Daniel 2

Trei ani au trecut de la sosirea robilor aduşi de la lerusalim. Suntem in anul 603 i.Hr. - momentul in
care se incheie relatarea din capitolul anterior (Daniel 1:18,19). Daniel şi prietenii lui tocmai au
absolvit scolile din Babilon şi au trecut cu brio de examinarea împăratului. De acum inainte, ei fac
parte din rândul haldeilor. Apoi, are loc un eveniment cu repercusiuni cutremurătoare. Nebucadnețar
este frământat de un vis care il tulbură nu doar pe el, ci intreg imperiul. Astăzi, am pune astfel de vise
pe seama subconstientului, a unor intâmplări din vremea copilăriei sau poate chiar a unei cine
copioase. Pe vremea aceea însă, în special în Babilon, societatea privea pozitiv visele, considerându-
le inştintări divine, şi uneori le aduna in cărti ale viselor". Oamenii mergeau până într-acolo, încât işi
petreceau noaptea in temple pentru a primi mesaje de la zei. Astfel, emotia impăratu lui nu ar trebui
să ne surprindă.,.Duhul ii era tulburat" (Daniel 2:1). Verbul titpaem, folosit aici pentru a exprima
sentimentele impăratului, derivă dintr-o rădăcină care inseamnă bataia paşilor, sens apropiat,
probabil, de sunetul batăilor inimii lui Nebucadnetar. Impăratul nu este interesat aici doar de
semnificaria visului, ci şi de conpinutul lui.,,Duhul îmi este tulburat şi aş vrea să ştiu visul acela" (vers.
3) sună, in traducere literală, astfel: „Inima-mi bate să cunosc acest vis.”

I. UN vIS UITAT

Impäratul babilonian işi aduce aminte că a visat ceva şi e constient de importanga visului, dar i-a uitat
continutul. Avem de-a face cu un paradox bizar. Evident, cum ar putea Nebucadnerar să fie conştient
de importanta visului, din moment ce nu-şi poate aminti continutul mai probabil pentru că visul s-a
repetat de câteva ori. Cuvantul vis" ,vis" apare la plural (vers la plural (versetul 1), cea ce implicà
repetarea aceluiaşi vis, lucru ciudat iar simplul fapt cà impäratul nu reuşeşte să şi-l amintească este
suficien pentru a trage un semnal de alarmă cu privire la caracterul extraordina lui. Rămâne insă o
altă intrebare: dacă Nebucadnetar a avut de câteva ori acelaşi vis şi a devenit conştient de
importanta lui, cum se face că l-a uitat?

Prima explicatie spre care ne vom indrepta este una de natură psihologicä: impäratul a, blocat" visul
tocmai pentru cä a fost copleşit de el. Acest lucru implica faptul ca impäratul a ingeles mesajul divin şi
că, inspăimântat, a reprimat continutul viziunii pentru a scăpa de o realitate pe care o percepea ca
fiind amenintatoare. Daniel insuşi confirmă mai târziu acest prim palier de explicatie, atunci când
anuntă că visul a fost dat ca,să afli ce-ti doreşte inima să ştii" (vers. 30)

