Specificul ideilor filozofice in evul mediu

1. Evul mediu începe cronologic cu despărţirea Imperiului Roman în Imperiul de Apus şi cel de
Răsărit (395) şi durează pînă la cucerirea Constantinopolului de către turci (1453).

Trecerea de la gîndirea greacă la gîndirea creştină se face pe nesimţite concomitent cu noul ferment
spiritual, adus de credinţa creştină, gîndirea medie- vală alimentîndu-se şi din substanţa gîndirii
greceşti. Dacă însă societatea sclavagistă a înaintat o pleiadă întreagă de gînditori eminenţi, care au pus
bazele concepţiei filozofice despre lume, apoi în epoca feudalismului în decursul multor secole (din
sec. IV pînă în sec. XV: în India în primele secole ale erei noastre; în ţările Europei apusene în sec. V-
VI; în Rusia în sec. IX), concepţia dominantă despre lume a fost cea religioasă idealistă. Filozofia,
logica, ştiinţele naturii, litera- tura, dezvoltarea întregii culturi spirituale era supusă intere- selor şi
controlului bisericii, apărării şi argumentării dogmelor religioase. Filozofia medievală a fost numită de
unul dintre reprezentanţii ei de vază Aurelius Augustinus ca fiind “psiho- logia christiana”.
“Filozofia creştină” a cunoscut două etape principale în evoluţia sa:
1. Filozofia patristică (patrologia), a “părinţilor bisericii”, care ţine de la moartea lui Isus pînă prin
secolul al VIII-lea, cînd credinţa creştină se răspîndeşte în lumea greco-romană. Patristica este epoca de
formare a dogmelor creştine, filozofia şi religia fiind în strînsă legătură. Această epocă a fost
concomitent şi o reacţie venită tot din interiorul religiei împotriva patristicii, reprezentată îndeosebi de
gnostici şi unele erezii, precum au fost manicheismul, donatismul, pelagismul.
2. Filozofia scolastică (de la lat. “schola”-şcoală), consti- tuie epoca în care dogmele au fost deja
elaborate, rămînînd doar ca ele să fie explicate prin sistematizarea şi întemeierea lor raţională. Gîndirea
filozofică începe să fie din nou aprecia- tă, dar nu mai stă alături de credinţă, ci este supusă (subordo-
nată) ei. Adevărul absolut a fost dezvăluit de Dumnezeu prin Isus şi stabilit definitiv de tradiţia apostolică
şi patristică, inspirată de Duhul Sfînt. Acest adevăr trebuia să fie doar lămurit şi întemeiat pe calea
raţiunii în şcolile bisericeşti. De aici şi numele dat filozofiei – filozofia scolastică. În perioada scolasticii
filozofia era considerată, după expresia scolastului Petrus Damiani, “ancilla theoligiae” (“sclava
teologiei”).

2.Dumnzeu este centrul întregii gîndiri creştine. De la el pornesc toate şi spre el se îndreaptă toate
creaturile, el este izvorul întregii existenţe, existenţa însăşi. Dumnezeul creştin este dincolo de orice
limită. El creează “ex nihilo” (din ni- mic), în timp ce Demiurgul platonian creează lumea dintr-o
materie deja existentă. Sfinţii Părinţi învaţă că Dumnezeu a făcut lumea din bunătate şi iubire şi a creat-
o ca pe o podoa- bă.
Cea dintîi filozofie creştină sau încercare de a transforma credinţa în ştiinţă prin intermediul filozofiei
greceşti şi a numeroaselor elemente orientale a fost gnosticismul. Gnosticii au încercat să raţionalizeze
dogmele creştine, să facă un creştinism filozofic.Ei au folosit teoria platoniană a reminiscenţei pentru a
demonstra natura divină şi, deci, superioritatea lui Isus faţă de oameni Însă cel mai important dintre
gnostici a fost Valentin, care susţinea că Mîntuitorul lumii nu poate fi şi Creatorul ei.
Împot- riva gnosticilor au reacţionat Irineu şi, mai ales, Tertullian. Primul afirmă că adevăratul
creştinism este cel al apostolilor bisericii, că Dumnezeu este incognoscibil şi că numai calea credinţei şi
iubirii îl poate duce pe om la adevăr. Binele constă, după părerea lui, în supunerea faţă de Dumnezeu şi
credinţă în Dumnezeu, iar răul ar proveni din excesul de libertate.
Origene înlătură opoziţiunea gnostică dintre Dumnezeul Noului Testament (Mîntuitorul) şi acela al
Vechiului Testa- ment (Creatorul şi Legislatorul), dintre Dumnezeu şi materie. Dumnezeu, spune Origene,
creează lumea din nimic, el este tatăl lui Isus (Noul Testament) şi dătătorul de legi (Vechiul Testament).
Dumnezeu este Spirit, duh (pneumă), este unul neschimbător, mai presus de existenţă şi înţelegerea
raţiunii (neoplatonism).
Vasile cel Mare primul dintre marii doctori ecumenici a explicat dogma Sfintei Treimi pentru care
a mai fost numit şi “interpretul cerului”.
Învăţătura despre Sfînta Treime Vasile cel Mare a accep- tat-o în varianta niceeană, spunînd că
mărturiseşte specificul ipostazelor şi rămîne la monahie. Faptul că persoanele Sfintei Treimi posedă
particularităţi, nu distinge identitatea fiinţei căci Fiul este în Tată şi Tatăl în Fiu; acesta este cu acela şi
 acela cu acesta şi în aceasta stă unitatea. Duhul Sfînt este Dumnezeu şi purcede doar de la Tatăl. Tatăl e
rădăcina şi izvorul Fului şi al Sfîntului Duh.

