Subiectul 6: Filozofiile eticizante: epicureismul, stoicismul, scepticismul

1. Realatați despre ideea atomistă la epicurei

Lumea, afirmă Epicur în urma lui Democrit, este formată din atomii care se leagă
şi se combină între ei. Toate fenome- nele naturii se explică prin diverse asociaţii de
atomi. Atomii sunt primordiali, necesari, indivizibili, indestructibili şi imua- bili.
Epicur deosebea corpurile fizice şi atomii din care ele sunt formate. Senzaţia care ne
informează despre existenţa corpurilor ne arată că ele se descompun; ele sunt compuse
şi divizibile. Dar diviziunea nu se produce la infinit, căci astfel existenţa s-ar
transforma în inexistenţă. Atomul este o sub- stanţă, un corp material, cu o anumită
mărime care include neapărat cele trei dimensiuni proprii oricărei realităţi mate- riale.
Aşadar, una dintre cele mai importante însuşiri ale atomului, după părerea lui Epicur
(spre deosebire de părerea lui Democrit), este mărimea lor: toţi atomii au o mărime
destul de mică, deşi nu infinit de mică.

O altă însuşire importantă a atomilor lui Epicur este forma. Epicur afirmă că
numărul formelor de atomi, nefiind infinit (după cum învaţă Democrit), este totuşi
extraordinar de impunător, deoarece nu putem să ne închipuim că un număr mic de forme
să dea naştere la o mulţime de deosebiri pe care permanent le observăm în lucruri. Epicur
şi discipolii săi luau în consideraţie faptul că, deşi deosebirile formelor de atomi sunt
limitate, numărul atomilor care posedă o formă sau alta trebuie să fie infinit, deoarece în
cazul presupunerii unui număr finit de atomi ar fi imposibilă explicarea eternităţii şi a
infinităţii Universului.
A treia însuşire importantă a atomilor lui Epicur este greutatea lor. Atomii se
deosebesc între ei nu numai prin formă şi mărime, dar şi prin greutate.
La fel ca şi Democrit, Epicur consideră că lumea este formată nu numai din
începuturile materiale – atomii, ci şi din spaţiul vid. În sistemul lui Epicur, ca şi în
sistemul Leuchip- Democrit, atomii şi vidul există independent unul de altul. Corpurile
materiale există şi se mişcă anume în vid. Deci, pentru a explica existenţa lucrurilor, a
Universului în între- gimea lui, posibilitatea atomilor de a se combina în agregate de
diferite trepte de complexitate, trebuie să admitem posibilitatea mişcării lor în spaţiul vid
şi infinit.
 2. Comparati conceptul de fericire, libertate, ataraxie la epicurei,stoici,scepticism

Epicureismul – fericirea

Conform părerii lui Epicur, scopul filozofiei este fericirea omului. Fericirea este acea
viaţă, care duce la sănătatea corpului şi liniştea sufletească. Epicur credea că plăcerea
este secretul fericirii; cu o condiţie însă: el definea plăcerea ca fiind absenţa dorinţei,
nicidecum ca încălcare a simţurilor – a gusta, a pipăi etc. Plăcerea autentică nu rezidă în
intensitate, ci în linişte, susţinea Epicur. Fericirea profundă şi de durată este calmul care
urmează furtunii.

Libertatea

Epicur salveazã libertatea omeneascã prin ideea de deviere spontanã a atomilor: "Din
ni- mic nu apare nimic; începutul libertăţii şi al dorinţelor trebuie căutat în elementele din
care a luat naştere lumea".

Ataraxia

În epicurianism, numai ataraxia (în limba greacă «absența tulburării») ca și concepție

despre natură poate fonda o morală autentică, eliberându-ne de mitologiile populare, de
spaime sau de superstițiile care se alimentează în realitate din ignoranța noastră cu privire la
natura lucrurilor.

Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu
este decât un compus material din atomi, nu avem de ce să ne temem nici de călătoria lui în
regatul morții sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credințe obișnuite pentru greci.

Nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material

din care suntem alcătuiți, corp și suflet și care nu este deci, decât privare
de senzații. Moartea nu înseamnă nimic pentru noi, căci atunci când suntem noi, ea nu este,
iar când survine, noi nu mai suntem.

Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în

această lume. Senzația, care este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne
face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea
plăcerilor, printre care, acelea ale inteligenței. Morala epicurianistă este un hedonism care nu
constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură ci o promovare a unei juste reglementări
a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.