Insă mai există un motiv, de data aceasta venind din zona supranaturalului. Este foarte probabil ca
Dumnezeu Insuşi să fi generat această amnezie. Babilonienii considerau că, dacă un om uită un vis,
atunci este deja un semn că visul are origine divină. Dacă un om işi uitä visul, inseamnă că zeul lui
este mânios pe el". Chiar şi haldeii fac aluzie la aceasta "Nu este nimeni pe pământ care să poată
spune ce cere împăratul! (vers. 10), ba chiar recunosc: „ Nu este nimeni care să spună lucrul acesta
impăratului, afară de zei, a căror locuingă nu este printre muritori” (vers. 11). Intr-adevar, numai o
descoperire din ceruri poate elucida visul impâratului. Şi Daniel i si subliniază acelaşi lucru lui
Nebucadnetar:,Ce cere împäratul este o tainä pe care înteleptii, cititorii in stele, vräjitorii i ghicitorii
nu sunt in stare s-o des copere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele
(vers. 27,28). Chiar faptul că împăratul şi-a uitat visul este o dovadă a originii sale divine. Este evident
că nu avem de-a face cu o fantezie subiectivă. Festele pe care i le joacă memoria lui Nebucadnetar
devin astfel tocmai un criteriu de obiectivitate, un test prin care poate să judece competenta
interpreților de vise..De aceea, spunegi-mi visul, ca sä ştiu daca suntegi in stare sa mi-l şi tâlcuiti"
(vers. 9). Impäratul nu le oferă nici cel mai mic indiciu care să-i indrepte in directia cea bună. In plus,
Nebucadnetar nu se multumeşte.,De aceea, spuneti-mi visul, ca să ştiu dacă sunteri in stare cu o
simplä ghicealä de astrolog. El vrea să ştie singura explicatie posibilã şi adevărată a visului său.
Adevărul este unic şi bine definit. In comparație cu revelatia, toate celelalte pretinse adeväruri nu
sunt decât , minciuni şi neadeväruri" (vers. 9), folosite de ghicitori ca să câştigle] vreme" (vers. 8),
Nebucadnetar a inteles acest lucru şi, intr-o sträfulgerare de luciditate,işi dä seama că ghicitorii l-au
inşelat. Chinul sufletesc al imparatului se transformă acum in furie. De fapt, tocmai frica pe care o
simte il face să ameninte cu moartea. Adesea, suferinta şi frica se exteriorizează prin violentă şi
mânie. Caracterul disproportionat al pedepsei confirmă concluzia la care am ajuns mai sus: , Vei fi
facuti bucati, şi casele voastre vor fi prefacute intr-un morman de murdării" (vers. 5). Nebucadnetar
nu glumeşte şi nimeni nu-şi permite să ignore amenintările sale. Asirienii şi babilonienii erau
cunoscuri in Antichitate pentru cruzimea lor. A măcelări un duşman şi a i face casa scrum erau
practici curente in Mesopotamia antică. Fiecare dintre cei vizati trebuia să ia in serios mânia
impăratului, pentru că nimeni nu avea să fie scutit. In final, pentru ca haldeii sunt nişte şarlatani şi
nişte mincinoşi, împăratul porunceşte ca tofi inteleptii sä fie ucişi (vers. 14). Toți, inclusiv Daniel.

II. RUGACIUNE PENTRU AFLAREA UNEI TAINE

Daniel a reacționat in fata furiei impăratului ,cu minte şi cu judecată" (vers. 14). Cele două reacții
opuse vor fi caracteristice pentru impărat şi, respectiv, pentru profet pe parcursul întregii cărti.
Retrăgându-se cu prietenii săi, Daniel cere, indurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină
(vers. 18). Prima rugaciune din cartea lui Daniel nu este o formulă dictată de obiceiul unei închinări
zilnice şi nici de un ritual automat. Profetul nu a compus-o doar pentru a incânta urechile unei
congregatii. Şi nici nu a izvorât din notiunea cvasisuperstitioasă conform căreia, cu cât infrumusetezi
mai mult o rugăciune, cu atât are mai multe şanse de a ajunge la Dumnezeu. Nicidecum. Mai
degrabă, ceea ce avem aici este un strigăt de indurare, un strigât răguşit şi tensionat, pentru că pe
Daniel şi pe prieteni lui ii aşteaptă o moarte iminentă.

Rugăciunea sa aşteaptă un răspuns. Daniel nu se roagă din obligapie, ci pentru a primi un

răspuns de la Dumnezeu. Este greşit să reducem rugă ciunea la un simplu exercitiu de evlavie, care,
pe undeva, vine să implinească nevoile psihologice sau alte nevoi fundamentale ale celui care se
roagă. Rugăciunea este, in esentă, o intâlnire cu o Persoană reala, o Persoană exterioară nouă.
Vorbim cu un Dumnezeu care răspunde.

