Invatatura de Credinta Ortodoxa

FAMILIA
219. Ce este familia?
După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ
dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie,
adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în
faţa sfântului altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit
de Dumnezeu în om. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa
şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31).
Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe
Însuşi Dumnezeu. „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul
Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut barbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a
binecuvântat, zicând: creşteti şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul”
(Fac.1, 27-28).
220. Care sunt însuşirile familiei creştine?
Însuşirile familiei creştine se desprind din învăţătura sfintei Biserici
despre căsătorie şi
sunt:
1) Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin
legătura dintre un singur
bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi
fiecare femeie să-şi aibă
bărbatul său” (I Cor. 7, 2).
Sfânta noastră Biserică nu îngăduie legătura dintre bărbat şi mai multe
femei, căci aceasta
înjoseşte femeia. În familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşa
de viaţă şi împreunălucrătoare
cu bărbatul, în toate. Creştinismul a ridicat femeia din starea de
injosire faţă de
bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în toată vrednicia ei
de fiinţă creată „după
chipul lui Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este
parte bărbătească
şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”
(Gal. 3, 28).
Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine
aceeaşi preţuire ca şi
bărbatului. Numai mult mai târziu, orânduielile omeneşti i-au recunoscut
şi ele femeii drepturi
şi îndreptăţiri alături de bărbat.
2) Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila, sau alte pricini, ca
de exemplu averea,
duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este
fericit.
3) Curăţia. Soţii să nu fie în apropiata înrudire trupească şi
sufletească. Prin canoanele
sale, sfânta noastră Biserică a stabilit gradele de rudenie, care fac cu
neputinţă încheierea
căsătoriei.
4) Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei
Cununii. Sfântul
Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, Taina
mare, dar nu altfel, ci
numai dacă ea este întemeiată, în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32).
Pentru însemnătatea pe
care familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de
neapărată trebuinţă.
5) Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: „Ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Iar Sfântul Apostol Pavel
spune: „Celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia
să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată
sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia”
(I Cor. 7,10-11). În afară de moartea trupească, sfânta Biserică îngăduie
desfacerea legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale
asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt: necredincioşia (adulterul), sau
alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19, 9). Sfânta noastră Biserică
îngăduie recăsătorirea soţilor văduvi.
221. Care este scopul familiei?
După învăţătura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă
250
1) Naşterea de copii, spre înmultirea neamului omenesc şi a
credincioşilor sfintei
Biserici;
2) Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;
3) Ocrotirea moralităţii soţilor.
222. Care este însemnătatea familiei pentru viaţă?
S-a mai spus că omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte),
adică pentru a trăi
împreună cu semenii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie
omul singur; să-i
facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2,18). Cea dintâi formă a vieţii
de obşte este tocmai
familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelalte forme de viaţă
obştească.
Dar familia nu este numai simburele din care cre te obştea (societatea)
omenească, ci ea
este şi cel dintâi aşezământ de creâtere morală a omului, neapărat
necesar pentru bunăstarea
societăţii. Familia este rasadniţa de virtuţi şi izvor de întărire
morală. În sânul ei îşi primeşte
copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet
pentru totdeauna. Căci,
dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi întelegerea
firii sale, lucrul acesta se
face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părinţii au dragoste
faţă de copiii lor în măsura
cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă
deplin firea fiecărui copil
al lor.
Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni
cinstiţi în orice
privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările
morale sănătoase care se
găsesc în învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, păstrătoarea
adevărurilor veşnice.
223. Care sunt datoriile soţilor unul către altul?
1) Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se
cinstească unul pe
altul. Aceasta datorie răsare chiar din unirea lor prin căsătorie, căci
ei „nu mai sunt doi, ci un
trup” (Matei 19, 6). Sfântul Apostol Pavel spune: „Bărbatul să-i dea
femeii iubirea datorată;
asemenea şi femeia bărbatuLui” (I Cor. 7, 3).
