UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

PORTOFOLIU ADMITERE

FACULTATEA DE LITERE

PROGRAMUL DE MASTERAT:
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – IDENTITATE ÎN
MULTICULTURALISM (frecvență redusă)

NUMELE LUCRĂRII:
Balcanismul – matrice culturală pentru literatura română
modernă

CANDIDAT: PUI (MANASOIU) MONICA-EMILIA

 Balcanismul – matrice culturală pentru literatura română modernă

1. Literatura modernă română – Nostalgiile identităţii româneşti

1.1. Estetica modernistă – programe, principii, idei
1.2. Balcanism – avangardism
2. Mentalităţi balcanice în literatura română
2.1. Dominante tematice şi stilistice
2.2. Trecutul, livrescul – istorie şi mit
2.3. Ambiguitate, aluzie, ironia, parabola, mitul
2.4. Reprezentanţi ai balcanismului literar românesc

1. Literatura modernă română – Nostalgiile identităţii româneşti

1.1 Estetica modernistă – programe, principii, idei
„N-am pornit Sburătorul sub ocrotirea unei formule literare. Nu cred c-am ieşit încă din
epoca luptelor literare. Cred că a venit însă vremea unei reculegeri şi a unui ecletism luminat
în domeniul felurit al artei. Nu e revistă mai de seamă în Apus care să nu fi ajuns la această
concepţie matură şi aşezată. Peste curentele necesare ca fermente de viaţă trebuie şi o operă
de armonizare.
„Programul Sburătorului, astfel scriam în primul lui număr, va ieşi din talentul
colaboratorilor lui.” Şi după jumătate de an de străduinţe, sunt bucuros că pot oferi cititorilor,
ca îndreptăţire, o tablă de materie din care vor putea vedea că, în împrejurările de acum şi cu
talentele pe care le avem, Sburătorul nu putea da o literatură mai bună”. 1
Modernizarea culturii române s-a realizat în esenţa ei datorită eforturilor literaturii si
criticii literare. Cercetarea istorică a început să se practice, ca demers ştiinţific, abia către
finele secolului al XIX-lea, datorită unei generaţii Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Ioan
Bogdan realmente înzestrată. Ştiinţele sociale au fost practic inexistente înainte de cercetările
de teren iniţiate în perioada interbelică de Dimitrie Gusti sau de studiile lui Henri H. Stahl.
Cât despre filozofie, cu toate strădaniile, altminteri lăudabile, ale lui Vasile Conta sau Mircea
Florian, abia in cazul lui Lucian Blaga se poate vorbi despre o operă cu adevărat originală.
Noile formule critice îşi găsesc, la începutul secolului al XX-lea, exponentul cel mai avizat în