Si, intr-adevär, Dumnezeul cerurilor raspunde. Dupä aceea, i s-adescoperit lui Daniel taina
intr-o vedenie, in timpul nopri (vers. 19). Preofetul recunoaște mecanismul care stă la baza revelației.
El nu a obținut acces la tainele divine prin aplicarea unor tehnici speciale sau pe baza capacităților
sale intelectuale și literare superioare.

...

VISUL IMPÄRÄTILOR SUCCESIVE

Primele cuvinte deja oferă repere care indică natura profetică visului împäratului. Verbul hzh, tradus
prin ,a se uita, a privi', este termenul tehnic prin care se desemnează, în Biblie, viziunea profetică
(Isaia 1:1, 2:1, 13:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ezechiel 13:6; Daniel 8:13,15,26 etc.)*. In
pasajul nostru, verbul delimitează două faze ale visului. Primul „te uitai” (vers. 31) aduce in scenă o
statuie de proportii gigantice, forjată din patru metale a căror valoare scade progresiv, de la capul de
aur până gleznele şi tălpile de fier amestecat cu lut. Cel de-al doilea,.te uitai" (vers. 34), serveşte ca
introducere pentru momentul distrugerii statui de către o piatră care devine un munte uriaş ce
umple tot pămántul (vers. 35).
Labele picioarelor din fier amestecat cu lut. Judecând după lungimea descrierii - mai mult de
jumatate din pasajul dedicat metalelor care alcătuiesc statuia (vers. 41-43) -, evenimentele descrise
aici par a fi de cea mai mare importantă pentru profet. Textul nu descrie această împărătie fiind
separată de cea de fier care o precedă, ci ne sugerează că face parte aceeaşi impäratie, după cum o
arată resturile de fier. e In schimb, in elementul vechi se infiltrează unul nou. Această asociere
ciudată generează trei niveluri de interpretare:

I. Impărătia aceasta va fi una „împărtită” (vers. 41). Implicatia evi- este una negativă. Asocierea
lutului cu fierul implică o lipsă dentă aici coeziune, fapt extrem de important, din moment ce vine
după o lungă perioadă caracterizată de unitate. O privire retrospectivă in istorie confirmă acest lucru.
Dupa căderea Romei, regiunea fostului imperiu nu şi-a regásit nici pánà in ziua de azi unitatea; şi,
dacă e sa-l credem pe profet pe cuvânt nici pana nici nu şi-o va regăsi vreodatä

II. „Impărăția aceasta va fi in parte tare şi in parte plăpânda” (vers.42). Pasajul trateazä lutul şi fierul
ca două entitări distincte. Fierul reprezintă tăria, după cum lutul reprezintă slábiciunea. Fostul
imperiu, acum divizat, devine un amalgam eterogen de elemente puternice şi elemente slabe.
Teritoriul vechiului Imperiu Roman este o sumă de natiuni puternice si slabe, bogate şi sărace.

Insä lutul şi fierul reprezintă mai mult decât antiteza tare-pläpând In impărătiile anterioare, fiecare
element - aurul, argintul, bronzul şi fierul a avut o functie reprezentativä. In acest context, devine
extrem de probabil că şi lutul are propriul rol simbolic. Så mai observäm şi că trecerea de la

nzul şi f e.fier la lut este foarte abruptä. Panä acum, metalele au reprezentat pute foarte abruptă.
Pånă acum, metalele au reprezentat puteri politice. Lutul reprezintă deci o putere de natură
esentialmente diferită. Mai mult decât atât, Daniel specifică faptul că acest lut este ,lut de olar (vers.
41; NTR). Scriptura foloseşte imaginea lutului, in special a lutului de olar, in contextul creapiei:
Doamne, Tu eşti Tatál nostru; noi suntem lutul şi Tu, olarul care ne-a intocmit: suntem cu torii
lucrarea mainilor Tale (Isaia 64:8)