Stoicismul – Fericirea

Stoicii considerau fericirea scopul suprem al oricărei tendinţe omeneşti. Însă prin acest
scop nu se determină conţinutul învăţăturii etice. După părerea lui Zenon, fericirea şi
scopul tuturor acţiunilor şi dorinţelor noastre constau în "viaţa coordonată".

Libertatea

Omul este liber, spune Zenon. Libertatea constă în a înţelege că noi nu suntem, că nu
putem şi că nu trebuie să fim liberi. Ea constă în a pune voinţa noastră particulară în
serviciul unui scop universal. Omul este liber numai în măsura în care înţelege
necesitatea fatală care guvernează lumea. Datoria noastră constă în a cunoaşte legătura
cauzală care este un sinonim al voinţei supreme. A fi înţelept înseamnă a înţelege
această ordine, a o accepta – inclusiv ordinea socială existentă.

Ataraxia

Ataraxia este o indiferență dobândită cu greu față de grijile perisabile ale oamenilor, față
de zgomotul de fond pe care îl fac ei certându-se. Ataraxia este lipsa de griji, anapausis,
odihna, care se instalează prin xeniteia, înstrăinare.

Scepticismul- Fericirea

Filozof, afirmă Pyrrhon, este acela care tinde spre fericire. Fericirea poate consta
numai în impasibilitate şi în absenţa suferinţelor. Cine doreşte să atingă fericirea înţeleasă
în acest mod trebuie să răspundă la trei întrebări: 1) din ce sunt formate lucrurile; 2)
cum trebuie să ne referim noi la aceste lucruri; 3) ce folos vom avea noi din această
atitudine faţă de ele.

Ataraxia

Şcoala sceptică se deosebea prin indiferenţă în atitudinea sa faţă de problemele sociale

şi politice. Pronunţîndu-se împotriva aşa-numitelor “scoli dogmatice” (epicuriană,
stoică, academică şi peripatetică), scepticii afirmau că adevărul este incognoscibil. Nici
percepţia senzorială, nici gîndirea nu ne dau cunoştinţe adevărate. De aici cerinţa
scepticilor de a ne abţine de la orice judecată atît despre esenţa lucrurilor, cît şi despre
valorile lor. Anume abţinerea de la judecată ne aduce la ataraxia în zadar căutată de
epicurieni şi stoici.

3. Stoicismul este o şcoală filozofică, care s-a format la sfîr- şitul secolului al IV-lea
î.e.n., în aceeaşi perioadă cu epicureis- mul şi a existat pînă la desfiinţarea, în anul 529 e.n.,
de către împăratul Iustinian a tuturor şcolilor filozofice. Acest curent a avut o serie de
reprezentanţi iluştri: Zenon din Cition (c.333-c.262 î.e.n.), care şi este întemeietorul
stoicismului, Cleantes din Assos (331-232 î.e.n.) şi Chrysipp din Soloi (281– 208
î.e.n.), care a fost considerat ca cel de-al doilea întemeietor al stoicismului.

Stoicismul în modul în care a fost prelucrat de Zenon şi Chrysipp adera nemijlocit la

şcoala cinicilor. Însă argumenta- rea teoretică a moralei la stoici se bazează pe un
fundament mai larg de cercetări logice şi fizice. Logica stoicilor a fost influenţată mult
de logica şcolii din Megare. În multe privin- ţe, dar mai ales în domeniul filozofiei
naturii, stoicii revin la învăţătura lui Heraclit: focul veşnic viu, logosul efesianului,
privirile lui dinamice asupra Cosmosului au avut o influenţă enormă asupra sistemului
stoicist. Pe de altă parte, însă, învă- ţătura stoicilor include motive ale aristotelismului şi
pla- tonismului. Dar ideile precursorilor au fost supuse unei prelucrări creatoare şi s-a
obţinut o nouă concepţie filozofică despre lume.

Filozofia ei o determinau ca "o exercitare în înţelep- ciune", iar înţelepciunea ca

"cunoaştere a faptelor divine şi umane".

Centrul de greutate al teoriei stoicilor se afla în domeniul eticii. Cunoaşterea omului, a

virtuţilor şi îndatoririlor proprii intelectului tinde să devină preocuparea şi ramura
principală a filozofiei.
Logica, excluzînd erorile, învăţînd a gîndi, la fel e necesară filozofului pentru a stabili
posibilitatea şi condiţiile adevărului.