3. Justin Martirul, numit şi Filozoful, ne mărturiseşte în “Dialog cu iudeul Trifon” că: “filozofia este
bunul cel mai mare şi cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe pînă la Dumnezeu şi
să ne apropie de el; iar sfinţii, cu adevărat, sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu filo- zofia”. Justin
confundă adevărul cu Dumnezeu, socotind filo- zofia drept unica posibilitate de a-l realiza pe
Dumnezeu în noi. În acelaşi dialog el menţionează că mulţi nu cunosc ce este filozofia şi pentru care
motiv a fost ea trimisă oamenilor: “Dacă toţi ar cunoaşte rostul acestei ştiinţe, atunci nu ar mai fi unii
dintre ei platonicieni, alţii stoici, alţii peripatetici”. Plura- lizarea filozofiei o impune deci, în diferite
timpuri, să conţină numai o parte de adevăr.
Filosofia medievala este filosofia despre Dumnezeu, mai exact despre cunoasterea lui Dumnezeu. Asociez
filosofia medievala mai mult cu teologia, deoarece momentul culminant al evului mediu era dominat de
biserica, pana si marii ganditori au fost calugari (Toma D’Aquino) si clerici. Filosofia evului mediu pune
Biblia ca si sursa de cunoastere in varful piramidei, ceea ce rezulta ca filosofia este supusa teologiei. In
vremea respectiva filosofia juca un rol secund: ganditorii aveau concepte construite pe baza filosofiei antice
grecesti.
Totusi, marii ganditori medievali explica filosofic teologia, si anume o teologia naturala care poate fi
cunoscuta rational. In opinia mea, filosofii medievali pun accent prea mare pe teologie, pe credinta.
Credinta, o numesc irationala din motivul ca nu are loc de indoiala. Prin credinta Omul are tendinta sa
minimalizeze ratiunea si sa accentueze partea empirica. As putea face o analogie la Pariul lui Pascal; Blaise
Pascal spunea sa traim ca si cum Dumnezeu ar exista, nu pierdem nimic daca el nu exista dar daca nu am
crezut si el exista atunci am pierdut totul; s-ar parea ca filosofii teologi sunt cei care ar castiga pariul. Admir
gandirea filosofico-teologica deoarece acestia aduc argumente rationale, filosofice pentru sustinerea
existentei lui Dumnezeu, dar imi displace idea de revelatie din cauza ca aceasta apare doar in anumite
momente si la anumite persoane.

Filosofia medievala are o importanta relativa din motivele urmatoare: incearca sa elucideze misterul
existentei lui Dumnezeu; intregul concept despre un Dumnezeu , un Altceva diferit de Om este pretutindeni
in lume iar filosofii medievali isi asuma responsabilitatea pentru definirea lui Dumnezeu. Ei , filosofii,
pleaca de la premise ca Dumnezeu exista pur si simplu, indoiala fiind scoasa din ecuatie.
Gandirea filosofica a evului mediu vorbeste abstract de Dumnezeu, si imi asum acest gand pentru ca nici
astazi nu stim ce e Dumnezeu; Exista sau nu? Eu as fi tentat sa spun ca Dumnezeu a aparut din cauza ca noi
suntem incapabili sa ne raspundem la propriile intrebari: Cine suntem? De ce suntem? sau Existam cu
adevarat si apoi ce e adevarul? Noi doar credem ca avem raspunsurile aplicabile pentru toti dar ne cufundam
mai mult intr-o lume relativa, care doreste ceva universal valabil si aplicabil.
In concluzie filosofia medievala este o filosofie despre viata care priveste viata dintr-un unghi religios.
 Umanismul și exaltarea demnitatii omului – idei centrale ale filozofiei renascentiste
1. Epoca Renaşterii marchează o etapă hotărîtoare în procesul de trecere de la Evul mediu la Epoca
modernă. Renaşterea este începutul viguros al unei epoci noi în economie, politică, ştiinţă, artă,
cultură. Renaşterea proclamă raţiunea mai presus de credinţă, tradiţie, de autoritatea bisericii,
recunoaşte superio- ritatea “vieţii active” faţă de “viaţa contemplativă”, care în Evul mediu se credea
ideal suprem al perfecţiunii creştine.
Umanismul este miscarea social-culturala inspirata de conceptia ca omul, fiind o fiinta superioara, se poate perfectiona prin cultura si
arta. in opozitie cu ideologia si cultura medievala, curentul umanist promoveaza increderea in propria capacitate de dezvoltare spirituala
si intelectuala a fiecarui om si militeaza pentru evolutia multilaterala a personalitatii.