In Biblie, cuvântul ,lut" apare intotdeauna in asociere cu olar" evocând, de fiecare dată, omul aflat
intr-o relatie de dependentă de Creatorul său . Referirea la lut are deci o conotatie religioasă
puternică. Aceasta ne dă motiv să credem că lutul aflat la baza statuii reprezintă o putere diferită, de
natură religioasă, in ciuda faptului că este asociată cu puterea politică simbolizată de fier

Din perspectivă istorică, acest lucru inseamnă că, după dizolvarea Imperiului Roman, avea să apară o
nouă putere, una religioasă, chiar dacă urma sa aibä anumite legături cu puterea politică a Romei.
Aceastä putere politico-religioasă ar trebui să fie prezentă pe scena lumii şi în zilele noastre, din
moment ce, conform textului, ea va supravietui până in vremea sfarsitului

Rabinii din vechime au dezbătut aprig identitatea misterioasă a acestei puteri, deşi au ajuns la un
consens cu privire la celelalte patru impărării. Cei mai muli dintre ei au căzut de acord că primele
impärätii sunt, in ordine, Babilonul, (Medo-)Persia, Grecia şi Roma. Conform întelepciunii traditionale
şi a majorităpii comentatorilor evrei de mai târziu, a patra impărăție (fierul şi fierul amestecat cu
lutul) este fară indoială Roma asociatul ei, Edomul. In traditia iudaică, EdomuI reprezintă duşmanul
sangeros al Israelului, chiar dacă îi este frate.

Nu este de mirare deci că, pentru cei mai multi comentatori evrei, această ciudată putere politico-
religioasă nu este alta decât creştinismul, fratele iudaismului din perspectivă religioasă. Adoptată de
Imperiul Roman, aceastä religie orfană (creştinismul) avea să devină mai tårziu religie de stat şi avea
să i persecute pe evrei. Din perspectivă iudaică, biserica creștină se potriveşte perfect acestei
descrieri profetice.

Insă nu doar din perspectivă iudaică, ci şi prin prisma istoriei, o singură putere îndeplineşte toate
aceste conditii: biserica!

Intr-adevăr, biserica şi-a asigurat destinul doar cu sprijinul politic al Romei şi, in special, al impăratului
Constantin. Din săracă şi persecutată, a devenit foarte repede religie de stat, cu tot ce presupune
acest lucru din punctul de vedere al organizării ierarhice şi al bunurilor materiale, dar şi din punctul
de vedere al compromisului. Mai mult, ea a inlocuit Roma antică, devenindu-i, intr-o oarecare
măsură, succesoare şi moştenindu-i limba, structurile administrative, simbolurile10 şi chiar idealul de
dominatie universală. „Stăpânirea asupra Romei - urbs inclyta et Romani imperii caput cum o
numeşte Hyeronimus -şi chiar numele in sine, Roma, ascunde o valoare care semnifică stäpânirea
asupra lumii. Roma este semnul durabil al unei duble jurisdictii, religioasă şi politică, ce se întinde
asupra întregului univers”

In cartea sa despre istoria papilor, Pierre de Luz descrie acest eveniment ca fiind "cel mai remarcabil,
nu numai în istoria bisericii, ci și în istoria omenirii"12.

De la Constantin pána la Carolingieni, impärarii s-au bätut sa apere si sä instituie puterea bisericii9,
iar biserica s-a instalat in sfera politica: Roma a devenit cetatea de scaun a Vaticanului. In paralel,
biserica a pornit-o pe panta compromisului, care i-a afectat în cele din urmă identitatea religioasă.
Sabatul din Decalog, de exemplu, amintirea creatiei, a fost, puin câte putin, inlocuit cu duminica. Era
mai comod asa şi, în plus, acest lucru asigura bisericii un succes mai mare in rândul pägânilor.

Asociat astfel cu fierul, lutul şi-a pierdut treptat sensul biblic al dependentei de cer,
nemairămânándu-i decât sensul natural de maleabilitate şi adaptare. Sacrificand porunca divină pe
altarul succesului, biserica şi-a asumat riscul de a fi doar de jos. Traditia omenească a trecut in prim-
plarn, in defavoarea revelației.