2) Credincioşia. Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduită în
faţa altarului.
3) Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze
împreună pentru
cele trebuitoare vieţii, împartăşind împreună atât bucuriile cât şi
greutăţile ei.
4) Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreună în dreptate, curăţie şi
cumpătare.
5) Munca împreună fi desăvâirşirea morală. În orice împrejurare, soţii
sunt datori să se
lege cât mai strâns unul de altul, să-şi împlinească lipsurile, să-şi
desăvârşească însuşirile şi
darurile şi să lucreze împreună pentru propăşirea morală a fiecăruia şi
pentru buna educaţie a
copiilor lor, având drept călăuza poruncile creştine.
În felul acesta, viaţa creştină de familie va fi curată şi sănătoasă, va
fi şcoală de virtuţi,
roditoare de bine pământesc şi ceresc.
224. Din cine este alcătuit familia?
Familia este alcătuită din părinţi şi copii. Părinţii au datorii faţă de
copii, iar copiii faţă de
părinţi.
225. Mai cuprinde familia şi alte persoane?
Da. Pe lângă părinţi şi copii, familia mai cuprinde şi pe celelalte rude,
oricât de depărtate.
De aceea, toate rudele trebuie să se iubească, să se respecte şi să se
ajute, iar felul acesta de
viaţa să pătrundă în toată societatea omenească, adică în marea familie a
neamului omenesc.
În această mare familie a omenirii, care, după învăţătura creştină, are
ca Tată pe Dumnezeu,
toţi oamenii sunt fraţi între ei, prin Hristos.
Aşadar, familia creştină trebuie să fie vatră în care focul dragostei să
nu se stingă
niciodată şi de la care să se încălzească omul şi obştea omenească.

CUNUNIA
(Nunta)
204. Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei?
Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este
una din cele
şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte
Sfinte Taine şi pentru că aici
se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea
credincioşilor din care face
parte şi care, în felul acesta, se bucură şi ia parte împreună cu noi la
unul din cele mai de
seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la
necazurile şi durerile
noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casă este îngăduită numai
rareori şi numai din
motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la
caz la caz.
205. Când se săvârşeşte Cununia?
Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se săvârşeşte în zilele de
sărbătoare, îndată
după liturghie, când toţi credincioşii se află în biserică.
206. Când nu se pot face nunţi?
Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele
zile şi răstimpuri
de peste an:
a) În cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din
cerite şi ospetele ce
însotesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocăinţa şi înfrânarea pe
care ne-o impune
postul542. În Paresemi este îngăduiţă la nevoie logodnă şi aceasta numai
în ziua Bunei-Vestiri
(dacă nu cade în săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor543.
b) în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotită ca vreme
de pregătire
pentru post.
c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în
Duminica
Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul
tuturor Praznicelor
împărăteşti, pentru ca veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să
uităm bucuria
duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.
207. Ce e logodna şi care e rânduiala ei?
Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e
rânduită tocmirii
sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica
binecuvintează această
veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei;
slujba logodnei de cele
mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat
înaintea acesteia
(dar se poate face şi aparte, cu mult mai înainte).
Logodna binecuvântată de Biserică are o deosebită valoare prin legatura
ei cu căsătoria,
cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca
orice învoială
omenească.
Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele
logodnicilor
de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.
208. Ce rost au inelele de la logodnă?
Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe
care o făureşte Taina
Căsătoriei între viitorii soţi.
Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii,
înaintea unei mese
pe care se aşază Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu
lumânări şi inelele de
logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii,
iar mireasa la stânga
542 Vezi şi Tâlcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului
din Laodiceea şi Sf. Simion al
Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 25, trad. rom. p. 318.
543 Ibidem.
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă
179
lui, lânga inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind
făcută din coasta lui şi
datorându-i supunere şi ascultare544.
Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).