Stoicii considerau fericirea scopul suprem al oricărei ten- dinţe omeneşti. Însă prin
acest scop nu se determină conţinu- tul învăţăturii etice. După părerea lui Zenon, fericirea
şi scopul tuturor acţiunilor şi dorinţelor noastre constau în "viaţa coordonată". Prin aşa
viaţă Zenon înţelegea concordanţa logică a gîndurilor omeneşti, precum şi concordanţa
sensibi- lităţii şi dorinţei noastre cu aceste gînduri. Cleantes încerca să explice că virtutea
supremă este viaţa, care "corespunde cu natura", însă el nu explica despre care natură e
vorba – despre natura Universului sau despre natura unui om. Chrysipp considera că prin
natură trebuie înţeles şi Universul, şi omul, deoarece natura omului e aceeaşi ca şi a
Universului. Aseme- nea concordanţă şi este virtutea. Dacă virtutea este unicul bine,
atunci unicul rău este viciul.
Scepticii de mai tîrziu din Roma – Enesidem, Agrippa, Sextus Empiricus ş.a. – s-au
străduit să dea scepticismului un caracter mai sistematic, să zdruncine credinţa în adevăr,
să demonstreze incapacitatea gîndirii umane de a ajunge la adevăruri ferme, de
nezdruncinat.

Şcoala sceptică se deosebea prin indiferenţă în atitudinea sa faţă de problemele

sociale şi politice. Pronunţîndu-se împotriva aşa-numitelor “scoli dogmatice”
(epicuriană, stoică, academică şi peripatetică), scepticii afirmau că adevărul este
incognoscibil. Nici percepţia senzorială, nici gîndirea nu ne dau cunoştinţe adevărate. De
aici cerinţa scepticilor de a ne abţine de la orice judecată atît despre esenţa lucrurilor, cît
şi despre valorile lor. Anume abţinerea de la judecată ne aduce la ataraxia în zadar
căutată de epicurieni şi stoici.

Enesidem a scris lucrările “Cuvîntări pirroniene”, “În- semnări pirroniene” şi a

înaintat zece, aşa-numiţii, “tropi” (sau argumente ale combaterii, îndreptate împotriva
judecării despre realitate, care sunt bazate pe impresiile nemijlocite).
Mai tîrziu Agrippa, la cei zece “tropi” ai lui Enesidem, va adăuga încă cinci “tropi”
noi, care au atras atenţia istoricilor scepticismului. Hegel menţiona că, spre deosebire de
“tropii” lui Enesidem, “tropii” lui Agrippa “marcau un punct de vedere şi o treaptă în
cultura gîndirii filozofice complet dife- rite”, deoarece “ei conţin în sine acea dialectică,
pe care o conţine în sine însăşi o anumită noţiune”.
Cel mai de vază dintre sceptici a fost Sextus Empiricus, autorul lucrărilor “Principiile
fundamentale pirroniene”, “Îm- potriva filozofilor dogmatici” (5 cărţi) şi “Împotriva
învăţa- ţilor” (6 cărţi). În ultima lucrare e desfăşurată critica noţiu- nilor fundamentale nu
numai ale matematicii (adică aritme- ticii şi geometriei), dar şi ale celorlalte ştiinţe din
acel timp: gramatica, retorica, astronomia şi muzica. Sextus afirma că scepticul adevărat
nu înaintează nici un fel de judecăţi care pretind la adevăr, ci tinde numai să ferească
oamenii de “dogmatismul” dăunător, care-i duce în eroare şi îi îndeamnă la acţiuni
greşite. Scepticul şi-a satisface, desigur, cerinţele sale, se va supune obiceiurilor şi legilor
ţării sale, inclusiv va respecta culturile religioase. Însă el nu va acţiona în confor- mitate
cu convingerile, deoarece el nu are nici un fel de convingeri. Prezenţa convingerilor la
om, îndeosebi prezenţa idealului moral este, după părerea lui Sextus, obstacolul principal
în calea fericirii omului, deoarece ea provoacă dorinţe şi sentimente mari. Fericirea,
însă, constă în calmul sufletesc şi moderaţia sentimentelor. De aceea Sextus se exprima
în mod hotărît împotriva tuturor principiilor morale, considerîndu-le nu numai inutile,
dar şi dăunătoare.