2. În evoluţia gîndirii filozofice din Epoca Renaşterii pot fi evidenţiate trei perioade:
I – umanistă ori antropocentristă, care se extinde de la mijlocul sec. al XIV-lea pînă la mijlocul
sec. al XV-lea;
II – neoplatonică şi aristotelică, ce cuprinde răstimpul de la mijlocul sec. al XV-lea pînă la
începutul sec. al XVI-lea;
III – naturfilozofică, care cuprinde jumătatea a doua a sec. al XVI-lea şi începutul sec. al XVII-
lea.
Umanismul
După cum am menţionat deja, această perioadă începe cu mijlocul sec. al XIV-lea. Principala
trăsătură a filozofiei uma- niste este antropocentrismul, care constă în transferarea aten- ţiei de la
problemele de ontologie la probleme de etică, în revederea întregului tablou al lumii, într-o concepere
nouă a problemei centrale a filozofiei – problema raportului dintre începutul dumnezeiesc şi natural în om.
În centrul atenţiei umaniştilor se află viaţa pămînteană a oamenilor, viaţa de toate zilele, care nu mai este
tratată ca un sălaş temporar, un loc de chinuri, tristeţe şi lacrimi, ci ca un domeniu al activităţii uma- ne, al
manifestării capacităţilor şi măiestriei oamenilor, al afir- mării lor. Omul nu mai este privit ca un călător
temporar pe pămînt, ci ca o personalitate activă, liberă, conştientă de capa- cităţile sale. Sarcina filozofiei
constă în descoperirea armoniei dintre începutul dumnezeiesc şi natural din om şi nicidecum nu în
accentuarea contradicţiei dintre aceste două începuturi.
Umaniştii, de regulă, nu combat teza despre crearea omului de către Dumnezeu şi despre nemurirea
sufletului. În învă- ţătura lor despre om ei se bazează pe “natura umană”, adică pe ceea ce-i este dat
omului de la natură. Odată ce omul constă din corp şi suflet, fiind o unitate naturală dintre material şi
spi- ritual, înseamnă că pentru a-şi realiza menirea sa în lume el trebuie să-şi satisfacă atît necesităţile
corporale (trupeşti), cît şi cele spirituale. Dezicerea de propria-i natură, renunţarea de la plăcerile lumeşti
(caracteristică Evului mediu) îşi pierde valoa- rea în morala umanistă. Ascetismul este nenatural şi deci
fals, făţarnic, declară umaniştii. Ei îi opun ascetismului epicureis- mul reînnoit. Corpul nu poate şi nu
trebuie să fie adus în jertfă sufletului. “Dacă noi am fi alcătuiţi numai din suflet, atunci eu aş fi de acord
cu stoicii… Dar odată ce noi constăm din suflet şi corp, apoi de ce stoicii ignorează ceea ce-i aparţine
omului de la natură şi fără de care el nu poate fi fericit ?” – întreabă umanistul Casimo Raimondi.1
Plăcerea, profitul, utilitatea, interesul personal sunt proclamate “însuşiri naturale” ale omu- lui. Aşadar,
natura în filozofia umanişilor nu numai că este îndreptăţită, dar serveşte şi drept argument convingător
pentru justificarea eticii delectărilor, plăcerilor. Odată ce omul este creat de natură pentru plăceri,
înseamnă că şi lumea în care trăieşte şi activează acesta este minunată. Natura a creat fru- museţea ce-l
înconjoară pe om şi tot ea l-a înzestrat pe om cu organe de simţ, care-i permit să se bucure de frumuseţea
lumii.2
Întreaga activitate a omului, susţin umaniştii, poate fi explicată din tendinţa spre plăceri: “Totul se face
pentru plăcere”. Pentru plăcere oamenii sunt în stare să sufere cele mai mari greutăţi, să manifeste
fermitate şi vitejie, de dragul plăcerii ei se ocupă cu ştiinţa şi arta. Se cere a menţiona că etica umanistă
nu propagă plăcerile josnice şi nici plăcerile pasive, ci din contra – activitatea şi cunoaşterea ca
manifes- tări supreme ale plăcerii.
Umaniştii au întreprins o schimbare substanţială a limbii culturii. Se efectuau noi traduceri ale
textelor filozofice ale lui Aristotel, care erau curăţite de “barbarismele” medievale, de terminologia
greşită ce schimonosea sensul învăţăturii marelui filozof grec. Umanistul Leonardo Bruni scria:
“Atunci cînd am văzut că lucrările lui Aristotel, scrise în lim- ba greacă într-un stil ales, sunt
 transformate, din cauza tradu- cerii proaste, într-o absurditate ridicolă … eu mi-am asumat munca de a-l
traduce din nou”.1 Conceperea textelor filozofice cerea acum cunoaşterea culturii literare universale,
tradiţiilor antichităţii clasice. Închinarea oarbă doar unei autorităţi, absolutizarea filozofiei lui Aristotel
este substituită de umanişti prin renaşterea întregii culturi filozofice antice, prin evocarea luptei dintre
diferite şcoli şi orientări filozofice. Datorită muncii cu abnegaţie a umaniştilor în căutarea texte- lor
antice şi traducere, filozofia europeană a fost îmbogăţită cu opera integră a lui Platon, noi traduceri ale
textelor lui Aristotel, operele lui Cicero, poema lui Lucreţiu Carus “Despre natura lucrurilor”, operele
lui Plutarh, “Despre vieţile şi doctrinele filozofilor” de Diogenes Laertios, operele lui Epictet, Marc
Aureliu, Sextus Empiricus etc. Reînviind şi studiind variata moştenire filozofică, umaniştii erau
totodată adversari hotărîţi ai unei urmări oarbe a acesteia, străduindu- se ca prin activitatea sa să
