Literatura este „fantezie creativă” și procesul de creație al unei noi lumi, care nu este copia

precedentei, ci pătrunderea unei lumi necunoscute și străine în lumea cunoscută nouă, acea „rupere de
convențiile sale”. Literatura în care înstrăinarea și miracolul sunt o abordare artistică legitimă a realității,
pare să creeze noi lumi ce servesc ca modele pentru cea familară nouă.

Direcțiile în arta din secolul al XX-lea oferă noi forme de imitație, dar și o nouă structură a lumii
ce există în afara matriței minții tradiționale, realiste și iluministe. Futurismul, cubismul, suprarealismul,
avangarda și mai presus de toate psihanaliza încep să funcționeze ca locatori ai noii dimensiuni în om și
în lumea pe care omul a creat-o și automatizat-o prin propriul său mijloc de control.

Astfel, formalismul, ca prima școală autonomă de teorie a literaturii, stabilește ca scop al

literaturii reînoirea viziunii asupra lucrurilor și eliberarea de realitatea ca o creație automată. Acest lucru
este cel mai bine evidențiat chiar în momentul nașterii direcției, în anul 1914, în eseul lui Victor
Shklovsky „Cuvinte înviate”. Termenii „înstrăinare” și „miracol” sunt introduși pentru prima oară în eseul
lui Victor Shklovsky din anul 1916, „Arta ca tehnică”. Shklovsky (1969: 19), ca tată al formalismului,
vorbește despre atribuirea caracterului „alienării” obiectelor din realitate, lucru ce reprezintă condiția
intrării în lumea fantastică a textului. Shklovsky vorbește despre dispariția realității. În opinia sa,
literatura reprezintă o lume transformată, deautomatizată, bazată pe elemente preluate din acele
realități obișnuite și automatizate. Această percepție a lui Shklovsky ne trimite direct la una dintre
definițiile fantasticului ca gen special ce combină și răstoarnă elemente preluate din realitate, rămânând
în același timp o proiecție metaforică a aceleiași lumi (Roas 2011:20). Tocmai aceată definiție de leagă
de lumea despre care vorbește Borges în povestirea sa Cartea de nisip: „Nu e posibil, dar este.” (
2009:109).

Noțiunea de ciudat în studiul fantasticului poate fi de asemenea asociată cu termenul lui Freud
das unheimliche din eseul cu același nume, „Das Unheimliche”, din anul 1919, în care tatăl psihanalizei
face legătura între experiența străinului și motivul necunoscutului, neobișnuitului și sentimentului de
frică.
Reînvierea sugerează revigorarea acelei realități care este închisă și exilată de un om pragmatic
și rațional, aceea care poate perturba percepția și viziunea despre lume- aceea care este alta, ciudată,
fantastică, aceea la care ajung scriitorii hispanoamericani de la jumătatea secolului 20 în povestirile lor,
scriitori precum Borges și Cortázar.

În ultimă instanță se poate vedea în ce manieră scriitori prozei fantastice au gradad noile
legături semiotice și cuvintele înviate și lumea. În acest fel se ridică în fața noastră o punte între aceste
două discursuri temporal si spațial îndepărtate- formalismul rus și fantasticul hispanoamerican.

Textul povestirilor fantastice ale scriitorilor hispanoamericani pare a fi realizarea tezei formaliste
despre literatură.

Nu este o coincidență faptul că autorul fantasticului în America hispanică este Jorje Luis Borges,
tatăl uneia dintre primele direcții poetice avangardiste pe pământ american- ultraismul- care încearcă de
asemenea să creeze, pe de o parte, lumea ca o proiecție a realității. Astfel, se poate considera că pe
tărâmul avangardei, ca o nouă înțelegere a realității, s-au întâlnit și bazele fantasticului și formalismului.

Prezentarea paralelă a conceptelor legate de formalism, care este o direcție teoretică pe de o

parte, și fantastic pe de altă parte, o vom vedea și că influențează învierea în mai multe locuri, și că
direcționează spre o întelegere comună a textului artistic, ca o reflectare a realității primare, care este,
pe de o parte, și nu este niciodată reprezentată mimetic.

Victor Shklovsky, Cuvinte înviate, Zagreb, Ed. Lumea realității contemporane, 1969.