209. Care este rostul naşilor la cununie?
Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la
botez. Ei sunt
martori şi chezaşi ai tememiciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi
unul faţă de altul şi ai
trainiciei legăturii pentru tot restul vieţii. De aceea pun mâna pe
cununii, atât atunci când sunt
puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt
aceiaşi de la botez, sau
urmaşii lor, şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire
creştinească, purtându-se faţă de miri
ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora545. În timpul slujbei, naşii
ţin în mână făclii aprinse,
simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei
nuntaşilor546.
210. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei?
Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu
cununiile peste feţele
mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: «Cununa-se
robul (roaba) lui Dumnezeu
(numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui şi al
Fiului şi al
Sfântului Duh», apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al
miresei.
211. Ce închipuie „cununiile” care se pun pe capul mirilor?
Acestea sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară
regii şi
împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc
curaţiei şi fecioriei mirilor
pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu
puterea de a da viaţa, a naşte
copii547. De aceea se şi cântă pentru dânşii: «Doamne, Dumnezeul nostru,
cu mărire şi cu
cinste încununează-i pe dânşii!»
După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-
33), în care
Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legatura sfântă dintre Hristos şi
Biserică, îndemnând
pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care
se istoriseşte minunea
înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).
Urmează o ectenie, după care preotul binecuvintează paharul de obşte
(comun), adică
un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se
cântă: «Paharul mântuirii
voi lua şi numele Domnului voi chema» (Ps. 115, 4).
212. Ce înseamnă paharul acesta?
Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta,
unirea într-un cuget şi
menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de
aici înainte, având
parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri548. Aceleaşi lucruri
închipuie şi bucata de pâine
din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte.
După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de
nuntă, format din
slujitori, miri şi naşi.
213. Ce înseamna înconjurarea mesei?
Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de
nuntă. Şi deoarece
nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la
naşterea minunată a
dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai
ales proorocul Isaia
(7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântăre, să dănţuiască
împreună cu noi, de
bucurie că i s-a împlinit proorocia: «Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut
în pântece...» etc. Se
cântă, de asemenea, şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei:
«Sfinţilor Mucenici..» şi
«Slava Tie, Hristoase Dumnezeule...», care înseamnă că mirii trebuie să
se facă părtaşi ai lui
Hristos şi ai sfânţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în
căsnicie549.
544 Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 278. trad.
rom., p. 180.
545 Idem, cap. 280, trad. rom., p. 181.
546 Ibidem, 279, p. 181.
547 Ibidem, cap. 276, p. 179.
548 Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 277, trad.
rom. p. 180.
549 Ibidem, cap. 282, p. 182.
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă
180
214. Sunt îngăduite de Biserică a doua şi a treia nuntă?
A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă
asprime şi
îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti.
De aceea, erau
însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf.
Împărtăşanie)550, Astăzi
însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită
să le îngăduie şi să
le binecuvinteze, pentru a nu lasa pe cei împreunaţi cu legatura
trupească, să traiască în păcat,
fără binecuvântarea lui Duznnezeu.
215. Slujba la a doua şi a treia nuntă e ca şi la cea dintâi?
Nu este la fel. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduială
deosebită, în care
se vede încă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către
Biserică asemenea
căsătorii. Această rânduială este, în prima ei parte, mult mai simplă şi
mai puţin sărbătorească
decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a
cununiei, ca o singură
slujba, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine («Binecuvântată
este împărăţia
Tatălui...»), ci ca la slujbele de binecuvântare şi sfânţire, numite
ierurgii («Binecuvântat este
Dumnezeul nostru...»). Atât, ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât
şi cele dinaintea
punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea
mirilor, pentru că însoţirea lor
prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din
aprinderea trupească, pe care
ei n-au putut-o birui. Începând de la punerea cununiilor pe cap,
rânduiala slujbei la a doua şi a
treia nunta e întocmai ca şi la prima nuntă.
216. E îngăduită a patra nuntă?
A patra nuntă e socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea preoţii
sunt opriţi de a o
sluji, sub pedeapsa caterisirii551.
217. Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii?