III.,

Se vor amesteca prin legături omeneşti" (vers. 43).

Relatia este acum una pozitiva, sugerând o tentativă de aliantă intre cele două elemente. Apoi..in
vremea acestor impärați Dumnezeul cerurilor va ridica o impărăție" (vers. 44)

De asemenea, această perioadă este singura din cadrul viziunii in care au loc actiuni. Până la
acest punct, explicatile inspirate s-au concentrat numai asupra unei stări de fapt sau a unei calitäçi:
impărrită" (vers. 41), tare" şi ,plăpåndă" (vers. 42). Dacă cele două caracteristici descriu o stare care
durează pånă la sfårşitul lumii, actiunea descrisă acum are loc chiar in vremea sfârsitului. Pentru
prima oară, cuvântul este la plural şi desemnează o serie de imparați" (vers. 44). Pånä aici, impåraia
fusese una singură, in ciuda divizărilor ei (vers. 41), a pärtilor sale mai slabe sau mai puternice
(vers.42). Viziunea descrie un zor febril in vremea sfårşitului de a încheia aliante care nu vor
functiona niciodată cu adevărat. Nu avem cum să nu ne gåndim la episodul Babel. Deja versetul 41
face aluzie la Turnul Babel prin folosirea rădãcinii plg impărtit". Traditia biblică leagă, in general,
această rädăcină, de la care vine numele Peleg, de evenimentul de la Babel: ,Pentru că pe vremea lui
s-a impärrit pământul" (palag, Geneza 10:25; 1 Cronici 1:19). Profepia lui Daniel anună, aşadar, un
eveniment care are legătură cu Turnul Babel. In istoria din Geneza, Dumnezeu coboară din ceruri in
momentul in care popoarele pamântului, de frica unei noi distrugeri, se unesc pentru a ridica un turn
şi pentru a-şi face un nume (Geneza 11:4).
In mod asemănător, Dumnezeu intervine la vremea sfârşitului, atunci cand puterile lumi, tot de frica
distrugeri, incearcă să se uneasca prin legäturi omenesti. Dacă vremea sfârşitului va fi caracterizată
de o preocupare reinnoită pentru unitate, atunci această trăsătură este uimitor de relevantă in zilele
noastre. Niciodată in istoria omenirii nu au fost atât de multe tentative de unire. Este o trăsătură
distinctă a politicilor noastre moderne. Pentru prima oară in istorie, puterile pământului simt nevoia
de a se uni unele cu altele, incurajând astfel aliante la toate nivelurile: politic (NATO, ONU, Uniunea
Africană etc.), economic (piata comună, CEE, OPEC etc.), religios

...

Materialul din care e alcătuită piatra.

Putem pune in contrast universitatea metalelor din care este alcätuită statuia. Această nouà ordine
(descrisa in partea a doua a visului) cuprinde o singură impărație, în timp ce prima constă in mai
multe. In general, Scriptura foloseşte maginea pietrei in contextul unei aliange facute de om cu
Dumnezeu: pentru a construi un altar (Exodul 20:24), un monument de aducere-aminte
(Deuteronomul 27:4) sau templul (1 İmparati 6:7) si ca tabla pe care să fie inscriptionate poruncile
aliantei dintre Dumnezeu şi Israel (Exodul 24:12). Acest lucru explică şi interdicția de a folosi unelte la
tăierea pietrelor necesare construirii unui altar (Exodul 20:25), pentru că aceasta ar fi putut degenera
uşor in cioplire de idoli (Leviticul 26:1). Piatra, in forma ei brută, ca material de constructie, a ajuns să
simbolizeze dimensiunea divină şi, prin extensie, pe Dumnezeu Insuşi şi pe Mesia (Psalmii 118:22;
Isaia 28:16; Zaharia 3:9; Faptele apostolilor 4:11). Pe de altă parte, imagistica biblică asociază adesea
metalele cu fabricarea idolilor şi face trimitere la o religie de inspiratie omenească. Cartea lui Daniel
leagă intotdeauna metalele, în special pe cele din structura statuii, de acte de inchinare idolatre
(Daniel 3:5; 5:4,23). Piatra simbolizeazä impärăpia lui Dumnezeu, în timp ce metalele reprezintă
împărătii omeneşti. Cât despre lut, el ar trebui să facă referire la dimensiunea religioasă, dar, în
asociere cu fierul, isi pierde prerogativele biblice şi ia forma unor acte de idolatrie.