1
Eugen Lovinescu, în Sburătorul, an I, 1919, nr. 26 din 11 octombrie
persoana unui nou critic literar: Garabet Ibrăileanu. În volumul său „Spiritul critic in cultura
română” (1909), autorul poporanist punea modernizarea culturii române pe baza imitării
modelelor occidentale, insistând asupra faptului ca imitaţia nu s-a produs în mod necritic, ci în
două formule simbolice: spirit inovator şi cel critic, manifestate distinct în provinciile istorice
ale Vechiului Regat. Cu alte cuvinte, tradiţiile culturale locale şi spiritul locului sunt
răspunzătoare de modul în care a fost adaptată modernitatea.
Însă cea mai elaborată analiză critică a culturii române avea să fie realizată în perioada
interbelică de către, evident, tot un critic literar, Eugen Lovinescu. În sugestiv intitulatul său
volum Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1926), Lovinescu acordă un rol central
imitaţiei în ecuaţia modernizării, cu diferenţa semnificativă că formele îşi creează treptat
conţinutul, iar procesul de imitare şi adaptare a formelor occidentale este numit sincronism.
Pentru Lovinescu, „forţele revoluţionare” liberale au fost cele care au generat impulsul
modernizator, în timp ce „forţele reacţionare” conservatoare au căutat să limiteze acest
proces. Ceea ce este nou şi viu în cultura românească se datorează tocmai acestei confruntări
şi câştigului de cauză pe care l-au avut până la urmă reprezentanţii taberei liberale. Spre
deosebire de predecesorul său, Maiorescu, care a ştiut să-şi convertească prestigiul intelectual
în capital politic, prestigiul lui Lovinescu, profesor, critic şi istoric literar, promotor şi
conducător de cenaclu, a fost cel care s-a răsfrânt asupra teoriilor sale.
Eugen Lovinescu a fost o figură singulară într-o epocă preocupată până la exces de
definirea specificului naţional. Două manifeste intelectuale au marcat, în enclava identitară
interbelică, parcursul şi crezul unei generaţii. Primul este celebrul Itinerariu spiritual, scris de
nu mai puţin celebrul Mircea Eliade, în 1927, care făcea apologia „adevăratelor valori" ale
noii generaţii: autenticitatea, experienţa, trăirea existenţei, spiritualitatea. Al doilea este
Manifestul crinului alb, scris de Petre Pandrea şi publicat în revista Criterion în 1934, ce
anunţa o nouă epocă creatoare şi o nouă generaţie în cultură. Se găsesc în cele două texte
originile intelectuale a ceea ce mai târziu avea să se numească Şcoala de la Păltiniş, în
prelungirea căreia o bună parte a culturii româneşti se află aşezată şi astăzi. Acestor texte li se
mai pot adăuga obsesiile ortodoxiste ale lui Nichifor Crainic şi figura de spiritus rector a lui
Nae Ionescu, cu deosebita influenţă în formarea şi evoluţia intelectuală a tinerilor Mircea
Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu. Toate aceste confruntări şi mize
intelectuale, alcătuiesc tabloul unei epoci în care cultura română s-a străduit să-şi depăşească
propriile limite şi să acceadă la universalitate.
Modernismul apare ca urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu asupra dezvoltării
literaturii şi se referă la principalele elemente înnoitoare, în poezie, proză, critică, pe care
doctrina lovinesciană le propune. Modernismul românesc s-a constituit în jurul revistei
Sburătorul (1919-1922 şi 1926-1927), apărută sub direcţia lui E. Lovinescu, în paginile căreia
au debutat cu poezie, proză şi cronici literare, tineri precum: Ion Barbu, Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Ilarie Voronca, Tudor Vianu, George Călinescu ş.a.
Principalele cărţi de doctrină ale lui E. Lovinescu sunt: Istoria literaturii române
moderne (3 volume, 1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (5 volume, 1926-
1929)
În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al
veacului, explicat prin factori morali şi materiali, care imprimă un proces de omogenizare a
civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. În condiţiile în care există
decalaje între civilizaţii, cele mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor
avansate. Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale
civilizaţiei superioare, apoi, după implantare, se stimulează crearea unui fond propriu.
Teoria imitaţiei era preluată după francezul Gabriel Tarde, psiholog şi sociolog, care
explica viaţa socială prin interacţiunea reacţiilor sufleteşti. Extinzând observaţii juste de la
nivelul individului (care se formează, într-adevăr, în prima parte a existenţei sub influenţă,
deci prin imitaţie) la nivelul societăţii teoria este deficitară prin faptul că nu acordă suficientă
atenţie factorilor interni, fundamentali pentru evoluţia oricărui fenomen.
Analizând faptele politice ale civilizaţiei româneşti. Eugen Lovinescu consideră că
modernizarea a început după pătrunderea în ţările române, la începutul secolului al XIX-lea, a
ideilor inovatoare din Europa. Societatea românească a întors spatele inerţiei orientale şi,
preluând formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui modernism. Fenomenul
„formelor fără fond”, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de E. Lovinescu, dar
criticul Sburătorului îl socoteşte inevitabil şi creator: formele pot să-şi creeze uneori fondul,
susţine el, spre deosebire de Titu Maiorescu. România modernă ar fi fructul acestui proces şi
el s-a realizat în ciuda opoziţiei forţelor conservatoare. E. Lovinescu propune eliminarea
rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul
veacului.
Principiul sincronismului în literatură însemna în mod practic acceptarea schimbului
de valori, a elementelor care conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba
de o imitaţie servilă, de un împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o
formulă estetică viabilă, în pas cu evoluţia artei europene.
Prin modernizare, E. Lovinescu înţelege, în fond, depăşirea unui spirit „provincial”,
deci nu opoziţie faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu
conduce la combaterea factorului etnic în creaţia de cultură – pe care nu-l contestă - ci la
sublinierea necesităţii de înnoire.
În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, deci cu chiar
ritmul de dezvoltare a propriei societăţi, cu ideile, forţele şi problemele ei, sunt necesare, după
părerea lui Lovinescu, câteva mutaţii estetice în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau
în: trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie
urbană; cultivarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei
şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.
1.2 Balcanism – avangardism
Avangarda este o mişcare artistică specifică primelor decenii ale secolului al XX-lea,
care îşi propune să impună noi forme de expresie în dauna celor tradiţionale, considerate a fi
