte ale apostolului, se declara episcopul Martin din Dumio desfăşoară o activi-
neputincios să-i arate toate virtuţile: Deficit lingua tate care se extinde deopotrivă pe plan misionar
sterilis tantas cupiens enarrare virtutes7. şi intelectual.
La Dumio, Martin completa minunile lui Ca scriitor, Martin din Dumio e, cum s-a
Martin din Tours. Moştele acestuia, aduse atunci arătat9, un moralist în stilul lui Seneca, nu străin
din Galia, întorseseră de la arianism pe regele de influenţa lui Cicero şi Vergilius, inspirat uneori
Carriaric şi familia sa. Episcopul din Dumio va şi de contemporani ca Sidonius Apollinaris. Dar
propăvădui dreapta credinţă poporului suevilor, gândirea lui teologică, formată după cât se pare
scoţându-l din eroarea în care îl târâseră ereziile încă din patria sa dunăreană, îşi are un maestru
preotului Ayax, got de origine orientală8. Mânăs- mai îndepărtat, care îl leagă deopotrivă de cer-
curile galice prietene şi de lumea lui orientală:

19

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Nicetas din Remesiana, apostol al dacilor la
sfârşitul sec. al IV-lea, prieten cu episcopul Pauli-
nus din Nola şi, prin acesta, în legătură cu
mediul galic din jurul lui Sulpicius Severus şi al
sfântului Martin din Tours10.
Nicetas este de origine din Dacia Medi-
teranea, una din cele două provincii înfiinţate în
Moesia Superioară după retragerea lui Aurelian
din Dacia Traiană (Dacia Mediterranea şi Ripen-
sis). În privinţa aceasta nu e nicio îndoială, căci
episcopul Paulinus din Nola, care l-a cunoscut
bine, spune despre Nicetas, când acesta se în-
torcea din Italia în Dacia, că se întorcea în patria
sa: donec optato patriam vehatur / laetus ad
urbem şi apoi patrioque reddat / limine tutum...11.
E un om de cultură latină. Vorbeşte şi scrie
latineşte şi profesează – cum arată Zeiller – „o
teologie de structură occidentală, foarte apropi-
ată de aceea care s-a închegat în formulele sin-
odului lui Damasus din 380”12. Este prin naştere
un dacoroman, explică unul din cei mai buni
cercetători ai săi, arheologul şi istoricul Vasile
Pârvan, care dovedeşte acest lucru prin mărturi-
ile lui Paulinus, prin activitatea episcopului şi prin
frecvenţa numelui Nicetas în acea epocă printre
băştinaşii daco-romani, atât în Dacia Aureliană,
cât şi la nordul Dunării, în cea Traiană13.
Nicetas evanghelizează în a doua jumă-
tate a sec. IV şi la începutul secolului următor
(era episcop în 366 şi continua să fie în 414) în
toate ţinuturile de la sudul şi nordul Dunării,
locuite pe atunci de felurite popoare: „Îţi vei purta
paşii – spune Paulinus – prin câmpiile de la
Philippi, ale macedonenilor, prin oraşul tomitan
şi, ca oaspe dardan, pe la Scupi din vecinătatea
patriei tale”14. E apostolul bessilor din Balcani,
dar, în acelaşi timp, şi al dacilor, al „sciţilor” şi al
goţilor de pe ambele maluri ale Dunării. „Pe tine
te numeşte părinte întregul ţinut de la miază-
noapte (plaga tota Borrae) – şi, învrăjbit cu ai săi,
îşi lasă din piept sălbatica pornire, avându-te pe
tine ca maestru. Aleargă la tine şi geţii şi dacii –
de un fel şi de altul – şi cel care trăieşte înlăuntrul
pământurilor15 şi cel încuşmat16, sălăşluitor pe
malul cel bogat în multe vite17”. Pârvan a arătat
că, în vreme ce prin Getae trebuie înţeleşi goţii
de pe ambele maluri ale Dunării, sciţii, „potrivit
uzului limbii literare a vremii”, nu sunt decât
„locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru”, care
pot fi goţi sau daci18.
Activitatea de evanghelizator a lui Ni-
cetas se aseamănă mult cu aceea a sfântului
Martin din Tours şi cu cea de mai târziu a lui Mar-
tin din Dumio. El propovăduieşte credinţa mai
ales în mijlocul unei populaţii rurale de barbari
DACIA
magazin
care, chiar dacă fusese atinsă de creştinism, în-
târzia în superstiţii păgâne sau erori sectare.
Pentru aceasta îl preţuia atât de mult episcopul
Paulinus şi i-l semnala lui Sulpicius Severus ca
pe un misionar vrednic de a fi admirat de romani:
„În acelaşi fel – spune el, referindu-se la Viaţa
sfântului Martin scrisă de Sulpicius – te-am
dezvăluit pe tine şi venerabilului şi preaînvăţatu-
lui episcop Nicetas, care a venit din Dacia, pe
drept cuvânt vrednic de admirat de romani...”19.
Iar Sulpicius, referindu-se la episcopul Paulinus
şi probabil şi la Nicetas, care răspândise în ţinu-
turile dunărene scrierea lui despre viaţa sfântului
Martin, spune: „...illum nostrum libellum non per
Italiam tantum, sed per totum etiam diffudit Il-
lyricum”20.
La Remesiana, Nicetas întemeiază un
mare centru spiritual, legat nu de Orientul gre-
cesc, ci de Occidentul latin. Mânăstiri şi biserici
iau fiinţă după catehizarea lui, iar episcopul se
consacră şi unei însemnate activităţi literare, cu
scopul de a explica, într-o limbă simplă şi pe înţe-
lesul tuturor, fundamentele curate ale dogmei:
Nicetas Remesianae civitatis episcopus simplici
et nitido sermone competentibus ad baptismum
instructonis libellos sex21 spune, la sfârşitul se-
colului al V-lea, Gennadius, alt scriitor din acel
mediu galic, care formează o punte de legătură
între episcopii Nicetas şi Martin din Dumio. Pe
baza indicaţiilor lui Gennadius, critica filologică a
putut reconstitui, în parte, operele acestui scriitor,
ascunse multă vreme sub numele sfinţilor Am-
brosiu şi Ieronim sau chiar al lui Martin din
Dumio22. Sunt tratate catehetice, ca Libelli in-
structionis23 pentru candidaţii la botez, sau Libel-
lus ad virginem lapsam24; tratate liturgice, ca De
psalmodiae bono şi De vigiliis25; un tratat De di-
vinis appellationibus26; şi opera universală
cunoscută, atribuită lui Nicetas atât de vechile
manuscrise, cât şi de critica modernă, imnul Te
Deum laudamus27.
Nu încape îndoială că Martin din Dumio,
care îşi petrecuse tinereţea în ţinuturi învecinate
cu Dacia, trebuie să fi cunoscut de aproape şi să
fi admirat activitatea şi opera lui Nicetas. Trebuie
să fi cunoscut chiar Dacia. O dată măcar, în ver-
surile închinate lui Martin din Tours, numele
dacilor vine sub condeiul său. Lăudând activi-
tatea de apostol a acestuia, el enumera nea-
murile „felurite şi rele” – imannes variasque
gentes – pe care sfântul le adusese la creşti-
nism28:
...Alamanus, Saxo, Toringus
Pannonius, Rugus, Sclavus, Nara, Sarmata,
Datus,
20

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Ostrogothus, Francus, Burgundio, DACUS,
Alanus,
Te duce nosse Deum gaudent. Tua signa Suevus
Admirans...
Era, într-un amestec fără rânduială, noua
configuraţie etnică a Europei, pe care o întâlnim
şi la alţi autori ai timpului. O astfel de enumerare,
mai completă şi mai ordonată, o găsim la Sido-
nius Apollinaris, tot în versuri de panegiric, închi-
nate lui Iulius Valerius Maiorianus, care purtase
războiul „pe malurile îngheţate ale Dunării cu
şapte guri” – rigidum septemplicis Istri / agmen29:
...Bastarna, Suevus,
Pannonius, Neurus, Chunus, Geta, Dacus,
Alanus,
Bellonothus, Rugus, Burgundio, Vesus, Alites,
Bisalta, Ostrogothus, Procustes, Sarmata, Moschus,
Post aquilas venere tuas: tibi militat omnis
Caucasus, et Scythicae potor Tanaiticus undae.
Fără vreo relaţie geografică reală, Martin
din Dumio îi amintea pe daci între alanii Sciţiei şi
burgunzii din Apus. Nu ne putem îndoi însă că el
i-a cunoscut de aproape, dacă nu pe cei de la
nordul Dunării, măcar pe cei din Dacia lui Ni-
cetas. Remesiana30, situată la răsărit de Naissus
(Niş în Serbia), se găsea pe drumul cel mare de
la Sirmium (capitala Panoniei) la Byzantium,
adică drumul pe care trebuie să-l fi străbătut Mar-
tin din Pannonia în Orient. La acea epocă Reme-
siana era distrusă de huni31, dar Martin putea
culege din acele regiuni tradiţii în legătură cu Nic-
etas, care trebuie să fi fost cunoscut şi în Pan-
nonia. Nu e desigur o întâmplare cultul lui pentru
sf. Martin din Tours, omonimul său, ale cărui
fapte erau cunoscute, cum am văzut, în întregul
Illyricum prin filiera episcopului Paulinus din Nola
şi a lui Nicetas. Cu asemenea amintiri avea să
plece mai târziu Martin în Occident şi cu exem-
plul viu al episcopului din Remesiana, ale cărui
opere – cum presupune Dom Justo Perez de
Urbei – se vor fi aflat în bagajele sale când a de-
barcat pe ţărmurile gallege32.
Critica modernă a recunoscut în scrierile
lui Martin din Dumio urmele acestei strânse relaţii
a misionarului din Occident cu opera episcopului
dac. În tratatul său De correctione rusticorum33,
atât de interesant pentru cunoaşterea
moravurilor lumii barbare a timpului, s-au găsit
formule, ca aceea a crezului şi a Renunţării, îm-
prumutate de la Nicetas; iar opusculul De
Pascha e socotit de critici drept o reeditare a
capitolului De ratione Pascae din tratatul lui Ni-
cetas Libelli instructionis34. Cu drept cuvânt, is-
toricii subliniază raporturile ce se constată în
DACIA
magazin
această epocă între centre teologice atât de în-
depărtate, cum e cel din Remesiana şi cel din
Dumio. Sunt legături stabilite prin misionari
dunăreni – Martin din Tours, Nicetas din Reme-
siana, Martin din Dumio – şi ale căror fire se ţes
prin intermediul scriitorilor galici, ca Paulinus din
Nola (gal de origine) şi cercul scriitorilor teologici
care înfloresc în sec. IV-VI în sudul Franţei, pe
urmele lui Martin din Tours.
Uimitoare epocă, pe care o credem bar-
bară, când oameni ca aceşti episcopi se puteau
ridica la o conştiinţă atât de înaltă, nu numai prin
credinţă, ci şi prin cultură. Tradiţia Imperiului,
prezentă încă, şi comunitatea universală creată
de creştinism îngăduiau o circulaţie neîncetată şi
legături spirituale puternice pe deasupra
graniţelor şi a patriilor. Nicetas lua în două rân-
duri toiagul de călătorie, în 398 şi în 404, pentru
a-l vizita în Italia pe episcopul Paulinus, care îi
dedică două frumoase poeme, De adventu Ni-
cetae episcopi de Dacia, qui ad Natalem Domini
Felici occurrerat şi De reditu Nicetae episcopi in
Daciam35, şi îi informează prin epistole pe pri-
etenii din Gallia despre activitatea misionară şi
marea învăţătură a episcopului dac. În mijlocul
suevilor barbari, episcopul din Dumio scria cu
aceeaşi libertate de conştiinţă cunoscutele cu-
vinte care sunt ca o mărturie a acelui spirit uni-
versal: Non es in patria tua? Patria tua est
ubicunque bene es: illud enim per quod bene es
non est in loco, sed in homine. Nihil magnum nisi
magno animo despicias36. Cu un secol şi jumă-
tate mai înainte, Orosius, fugit din Spania în
Africa de teama goţilor, exprimase un gând
asemănător: Oriunde ajung, n-am a mă teme;
„sunt roman printre romani, creştin prin creştini,
om între oameni”. Egalitatea în privinţa legilor, a
credinţelor şi a naşterii mă apără şi pretutindeni
îmi găsesc patria37. Şi unul şi altul aveau poate
în minte cuvintele lui Seneca, care puteau fi şi
ale unui creştin: „Să străbatem orice ţinuturi: nu
vom putea afla nici un loc de exil; căci nimic ce
se găseşte pe lume nu-i este străin omului. De
oriunde, privirea noastră se ridică deopotrivă
către cer; aceeaşi depărtare desparte lucrurile di-
vine şi cele omeneşti... Cât timp mă aflu laolaltă
cu acestea şi pătrund, atât cât îi este îngăduit
omului, printre cele cereşti, câtă vreme sunt cu
sufletul în contemplarea lucrurilor înrudite cu el,
ce-mi pasă de ceea ce am sub tălpi?”38. Perso-
nalitatea lui Nicetas îi este cunoscută şi sfântului
Isidor, care în Etimologiile sale citează în două
rânduri versuri din poemele lui Paulinus către
Nicetas, pentru a explica ce fel de popoare erau
dacii şi bessii39. Prin Paulinus din Nola şi prin
21