dezvolte creator tradiţiile antichităţii.
Neoplatonismul în Epoca Renaşterii este reprezentat de către Nicolaus Cusanus şi Academia
Platoniană din Florenţa.
N.Cusanus este un cugetător ce a activat la răscrucea dintre Evul mediu şi Epoca modernă, în perioada
de tranziţie de la scolastică la umanism şi ştiinţa nouă. De aceea şi con- cepţia lui este intermediară
între teologie şi filozofie, repre- zintă o împletire a elementului religios cu cel ştiinţific. Prob- lema
centrală a filozofiei lui Cusanus este raportul dintre Dumnezeu şi lume, Univers. El raţionează asupra
acestor probleme în mod filozofic, de pe poziţii panteiste. Cusanus susţine teza: “Dumnezeu este în
toate lucrurile, precum şi lucrurile sunt în el”. Dumnezeu este începutul, entitatea ce include în sine
toată existenţa potenţială şi actuală, Dumnezeu este “totul în tot” (ca la Anaxagora), el cuprinde toată
exis- tenţa, întruchipînd cauza şi esenţa lumii. Lumea se conţine în Dumnezeu, Dumnezeu cuprinde în
sine lumea – acesta este panteismul lui Cusanus.
Deci Dumnezeu este conceput de Cusanus ca un început, o entitate unică infinită şi totodată ca esenţă a
tot ce există. În acest mod el depăşeşte închipuirile antropomorfe despre Dumnezeu, personificarea lui,
caracteristice pentru scolastica medievală, punînd problema despre Dumnezeu ca o problemă pur
filozofică: despre coraportul dintre lumea finită, dintre obiectele finite cu esenţa, entitatea lor infinită.
În concepţia lui Cusanus este puternic conturată valoarea personalităţii, valoarea omu- lui conceput
ca microcosmos, fapt ce îl caracterizează pe acest gînditor ca pe un adevărat reprezentant al Renaşterii.
În locul credinţei oarbe Cusanus utilizează procedee matematice de demonstrare a esenţei lui Dumnezeu
şi a Universului. Con- ceperea Universului ca infinit potenţial, spre deosebire de Dumnezeu ca infinit
absolut, a fost reluată de către R. Descar- tes pentru demonstrarea infinităţii Universului.
Ideile neoplatonismului în Epoca Renaşterii au fost dez- voltate şi de Academia Platoniană din
Florenţa în frunte cu Marsilio Ficino (1433 – 1499).
Ficino afirmă că filozofia nu este o “slujitoare a teologiei”, ci o “soră” a religiei. Filozofia trebuie să
substituie teologia, fiind, în viziunea lui, “o religie savantă”, capabilă să dezvăluie adevărurile eterne ale
credinţei. Astfel, el socotea că neopla- tonismul este un schimb destoinic al teologiei scolastice.
În centrul atenţiei filozofiei lui Ficino se află problema coraportului dintre Dumnezeu şi natură,
Dumnezeu şi om. Dumnezeu a făurit lumea care, după părerea lui Ficino, res- pectă următoarea
ierarhie: treapta superioară este Dumnezeu, apoi urmează raţiunea îngerească, după care – sufletul Uni-
versului şi cea mai inferioară treaptă – lumea materiei. Omul este conceput de Ficino ca o cunună a
creaţiei, ca “natură superioară”. Omul poate să-şi supună, să dirijeze atît natura vie, cît şi natura moartă;
el este singurul care are capacitatea de “a se cîrmui pe sine însuşi”, “a-şi conduce fa- milia, a întemeia
statul, a domni peste popoare.
Naturfilozofia sau filozofia naturii a fost etapa cea mai superioară de dezvoltare a filozofiei din
Epoca Renaşterii. Începînd cu secolul al XV-lea se constituie o nouă concepţie despre ştiinţă. Ştiinţa nu
mai este concepută ca o sumă de cunoştinţe absolute, date odată pentru totdeauna şi transmise invariabil
din generaţie în generaţie (concepţia Evului mediu), ci devine un sistem de cunoştinţe dobîndite prin
observaţie, experienţă şi calcul. Se produce o adevărată revoluţie intelectuală. Au loc un şir de mari
descoperiri ştiinţifice: Medicul André Vésale întemeiază anatomia omului, Michele Servet a descoperit
circulaţia sîngelui, Nicolae Copernic a demonstrat sfericitatea Pămîntului, rotaţia lui în jurul axei sale,
revoluţiile planetelor în jurul Soarelui, care se găseşte în centrul sistemului nostru planetar. Galileo
Galilei a demon- strat pe cale experimentală veridicitatea teoriilor lui Copernic şi a stabilit legile
gravităţii universale. Iohan Kepler a demon- strat că orbita corpurilor cereşti este o elipsă şi a calculat
 timpul revoluţiilor lor. Necătînd la faptul că de la mijlocul sec. al XVI-lea inchiziţia îşi restabileşte
vremelnic controlul asupra activităţii ştiinţifice (sunt arşi pe rug M. Servet şi J. Bruno, este persecutat G.
Galilei etc.), aceste descoperiri au constituit baza dezvoltării de mai departe a ştiinţei experimentale.
Pe la mijlocul sec. al XVI-lea tradiţia umanistă şi neopla- tonismul şcolii lui Ficio cu ideile lor
antropocentrice se epui- zează şi locul lor îl ocupă filozofia naturii (naturfilozofia). Filozofia naturii se
deosebeşte atît prin obiectul de studiu, cît şi prin metodele de abordare a diferitelor probleme
filozofice. Înşişi gînditorii se numesc “filozofi naturali”, subliniind astfel că ei precaută atît Cosmosul,
cît şi omul de pe poziţiile naturii autonome, independent de tradiţia teologică şi scolastică.