depăşite. Principala trăsătură a avangardei este negaţia, care tinde adesea să depăşească
teritoriul esteticului şi să devină un adevărat stil de viaţă, nonconformist, voit şocant. Spiritul
ludic va fi o formă mai puţin agresivă a negaţiei, dar tot atât de eficace.
Alte trăsături ale avangardei sunt: mobilitatea, teama de formulă ca expresie a
nemişcării. Artiştii se împotrivesc clasicizării, refuză capodopera, exaltă insuccesul.
Avangardă înseamnă experimentare. Odată depăşită faza iconoclastă, ea va contribui la
apariţia unor noi formule estetice, unei noi sensibilităţi pe care se va sprijini în bună măsură
arta modernă.
Avangarda se manifestă simultan în toate artele - literatură, artă plastică, muzică,
cinematografie, arhitectură etc. Din această cauză este greu de trasat o linie precisă între
diversele ei forme de manifestare.
Principalele curente ale avangardei sunt: dadaismul, cubismul, futurismul,
constructivismul şi suprarealismul.
2. Literatura română – mentalitatea balcanică
2.1. Dominante tematice şi stilistice
În literatura română, însuşiri ale mentalităţii balcanice regăsim la Nicolae Filimon,
Ghica sau Pann, dar şi la I.L.Caragiale, a cărui operă defineşte specificul unui mod de viaţă în
toată dinamica lui; balcanismul său începe cu un etnicism provincial, bazat pe specificul
muntean şi, chiar mai exact, bucureştean, eroul reprezentativ fiind Mitică. Şi studiul lui
Mircea Muthu despre balcanologie aduce noi dezvăluiri privind semnificaţia profundă a
termenului de balcanic şi vizează desprinderea de judecată comună, propunând o sferă de
analiză prin raportare la bizantinism si orientalism.
 2.2 Trecutul, livrescul – istorie şi mit
În perioada literară analizată de autor, trecutul este încă o prezenţă vie şi există
tendinţa refugiului în imaginar. Spaţiul balcanic desemnează o lume lipsită de speranţă,
proiectată în sfera tragicului, din care lipseşte uneori, paradoxal, chiar tragicul, aşa cum o
ilustrează problematica abordată - metafora puterii oarbe care conduce la autodistrugere (cum
este în „Principele”, de Ion Barbu), scene din primul război mondial (cum este in „Jocul cu
moartea”, de Zaharia Stancu). O imagine fulminantă a balcanismului nostru literar o întâlnim,
de exemplu, într-un poem dedicat câmpiei dunărene, extras din Pierdut în Balcania (Fănuş
Neagu): „Mirosea a scorniri de Asie, legănate - vânt sărat, a nămol furnicat de crabi şi peşti
puturoşi, dar mirosea mult mai pronunţat a pelin de Bărăgan”.
Utilizarea excesivă a livrescului ca sursă în poezia de după Ion Barbu ar avea o
explicaţie istorică, datorându-se abandonării involuntare a substanţei balcanismului în
favoarea clişeului. Analiza unor texte cum sunt cele ale lui Fănuş Neagu, D.R. Popescu,
Eugen Barbu sau Mateiu Caragiale permite conturarea unor trăsături care pot fi circumscrise
mentalităţii balcanice (o lume colorată, dominată de sentimentul inutilităţii, al zădărniciei
efortului uman, al existenţei umane în condiţiile unei stăpâniri străine, derizoriul ca modalitate
de viata, vorbăria ca dorinţă de comunicare, absurdul ca mod de existenţă). „Literatura
balcanică este în general o literatură a înţelepciunii, o încercare de a găsi misterul lumii prin
cunoaştere.” Analiza textelor permite conturarea unor trăsături pe care le putem circumscrie
mentalităţii balcanice: o lume pestriţă, colorată, neîncadrabilă în şabloane, dominată de
sentimentul inutilităţii, al zădărniciei efortului uman, al existenţei umane în condiţiile vitrege
ale unei stăpâniri străine, peste puterile omului de rând; zeflemeaua, persiflarea ca mod de
rezistenţă sau chiar de subzistenţă, derizoriul ca modalitate de viaţă, absurdul ca mod de
existenţă.
2.3. Ambiguitate, aluzie, ironie, parabola, mitul
Balcanismul literar, aşa cum zice şi Ovid S. Crohmălniceanu, ia naştere dintr-o
atitudine scriitoricească ambiguă, ambiguitatea rezultând din refuz şi acceptare, iar accentul,
când vorbim de balcanism literar, cade pe delimitarea unor procedee ca aluzia, parodia, ironia,
parabola, mitul, caracteristice prozei de tip modern. De asemenea, metoda comparată şi
intertextul va permite o mai bună înţelegere a specificului literar cultural al zonei balcanice,
precum şi la conturarea mentalităţii balcanice.
Aluzia este figura de stil care constă în a spune un lucru pentru a evoca prin el un altul,
cu care e asociat în mod tradiţional.
 Ambiguitatea este un fenomen de omonimie sintactică; din punct de vedere semantic,
ea rezultă din suprapunerea a ceea ce pare să spună un cuvânt sau o afirmaţie la o primă
abordare, faţă de ceea ce lasă să se înţeleagă la o analiză mai profundă. Suprapunerea poate
deriva dintr-o polarizare a sensurilor, din dezvoltarea acestora în două direcţii opuse, la
origine nediferenţiate. Ambiguitatea poate rezulta şi dintr-o greşeală de exprimare, dintr-o
construcţie echivocă din care un sens, explicit, se opune sensului evident voit de vorbitor: „Un
înţeles absolut diferit de cel propriu capătă, în corespondenţa lui Mateiu Caragiale cu N.A.
Boicescu termenul „bogumil” sau „bugomil”. Nu se mai referă la practica ereziei de inspiraţie
maniheistă, apărută prin secolul al XII-lea, în Bulgaria. A devenit un calificativ şi e aplicat
inşilor demni de cel mai crunt dispreţ pentru originea lor joasă, vrea să însemne mitocan”2 .
Ironia este figura de stil prin care se enunţă ceva pentru a se înţelege contrariul.
„Ironia, proverbiala ironie a lui I.L. Caragiale se transformă în sarcasm, la Mateiu I.
Caragiale”.3
Mitul este expunerea unei doctrine, a unei credinţe sau a unui concept sub forma unei
povestiri legendare, tradiţionale sau imaginare.
Parabola este o povestire exemplară, extrasă din anumite scrieri sacre, care expune
într-o formă alegorică o lecţie morală sau o dogmă.
Parodia este creaţia literară în care se preiau temele, motivele şi mijloacele artistice ale
altei opere literare sau ale unui autor în scopul de a obţine un efect satiric sau comic.
„În ceea ce priveşte legătura intertextualităţii cu abordarea comparatistă a literaturii, în
speţă cu teoriile „influenţelor”, ale „surselor”, chiar dacă nu e de identitate, pare să fie mai
degrabă de recuperare a acestora, decât de respingere, pentru că, în sens restrâns,
intertextualitatea vizează totuşi fenomenele de „influenţă”, chiar dacă le vede într-un mod
mult mai complex, ca „intercondiţionarea multidimensională şi dinamică”. De altfel există
puncte de vedere conform cărora intertextualitatea e cea care ar trebui recuperată de
comparativism şi nu invers.”4
2.4. Reprezentanţi ai balcanismului românesc
Costache Conachi s-a născut pe 14 septembrie 1778, în comuna Ţigăneşti, judeţul
Galaţi şi a murit tot aici pe 4 februarie 1849. A fost un poet reprezentativ al epocii,
compunând cântece de lume, difuzate prin intermediul lăutarilor; elegii ocazionale, în care-şi