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Martin din Dumio, numele episcopului dac
ajunsese cunoscut, desigur, şi în alte cercuri din
această epocă. Un ecou indirect al acestor relaţii,
care din Dacia duc până în Spania prin Italia şi
sudul Franţei, îl întâlnim în sec. al VIII-lea la un
misionar spaniol emigrat în părţile Rinului, bene-
dictinul Pirminio sau Pimenio, apostol al alanilor
şi întemeietorul mânăstirilor faimoase de la Rei-
chenau şi Murbach. Un tratat catehetic rămas de
la el, De cunctis libris scripturarum scarapsus40,
reproduce aproape literal scrierea lui Martin din
Dumio De correctione rusticorum, care reflec-
tase, pentru întâia oară în mediul hispanic, for-
mule teologice ale episcopului de la
Remesiana41.
* Editura Dacia, Bucureşti, pg. 89-98
______________________
1. Florez, España sagrada, vol. XV, p. 449. În acelaşi volum se află şi
textele lui Venantius Fortunatus şi ale lui Gregorius din Tours despre Sf.
Martin din Dumio, precum şi operele literare ale acestuia.
2. Ibid., p. 382, după Historia Francorum a lui Gregorius din Tours (V,
37): Hoc tempore at beatus Martinus Galliciensis episcopus obiit, mag-
num populo illi faciens planctum. Nam hic Pantoniae ortus fuit et exinde
ad visitanda Loca Sancta in Orientem properans in tantum de litteris im-
buit, ut nulli secundus suis temporibus haberetur [„În această vreme (580
d. Hr.) s-a prăpădit şi fericitul Martin, episcopul de Gallicia, făcând mare
jale acelui norod. Căci el, născut în Pannonia şi grăbindu-se de acolo să
viziteze Ţara Sfântă, în răsărit, într-atât a ajuns de cultivatm, încât nu era
socotit al doilea după nimeni în vremurile sale” (N.Ed.)].
3. Ibid., p. 379, după Venantius Fortunatus, Carmina V, 8, 21-22 (Ad Mar-
tinum Galliciensem carmen(: Pannoniae, ut perhibent, veniens e parte
Quiritis / est magis effectus Galli-Sueva salus [„Venind, pe cât se spune,
drept cetăţean din părţile Pannoniei, a ajuns să fie mai degrabă mân-
tuirea Galliciei”; am adoptat lecţiunea lui Fr. Leo Quiritis (după manu-
scrise), faţă de Quennis(?) de la Flórez (N.ed.).
4. Ibid., p. 449 (în Epitaf) [„în sânul Galliciei” (N. ed)].
5. Ibid., p. 377-378, după epistola lui Venantius Fortunatus din Carmina,
V, 1, 10 (pietati vestrae ilias et famulas Agnem et Radegundem... com-
mendo) şi V, 2, 63-64 (cum Radegunde humili supplex, pie, postulat
Agnes/ut commendatae sint tibi, sancte pater).
6. Ibid., p. 376 (passim în Epistola amintită la n. ant.). În manuscrisul in-
iţial exista următorul exemplu: din epistolarul poetic: „Pe apele înspumate
ale Pontului a venit până la mine, desăvârşit părinte, ca un dar aducător
de adevărată dulceaţă; pe sărata mare răscolită de fiicele Oceanului am
primit potolirea setei... E cel dintâi fruct care mi-a venit pe valuri; corabia
care pe alţii poate îi scufundă în întuneric, mie, fără-ndoială, mi-a adus
cu sfaturile tale lumină”.
7. Ibid., p. 380, după De miraculis S. Martini, I, 11 [„Limba mea nerodnică
nu este în stare să povestească atari virtuţi” (N. ed.)].
8. Convertirea la arianism a suevilor de curând creştinaţi (în 448) s-a pe-
trecut în anul 465, ca urmare a unei manevre politice a lui Teodoric, care-
l trimisese anume în acest scop pe episcopul galat Ayax. Revenirea la
credinţa ortodoxă pe la 550 prin activitatea lui Martin din Dumio este
plasată de Gregorius din Tours sub domnia lui Carriaric sau Kharriaric,
rege menţionat astfel doar de acest autor, şi asimilat de majoritatea is-
toricilor cu Teodomir (N.ed.).
9. Dom Justo Pérez De Urbel, Las letras en la época visigoda, în His-
toria de España (ed. R. Menéndez Pidal), vol. III, Madrid, Espasa-Calpe,
1940, p. 393 şi urm.; Los monjes españoles en la Edad Media, vol. I, p.
188 şi urm.
10. Despre Nicetas v. E.A. Burn, Nicetas of Remensiana, his Life and
Works (cu cea mai bună ediţie a textelor sale), Cambridge, 1905; W.A.
Patin, Nicetas Bischof von Remesiana, als Schriftsteller und Theologe
(Diss. Inaug.), München, 1909; V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria
creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, în special pp. 158-178; O.
Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Leteratur, vol. III, Freiburg
im Breisgau, 1912, p. 598 şi urm.
DACIA
magazin
11. Paulinus Nolanus, Carmina, XVII, 55-56 şi 187-188 [„...până când,
după dorinţă, va fi purtat, vesel, către oraşul care îi e patrie... să te aşeze
în siguranţă înlăuntrul pragului patriei” (cu varianta de manuscrise limiti
= „în hotarul” pentru limine) (N. ed.)].
12. J. Zeiler, Les origines crétiennes dans les provinces danubiennes
de l'Empire Romain, Paris, 1918, p. 555.
13. V. Pârvan, op. ct., p. 171-172 şi n. 769
14. Paulinus, Carm., XVII, 193-196: Tu Philipeos Macedum per agros /
per Tomitanam gradieris urbem / Ibis et Scupos patriae propinquos / Dar-
danus hospes. [Vom menţiona varianta Stobitanam... urbem „prin oraşul
Stobi”, mai coerentă geografic; cf. FHD, II, 1970, p. 176) (N. ed.)].
15. În Dacia Mediterranea (n. ed.).
16. În original pillaeatus, semn al nobleţei şi libertăţii (N. ed.).
17. Paulinus, Carm., XVII, 245-252: Te patrem dicit plaga tota Borrae, /
ad tuos Scytha mitigatur / et sui discors fera, te magistro, / pectora ponit. /
Et Getae currunt et uterque Dacus, / I qui colit terrae medio, vel ille / divitis
multo bove pilleatus / accola ripae. În Dacia Ripensis, ambele provincii fiind
cele care au luat fiinţă după Aurelian, în sudul Dunării (N. ed.).
18. V. Pârvan, op. cit.,p. 166 şi mai ales n. 754.
19. Paulinus, Epistulae, XXIX, 14 [Paulinus îi scrie lui Sulpicius Severus
că i-a citit lui Nicetas cărţile lui (N. ed.)]..
20. Suplicius Severus, Dialogi, II (III), 17, 4, ap. V. Pârvan, op. cit., p. 159-
160 şi n. 729 [„...acea carte a noastră el a împrăştiat-o nu numai prin Italia,
ci şi prin tot Illiricum”; cf. Ed. C. Halm, Viena, 1966, p. 215 (n. ed.)].
21. Patrologia Latina, vol. LVIII, p. 1073 şi urm.
22. Capitolul De ratione Pascae din Libelli instructionis este atribuit un-
eori lui Martin din Dumio, j. Zeiller, op. cit., p. 553, n. 2, socoteşte
atribuirea cel puţin îndoielnică şi recunoaşte în text stilul lui Nicetas.
23. „Cărţi de instruire” (N. ed.).
24. „Către către fecioara căzută în greşeală” (N. ed.).
25. „Despre folosul psalmodierii” şi „Despre vegheri” (N. ed.).
26. „Despre denumirile divinităţii” (N.ed).
27. V., pe lângă lucrarea citată a lui E.A. Burn (cf. N. 23) şi contribuţia
mai recentă a aceluiaşi autor, The Hym Te Deum and his Author, Lon-
dra, 1926 [Te Deum laudamus „Pre tine te lăudăm, Doamne” este un imn
celebru, intrat în ritualul marilor festivităţi triumfale catolice (N. ed.)]..
28. España sagrada, vol. XV, p. 448 [„Alamanul, saxonul, turingul, pan-
nonianul, rugul, slavul, narul, sarmatul, datul, ostrogotul, francul, burgun-
dul, d a c u l, alanul se bucură să-l cunoască pe Dumnezeu sub
îndrumarea ta. Semnele tale admirându-le, suevul...” Discuţia asupra
identificării unora dintre aceste populaţii nu este încă încheiată (N. ed.)].
29. Sidonius Apollinaris, Carmina, V. (Panegyricus), 474-479 [„Bastarnul,
suevul, pannonianul, neurul, hunul, g e t u l, d a c u l, alanul, bellonotul,
rugul, burgundul, vesul, alitul, bisaltul, estrogotul, procustul (Willamowitz
„pirustul”), sarmatul, moscul au venit după acvilele tale: pentru tine se
află sub arme întregul Caucaz şi cel ce bea din Tanais (Don) unda cea
scitică”. Şi aici unele lecţiuni şi identificări sunt problematice (N. ed.)].
30. Astăzi Bela Palanka, în R. Serbis (N. ed.).
31. Procopius, De aedificiis, IV, 1, 4; cf. Şi IV, 4. 1 şi IV, 5,6 [fără menţi-
unea explicită a Remesianei (N. ed.)].
32. J. Pérez De Urbel, Los monjes... (cit. N. 22), I, p. 189..
33. „Despre îndreptarea ţăranilor” (N. ed.).
34. J. Zeiller, op. cit., p. 553,. N. 2 şi p. 556 n. 1; J. Pérez De Urbel, loc. Cit. N. ant.
În ordine, „Despre Paşte”, „Despre socoteala Paştilor”, „Cărţi de instruire” (N. ed.).
35. „Despre sosirea episcopului Nicetas din Dacia, care îl întâlnise pe
Felix de Crăciun” şi „Despre întoarcerea episcopului Nicetas în Dacia”
(Titlurile poemelor sunt apocrife) (N. ed.).
36. España sagrada, vol. XV, p. 419, în De moribus („Despre moravuri”)
[„Nu te afli în patria ta? Patria ta este oriunde ţi-e bine: căci ceea ce te
face să-ţi fie bine nu ţine de loc, ci de om. Să nu priveşti de sus nimic
măreţ decât cu mare curaj.” Efortul de a se consola în exil străbate nu
numai la autorul antic, ci şi la cel modern (N. ed.)].
37. Orosius, Hist., V, 2 [text în majoritate parafrazat, cu excepţia unui
fragment din V, 2, 6, (N. ed.)]
38. Seneca, Consolatio ad Helviam, VIII, 5-6 [„înrudite cu sufletul” sunt,
după filosoful antic, sferele eterice ale constelaţiilor (N. ed.)].
39. Isidor, Etymologiae, IX, II, 90-91.
40. „Extras cu privire la toate cărţile Scripturilor” o introducere în credinţa
creştină scarapsus este un barbarism pentru excerptum, lucrarea lui
Pirmin fiind plină de bateri de limbă) (N. ed.).
41. J. Pérez De Urbel, De Patrologia. Española: S. Pimenio, în „Boletino
de la Academia de Historia”, LXXVII. 1920, p. 132-150 şi Los Monjes, I,
p. 190-191 şi p. 526-527; II, p. 255-256.
22