2. Umaniştii Renaşterii au dezvoltat o nouă concepţie despre om, promovând ideea demnităţii
omului ca fiinţă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella).
Concepţiei pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii
bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia
umanistă.
Omul este conceput de Ficino ca o cunună a creaţiei, ca “natură superioară”. Omul poate să-şi supună,
să dirijeze atît natura vie, cît şi natura moartă; el este singurul care are capacitatea de “a se cîrmui pe
sine însuşi”, “a-şi conduce fa- milia, a întemeia statul, a domni peste popoare şi întreaga rotaţie
pămînteană”.1 Cea mai importantă trăsătură a omului este tendinţa spre libertate. Fiind născut să
domnească, omul nu poate suferi robia. Prin capacitatea sa de a cunoaşte natura, mişcarea aştrilor
cereşti, de a calcula şi chiar prevedea această mişcare omul se aseamănă cu Dumnezeu.

Pico a respins astrologia, care concepea omul ca pe un rob al predestinaţiei cereşti. Personalitatea
umană este liberă, susţinea el. Corpurile cereşti nu au nici o influenţă magică asupra omului; viaţa lui
decurge doar în dependenţă de raporturile naturale. Dumnezeu i-a dat posibilitate omului singur să-şi
aleagă înfăţişarea şi locul în ierarhia esenţelor. Animalele moştenesc prin ereditate însuşirile lor, zeii se
nasc perfecţi şi numai omul poate să-şi făurească soarta după placul său. Datorită acestui fapt, omul
poate să se ridice pînă la stele şi îngeri, pînă la asemănarea cu zeii, dar poate şi să decadă, să se
înjosească pînă la starea animalică. Libertatea de a alege stă la baza oricărei fapte, precum şi la baza
apre- cierii ei morale. Natura omului, menţionează Pico, este în permanentă devenire şi rezultă din
alegerea făcută de sine stătător, conştient şi cu înalt simţ al responsabilităţii. Omul este făuritorul
propriei sale soarte, propriei sale fericiri.
Fiecare om în parte poartă singur răspundere pentru faptul ce prevalează în comportamentul lui, care
aspect – binele ori răul. În aceasta constă libertatea şi totodată respon- sabilitatea omului. . În aceasta
constă libertatea şi totodată respon- sabilitatea omului.
 Empirismul si rationalismul