2
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea românească, Bacău, 1984, p.
216
3
Ovidiu Ghidirmic, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1988, p. 189
4
*** Coordonator Val .Panaitescu, Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii ,,Al.I. Cuza”, Iaşi,
!994, p. 86
cântă iubirea contrariată pentru Zulnia; un mic tratat de prozodie, o serie de sonete satirice
pentru păpuşari. A scris numeroase imitaţii din mica poezie neoclasică franceză şi a tradus
opere semnificative pentru ideologia luminilor, aparţinând lui Poe ( Încercare de voroavă
asupra omului ), Maromontel, M-me Cottin (romanul Mathilda, I-III,1844). Costache Conachi
este unul dintre cei mai seamă reprezentanţi ai fazei de tranziţie care precede explozia
romantică dintre 1830 şi 1840.
Opera: Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri, ed. Îngrijită de N. Ionescu, Iaşi, 1856 (ed. II, îngrijită de
M. Pompiliu, prefaţă de Caterina Vogoride-Conachi, introducerea Schiţe din viaţa şi familia
logăfătului Conachi, de Em. Vogoride-Conachi, Iaşi, 1887)
Poezii, ed. Îngrijită de I. Pillat, Bucureşti, 1942
Scrieri alese, ed., pref., glosar şi bibliografie de Ecaterina şi Al. Teodorescu, Bucureşti, 1963
Traduceri: M-me Cottin, I-III, trad. de Costachi Conachi; Iaşi ,1844
Anton Pann s-a născut în 1796? în Sliveni (Bulgaria) şi a murit pe 2 noiembrie 1854
la Bucureşti. A fost poet şi folclorist. Publicând mai multe cărţi de muzică eclesiastică, în care
adaptase linia melodică grecească textului românesc, Anton Pann fără a avea conştiinţa
geniului său, ,,poezeşte” şi ,,româneşte” imensul tezaur paremiologic peninsular (rural şi
urban).
,,Aflat la temelia balcanismului literar românesc, continuând ,,linia filosofilor populari
ai antichităţii, rămaşi multă vreme ca un tip viu în Orient, în întinsa arie a Bizanţului”(Tudor
Vianu), Anton Pann este un adevărat Esop al literaturii noastre, chintesenţiind înţelepciunea
milenarei umanităţi răsăritene”.5
Opera: Versuri muziceşti, Bucureşti, 1830, Poezii deosebite sau Cântece de lume, Bucureşti,
1831 (1837), Îndreptătorul beţivilor, Bucureşti, 1832, Hristoitie sau Şcoala moralului,
Bucureşti,1834, Noul erotocrit, Bucureşti, 1837, Poveste arabică, Bucureşti, 1839, Noul
Doxastar, Bucureşti, 1841, Fabule şi istorioare, Bucureşti, 1839 (1841) etc.
Panait Istrati (numele la naştere: Gherasim Istrate) s-a născut pe 10/22 august 1884 la
Brăila şi a murit pe 16 aprilie 1953 în Bucureşti. De-a lungul călătoriilor sale a ajuns şi în
Egipt. Întră în contact cu mişcarea muncitorească şi debutează în România muncitoare cu
articolul „Hotel Regina” (1906). După 1916 pleacă în Occident unde duce o viaţă
dezordonată, neavând o slujbă stabilă. Corespondează cu Romain Rolland, la insistenţele
acestuia îşi redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită acestuia, publică în
revista Europa Kyra Kyralina. Volumul de povestiri a fost bine primit atât de critică, cât şi de