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Dacii şi văzduhul
II
Cunoştinţele de astronomie ale poporului
nostru sunt extraordinare. Omul simplu a făcut, de-a
lungul timpului, observaţii de mare profunzime asupra
stelelor şi constelaţiilor, asupra mişcării lor (aparente)
pe bolta cerească, vrând să le dea anumite semnifi-
caţii. Spiritul de observaţie şi capacitatea de re-
laţionare, concretizate deseori în legende şi formulări
moral-informative, sunt excepţionale.
În cele ce urmează, vom prelua informaţii as-
trale din cartea Vânătorul şi Natura de Ionel Pop*,
unde este înfăţişată, într-un mod plăcut, unic şi in-
teresant, simplu şi clar, această cultură tradiţională
românească, care ne spune foarte mult despre trecutul
nostru şi, în primul rând, despre viziunea noastră
privind lumea şi universul.
„Cea mai de frunte stea dintre toate e Stâlpul.
Se găseşte uşor dacă porneşti de-a lungul osiei dinapoi
a Carului Mare şi măsori cinci lungimi de osie.
Această stea e „ţâţâna” cerului. Toate celelalte stele,
se rotesc în jurul Stâlpului care stă fix în boltă, nemiş-
cat. Stâlpul e Steaua Ciobanului şi nu Luceafărul de
seară. După el se orientează ciobanii, fiindcă e pus să
stea tocmai la miazănoapte (nord). Tot de la Stâlp
pornind, în funcţie de mişcarea stelelor pe cer,
ciobanii pot să-şi dea seama şi de momentul sau cea-
sul nopţii.
Toată lumea cunoaşte Carul Mare cu oiştea
din trei stele, strâmbă, şi cu osiile scrântite, care
stăruie în partea de miază-noapte a cerului, în-
vârtindu-se în jurul Stâlpului. Pentru încercarea age-
DACIA
magazin
Andrei Claudiu Roibu,
elev, cl. a XI-a, Piatra Neamţ
rimii ochiului, atât dacii, cât şi romanii privesc la
steaua din mijloc a oiştei Carului. Acolo e aşezată o
steluţă, care rămâne nedespărţită de cea mai mare.
Cine o poate distinge se cheamă în popor că are ochi
buni. Aceasta-i Cărăuşul.
Interesantă este şi legenda populară ce face
referire la modul de deplasare a Carului Mare. Se
spune astfel: Carul mare suia dealul cerului, încărcat
cu pleavă de stele. Cărăuşul mâna pocnind din bici
cele trei perechi de boi înjugaţi la povară. Boii din
frunte au apucat în culme. Dumnezeu, care privea din
jilţul său această trudă, grăi: „Acuşi apuci în vârf, cu
ajutorul meu”. Dar Cărăuşul, văzându-se scăpat de
greu, aruncă semeţ: „De aici, ori o vrea, ori n-a vrea
Dumnezeu, eu tot ajung cu carul în deal !” S-a mâniat
Dumnezeu pentru asemenea nelegiuită vorbă şi iată
ca boii din faţă n-au mai voit să tragă, au dat înapoi,
au strâmbat tânjeala, au scrântit osiile şi s-a împrăştiat
de-a lungul cerului încărcătura de stele, scriindu-se
astfel Calea Laptelui. De atunci umblă Carul Mare cu
roţile dinapoi înainte, cu oiştea coadă. Se învârte şi se
roteşte în jurul Stâlpului şi nu mai apucă în culme,
oricât îndeamnă Cărăuşul boii.
Sub Carul Mare sunt cinci stele luminoase.
Acesta este Scaunul lui Dumnezeu. Acest tron îm-
părătesc, cu toate că se vede răsturnat, are loc de
şedere şi are sprijin picioarelor.
Balaurul îşi întinde coada până între cele
două Care, apoi îşi încolăceşte trupul şi-şi deschide
gura drept spre Fata cea mare cu cobiliţa. Când îl vezi
23
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin
pe Balaur aşa întins, parcă aştepţi să îşi încordeze
spatele solzos şi cu o vânturare a cozii să măture toate

stelele de pe un pătrar de cer. Dar el nu învie decât pe

vreme de ploi şi de viscole, când joacă deasupra no-
rilor şi înoată prin ei ca prin apă. Păcat că atunci oa-
menii nu-l văd.
Spre apus de la Carul Mare stă sprijinit în
bâtă Boarul şi îşi paşte boii, pe care îi ţine neîncetat
sub priviri. Acolo, aproape de gura Balaurului, stă găseau o încâlci-
Ciobanul cu oile. Cât de mare şi de voinic ar fi el, tură de stele. Este
n-are decât patru mioare… Mai trăgând spre Carul Calea rătăciţilor.
Mic, stă Coasa, cu cele cinci stele ale ei. Abia se ridică Vrând parcă să
dinspre zarea de la miazănoapte o stea mândră, Fata. sperie pe cei pier-
Lângă ea, sunt trei steluţe, care nu se despart nicio- duţi, se întinde spre
dată. E Capra cu iezi. Ceata de 13 stele de lângă ei, rezemată în
Cioban e Omul. Unii zic că ar sta în genunchi. zare, Scorpia, cu
Privind spre răsărit, nu prea deasupra zării, un ochi mare, cu
este o stea foarte frumoasă, numită Pajura, numită ghearele întinse.
astfel fiindcă pare că îşi întinde aripi şi coadă. Acestei Arcaşul se iveşte
stele bătrânii îi zic Fata Împăratului şi are două stele de după un deal, cu
pe umeri. Între Om şi Boar, se vede o stea albă. Toate arcul întins, gata să răpună această creatură urâtă.
cele dimprejur ard cu foc roşu, aceasta singură e albă Deasupra orizontului, se ridică apoi o conste-
ca un diamant curat. Ea face parte dintr-o salbă de laţie frumoasă, alcătuită din şapte stele mari şi vreo
şapte stele, care se alcătuiesc aproape în cerc deschis şase mai mărunte. Aceasta se numeşte Orion în lim-
spre culmea cerului. Aceasta-i Hora. Steaua cea aleasă bajul internaţional, însă străbunii îi ziceau altfel. Ast-
din Horă e Fata mare. Înăuntrul Horei sunt două fel, cele trei stele mari din mijloc, alăturate, se numesc
steluţe. Acestea sunt cei ce nu lipsesc de la nici o horă: Rariţele, fiindcă seamănă cu pluguşorul cu două
Lăutarii. brazde. Celelalte sunt Sfredelul, Toiegele, Secera.
În mijlocul cerului de miazăzi, străbunii La o vreme, se iveşte şi Steaua dracului. În

24
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin
Aproape de Vânătorul ceresc, cu steaua mân-
dră Orion, aşa după cum se cuvine, stă Câinele de
vânătoare. Steaua mare din această figură a cerului se
numeşte, în limbajul astronomilor, Sirius, fiind cea
mai strălucitoare stea de pe bolta de deasupra noastră.
Ea arde cu scântei neîncetate…

Între Fata Mare şi Toacă e Crucea mică, al-

cătuită din cinci stele. Între Horă şi Fecioară zace
Calul, rezemat pe picioarele din faţă pe steaua cea mai
mare.

Bardă este o stea, cea din cracul din dreapta, mai

mărişoară, pe care dracul o întoarce ca pe un felinar,
cu faţa în toate părţile, cercetând după suflete rătăcite.
Lumina acestei stele când e mare, când e stinsă, după
cum răsuceşte stăpânul ei felinarul. Astronomii
numesc, în limbaj internaţional, acea stea Algol şi ea
are o planetă întunecoasă, care se roteşte în jurul ei,
ca Luna în jurul Pământului nostru. Când ajunge acel
pui între steaua luminoasă şi noi, mama ei e acoperită
şi nu o mai vedem: se stinge felinarul.

25

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Tot aproape de Toacă, dar mai înspre Scaunul
lui Dumnezeu se află Jgheabul. În jurul stelei mari cu
foc roşu e alcătuirea Taurului, în cap cu o îngrămădire
de steluţe. Aceasta-i Cloşca cu pui.
Se bucură strămoşii şi astronomul amator
când după cercetare, găseşte pe harta cerului câte o
constelaţie cunoscută lui şi îşi aduce aminte şi de nu-
mele pe care îl ştia din bătrâni. Micul astronom, în
răzleţirea gândului său, punea alături firul de iarbă cu
molidul uriaş, vântul care cânta în lira cetinilor cu tor-
sul monoton al glasului caprimulgului, Balaurul din
nesfârşita lume a cerului cu firul de nisip din marginea
SCRIERI VECHI
Plăcile de plumb cu inscripţii geto-dacice
ilustrează istoria noastră milenară.
În numeroasele reprezentări ale conducăto-
rilor daci, aceştia purtau pe cap o bonetă – coif – că-
ciulă –, numită dogo pe placa de plumb nr. 119 [1, 2].
În rândurile 8-12 de pe această placă, se
specifică: când Decebal „puse pe capul său coiful
(dogo), pe care toţi geţii azi îl poartă numai de îl
generează din semnele toate” [2, p. 12]. Este probabil
că acest dogo era un simbol puternic al centrului ener-
getic din frunte, care era cunoscut şi de hinduşi şi de
vechii egipteni.
În cartea Rahonczi Codex, se arată că, în se-
colul al XI-lea, blakii (valahii) apreciau căciula (tiatia)
ca pe un simbol respectat. În primul capitol [3, p. 2-
3] se spune: „Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă (tiatia),
pe puternica căciulă ”.
În cuvântarea pe care o ţine în faţa armatelor
unite – blake şi bizantine – gata de luptă împotriva
cumanilor, mitropolitul blakilor se referă des la ju-
rământul pe căciulă al blakilor [3, p. 424]. Se spune:
„Să juri pe căciulă (tiatia) să fiu unit! Cu căciula
unită, întru Domnul, folositoare, puternic să îm-
potrivească, să sfinţească, strigăt de şoim să apere…
Să juri pe căciulă – făgăduiţi să înaintaţi, mai ales cel
ce conduce” [3, p. 240-241] sau „Dacă hotărăşti să
juri puternic pe căciulă, cu putere trăind” [3, p. 242-
243.
În textele din Codex se vede cum căciula era
un simbol respectat, care arăta că purtătorii ei
blaki au putere, dar şi datorii, precum conducă-
DACIA
magazin
apei. Şi se pune pe sine alături de toate de deasupra şi
din jurul lui, şi se cuprinde însuşi, părticică , în imen-
sitatea naturii.”
Este uşor de constatat uimitorul spirit de ob-
servaţie şi adâncimea constatărilor făcute de
străbunii noştri, care au dat constelaţiilor denumiri
simple, folosind aspecte din viaţa şi activitatea lor de
zi cu zi. Găsim aici, totodată, şi o adevărată filozofie
de viaţă
- va urma -
______________
*Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 160 şi urm.
Mioara Căluşiţă-Alecu
Fragment din tăbliţa 119
torii geto-dacilor, care purtau căciula – boneta
rituală.
Corpul omului este străbătut de un canal de
energie care se ridică de la baza coloanei vertebrale
până în fruntea omului. În tradiţia hindusă, acest canal
se numeşte şarpele kundalinī şi este reprezentat tot ca
un şarpe pe plăcile de plumb nr. 40, 112, 118, 117,
118, 119, 131... Corpul omului evoluând, s-a dezvoltat
un centru de energie în creştetul capului şi pentru in-
dicarea lui, creştinii au reprezentat oamenii sfinţi cu
aureolă, iar conducătorii şi-au pus coroană.
În textele din Codex apare chiar figurat un şarpe
[3, p. 264-265, 280-281]. Este amintirea acelui şarpe de
energie din tradiţiile hinduse şi din cele geto-dace
reprezentat pe plăci de plumb? În Codex i se spunea
drac, draca [3, p. 1-2, 56-57, 164-165], poate pentru a
estompa vechiul centru energetic venerat anterior.
26
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin
Precum odinioară deceneu şi
regii daci conduceau şi încurajau lup-
tătorii, voievodul Vlad conducea lupta
blakilor contra năvălitorilor păgâni [3].
Comparând textele din Codex
cu cele de pe plăcile de plumb, se con-
stată cum credinţa şi felul de a
acţiona în viaţă au evoluat; vechile
simboluri, ca şarpele, sunt privite ca
amintiri ale trecutului, care nu mai
reprezintă psihicul contemporan
scrierii din Codex.
Străduindu-mă să urmăresc
aceleaşi informaţii exprimate în mai
multe limbi, am intuit cum a evoluat
gândirea şi comunicarea lor în decur-
sul timpului.
În vechime, oamenii trans-
miteau informaţiile prin vorbe, care foloseau mai lui în franceză, de pildă, se constată că este la fel de
multe sunete şi alcătuiau fraze scurte. clar şi de precis, dar mai scurt, fapt care atestă
Vechii învăţaţi hinduşi, acum circa două vechimea mai mare a limbii române.
milenii, au constatat că limba vorbită de ei era adesea În trecut, în transmiterea informaţiilor prin
ambiguă. Au studiat-o şi au fixat-o după reguli gra- vorbe se foloseau mai multe sunete şi enunţuri mai
maticale, care permiteau şi crearea unor cuvinte noi. scurte.
Au numit acea limbă sama scrita (cea mai fixată, or- Limbile au evoluat prin reducerea
donată, precisă), cuvânt care a devenit ulterior san- numărului de sunete, simplificarea gramaticii şi
scrita. amplificarea (creşterea dimensiunilor) textelor.
Textele din limba sanscrită sunt mai scurte Traducerile din unele limbi vechi puţin
decât traducerea lor în limbile actuale, dar folosesc 48 cunoscute este o problemă dificilă şi am admiraţie faţă
de sunete, au în gramatică trei numere: singular, dual de curajul şi efortul lui Dan Romalo şi Viorica
şi plural şi circa 10 cazuri la declinări. Enăchiuc de a descifra astfel de texte vechi.
Limba latină, fixată gramatical, transmite in- Bibliografie
formaţiile precis, are texte mai scurte decât traducerea 1. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique sanscrit-
français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.
lor în limbile moderne, dar şi o gramatică mai com-
2. Căluşiţă-Alecu Mioara, De ce dacii purtau bonete aple-
plicată decât acestea. cate spre frunte, Dacia magazin, nr. 80, p. 10-12.
Textele din Rahonczi Codex sunt mai scurte decât tra- 3. Enăchiuc Viorica, Rahonczi Codex, Descifrare, transli-
ducerea lor în română. Şi această caracteristică le ilus- terare, traducere. Ed. Alcor, Bucureşti, 2002.
trează vechimea.
Comparând un text românesc cu traducerea