«Trebuie să ştim că ei ce se însotesc prin nuntă s-au însoţit de la
Dumnezeu şi sunt
curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta
neîntinată şi în pace,
să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru
cinste, dragoste întru
curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul,
ca un odor, pentru ca să
nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri
dumnezeieşti; şi să se îngrijească
nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor... căci într-
acest chip şi Dumnezeu va
fi cu dânşii. Pe fiii lor să-i crească „întru frică şi învăţătura
Domnului”, precum învaţă
dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu
să miluiască pe fraţii
cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei
cerurilor, împreună cu fiii
lor»552.
Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi
femeie este sfântă şi
veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică
întărită de Dumnezeu
însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această
legătură e asemanată de Sf.
Apostol Pavel cu legatura sfâtă şi tainică dintre Hristos şi Biserică
(Efes. 5, 23 ş.u.). Ea
trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută
pentru orice nepotrivire
trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când
pacea şi liniştea
căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu
este scutit în viaţa, pot
umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi;
dar ele nu sunt temeiuri
pentru divorţ, adică pentru desfacerea căşniciilor. „Şi vor fi cei doi un
trup...” zice Sfântul
Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina nunţii (Efes. 5, 31).
«Şi pe care i-a unit
Dumnezeu, omul să nu-i despartă...», adaugă Biserica, citând pe
Mântuitorul. Numai păcatul
adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul
de a rupe legătura
căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe
soţii care s-au iubit în
această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în
cealaltă viaţă.
550 Can. 19 al Sf. Ioan Postitorul; can. 2 al Sf. Nichifor
Mârturisitorul; Pravila de la Govora (1640), cap. 83; Sf.
Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 276, trad. rom. p.
179 ş.a.
551 Molitfelnicul, la sfârşitul Rânduielii Nunţii (ed. 1984, p. 105).
552 Povăţuirea către Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre
cinstita nuntă, cap. 282, trad. rom., p. 183.

Parintele Cleopa Ilie

NUNTA
816. Nunta este rădăcina firii omeneşti şi dacă rădăcina a pornit prost
şi-i sălbatică şi stricată - că s-au luat doi care sunt sătui, femeia de
bărbat şi
bărbatul de femeie -, de la început rele sunt şi ramurile. Să nu
aşteptaţi fericire
în căsătorie sau linişte sau împăcare sau avere sau cinste, ci blestem,
sfadă,
sărăcie, boală şi toate răutăţile care vin din necinstirea Tainei Nunţii.
817. Nu toată nunta dintre oameni şi nu la toate confesiunile religioase
nunta este Taină. Aşa la protestanţi, la catolici, la anglicani şi la
alte multe
confesiuni şi popoare, nunta n-are putere de Taină. Este numai un simbol
la
dînşii, un act de prietenie şi o dovedinţă oarecare între soţ şi soţie.
Dar niciunde
n-are nunta putere harică de Taină şi nu este atît de cinstită ca în
Biserica
dreptmăritoare de Răsărit.
818. Ca nunta să fie cu adevărat Taină mare şi sfinţită trebuie să ştiţi
că
nunta are unsprezece reguli canonice. Şi numai atunci cînd se face după
aceste
reguli nunta este adevărata nuntă creştinească şi adevărata Taină mare.
1. Prima condiţie sau rînduială canonică, şi aici vorbim din cuvîntul
Sfîntului
Ioan Gură de Aur, este să nu se ia neamuri în căsătorie.
Spiţa de rudenii şi arborele genealogic al unei familii se împarte în
cinci:
Rudenie suitoare şi coborîtoare, colaterală, din cuscrie, din
dumnezeiescul Botez
şi din fii adoptivi.
175
Rudeniile suitoare sunt: tata, bunicul, străbunicul, răs-străbunicul.
Cele
coborîtoare sunt: feciorul, nepotul, strănepotul şi răs-strănepotul.
Acest fel de
rudenii nu se pot lua niciodată în căsătorie, pentru imposibilitate de
vîrstă.