5
*** Coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionar esenţial al scriitorilor români,
Editura Albatros, 2000, p. 603
public. Scrierile aparţinând anilor 1922-1926 şi 1931-1935 sunt organizate în cicluri
cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescenţa şi viaţa lui Adrian Zograffi. Povestirile lui
Adrian Zograffi se nasc firesc unele din altele deoarece au un personaj-martor comun care
îndeplineşte, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultător. Cărţile sunt
publicate atât la edituri franceze, cât şi la editurile din ţară, unele fiind traduse chiar de autor.
,,Exceptând unele reacţii violente negatoare din presa românească, opera ,,vagabondului
scriitor” marchează, după expresia lui Romain Rolland, ,,un succes universal”.6
Opera: Kyra Kyralina, 6-e éd.,avant-propos R.Rolland, Paris,1924, Paris 1932, Paris
1959; préf. R. Rolland, Paris, 1961, Chira Chiralina, traducere în româneşte de un
anonim, Bucureşti, 1924, Moş Anghel , în traducerea autorului, Bucureşti, 1925,
Haiducii, traducerea de I. Neagu-Rădulescu, Bucureşti, 1930, Trecut şi viitor. Pagini
autobiografice, Bucureşti, 1925, Codine, Paris, 1925, Codin, în traducerea autorului,
prefaţă de I. Minulescu, Bucureşti, 1935 etc.
Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian) s-a născut pe 19 martie 1895 la
Câmpulung Muscel şi a murit pe 11 august 1961 la Bucureşti. Poetul debutase devreme , în
1918, cu poezia ,,Fiinţa”, în revista Literatorul. De la începutul unei activităţi de creaţie este
marcat de contactul cu cenaclul şi revista Sburătorul. Eugen Lovinescu îl semnalează încă din
1919 ca pe un ,,poet nou”. Volumul ,,Joc secund” apare în 1930 şi este singurul volum
publicat în timpul vieţii. Până la apariţia volumului, Ion Barbu era cunoscut datorită poeziilor
apărute în revistele Sburătorul, Contimporanul, Viaţa Românească, Umanitatea, Hiena,
Revista Română, Cuget Românesc etc., dar şi prin prezenţa în Antologia Poeţilor de
azi(1925), alcătuită de I. Pillat şi Perpessicius. După apariţia volumului, care îl consacră drept
unul dintre cei mai însemnaţi poeţi moderni, încheie o activitate de creaţie şi publicistică
relativ intensă, ce a marcat epoca prin caracterul ei polemic. În ultimii ani de viaţă lucrează la
o traducere, neterminată însă, a tragediei Richard al III-lea de Shakespeare. Caracterizat de
multe ori a fi un poet ,,obscur”, Ion Barbu este, de fapt, un poet solar, iar ermetismul
versurilor sale reprezintă o încercare neegalată până azi de esenţializare extremă a liricii.
Opera: După melci, ilustraţii de M. Teişanu, Bucureşti, 1921, Joc secund, Bucureşti, 1930,
Pagini de proză, ediţie, studiu introductiv şi note de D. Pillat, Bucureşti, 1968, Versuri şi
proză, ediţie îngrijită şi prefaţată de D. Pillat, Bucureşti, 1970 (ediţia a II-a, 1984), Poezii,
ediţie îngrijită de R. Vulpescu, Bucureşti, 1970, Poezii, antologie, postfaţă şi bibliografie de
G. Gibescu, Bucureşti,1979, Pagini inedite, ediţie îngrijită de Gerda Barbilian, V.