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2012,
preţul unui abonament la revista noastră
este:
semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei

27

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
DE LA RITUALUL VEDIC UPASANA ŞI
ARMA ZEILOR – ASTRA – LA ENERGIA PUNCTULUI
ZERO ŞI ENERGIA LIBERĂ, ALE LUMII ŞTIINŢIFICE
I. Considerente generale
Epopeea Mahâbhârata relatează evenimentele le-
gate de declanşarea şi desfăşurarea unui război atipic epo-
cii respective, război purtat în ţinuturile supuse migraţiei
aryene.
Conform textului vedic, unele dintre particula-
rităţile acestui război au fost următoarele:
1. conflagraţia a cuprins ţinuturi întinse, continente,
având un caracter mondial;
2. nivelul de distrugere provocat de acest război
atinsese un nivel comparabil cu cel provocat de către bom-
bardamentul de la Hiroşima; Deşi relatările sunt recunos-
cute ca având un caracter mitic, totuşi detaliile privind
desfăşurarea şi urmările sale ridică o problematică rămasă
încă în suspensie, privind răspunsul la o serie de întrebări.
3. modul de desfăşurare atipic al acestuia, cu fo-
losirea de mijloace de luptă, de asemenea, atipice.
Încercând a face o delimitare între elementele
provenite de pe latura mitologică a evenimentelor, care apar
ca concrete, de cea plauzibilă, mijloacele descrise, privite
prin prizma viziunii materialist-dialectice, apar ca depăşind
nivelul „tehnic”, specific perioadei istorice respective. Con-
form descrierii din textele vedice, ele implicau şi alte planuri
existenţiale (recentele descoperite planuri morfogenetice),
precum şi acţiuni individuale directe ale fiinţei umane cu
efecte radicale la nivel de masă.
În general, mitologiile concentrează acţiunile lor în
jurul unui personaj mitic, cu caracter de erou, săvârşind
fapte ieşite din comun, exagerate ca natură şi amploare.
Această epopee prezintă faptele într-o desfăşurare
logică, metodică, fundamentate pe o ideologie religioasă
radicală, ideologie care nu priveşte numai eroii, ci întreaga
masă a participanţilor la acţiune. Relaţiile între planuri sunt
definite prin reguli şi metodologii concrete, elemente care
se regăsesc în aceleaşi forme în cultul hindus actual. Acest
fapt a permis efectuarea studiului comparativ între acest
cult şi cel vedic relatat de către textul vedic, verificarea ve-
ridicităţii procedurilor şi efectelor aplicării acestora.
Scoaterea la lumină, după un secol, a unor des-
coperiri, precum relaţia directă între fiinţa umană şi energia
universului, descoperiri care incomodau ideologic viziunea
materialist-dialectică implementată şi menţinută cu greu în
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
atmosfera pur raţionalistă a lumii ştiinţifice de către unele
cercuri dominatoare, a permis ajungerea la concluzia că re-
centele descoperiri erau de fapt redescoperiri, care se prac-
ticau de milenii, cel puţin în lumea aryană, vedică. Efectele
acestor descoperiri au fost „îmbrăcate” în forma cultică.
Aceste descoperiri au permis, în urma relaţiilor
care s-au creat pentru prima oară în istorie, cunoaşterea
prin revelaţie (Śruti) a Principiului Armoniei alcătuirii Univer-
sului, a relaţiei între Bine şi Rău. Consecinţa directă a fost
alcătuirea unei societăţi armonice, ierarhizată pe criterii va-
lorice spirituale, aparent materiale, societate, care a durat
milenii.
Ceea ce este foarte important de evidenţiat este
accesul direct al oricărei fiinţe umane la această energie
fără a se folosi un mijloc material, precum şi posibilitatea
„scăpării” fiinţei umane de sub controlul autorităţii statale
sau de oricare altă natură.
II. Astra , arma mitică a vedicilor. Generalităţi
Epopeea Mahâbhârata menţionează folosirea de
către participanţii la război a unei serii de „arme” aparte,
arme puse la dispoziţia lor de către zei, arme numite „Astra”.
Armele Astra sunt considerate de către textele vedice
„arme transcendentale, supranaturale”(18-1/6).
Între aceste arme sunt menţionate următoarele: Ag-
neyastra (Agneyaastra, Agniyastra), ale zeului vedic Agni (6).
Conform altor surse documentare, în războiul Ma-
hâbhârata, participanţii au folosit următoarele „arme” Astra (7):
- Agneya Astra, de sub oblăduirea zeului vedic
Agni, Zeul Focului. Acţiunile acestei arme sunt descrise „ca
emiţând flăcări care care nu pot fi stinse cu mijoace nor-
male”, „flăcări care pot distruge armate întregi” (18-3/6)
- Vayu Astra, de sub oblăduirea zeului vedic Vayu,
Zeului Vântului. Acţiunile acestei arme constau în produ-
cerea de uragane „capabile să ridice de la pământ armate
întregi”.(18-3/6).
- Brahmâ Astra, de sub oblăduirea zeului vedic
Brahmâ Cosmocreatorul. Acţiunile acestei arme constă în
„distrugerea instantanee a unei întregi armate”, precum şi
„anihilarea acţiunilor altor arme Astra” (18-3/6).
În mod similar, arma Brahmâ Astra este menţio-
nată de către textele Sastras şi Puranas (18-4/6). Conform
Sastres, există 13 Astras (18-4/6):
28

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
- Arma Brâhmastra era „una dintre cele mai mor-
tale”. Când ea acţionează, „nici un contraatac nu o poate
opri” (18-4/6).
- „Brâhmastra a fost creată de Brahmâ Cosmo-
creatorul în scopul sprijinirii Dharmei şi Satya” (18-4/6) (3).
- „Brâhmastra nu greşeşte ţinta şi ea trebuie folo-
sită numai în scopul său specific, împotriva inamicului in-
dividual sau armată, astfel încât acesta este anihilat”
(18-4/6).
- Ca efect al folosirii armei Brâhmastra, „bărbaţii şi
femeile devin infertili, nu mai cad ploi, produce secetă, pă-
mântul se crapă. Ţinutul devine o stavilă pentru eoni (con-
form DEX, energiile cosmice care fac posibilă întreţinerea
vieţii formelor vii). Toată viaţa ţinutului şi a celor dinprejur,
încetează să mai existe” (18-4/6).
Conform textelor vedice, Brahma a creat o armă
şi mai puternică, Brâhmashira. Această armă nu a fost fo-
losită în război, pe când Brâhmastra de 4 ori. Numai Arjuna
a posedat cunoştinţele folosirii ei (18-1/3) (8).
III. Condiţiile necesare de îndeplinit, conform
textelor vedice, de către o fiinţă umană pentru a obţine
o arma Astra (18) (8) (7)
Textele vedice prezintă condiţiile pe care solicita-
torii trebuia să la îndeplinescă. Astfel:
- „să fie conştienţi de ceea ce primesc” ( de la cine
şi în ce scop) (18-1/6).
- „să cunoască mantrele cu care să folosească
arma şi să-i oprească acţiunea”(18-1/6).
- Sub auspicile zeităţii care i-a dat arma, odată in-
vocată de către cel care o foloseşte pentru a fi înzestrat cu
ea, făcând aceasta, este imposibil pentru duşman să con-
ştientizeze capacităţile acesteia prin mijloacele mentale
obişnuite” (18-1/6).
- „ Se obţine prin invocări, prin expresii-cheie” (8).
- „Astra se poate obţine numai meditând asupra
lui Brahmâ”(8).
-„ Se poate obţine doar odată în viaţă” (8).
Conform descrierii armei de către Sastras, invo-
când condiţiile specifice privind folosirea diferitelor arme
Astra, violarea „protocolului” de folosire al acestora încheiat
cu zeitatatea, folosirea inadecvată a acestora poate fi fatală
pentru cel care le foloseşte. Aceasta se datoreşte faptului
că puterea implicată în acţiune, cunoştinţele privind folosi-
rea unei arme Astra se transmit de către un Guru discipo-
lului numai pe cale orală şi în secret, numai acelor discipoli
care au anumite capacităţi şi pregătirea să le primească
(18-1/6).
(Textul se referă concret la faptul că aceste arme
trebuie folosite „numai în scopuri dharmice” adică în scopul
conservării Creaţiei săvârşite de către Brahmâ, a armoniei
în Univers).
„Anumite arme Astra au fost înmânate direct, sub
patronajul zeităţii înseşi; cunoştinţele şi mantrele singure nu
DACIA
magazin
erau suficiente” (18-2/6).
- „Râma, Arjuna şi Bhisma au invocat (zeităţile)
prin săgeţile arcurilor lor, deşi, potenţial, ei puteau folosi
orice altceva” (18-2/6), precum:
- „Ashwatthana a „folosit tăişul armei sale” pentru
a obţine arma Astra” (18-2/6)
- „Pashupata, prin acţiunea sa mentală, a obţinut
o arma Astra cu o putere foarte mare, ea aparţinând zeului
Śiva. Niciodată el nu a folosit-o împotriva luptătorilor sau in-
amicilor mai mici” (18-2/6).
Din citatele prezentate, rezultă următoarele constatări:
1- existenţa unor moduri aparte de obţinere, prin
ritualuri, apelând la obiecte dintre care unele nu au legătură
directă cu scopul solicitării;
2- conţinutul imnurilor adresat zeităţilor pentru so-
licitarea armelor Astra, generează impresia unei obligativităţi
din partea zeităţii de a le pune la dispoziţia solicitantului, în
scopul apărării acestuia de un inamic. Zeitatea acceptă, dar
folosirea de către solicitant a acestor arme în scopuri imo-
rale, împotriva legilor Naturii şi armoniei în Univers (Ad-
harma) era aspru pedepsită de către aceeaşi zeitate cu o
putere de 3 ori mai mare decât cea a armei primite;
3- abundenţa de menţionări în mitologia vedică de
folosire a armelor Astras conduce la opinia că acestea erau
la îndemâna oricărei fiinţe umane, fără a necesita ca
aceasta să aibă o situaţie privilegiată în societatea vedică
şi nu neapărat în condiţile unui conflict de proporţii.
Ultimele descoperiri ale lumii ştiinţifice dovedesc
posibilitatea accesării directe şi folosirii de către fiinţa umană
a energiei cosmice, în anumite condiţii personale ale solici-
tantului, fără a necesita folosirea unor mijloace materiale.
Această modalitate de solicitare şi de obţinere a
armei, independent de dorinţa zeităţii în cauză, conduce la
concluzia că aceasta este un act de tip magic, şamanic, act
specific cultului vedic primar, procedeu acceptat ulterior de
către cultul vedic reformat monoteist.
Notă: a. Este de menţionat că zeităţile cultului vedic, po-
sesoare ale armelor Astra, sunt ipostaze ale Divinităţii Uni-
ce, Brahmâ Cosmocreatorul.
b. Acceptarea de către zeitate a solicitării, cu re-
zerva unei decizii ulterioare faţă de poziţia pe care o va
adopta solicitantul, se explică prin accea, conform concep-
ţiei vedice, că fiinţa umană posedă Liberul Arbitru acordat
de către Brahmâ, ca o cedare din partea sa a unor prero-
gative în virtutea faptului că fiinţa umană este o creaţie a
sa, o reflexie a sa la nivelul microcosmosului.
Condiţia de a obţine arma Astra era executarea de
către solicitant a ritualului vedic Upasana, ritual care se
practică curent şi astăzi în cultul hindus.
IV. Ritualul vedic Upasana şi arma zeilor, Astra
a) Upasana înseamnă în sanskrită „a sta aproape”
(în engleză, sitting up) (13).
După un alt dicţionar, termenul este tradus prin „a
29