Rugăciune prin inlocuitor. Rugăciunea este singurul răspuns posibil în fata acestei situații. Atunci,
imparatul Nebucadnetar a cazut cu fata la påmânt" (vers. 46). Acecasta este a doua rugăciune din
cartea lui Daniel. Impăratul nu îndrăzneşte încă să se adreseze personal Dumnezeului din ceruri, o
zeitate prea îndepărtată, prea necunoscută, poate prea tulburatoare pentru el. Aşa că işi indreaptă
rugăciunea catre Daniel, aruncându-i-se la picioare. Nu e cazul să credem că împăratul îl confundă pe
Daniel cu Dumnezeul lui, intentionånd sa-I adore pe profet. Conform lui Josephus Flavius, Alexandru
cel Mare a facut acelaşi gest, plecându-se la picioarele preotului de la lerusalim şi spunând: Nu
inaintea lui m-am plecat, ci inaintea Dumnezeului căruia are onoarea să-I fie mare-preot. Mai mult,
Nebucadnetar recunoaşte deschis suveranitatea lui Dumnezeu: Dumnezeul vostru este Dumnezeul
dumnezeilor" (vers. 47). Prin acest gest, împăratul pare că se supune ,,Domnul[ui] impăratilor" (vers.
47) Insă nu trebuie să ne läsam inşelaşi de elocventa aceasta bruscă, deoarece expresiile folosite de
impărat sunt destul de ambigue. Sintagma Domnul împăraților" era, în realitate, un alt nume al lui
Marduk, zeitatea babiloniană ce patrona casa regală, dar şi al lui Nabu, nume purtat chiar de impărat
„fiul lui Marduk”. In cel mai bun caz, mărturia publică a impäratului este una dubioasă. Nebucadnetar
nu a inteles incă cine este Dumnezeu. El vorbeşte de Dumnezeul lui Daniel, insă mintea i fuge tot la
dumnezeul lui. Cuvintele lui ar putea fi citite in urmatoarea cheie: Dumnezeul vostru, Daniele, este
dumnezeul meu; puterea pe care o ai o datorezi dumnezeului meu, tatălui meu." Impăratul nu s-a
schimbat. Gestul său de adorare este ambiguu. Acesta este şi motivul pentru care intâlnirea nu are
un happy-end clasic. Imparatul nu face aşteptatii paşi ai pocăinei, ci se indreaptă spre Daniel. Trece
de la un răspuns pe verticală, adresat lui Dumnezeu, la un răspuns pe orizontala, adresat lui Daniel.
Conştientizează valoarea lui Daniel, dar aprecierea lui se opreşte aici. Religia lui nu trece mai sus de
omul Daniel. Rugăciunea sa este contaminată de mândria unui om care preferă propria religie şi care-
şi alege propriul idol in locul adevăratului Dumnezeu. Este mult mai uşor să te pleci in faa unei statui
sau chiar a unui om decât să o faci inaintea unui Dumnezeu invizibil. Dovada oferită de Daniel nu a
avut pe deplin efectul scontat. Nebucadneçar crede acum in existenta lui Dumnezeu, dar incă nu I se
inchină. Preferă să evite o relatie cu acest Dumnezeu imprevizibil, al viitorului. Până acum, planul lui
Dumnezeu in ce-l priveşte pe Nebucadneçar nu şi-a atins ținta.