6
idem, p.420
Protopopescu, V. Gh. Vodă, cuvânt înainte de academician Gh. Mihoc, bucureşti, 1981, Nadir
latent/ Nadir latent, traduction et preface par M. Miclău, Bucureşti, 1985 etc.
Fănuş Neagu (prenumele la naştere: Ştefan), s-a născut pe 5 aprilie în comuna
Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila. Între anii 1954-1956 a fost redactorul revistei ,,Scânteia
tineretului”. Debutează în revista Tânărul scriitor cu nuvela Duşman cu lumea. Fănuş Neagu
cunoaşte deplina consacrare după publicarea volumului de povestiri şi nuvele Ningea în
Bărăgan, mai multe culegeri de proză scurtă: Somnul de la amiază, Dincolo de nisipuri,
Cantonul părăsit, Vară buimacă şi romanul ,Îngerul a strigat. A fost redactor la revistele
Luceafărul şi Amfiteatru. Publică „Cronici de carnaval” şi „Cronici afurisite” după ce a lucrat
ca redactor sportiv la revista România literară. Aceste două opere sunt remarcabile prin
inventivitatea metaforică şi pitorescul lexical. Fănuş Neagu a scris şi scenarii de film, prefaţa
la diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic. Opera lui este inserată de o realitate autohtonă, de
o idealitate romantică. Din punct de vedere stilistic observăm că precaritatea realului este
sugerată de opulenţa metaforică şi trăirea exuberantă. A luat premiul Uniunii Scriitorilor în
anii: 1964, 1968, 1970, 1976 şi 1977.
Opera: Ningea în Bărăgan, Bucureşti, 1959, Somnul de la amiază, Bucureşti, 1960, Dincolo
de nisipuri, Bucureşti, 962, Cantonul părăsit, Bucureşti, 1964, Caii albi din oraşul Bucureşti,
Bucureşti, 1967, Vară buimacă, Bucureşti, 1967, Îngerul a strigat, Bucureşti, 1968, Echipa de
zgomote, Bucureşti, 1970 etc.
Bibliografie:
1. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Semne, Bucureşti, 2003
2. Călinescu, Matei, Mateiu I. Caragiale: recitiri, Editura „Biblioteca Apostrof”, Cluj-
Napoca, 2007
3. Crohmălniceanu, Ovid. S., Cinci prozatori în cinci feluri, Editura Cartea Românească,
Târgovişte, 1984
4. Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX (1900-1950), Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1991