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
pendula la nivel superior”, „a oscila la nivel înalt” sau „a vibra
la nivel superior”(în engleză, upswing) (13). Este o trimitere
indirectă la conceptul de rezonanţă vibratorie între două
surse.
b) In hinduism, termenul este folosit pentru a de-
semna o metodă prescrisă pentru a obţine „apropierea de
Dumnezeu” sau a obţine „starea de a fi aproape de zeităţi”.
Unele Upasanas sunt prescrise pentru „meditarea asupra
omniprezenţei lui Brahmân în unele aspecte ale Creaţiei
cum ar fi Focul, Apa, Aer” etc. Aceasta este, de asemenea,
o trimitere la practicarea şamanismului de către cultul vedic
primar.
Conform menţiunii făcută de către sursa documen-
tară, exprimată într-o formă simplistă, „odată ce divinitatea
este convinsă de devoţiunea adeptului, ea îi satisface do-
rinţele acestuia”(13). Este o formă de exprimare a rezonan-
ţei între emisia vibratorie a solicitantului (exprimată prin
formele: dorinţă, credinţă, devoţiune) cu vibraţiile emise de
către energia cosmică (numită Prâna de către vedici).
Privitor la starea de meditaţie, este important a se
releva două aspecte importante şi anume că „meditaţia ve-
dică nu este o formă de concentrare obişnuită, ci una spe-
cială, de concentrare interioară” şi că aceasta „abordează
toate căile spirituale, căi ce implică o disciplină spirituală
(Sadhana) (14).
În linii mari, meditaţia vedică implică parcurgerea
de către persoană a unei serii de mai multe etape între care
rostirea de mantre. Mantrele sunt rostite în mai multe
„grade”: vocală, discursivă, afectivă, a inimii („aducerea
mentalului în inimă”) (14). Este de reţinut implicarea în ritual
atât a stării intelectual-raţionale, cât şi cea a stării emoţio-
nale. Acest gen de meditaţie se regăseşte şi în prezent în
cultul hindus, precum şi în isihasmul creştin ortodox. In mod
similar el se folosea în cultul esenian.
Privitor la arma Brâhmastra, sursele documentare
specifică:
- „Meditând la Brahmâ că cel care doreşte să o fo-
losească trebuie să aibă această dorinţă, el trebuie să aibă
„o deschidere spre cele mai înalte culmi ale concentrării
mentalului pentru a obţine consiţământul, precum şi folosi-
rea armei” (18).
- „Brâhmastra este invocată printr-o mantră-cheie,
care trebuie să fie în concordanţă cu momentul în care so-
licitantul doreşte să o folosească. Prin rostirea şi cântarea
mantrei, solicitatorul „accesează” arma şi o poate folosi”
(18-4/6).
V. Evenimente în mitologia vedică legate de ar-
mele Astras
Mitologia vedică menţionează o mulţime de eve-
nimente în care s-au folosit arme Astras. Astfel:
a) Folosirea de către Vashvamitra a armei Brâh-
mastra împotriva lui Vasisha, dar ea a fost „absorbită” de
către Brahmâ prin Brâhmadanda sa („Bastonul lui
DACIA
magazin
Brahma”). Măsura a fost luată împotriva folosirii inadecvate
ca scop a armei de către Vashvamitra (8-2/3).
b) Menţionarea în epopeea Râmayana a folosirii
armei Brâhmastra de către Râma împotriva lui Ravana, în
bătălia de la Lanka (8-2/3).
c) În războiul Mahâbhârata, Karna a căutat să fo-
losească Brâhmastra împotriva lui Arjuna, dar „blestemul”
lui Paraşurama (avatar al lui Brahmâ) a blocat-o (8-2/3).
d) În confruntarea între Arjuna şi Ashwatthama
(Războiul Mahâbhârata), atunci când Arjuna a „retras” arma
Brâhmastra, Ashwatthama a atacat pe fratele lui Arjuna, dar
acţiunea lui „imorală” a fost blocată de către Krişna. (8-2/3).
Rişi Vishamitra a oferit lui Râma armele Şastra şi
Astra. Şastra este una de felul sabie, lance. (15).
Brahmâ Astra este cea descrisă de următorul imn
vedic:
- „Ea conţine aer, foc, otravă, multe raze. Este ob-
ţinută ca urmare a rostirii a 3 mantre între care, cea de la
mijloc, este Gayatri Mantra. Descrierea armelor Astra a fost
transmisă înţeleptului Narada de către Śri Śiva” (15).
- „Când razele a două Brâhmastra se combină,
toate celelalte spaţii şi întreg firmamantul planetar se aco-
peră cu un mare cerc de foc” (2-1.7.30) (18).
- „Căldura creată de către izbucnirile Brâhmastrei
par ca focul trimis de către focul solar, ca o anihilare a tim-
pului cosmic”(1) (18).
- „Arjuna, văzând tulburarea întregii populaţii la dis-
trugerea planetei, el a retras ambele Brâhmastras, aşa cum
Sri Krişna a dorit” (18) (2-1.7.32).
- „Domnul spune că legile naturii lucrează sub
oblăduirea şi supravegherea Sa. La dorinţa lui Śri Krişna,
Arjuna a oprit acţiunea armelor pe care le-a primit şi le-a
înapoiat”. „Este o absurditate ca să se creadă că legile na-
turii sunt cele deţinătoare ale puterii” (1) (18).
În concluzie, conform textelor vedice, folosirea
armelor Astras era condiţionată de scopul reinstalării pre-
ceptelor Dharmei, a moralei. Ele se acordau, dar se şi re-
trăgeau, dacă adevăratul scop era cel contrar cererii iniţiale.
In multe cazuri, acţiunile acestora se îndreptau chiar împo-
triva acelora care intrau în posesia lor şi care, prin liberul
lor arbitru, acordat de Divinitate fiinţei umane, schimbau
destinaţia lor iniţială.
În desfăşurarea timpului istoric, fondul conceptual
al cultului vedic, pe fondul mentalităţii materialiste, a fost al-
terat din ignoranţă sau din neadaptarea mentalităţii istorio-
grafiei occidentale la cea a epocii istorice respective.
VI. Cauze care au dus la alterarea conţinutului
cultic vedic al textelor vedice în urma traducerii şi in-
terpretării acestor
O serie de cauze au dus la alterarea fondului cultic
vedic originar. Astfel:
a. transmiterea orală a învăţăturilor vedice pe pe-
rioada istorică de mii de ani. Această formă de transmitere
30

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
de la învăţător (Guru) la discipol, practic completă, era o
metodă complexă şi ea nu a fost exclusă de a avea, de-a
lungul timpului, abateri de la semantica învăţăturilor origi-
nare.
b. transpunerea scriptică a învăţăturilor în alfabetul
sanskrit.
Alcătuirea alfabetului sanskrit pe baza sunetelor
limbii sanskrite nu a putut transmite integral conţinutul în-
văţăturilor, el fiind lipsit de ceea ce transmitea învăţătorul
direct, oral, discipolului, elemente care nu pot fi cuprinse în
noţiuni şi descrieri de „stări şi atmosfere”.
c. traducerea textelor sanskrite
Traducerile din limba sanskrită, pentru aceleaşi
motive de mai sus, fără aportul unei persoane îndrumă-
toare, cunoscătoare a fondului cultic al textului, au propagat
mai departe procesul de degradare a conţinutului. Ceea ce
s-a tradus şi pus la dispoziţia cititorului, în special cel occi-
dental şi istoriografilor, nu este decât o formă pur literară,
chiar dacă acestea fac descrieri ale aspectelor cultice.
d. interpretarea unui text redactat în limba şi alfa-
betul sanskrit pretinde, de asemenea, cunoaşterea în fond
a învăţăturilor originare ale cultului vedic, cunoaştere care,
la rândul ei, pretinde cunoaşterea şi practicarea formelor ri-
tuale vedice, elemente care nu se pot obţine decât în aşra-
muri şi în perioade îndelungate de timp. (detalii, în Anexa A)
Aşadar, cunoaşterea, în fondul lor, a textelor ve-
dice solicită în plus desfăşurarea unei activităţi în aşramuri,
cu implicarea concretă în activităţile rituale hinduse, forme
care conservă pe cele ale cultului vedic reformat, făcut de
către Krişna.
O serie de cercetători ai cultelor vechi, între care
Mircea Eliade în India, Ross Heaven şi Howard Charring în
Amazon, Caittlin Mattews în lumea celtică veche, au con-
ştientizat împortanţa desfăşurarii cercetărilor în atmosfera
practicii cultice a acestor culte, cercetări finalizate cu rezul-
tate remarcabile.
VII. Astra şi ultimele redescoperiri ale lumii şti-
inţifice
Vedicii au descoperit existenţa Energiei Cosmice
(au numit-o Prâna) (10-/prana). Ei au descoperit legătura
şi înteracţiunea care există între starea psiho-comporta-
mentală a fiinţei umane şi această energie, a legăturii aces-
tora cu tot Universul, a Principiului Unităţii Cosmice
(holistice), principiu recunoscut şi de lumea ştiinţifică (5).
Recentele descoperiri ale lumii ştiinţifice au
condus la concluzia existenţei unui câmp de energie care
cuprinde tot Universul, numit „Energia Punctului Zero”
(ZPE), numită şi „Energia liberă” (16) şi (17).
Această energie ia toate formele posibile, interme-
diare între cele două extreme, una dintre ele fiind materia
(numit Efcctul H. Casmir 1945).
În realitate, această energie a fost descoperită
la sfârşitul sec. XIX de către românul N.Tesla (9), iar la
DACIA
magazin
moartea sa toate lucrările sale au fost ocultate de lumea şti-
inţifică, dat fiind faptul că acestea infirmau concepţia mate-
rialist-dialectică a lumii, concepţie care se căuta a o
implementa în mentalitatea umană. Ele au fost scoase la
lumină abia în ultimile decenii, pentru a încerca utilizarea
lor în scopuri militare, în scopul de a fi folosite la dominarea
psihicului uman.
Conform principiului fizicii cuantice, această ener-
gie influenţează toate structurile existente în univers, inclu-
siv fiinţa umană la toate nivelele (fizic, psihic , spiritual).
Energia există PESTE TOT IN UNIVERS, poate fi
accesată DIRECT de orice fiinţă umană şi este INEPUIZA-
BILĂ. Ea permite fiinţei umane dobândirea de stări ASPA-
ŢIALE ŞI ATEMPORALE. Fiinţa umană, dobândind
asemenea posibilităţi, scăpând de sub controlul oricărei au-
torităţi, cunoaşterea şi practicarea ei au fost şi sunt strict
restricţionate şi demonetizate de către oficialităţi.
După modul în care această energie acţionează
în Univers, vedicii au intuit, conform propriului model mental,
că undeva, în Cosmos, există o INTELIGENŢĂ SUPREMĂ
DIRIGUITOARE. Dat fiind existenţa unei legi UNICE de or-
ganizare a Universului, această entitate nu poate fi decât
UNICĂ.
Vedicii au ajuns la concluzia că această fiinţă, ca
unică realizatoare, tot ceea ce a realizat nu putea să fie or-
ganizat să funcţioneze decât numai ARMONIC (Legea
Dharma) (12-/dharma).
Vedicii au constatat că Prâna, Energia Cosmică,
influenţează caracteristicele psiho-comportamentale, fizio-
logice şi somatice ale fiinţei umane, modificări care se rea-
lizeau prin practicile rituale cultice. Acest fapt denotă că
vedicii foloseau ceea ce lumea ştiinţifică numeşte acum
Energia Punctului Zero (ZPE).
Vedicii au descoperit Principiul bipolarităţii (Paras-
parasthita) (12-/dharma), anume corpul fiinţei umane pre-
zintă, în ceea ce priveşte partea corpului subtil, două părţi
(Pingala-Nadi, pe partea dreaptă şi Ida-Nadi, pe partea
stângă), ele lucrând în sens opus, influenţând modul com-
portamental al persoanei, făcându-o să oscileze între raţio-
nal şi emoţional.
Pentru fiinţa umană starea optimă este cea de
echilibru, propice obţinerii eficienţei maxime a Energiei Pra-
nice şi a dobândirii de calităţi şi stări spirituale. Această
structură lucrează ca un dipol.
Lumea ştiinţifică a descoperit că orice dipol în Uni-
vers creează un „cordon energetic” între dipol şi un aşa
numit „vacuum”, „vid”, vid, care, în realitate, este un plin
energetic, cu trimitere la recenta descoperire a Energiei
Punctului Zero, energie care umple tot Universul. Orice dipol
din Univers, cu sarcinile sale pozitive şi negative (mergând
de la atom, baterie, magnet permanent până la două corpuri
planetare), toate acesta emit unde scalare (unde cu propa-
gare transversală), unde care umplu tot spaţiul cosmic, rea-
31