1. Epoca modernă cuprinde sec. XVII, XVIII şi prima jumătate a sec. XIX.Începînd cu sec. XVII se dezvoltă
puternic ştiinţile naturale, practic aceasta este o explozie informaţională, se acumulează o mulţime de fapte
şi se formulează noi teorii. Torricelli demonstrează presiunea aerului, a inventat barometru cu mercur şi
pompa de aer. I. Newton descoperă legile fundamentale ale mecanicii. R . Boyle formulează definiţia
elementului chimic. W. Harvey descoperă circulaţia sangvină. Un mare aport în dezvoltarea mecanicii,
fizicii şi fiziologiei au adus R.Descartes şi G.Leibniz. T.Hobbes şi G.Grotius dezvoltă teoria dreptului
natural. Sec. XVII este nu numai secolul ştiinţei şi revoluţiilor ştiinţifice, dar si secolul revoluţiei filozofice –
pe parcursul a cîteva decenii a fost efectuată lovitura decisivă filozofiei scolastice. Au efectuat această
revoluţie F.Bacon şi R.Descartes. În filozofie are loc ruperea definitivă cu scolastica şi religia. În lupta cu
dogmele religiei şi autoritatea bisericii se formulează concepţia despre atotputernicia raţiunii şi posibilităţile
nelimitate a cunoaşterii. Temelia gîndirii filozofice se transferă din sfera religiei în sfera ştiinţei.
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul cercetărilor
filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care se dezvoltă foarte puternic în această
perioadă puneau în faţa filozofiei problema justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură
cu aceasta se formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru filozofia din
această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa
naturalistă experimantală şi panteism.
În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi economice.Apar noi forţe
sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la
aceste schimbări şi trebuia să argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă
pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. În filozofia epocii moderne se evidenţiază două
paradigme: ontologică şi gnoseologică.
Filozofii epocii moderne considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui
la mărirea puterii omului asupra naturii. De aceea în centru cercetărilor filozofice era paradigma ontologică
– intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile naturii. Însă această paradigmă se formula în
diferit mod la diferiţi filozofi.
 2. Metoda are o mare importanţă ştiin- ţifică şi practică, ea devine o forţă transformatoare foarte
puternică, deoarece orientează just activitatea omului, măreşte eficienţa ei. Metoda este comparată de
Bacon cu un felinar, care luminează cercetătorului drumul înainte. Indicînd calea cea mai scurtă şi cea
mai justă spre noi descoperiri, metoda întăreşte dominaţia omului asupra naturii: “Chiar şi un olog ce
merge pe un drum bine bătătorit va ajunge la scopul dorit mult mai lesne, decît un om sănătos ce merge
pe un drum anevoios”. De aceea alegerea dreaptă a metodei are o impor- tanţă deosebită. Bacon se
pronunţă împotriva metodei deduc- tive, care domina în filozofia scolastică şi ştiinţa contem- porană
lui. Deducţia, spunea el, are la bază silogismele, iar acestea constau din propoziţii, propoziţiile din
cuvinte, iar cuvintele sunt nişte simboluri, semne ale noţiunilor. De aceea, dacă noţiunile sunt formulate
greşit ori nu sunt destul de clare, bine determinate, apoi tot lanţul silogismelor se prăbu- şeşte, devine
lipsit de sens.
Metodei deductive Bacon îi opune metoda inductivă a cunoaşterii. Această metodă, spune el, este mai
aproape de natură, de aceea este şi unica formă justă de argumentare.1
Adepţii cei mai de nădejde ai cunoaşterii ştiinţifice auten- tice sunt experienţa şi inducţia. Dar nu
orice experienţă este de nădejde. Metoda experimentală pe care o folosesc astăzi savanţii, scrie Bacon,
este oarbă, lipsită de sens. În cercetările lor experimentale oamenii trec de la un fenomen întîmplător la
altul, ei rătăcesc între mulţimea de fenomene cercetate. Mintea nu reuşeşte în acest caz să se rupă din
sfera hazar- dului. Experienţa spontană nu ne duce la cunoştinţe autentice ştiinţifice, iar dacă şi le
căpătăm, apoi numai din întîmplare. Pentru a cunoaşte nu este de ajuns să aduni cît mai multe fapte,
materiale. Pornind de la expe- rienţă, aplicînd metoda inductivă, savantul trebuie să meargă pas cu pas
pe calea generalizării raţionale a materialului em- piric. Aplicarea metodei raţionale la prelucrarea
datelor căpă- tate pe cale empirică este cerinţa principală a lui Bacon faţă de ştiinţa autentică.
Experienţa trebuie să fie dirijată de raţiu- ne. Deci, cunoaşterea merge nu de la experienţă la experienţă,
cum procedează “empiriştii tîrîtori”, şi nu de la idee la idee, cum procedează silogiştii-sofişti, ci de la
fapte, cu ajutorul metodei, la axiome şi teorii, şi invers.
Dacă Bacon este întemeietorul empirismului modern şi al metodei inductiv-experimentale, apoi
Descartes (1596–1650) este întemeietorul raţionalismului şi al metodei inductiv-raţio- nale. Raţionalismul
cartezian1 constă în considerarea raţiunii drept facultate principală de cunoaştere şi instanţă supremă a
adevărului. Desigur, Descartes nu neagă totalmente rolul sim- ţurilor şi al experienţei în cunoaştere, dar
consideră că ele sunt subordonate raţiunii, capabile să ne ofere cunoştinţe veridice.
Metoda propusă de Descartes este construită după mode- lul matematicii. După expresia lui Gilson,
filozofia carteziană este mai întîi de toate un efort de a extinde peste întregul “corp al cunoştinţelor
umane metoda matematică”. Entuzias- mat de metoda aplicată în matematică, Descartes este convins de
posibilitatea unei metode generale, aplicabile în orice domeniu al cunoaşterii, indiferent de natura
acestuia.

3. Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii

ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se
bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct
la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în
noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant de
F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa experienţei senzoriale
este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui G.Berkeley, D.Hume, reduce
experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea
obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi
raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din
minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a
gîndirii.
 Trebuie de menţionat deosebit concepăia lui F.Bacon care foarte înalt aprecia ştiinţele
experimentale, observaţia şi experimentul. În lucrarea sa “Noul organon” F.Bacon propune noi metode de
cunoaştere ştiinţifică – experimentul şi inducţia. Pînă la F.Bacon în ştiinţă domina deducţia, care în
principiu nu dă noi cunoştinţe ci numai le precizează. Ştiinţa trebuie să fie orientată spre cunoaşterea naturii,
să se bazeze pe experiment şi să meargă de la singular la general, de la fapte spre teorie. Raţiunea trebuie să
fie curăţită de diferite superstiţii şi erori (cele 4 fantome – peşterii, pieţii, teatrului şi genului). Cunoaşterea
este o reflectare pasivă a activităţii lumii înconjurătoare în creerul uman, cunoaşterea în întregime depinde
de obiect, de precizia întipăririi lui în memorie.

Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte,

F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte
conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Izvorul
cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în lumea exterioară cum cosidera
empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul
conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică)
ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă. Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice.

Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea. Toate ideile el le
considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu, axiomele matematice ş.a.). numai
ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala – “Mă îndoiesc, deci
cuget; cuget, deci exist” (Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Cunoaşterea, după R.Descartes, este o
activitate intelectuală a subiectului de a reproduce realitatea obiectivă în construcţii mintale, ăn noţiuni.
Cunoaşterea în întregime depinde de subiect. B.Spinoza evidenţia trei feluri de cunoaştere: cunoaşterea
senzorială care dă cunoştinţe neclare, cunoaşterea raţională ce dă cunoştinţe despre modurile substanţei şi
cunoaşterea intuitivă care ne dă adevărul. G.Leibniz împărţeşte toate adevărurile în adevăruri necesare
(adevăruri a raţiunii) şi întîmplătoare (adevăruri a faptelor). Ca adevăruri necesare el consideră noţiunile
substanţie, existenţă, cauzalitate, principiile logice şi morale ş.a.