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
lizând plenul de energie a punctului zero (17).
Astfel, vedicii, sesizând calităţile de dipol ale cor-
pului subtil, ei au abordat DIRECT potenţialul Energiei
Punctului Zero, existent în tot Cosmosul.
Sesizând ascendentul emoţionalului asupra raţio-
nalului prin efectele lui asupra fiinţei umane, vedicii au atri-
buit inimii ca fiind organul de rezidenţă a Spiritului (Âtman),
în Chakra Anâhatha–stângă, „inima” monitorizând toate ac-
tele pe care le săvârşeşte omul (4-pag.43-44).
Lumea ştiinţifică a descoperit şi confirmat existenţa
acestui raport de putere între energia dată de către inimă
şi cea dată de către creier (50 la1), astfel încât ea a com-
pletat criteriul de apreciere a capacităţilor unei fiinţe umane
IQ şi cu indicele EQ, un nou indice desemnând „nivelul de
competenţă socială”. Aprecierea, însă, s-a limitat numai la
nivelul activităţii sociale obişnuite.
VIII. Concluzii
1. Civilizaţia aryană vedică a cunoscut şi conştien-
tizat existenţa unei energii cosmice pe care a numit-o
Prâna, energie existentă în tot Universul, inteligentă, ine-
puizabilă, care acţionează în afara timpului şi spaţiului (in-
stantaneu şi îndiferent de distanţă).
Lumea ştiinţifică a redescoperit existenţa acestei
energii pe care au numit-o Energia Punctului Zero (ZPE), ener-
gie neidentificabilă prin mijloacele lumii materiale ca formă
practică de acţionare şi nelocalizabilă în lumea materială.
2. Vedicii au descoperit, pe baza principiului con-
stituirii holistice a Universului, că această energie acţio-
nează între Macrocosmos şi Microcosmos (ex. în fiinţa
umană), într-o influenţă reciprocă.
3. Vedicii au descoperit că această energie este
abordabilă şi folosibilă DIRECT de către fiinţa umană, fără
folosirea unor mijloace materiale.
Lumea ştiinţifică a descoperit existenţa acestei
energii ca o componentă a oricărei unde electro-magnetice,
nedetectabilă, dar sesizabilă prin efectele ei.
Cunoscută ca existentă încă de la sfârşitul sec.
XIX. (românul N.Tesla), dar lezând mari interese economice
şi numai, descoperirea şi, mai ales, accesibilitatea şi posi-
bilitatea folosirii ei de către om, utilizarea ei a fost restric-
ţionată de către autorităţile statale.
4. Vedicii au căutat să folosească energia cosmică
în războaie. Ei au putut-o folosi numai în condiţii dharmice
(cu motivaţii morale), sub forma armelor Astra.
Energia Punctului Zero s-a căutat să fie folosită de
lumea modernă, în psihotronică, în scopuri malefice (ad-
harmice). Ea, însă, fiind o energie cu o inteligenţă proprie
şi, fără a se ţine seamă de calitatea ei de a lua decizii pro-
prii, în raport cu Legea Dharma, aceste iniţiative s-au soldat
cu reacţii punitive ale acesteia îndreptate împotriva iniţiato-
rilor.
În concluzie, civilizaţia aryană vedică a descoperit
cu milenii în urmă existenţa Energiei Cosmice, energie care
DACIA
magazin
a fost redescoperită, ca existentă, în ultimile decenii, de
către lumea ştiinţifică.
ANEXA A
Cauze care au dus la alterarea conţinutului cultic
vedic al textelor vedice în urma traducerii şi interpretării
acestora
O serie de cauze au dus la alterarea fondului cultic
privind conţinuturile textelor vedice:
1. - transmisia orală a învăţăturilor vedice pe o pe-
rioadă de mii de ani.
Această transmitere a înformaţilor direct, oral, de
la învăţător (Guru) la discipol, considerate de ignoranţi „ca
fiind secrete”, de fapt erau difuzate astfel întrucât ele nu se
puteau transmite şi înţelege numai pe baza de noţiuni date
de către mental, ci şi de transmiterea şi perceperea unor
stări de gen emoţional, stări ce pretind „contacte” de la om
la om, legături de tip energo-informaţionale. Era o transmi-
tere complexă de elemente ce implicau informaţii purtate
pe un „suport” vibraţional de către un gen anume de unde.
Aceste genuri de unde abia în prezent au fost redescoperite
de lumea ştiinţifică (Undele scalare).
Conform concepţiei vedice (în prezent a celei hin-
duse), era o transmitere a unei „trinităţi”(recunoscute în pre-
zent ca fiind de tip info-energetic), o transmitere de
elemente care erau legate de modul de recitare a unui text.
Procesul este complex, complexitate pe care, în ignoranţa
lor, mulţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice o consideră că a
fost creată în mod special de către brahmani, pentru a îm-
presiona masele.
De ex., privitor la rostirea în cadru ritual cultic a
unei mantre se făcea în anumite condiţii. Ea aveau trei com-
ponente:
a. - rostirea se făcea (numai) în limba sanskrită,
(numai în metrul formei ritmice poetice Nichrid Gayatri),
componentă numită Mantra Sakti. Este energia internă
emanată de către mantră. Sunetele limbii sanskrite, astfel
rostite, formau un fond vibrator, adecvat unei rezonanţe le-
gate de conţinutul noţional al mantrei (Citta Vriti).
b. - rostirea se făcea în formă cântată, compo-
nentă care reprezintă interpretarea sonoră vocală, compo-
nentă numită Swara-Shakti. Era o emisie de sunete ale
căror înălţimi corespund cu cele specifice chakrelor sis-
temului subtil (bioenergetic), gen de vibraţii legat de conţi-
nutul mantrei.
Frecvenţele sunetelor limbii sanskrite sunt foarte
apropiate de cele ale gamei muzicale occidentale, având
valori foarte precise (ex. notei Sol în gama europeană, care
are frecvenţa de 384 hz., îi corespunde la indieni notei D,
care are o frecvenţă de 381,17 hz., valoare de o precizie
mare, greu de obţinut, chiar şi în vremurile moderne. Ele
s-au transmis împreună cu celelalte sunete de-a lungul mi-
leniilor, de la un instrument la altul şi prin verificarea efi-
32

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
cienţei efectelor rezonanţei acestor sunete în chakre).
Perceperea sunetelor gamei vedice de către om
declanşează în el stări emoţionale, respectiv emisii energo-
informaţionale. Aceste sunete au constituit baza muzicii oc-
cidentale, iniţial cu caracter cultic, ulterior cu caracter
profan.
c. -adoptarea stării de concentrare a atenţiei în in-
terior (Citta Nirodha), atenţie care să fie pusă pe chakre,
componentă numită Citta-Shakti. Era o dirijare a energiilor
spre chakre. (In sanskrită , „Śakti” înseamnă „putere”, „ener-
gie”, iar „Citta”, înseamnă şi „Conştiinţ㔺i „Atenţie”, ultima
fiind un „vector de acţiune”).
Era un proces la care toate acţiunile au un suport
vibraţional generat de fiinţa umană, vibraţii care căutau să
intre în rezonanţă directă cu vibraţiile Energiei Cosmice (la
vedici, Prâna). Este ceea ce în prezent lumea ştiinţifică nu-
meşte noua redescoperire, Energia Punctului Zero (ZPE)
sau Energia Liberă.
2. -transpunerea învăţăturilor, în forma scriptică,
după anul 800 î.H., în India, prin crearea alfabetului sanskrit,
alfabet prin care, fiecărui sunet, i s-a acordat un grafem.
Legat de corespondenţa între sunetele limbii san-
skrite şi grafemul care îl reprezintă, la transpunerea scriptică
a acestora la momentul istoric respectiv, o percepţie alterată
a sunetelor de către scrib ar fi putut constitui, de asemenea,
o sursă de abatere de la fondul semantic al textelor.
3. -traducerea textelor sanskrite
Conform concepţiei vedice, fiecare sunet al limbii
sanscrite, în principal consoanele, reprezintă nu numai un
obiect, fiinţă, noţiune, ci concepţii complexe. Gruparea de
sunete (grafeme) reprezintă la rândul ei, concepte şi mai
complexe.
De ex., fiecare sunet dintre cele 52 de sunete ale
limbii sanskrite, în unele texte vedice, cu intenţia acestora
de arăta semnificaţia acestui sunet, a fost redat sub formă
de expresii sau sintagme exprimate, natural, tot în sanskrită.
Fiecărui cuvânt al acestor expresii sau sintagme, la rândul
său, tradus, îi corespunde o multitudine de semnificaţii ce
desemnează stări spirituale, indescriptibile prin noţiuni, stări
conştientizate numai trăite în prealabil, pentru a fi apoi
„identificate”.
În acestă situaţie, în limbiile occidentale, limbi la
care fiecare termen reprezintă o noţiune, traducerile din
sanskrită iau forme foarte diversificate, incomplete, oglin-
dind doar părţile care pot fi percepute la nivelul mentalului
şi nu în spiritul textului originar.
4. -interpretarea textelor sanskrite
Interpretarea unui text în limba şi alfabetul sanscrit
pretinde cunoaşterea temeinică şi în fond a învăţăturilor ori-
ginare ale cultului vedic.
Interpretarea textelor sanskrite exclusivă în relaţia
sunet-obiect, noţiune, similar specificului textelor din limbile
europene, duce inerent la rezultate simpliste şi eronate.
DACIA
magazin
Conform menţiunii făcute de către Sergiu Al.George, numai
însuşirea limbii sanskrite în forma ei literară (Limbă şi gân-
dire în cultura indiană, Ed.ştinţifică şi enciclopopedică, Buc.,
1976) necesită cel puţin 40 de ani.
Procesul de alterare a evenimentelor istorice reale
s-a produs chiar de la început, de când transmiterea nu
s-a mai făcut oral iar persoanele în cauză nu au avut nivelul
de cunoştinţe şi capacitatea de a trăi stările similare celor
trăite de către cei participanţi la evenimente. În acest fel,
drept consecinţă, cele relatate au fost incontinuu distorsio-
nate. In acest caz, în transmiterea şi interpretarea lor, tex-
tele nu au putut reda decât numai caracterul lor literar. Este
ceea ce istoriografia occidentală redă în lucrările sale.
Pitagora, conform izvoarelor trace, „adept al
înţelepciunii trace”, citat de către V. Lovinescu, reco-
manda insistent transmiterea exclusivă orală a învăţă-
turilor primite de la aryeni, apoi la urmaşii lor (traco-
geto-daci, celţi, „germanici”). Tradiţia a fost îndelungat
transmisă şi urmaşilor lor, prin cultura populară, vala-
hilor răspândiţi în întregul areal european.
Aceste capacităţi se obţin în aşramuri, prin trans-
miterea numai orală a datelor, nu numai pe bază de noţiuni,
ci şi prin stări emoţionale, precum şi „trăirea” stărilor gene-
rate de către acestea prin formele rituale vedice.
În cazul armelor Astra, acest deziderat nu se
putea realiza decât numai prin ritualul Upasana. Acest ritual
este practicat curent şi astăzi în hinduism.
BIBLIOGRAFIE
1***Srila Prabhupada
2***Srimad Bhagavatam Mahapurana
3.***Sanatana Dharma
4. Costian Dan, Adevărul despre Yoga, Ed.Cristophor Style,
Buc.,1993
5.Talbot Michael, Universul Holografic, Ed.Cartea Daath-Publish-
ing House, Buc., 2004
6.http://cleandugan.com/Agni+Astra
7. http://en.wikipedia.org/wiki/Astra (weapons)
8. http:// en. wikipedia .org/wiki/Brahmastra
9. http://en.wikipedia/wiki/nicolae-tesla
10. http://en.wikipedia/wiki/prana
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Upasana...
12. http://spokensanskrit.de/ dictionary (on-line)
13. http://spokensanskrit.de/Upasana
14. http://thaiexotictreasures.com/meditation
15.http://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=anwers.yah
oo.com/question/ind-divineweapons.puranas.html
16. http://usmg3.mail.yahoo.com/neo/lanch?rand=2keba6478tca
17. http://www.energia libera.net/Ce-este–vidul/energia–vidului.html
18.http://www.indiandivine.org/330-brahmastra-other-divine-
weapons-puranas.html
19. http://www. urban iulian.ro/2009/10/17/cele-mainoi-mari-
mistere-ale-ştiinţei
33
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI

ELEMENTE DE TOPONIMIE
– din vol. Comunitatea românească din estul Serbiei* –

Ionelia Toarcă
Studierea toponimiei a apărut ca o nece-
sitate obiectivă, ea furnizând prin vocabularul
său, informaţia transmisă de ţinutul respectiv sub
nenumărate faţete, aceasta constituindu-se ca
un martor al zonei studiate, în dimensiunile ei
spaţiale şi temporale. Numirea, denumirea, re-
numirea locurilor pot spune multe despre im-
pactul societăţii asupra învelişului forestier,
valorificarea resurselor de subsol, formarea
reţelei de aşezări, despre condiţiile şi motivele
modificărilor survenite de-a lungul istoriei în
nomenclatorul localităţilor unei ţări.1
Principalele categorii de toponime găsite
în documente provenind din cancelaria otomană,
hărţi medievale şi moderne, însemnările de călă-
torie ale unor istorici, geografi, militari sau simpli
călători străini şi români prin zonă, articole şi
monografii, scrise fie de oameni ai locului, fie de
cercetători străini, la care se adaugă şi propriile
informaţii culese în timpul deplasărilor pe teren,
efectuate în ultimii ani în aşezările româneşti din-
tre Timoc şi Morava, sunt oiconimele, morfoto-
ponimele, hidronime, hileonimele. Din punct de Occidentală – teritoriul tracilor dintre Morava şi
vedere structural, există două tipuri de toponime: Timoc);
nume simple, provenite de la un singur element, - toponime, provenite din apelative (Bor-
sau compuse din două sau, mai rar, din trei ele- deie-sat, format numai din bordeie, în timpul tur-
mente. cilor; satul Sămuni – locul lespezilor de piatră pe
Numele simple provin de obicei de la o care se dă sare la vite; Ceret – loc cu cer; Periş
trăsătură proeminentă (munţii Ştirbiţi, Măgura, – loc cu peri).
Coarna, Culme). Numele compuse sunt formate Toponimele zonei au la origine o varietate
dintr-un element adjectival şi unul topografic de limbi: o posibilă tracă, latină, română, turcă,
(Culme al mic, Cotu lui Milcu, Glămia Povâşcii, germană, slavă. Fiecare din aceste limbi a con-
Cracu lipei, Dealul Mare, Valea Cârşenilor, Între tribuit cu noi toponime şi a influenţat forma to-
văi) sau ce ţine de obiceiurile din zonă. Topo- ponimelor deja existente.
nimele simple şi compuse constituie majoritatea Toponime din perioada tracă. În trecut,
numelor de locuri din arealul moravo-timocean. zona era cunoscută sub numele de Tribalia, de-
Din punct de vedere funcţional există numire provenită de la tribali – populaţie de
două tipuri de toponime: neam tracic (după Strabon, Diodor etc.) sau iliric
- antroponime, cele care provin de la (după Ştefan din Bizanţ), atestată aici încă din
nume de oameni (satele Radujevac, Popovac) sec. VII-III î. Hr.2.
sau de la nume de triburi (de exemplu Tribalia Populaţia tracică de aici a început să fie

34

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre,
romanizarea începând în ultimele decenii ale erei
trecute şi terminând în anul 15 d. Hr.
Toponime din perioada romană. În are-
alul studiat, în categoria toponimelor de origine
latină, mai cunoscute se înscriu hidronimele,
care sunt şi limitele acestei zone.
Fluviul Dunărea se poate constitui drept
cel mai important hidronim la nivelul regiunii,
cunoscut din timpuri istorice, sub numele de
Danubius/Danuvius în perioada latină, în timp ce
geto-dacii l-au numit Donaris. Popoarele slave
l-au numit Dunav, fie Duna, fie Dunavis. Pornind
însă de la terminologia latinească Danuvius, se
consideră a fi element de provenienţă celtă dânu
(fortis), dar vechiul nume traco-getic Donaris
(reprezentând, probabil, o transformare a lui
Dunavis), care într-o perioadă mult mai târzie a
devenit Dunaris. Destul de importantă şi bine fi-
xată este şi explicaţia lui D. Puşchilă, (preluată
de I. Conea şi L. Badea (2005), prin care se ar-
gumenta originea românească a fluviului
Dunărea din aromânul Duna, la care adăugăm
apelativul românesc „rea”.
Velika Morava Mare este un alt hidronim
important, denumit de romani Margus, fiind cel
mai mare sistem hidrografic din Serbia.
Râul Timoc este râul ce desparte Serbia
de Răsărit de vestul Bulgariei. Denumirea lui de-
rivă din vechea denumire latinească: Timacus3,
dar neputându-se traduce, sârbii au convenit să
înlocuiască „c”-ul latin cu „k” ruso-germanic.
Râul Pec (Pek)/Pecus poartă nume latin,
ce vine de la „pecus, pecoris”, care înseamnă
oaie4. Din vremea aceea şi până azi, în ţinutul
acesta, îndeletnicirea de bază a populaţiei este
aceea de creştere a oilor şi a vitelor.
În privinţa munţilor Homolje, sunt câteva
interpretări în ceea ce priveşte originea numelui:
numele ar proveni din limba română „omul/omu-
lui”; o altă explicaţie arată că ar veni din cuvântul
slav „hlm”, ce înseamnă deal, munte; pe când a
treia ipoteză sugerează că numele ar proveni de
la un tip de brânză de capră sau oaie, pe care
slavii o produceau aici5.
Alte nume ale latinizării zonei se găsesc
şi în denumirile aşezărilor:
Oraşul „Kladovo” (Ƙπαəοβο) în limba
sârbă este cunoscut în română ca „Cladova”, iar
în limba germană „Kladowo” sau „Kladovo”. În
timpul Imperiului Roman, numele oraşului a fost
„Zanes”, în timp ce fortificaţiile au fost cunoscute
DACIA
magazin
ca „Diana” şi „Pontes” (de la grecescul „pontos”
– „mare” sau latinescul „pontem” – „pod”). Mai
târziu, slavii vechi au fondat aici o aşezare, care
a fost numită Novi Grad (Ηοβu Γpaə), în timp ce
otomanii au construit aici o cetate numită „Fetis-
lam”. Numele Kladovo de astăzi a fost menţionat
pentru prima dată în 1596 într-un document mi-
litar austriac. Există mai multe teorii cu privirea
la originea numelui actual al oraşului6: În confor-
mitate cu o teorie (Ranka Kuic), numele oraşului
derivă de la cuvântul celtic „kladiff”, care
înseamnă „cimitir”. Conform altei teorii (Ranko
Jakovljevic), denumirea provine de la cuvântul
„klad” (un dispozitiv folosit pentru închiderea oa-
menilor). Conform teoriei a treia, numele este de-
rivat din cuvântul slav „kladenac”, care înseamnă
„bine” sau din cuvântul slav „klada”, care
înseamnă „ciot”. Există, de asemenea, o teorie
care spune că numele oraşului derivă de la
voievodul Glad, care a domnit peste această
regiune în secolul al IX-lea.
Pentru oraşul Negotin, există teza de
origine slavonă: proto-slavicul „něga” înseamnă
„grijă” şi sufixul „-ota/-otina” înseamnă „acţiunea
suferită sau efectuată”, dându-i semnificaţia, de-
numirii de Negotin „ca un loc de refugiu pentru
vindecare”. În sprijinul acestei ipoteze vine şi fap-
tul că oraşul istoric este situat în mijlocul mlaş-
tinilor. Există, de asemena, ipoteza originii latine
a numelui, ca loc de negustorie (în spaniolă „Ne-
gocios”), precum şi faptul că Negotin este într-o
regiune cu prezenţa unei semnificative minorităţi
vlahe (români). În cele din urmă, „Negotin” poate
a fost derivat din cuvintele celtice „neges” şi „tin”,
însemnând „cetate de război”7. Ca aşezare,
oraşul Negotin este menţionat pentru prima oară
în 1530.
Cetatea Taliata din perioada romană a
devenit oraşul Donji Milanovat. De la înfiinţarea
sa, iniţial pe o insulă a Dunării, în sec. XIX, oraşul
a fost mutat de două ori. În 1830, din cauza inun-
daţiilor frecvente, prinţul Miloş a ordonat ca
oraşul să fie mutat pe malul drept al Dunării, ast-
fel fiind primul oraş din Serbia construit după un
plan de urbanism. După construirea hidrocen-
tralei Djerdap/Porţile de Fier în 1970, oraşul a
fost mutat din nou, în locaţia sa prezentă.
Cuppae, un bastion în timpul romanilor
(sec. I-VI), transformat apoi în oraşul Columbria,
în latină, 554/5 AD8, a devenit peste timp, oraşul
Golubac (Голубαц) în sârbă, în română Golum-
bei sau Columbaci, în limba maghiară ca Galam-
35

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
bóc şi în turcă ca Güvercinlik, ceea ce înseamnă
„porumbar”. Numele actual este derivat din
golub, cuvânt de origine sârbă pentru „porumbel”
şi este, prin urmare, adesea tradus ca „oraşul de
porumbei”.
După Cristea Sandu Timoc denumirea de
„muscă columbacă” din legenda Iovan Iorgovan
ar proveni de la numele oraşului: „legenda spune
că musca columbacă de la Galubăţ (din stânca
Babacaia), de atunci îşi are originea”9.
Cetatea romană Viminacium, situată pe
teritoriul satului Stari Kostolac şi Drmno, la 13 km
de la Kostolac, a fost tabără militară romană şi
capitala provinciei Moesia Superior.
Site-ul arheologic ocupă un total de 450
de hectare. Oraşul datează din secolul I AD şi
conţine vestigii arheologice de temple, străzi,
pieţe, amfiteatre, palate, hipodromuri şi băi ro-
mane. Acesta se află pe drumul roman Via mili-
taris.
Gamzigrad (sârbă: Гамзиград, latină:
FELIX ROMVLIANA) este un sit arheologic din
sec. IV A.D. şi staţiune balneară, situat în
apropierea oraşului Zajecar şi aflat în Patrimoniul
Mondial UNESCO10. Este locaţia unui complex
de palate şi temple antice romane Felix Romu-
liana, construit de împăratul Galerius (născut în
această zonă) în memoria mamei sale Romula.
Principalul domeniu acoperă 10 de acri (40.000
m). Dintre cei 80 de împăraţi romani, 40 au fost
de origine traco-iliro-dacă11.
Oraşul Horreum Margi (horreum: Grânar,
Margi: Morava), însemnând „Grânarul Moravei”,
a fost fondat de către romani ca un fort, pe dru-
mul de la Constantinopol la Roma, unde se tra-
versează râul cunoscut acum sub numele de
Velika Morava. Acesta a servit drept bază mili-
tară romană, a avut o fabrică de scuturi şi a câşti-
gat statutul de municipium înainte 224AD12.
Românii din zonă îl numesc Podu Nou, însă, sub
stăpânire slavă, a devenit cunoscut sub numele
de Ravno („plat”), deoarece râul pe care este
aşezat trece printr-o vale plată. Actualmente
oraşul este cunoscut sub numele de Čuprija,
nume ce provine de la cuvântul „köprü” din turcă
şi înseamnă „pod”, acesta fiind dat de turci în tim-
pul stăpânirii lor.
Alte aşezări de mai mică importanţă, care
s-au păstrat din epoca romană sunt: satul Ram,
în apropiere de Viminacium, ce ar proveni de la
numele de Roma, sătenii spun şi azi: Râm; Mu-
nicipium a devenit Calişte; Idimus – Medvegea;
DACIA
magazin
Pontes – Castellum, iar în 1856 devine Costol;
Caput Fossae – satul Techia de astăzi.
Toponime româneşti. Până în secolul
XVIII, teritoriul cuprins între râurile Timoc şi
Morava, abundă de denumiri româneşti, perma-
nenţa elementului românesc fiind susţinută şi pe
baza toponomiei, chiar dacă istoricii bulgari şi
sârbi nu o admit. Unii dintre aceştia presupun o
migrare a românilor din Banat şi Ţara
Românească în sec. al XV-lea, alţii în sec. al
XVI-lea sau mai degrabă în sec. al XVII-lea şi al
XVIII-lea.
În ţinutul iniţial al Cranei (teritoriul cuprins
între râul Timoc, munţii Deli Iovan, Veliki Greben
şi Miroci) şi kliuc (cheia), frecvenţa denumirilor
româneşti este mult mai mare, decât înspre
Valea Moravei, unde întâlnim deja un amestec
de toponime româneşti cu sârbeşti, cele din
urmă fiind majoritare. Motivul este acela că teri-
toriul dintre Valea Timocului cade în stăpânire
sârbească relativ târziu (1833), faţă de teritoriul
cuprins între râul Pek şi Morava, care, însă, din
secolul al XII-lea ajunge sub stăpânirea sâr-
bească, chiar şi vremelnică, procesul de dez-
naţionalizare fiind unul de durată.
În sec. XIV urmele vlahilor dintre Timoc şi
Morava se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale
ţărilor sârbe.
Silviu Dragomir găseşte 39 de docu-
mente sârbeşti ce îi menţionează pe vlahi, unul
din sec. XII, un hrisov sârbesc fiind chiar din tim-
pul lui Stefan Nemanja 1198-119913.
În cuprinsul regiunii, Vâlsan consideră că
ar fi existat nu mai puţin de 250 de denumiri de
sate alcătuite din cuvântul vlah, afară de alte de-
numiri de râuri, munţi şi chiar ţinuturi întregi (Stari
Vlah)14.
În Karte von dem Konigreich Servien –
hartă militară austriacă din 1717 şi după raportul
exarhului mitropoliei din Belgrad, cu numele de
Maksim Radkovic, privitor la situaţia bisericilor şi
mănăstirilor dintre Morava şi Miroci, întocmit
după vizitarea lor în anul 1733, apar satele Bo-
letin şi Colubina – Golubina.
Tot G. Vâlsan citează o serie de hărţi
vechi din sec. XVIII, ce abundă de denumiri
româneşti15. Astfel, la 1723, acesta notează
munţii Ştibiţi, Deli-Ion, pârâul Alb, satul Costeşti.
La 1769: Bătuţa, Vâltura; la 1799: Cotu Timoc,
Stâna, Cestuga. De asemenea, nici hărţile tomo-
grafice austriece 1:200.000, publicate în preajma
anului 1900, sau publicaţiile de Vârşeţ, Orşova,
36