Unii raţionalişti au înaintat concepţia despre “ideile înnăscute”(R.Descartes, G.W.Leibnitz), ori

învăţătura despre “a priori” şi a “posteriori” (în lat. “din ceea ce se află înainte; “din ceea ce vine
după“)(I.Kant). Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii. Astfel în psihologie pune pe
primul loc funcţiile psihice intelectuale, în etică - motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale, în
estetică - caracterul raţional (intelectual) al creaţiei, în teologie - orientarea spre acceptarea acelor dogme pe
care mintea le consideră armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii. Raţionalismul este în opoziţie cu
iraţionalismul (vezi). }n filosofia sec.19 şi 20 credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut (pozitivismul,
neopozitivismul etc.). Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor iraţionaliste
(freudism, intuitivism, pragmatism, existenţialism).
 Iluminismul și ideea rațiunii emancipatoare

1. Iluminismul (it. Illuminismo –“Epoca luminilor”) este o miscare stiintifica, estetica, social-politica si
filozofica a burgheziei in ascensiune, care s-a manifestat in toata Europa secolului al XVIII-lea.

Acest secol a fost cunoscut sub numele de “veacul luminilor” si a adus indiscutabil mutatii fundamentale in
plan ideatic, practic, in toate domeniile activitatii umane.

A fost vorba mai intai de toate de o noua miscare filosofica si culturala care s-a impus atunci in
spiritualitatea europeana prin operele geniilor Voltaire, Descartes, Montesquieu, J. J. Rousseau care
tindeau sa schimbe deopotriva vechiile conceptii despre lume, dar si structurile societatii.

Noua directie a fost o reactie fata de doctrina inchistata, absolutist-ecleziastica si promova principiul
dominant al ratiunii umane cautand sa inlature raciile sociale din calea raspandirii cunostintelor stiintifice, din
calea culturii, identificata cu lumina.

2. Voltaire a fost extrem de critic al catolicismului predominante, și, în special, el credea că Biblia era o
referință legală și / sau morale depășite, că a fost în mare măsură metaforic oricum , și că a fost un munca
omului și nu un dar divin, toate care l-a câștigat oarecum o reputație proastă în Biserica catolică. Atitudinea
lui față de Islam a variat de la "o sectă falsă și barbari" la "o religie înțeleaptă, severă, castă și umane". El a
aratat, de asemenea, la un moment dat o înclinație spre ideile hinduismului și lucrările preoților Brahman.
Voltaire este cunoscut pentru mai multe aforisme memorabile, cu toate că ele sunt adesea citate din
context. "Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar să-L inventeze", așa cum a fost menționat, este încă
aprig dezbătută la semnificația și intențiile sale.

3. Voltaire era de orientare iluminista conservatoare. A avut o opera extrem de vasta.

Scrierile sale sunt indreptate impotriva inechitatilor sociale, superstitiilor, intolerantei
religioase. A criticat Vechiul Regim si Biserica militand pentru libertatea cuvantului, a
gandirii si egalitatea tuturor oamenilor in fata legii. Considera ca relele societatii pot fi
indreptate prin alianta intre monarhi si filosofi. Voltaire este teoreticianul
despotismului luminat.
J.-J.Rousseau (1712-1778) ocupă o poziţie aparte în filo- zofia luminilor. Expune unele idei, care
îl apropie mult de filozofia contemporană, dar în general rămîne pe poziţiile deismului fără să ajungă la
materialism şi ateism. Concepţia sa social-politică este, însă, mult mai radicală decît cea a
enciclopediştilor. Meritul lui Rousseau constă aici în faptul că el utilizează această opoziţie pentru a
sublinia efectele distrugătoare ale civilizaţiei moderne. Civilizaţia, scrie filozoful, aduce cu sine
autonomizarea apa- renţei, constituirea ei într-o realitate deosebită şi opusă fiinţei. Astfel, apare o nouă
lume – lumea aparenţei, care este unifor- mizată, standardizată. În ea sunt anulate distincţiile indivi-
duale, omul se depersonalizează: “Toate spiritele par eroice după acelaşi tipar”. Oamenii se orientează
în conduita lor după obiceiuri, reguli generale, şi nu după propria raţiune ori convingere. Conduita şi
faptele oamenilor devin, prin urmare, irelevante pentru caracterul individului. Normele lumii imper-
sonale exercită o constrîngere permanentă asupra indivizilor, tocindu-le individualitatea şi
determinîndu-i ca, situaţi în ace- leaşi împrejurări, să acţioneze în acelaşi fel. Societatea capătă în
consecinţă caracetrul unei “turme”, ea devine uniformizată şi impersonală.

Rousseau era de orientare iluminista radicala. Lucrarile sale, ,,Discurs asupra

inegalitatii de avere" si ,,Contractul social", exprima aspiratiile micii burghezii din care
facea parte. Considera sursa inegalitatii si a relelor in societate ca fiind proprietatea
privata, de aceea ea trebuia limitata. De asemenea, milita pentru participarea tuturor
cetatenilor la viata politica, statul trebuia organizat pentru a asigura suveranitatea
poporului.