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
Kraguievăţ şi Zajecar nu erau lipsite de topo-
nimie românească. Iată câteva numiri extrase,
dintre care cele de munţi abundă: Tâlva Budii,
Tâlva Scoruşului, Cornet, Grâpciunea, Malinicu,
Cârşu, Straja, Busur, Culme, Tâlva Făget, Cul-
mea al mic, Cracu Lipei, Piatra Neagră, Mas-
tacăn, Curmătura, Porumba, Gorun, Tâlva lui
Bălaş, Stupina, Văcari, Cornet, Faţa lui Bui, Cus-
ture, Tâlva Înaltă, Dealul Mare, V. Cârşenilor,
Între văi.
Denumiri curat româneşti întâlneşte şi
Giuglea: satul Văiuga, derivat din vale, numirea
fiind dată după locul unde e aşezat; satul Sănumi
– locul, lespezile de piatră de pe care se dă sare
la vite, el fiind un sălaş pe dealurile de lângă
Povârşca. Ceret – loc cu cer, arţar, Periş – loc cu
peri, care sunt presăraţi peste tot în Craina, în
apropiere de Geanova16.
Unele denumiri româneşti de munţi (Ştir-
biţi, Vâscul, Deli Ion, Văile Severineşti, Costeşti,
Podişor, Casa Verde, Culmea lui Milcu), râuri
(Cotu Timoc, Pârâu Alb) şi sate (Oriştioara,
Costeşti, Vlaşca, Clodul-Cladova, Bătuţa,
Vlaseţu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlaşchi
Dol, Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga), care
se regăsesc reproduse în hărţile austriece de la
începutul şi sfârşitul sec. XVIII (1769-1789),
lipsesc aproape total din hărţile sârbeşti de mai
târziu, unele fiind greşit transmise, altele falsifi-
cate în mod intenţionat, iar cele mai multe nefiind
trecute deloc17.
Pentru oraşul Zaicear, există două păreri
privitoare la originea denumirii. Prima merge pe
ideea că denumirea ar fi de origine turcă. Cea
de-a doua părere spune că numele oraşului ar fi
de origine românească, format din sintagma „Zăii
cer”[un sacrificiu, o ofrandă], cu alte cuvinte: „Zeii
cer”18. Locuitorii oraşului îşi cunosc şi astăzi
oraşul sub numele de Zăiceri19.
Ţinutul dintre râurile Timoc şi Morava,
fiind un ţinut de margine, dar şi de legătură între
două mari unităţi geografice, este în acelaşi timp
şi un ţinut de amestec al populaţiei.
La sfârşitul sec. VII, dominaţia romano-
bizantină cedează sub presiunea slavilor, iar la
sfârşitul sec. XIV (1396), Imperiul Otoman îşi im-
pune stăpânirea asupra zonei, până în sec.
XVIII. Apar în perioada turcească toponime noi
ca: Baragim, actuala localitate Paracin, Kara
Burum – Crna Reka, Gurusa, care din anul 1833
va fi transformat în Gurgusova, ca, mai apoi, în
Kniajevac.
DACIA
magazin
Toponime din perioada otomană.
Kadân Konak (Casa Cadânelor) – locul de re-
laxare pentru cei mai înstăriţi, va deveni Miloşeva
Kula.
Originea numelui Oraşului Majdanpek,
renumit pentru minele de cupru încă din antichi-
tate, este bazat pe cuvântul majdan (din turcă –
madan/mină) şi râul Pek, deci mina de pe râul
Pek. De-a lungul istoriei, minele, intens ex-
ploatate, s-au dezvoltat, fiind în stăpânirea mai
multor proprietari: cehi, belgieni, austrieci.
___________________
1
Ion Nicolae, Bogdan Suditu, (2008), Toponimie
românească şi internaţională, Editura Meronia, Bu-
cureşti, p. 3
2
***, (1996), Dicţionar de istorie veche a României,
Bucureşti, p. 584.
3
John Boardman, (1996), The Cambridge Ancient
History, Vol. 10, p. 579.
4
După Sandu Cristea Timoc.
5
Kostic Stanko, http://homoljetourism.org/homolje/
index.html
6
Statistical Office of Serbia. Municipalities of Serbia,
2006
7
Prof. Dr. Ranka Kuić of the Philology Faculty of the
University of Belgrade „Red & White-Serbian-Celtic
Parallels” (Crveno i belo – srpsko-keltske paralele,
Glas srpski, Banja Luka, 2000).
8
Notitia Dignitatum, the Synekdêmos and Prokopios’s
Buildings IV.v.-vii, x
9
Sandu Cristea Timoc, (1967), Cântece bătrâneşti şi
doine, Editura pentru literatură, Bucureşti, p. 42.
10
http://whc.unesco.org/en/list/1253
11
Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în „Istoria
românilor”, Bucureşti, Europa Nova, 1994, p. 46.
12
Arnold Hugh Martin Jones, The later Roman Em-
pire: a social economic and administrative survey, p.
284-602.
13
Silviu Dragomir, (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-
XV, Bucureşti, p. 286.
14
George Vâlsan, op. cit., p. 17.
15
N. M. Popp, (1941), Craina – O verigă a spaţiului
etnic românesc, Bucureşti, p. 134-135.
16
George Giuglea, (1911-1912), Românii din Serbia,
Anuarul de geografie şi antropolie, anul II, Bucureşti,
p. 48.
17
Th. N. Trâpcea, op. cit., p. 125.
18
Este vorba de o etimologie populară.
19
Este denumirea pe care o folosesc românii din
zonă, în vorbirea zilnică.
__________
* Editura Semne, Bucureşti, 2012, pg. 120
37

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012
IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR
Brâncuşi 2012 –
sesiune de comunicări la Buzău
Grupul de dacologie din Buzău, având concursul
unor instituţii judeţene de cultură, a organizat în ziua de 11
octombrie a.c. o sesiune de comunicări a zece autori bu-
zoieni dedicată lui Constantin Brâncuşi.
Acţiunea s-a desfăşurat în frumosul hol al Bi-
bliotecii judeţene „Vasile Voiculescu”, plin de participanţi, în
majoritate elevi de la colegiile din Buzău, unde profesorul
Sorin Burlacu, directorul Bibliotecii, generoasa gazdă a
manifestării, a rostit cuvântul de deschidere.
Din prezidiu au făcut parte şi profesoara Georgeta
Pâslaru, cu merite în activitatea locală de dacologie, precum
şi părintele profesor dr. Mihail Milea, preşedintele Fundaţiei
„Sf. Sava de la Buzău”, scriitor şi animator de seamă al unor
DACIA
magazin
Ing. Eugen Ciobanu,
Buzău
manifestări culturale, umanitare şi patriotice în teritoriu şi
nu numai. Îl menţionăm şi ca iniţiator al proiectului în deru-
lare „Satul dacic de la Năieni”.
Lucrările, selectate şi prezentate şi la al 13-lea
Congres Internaţional de Dacologie, care a avut loc în vara
aceasta la Târgu Jiu ca omagiu adus lui Constantin Brân-
cuşi la 55 de ani de la plecarea lui în tărâmul umbrelor, au
dezvăluit aspecte deosebite din viaţa şi creaţia „părintelui
sculpturii moderne mondiale”.
Profesorul Valeriu Şuşnea, directorul Filialei
Judeţene a Uniunii Artiştilor Plastici, a susţinut o interesantă
prezentare a operei brâncuşiene, oferind ascultătorilor in-
formaţii deosebite chiar de la salonul artistului de la Muzeul
Artei Moderne din Paris, pe care l-a vizitat de curând. Nu a
omis nici relatarea istoriei „Rugăciunii” din ansamblul rea-
lizat la Buzău de marele sculptor…
Autorii şi-au expus comunicările, răsplătite cu
aplauzele participanţilor, mulţi dintre ei chiar colegi de-ai lor,
în acordurile discrete ale unei benzi sonore potrivit alese,
iar pe ecranul sălii s-au proiectat imagini din viaţa şi opera
marelui Brâncuşi.
S-a distribuit, graţie sponsorizării ing. Gheorghe
Tuzu, şi revista „Dacia Magazin”, cuprinzând sinteza lu-
crărilor de la sus-numitul Congres, incluzând şi pe cele ale
prezentatorilor din această sesiune.
A fost o acţiune reuşită, plină de învăţăminte şi cu
adâncă reverberaţie în sufletele adolescenţilor mai ales,
căci au trăit cu toţii sentimentul de mândrie pentru înaltele
valori artistice ale trecutului nostru.
38
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY 11. Eugenia Semenciuc
Dr. Napoleon Săvescu Spania - Madrid
21-26 Broadway, New York 11106 USA Telefon: 00346 440 65 372
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 12. Societatea Culturală Română „Dacia”
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Plushckis Nicolae - preşedinte
2. Ilie Enciu, director DRIS Republica Kazahstan
str. Arbustului nr. 2B 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14
Bucureşti, sector 2 Telefon: 7212/42-14-85, 476848
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 Mobil: +77012189472, +77776931280
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Telefon: +40743939727
Prof. Aurel Manole E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , 13. Uniunea Scriitorilor din Moldova
Jud. Galaţi Mihai Cimpoi - academician, preşedinte
Tel. 0754022616 Calea Ieşilor, nr.6, Chişinău, Republica Moldova,
4. Clinica de Medicină Integrată, MD-2069, tel./fax: +373 22 211818; +373 22 211677
Dr. Corneliu Băbuţ Telefon: 00373 22 333 007
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Mobil: 00373 69 14 78 00
5. Ing. Eugen Ciobanu E-mail: mihaicimpoi@mail.ro
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 14. Comunitatea Românilor din Serbia
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 (Zajednica Rumuna U Srbiji)
6. Asociaţia Culturală Craidava, Ion Cizmaş - preşedinte
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300
Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Oraş: Vrsac, Serbia
Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8 Telefon: +381 13 837 336
Craiova, Jud. Dolj Mobil: +381 63 38 22 23
Tel. 0765211880 E-mail: comunitatea@gmail.com
7. Rodica Florea www.comunitatea-romanilor.org.yu
str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5 15. Ion Gâju - preşedinte Marisdava
Deva, jud. Hunedoara Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17
8. Gheorghe Mihăilescu Târgu Mureş, jud. Mureş
str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12, Tel: 0721 59 48 79
cod. 900538 16. Vladimir Brilinsky -
Constanţa, jud. Constanţa preşedinte Filiala Transilvania,
9. Domniţa Raţiu Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Deva, jud.. Hunedoara
Braşov, jud. Braşov Telefon: 0254 223 853
10. prof. Alexandru Stan, e-mail: malus_dacus @yahoo.com
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, 17. Filiala Getia Minor – Tulcea,
CH-1800 Vevey 1. Preşedinte Nicolae Nicolae
Tel. 004021 944 93 36; Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
E-mail: titanget@hispeed.ch Tel. 0729011003, 0752104184, 0372707308
Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia e-mail: getiaminor@yahoo.com

39
 DACIA
Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012 magazin

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de con-
tact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau
toate în acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,
cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

I. EDITORIAL: Mihai Popescu: Dacismul ca 1 7. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi văzduhul (2) 23
reacţie la exagerările latiniste 8. Mioara Căluşiţa-Alecu: Scrieri vechi 26

S 9. Eugeniu Lăzărescu: De la ritualul vedic 28

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Limba
U arhaică a spaţiului carpato-dunărean (2)
2. Constantin Olariu-Arimin: Carpaţii – baştina
M
neamului emeş/sumerian
3. Gheorghe Şeitan: Dacii şi secuii
4. Silviu N. Dragomir: Insula Şerpilor – un
upasana şi arma zeilor – astra – la energia
2 punctului zero şi energia liberă, ale lumii ştiinţifice
7 III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI
1. Ionelia Toarcă: Comunitatea românească din 34
12 estul Serbiei
17

A ostrov românesc furat .

5. Eugen Costel Popescu: Amazoanele 18
IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A
FILIALELOR
6. Alexandru Busuioceanu: Un episcop din 19 1. Eugen Ciobanu: Brâncuşi 2012 – sesiune 38
R Galicia şi altul din Dacia: Martin din Dumio şi
Nicetas din Remesiana
de comunicări la Buzău

IV. ADRESELE DISTRIBUITORILOR 39

40
 SERVICII OFERITE DE EDITURA
editura
- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
- Proiectare coperta, pregatire grafica
Www.karograf.ro - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)
- Promovarea cartii online
Tulcea,
- Sprijin pentru autorii incepatori
Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1
telefon: 0240 526046 , 0741436128
 Preţ: 3,50 lei
5$ pentru străinătate