Rudeniile colaterale, care fac cruce cu cele de sînge, cele suitoare şi
coborîtoare, adică: tata, băiatul (sora), vărul întîi, vărul al doilea şi
vărul al treilea.
Tata cu mama sunt de gradul întîi; fratele cu sora sunt gradul al doilea;
verii întîi
sunt gradul al patrulea; verii al doilea sunt gradul al şaselea. Toţi
aceştia n-au
voie să se ia în căsătorie unul cu altul. De abia verii al treilea se pot
lua, care
sunt gradul al optulea. Deci verii al treilea se pot lua în căsătorie.
Cine intră în această rudenie colaterală, iarăşi intră în rudenie de
sînge.
Să ţineţi minte!
Rudeniile din cuscrie, din două şi trei neamuri în laturi. Adică: un
bărbat
a fost căsătorit cu o femeie, s-au încuscrit părinţii femeii cu părinţii
lui. Sunt
rudenii din două laturi. Dar dacă-i moare femeia şi bărbatul ia altă
femeie, au
devenit trei neamuri în cuscrie, că s-a mai încuscrit şi cu părinţii
celei de-a doua
femei. Aici se opreşte căsătoria pînă la gradul cinci, la gradul şase
dezleagă
Sfinţii Părinţi.
Rudeniile din dumnezeiescul Botez. Aceste rudenii sunt oprite să se ia
în căsătorie pînă la gradul şapte inclusiv.
Naşul, dacă a botezat un copil, băiatul acela, dacă a crescut, nu poate
lua
pe fiica naşului, dar nici pe fata fiului, nepoata de la fiu. De abia
poate lua pe
strănepoata naşului. Tot aşa şi dacă acest băiat al naşilor ar avea un
băiat, nu
poate lua pe fata naşului, ci numai pe nepoata naşului.
Rudenia din fii adoptivi. Ai luat un băiat, l-ai adoptat, l-ai trecut pe
numele tău, el poartă numele tău în societate. Acela este al tău. Cum
este
băiatul tău, aşa-i şi acela înaintea lui Dumnezeu, după ce l-ai înfiat.
Deci copilul acela, dacă are o soră sau un frate, nu poate să ia pe un
copil
al dumitale sau dacă ar avea un nepot. Tocmai strănepotul lui poate să ia
pe
strănepoata dumitale, iarăşi pînă la spiţa a patra. Trebuie să ştiţi
acestea, pentru
că mult se încarcă bietul suflet.
Nunta celor care s-au luat din rudenii are numai două leacuri, grele
amîndouă, după Sfîntul Vasile cel Mare: „Cine s-a încurcat cu rudenie în
căsătorie,
ori se desparte - chiar dacă ar avea copil, că-i desparte Biserica -, ori
să trăiască
ca fraţii în curăţenie pînă la moarte!".
Deci, de orice nuanţă şi spiţă de rudenie este cineva, dacă păşeşte peste
rudenii şi se iau în căsătorie, se face incest şi amestecare de sînge şi
este blestem
şi nenorocire pe ambele familii care s-au încuscrit, şi pe tinerii care
s-au luat în
căsătorie.
2. A doua condiţie canonică a nunţii ortodoxe este să se învoiască
tinerii;
să se placă mirele şi mireasa, băiatul şi fata. Mare păcat şi mare
greşeală fac
părinţii care dau fata după cine nu-i place, sau obligă pe fecior să ia
cutare fată,
pentru că are avere multă, sau că-i frumoasă, sau cine ştie ce alte
condiţii.
176
3. Dar este şi a treia rînduială a nunţii canonice. Trebuie să se
învoiască
şi părinţii lor, atît ai băiatului, cît şi ai fetei.
Atunci este nunta binecuvîntată, cînd se învoiesc şi tinerii şi părinţii,
cînd
fac tocmeala de bunăvoie între această cuscrie şi între copiii lor.
4. A patra rînduială a nunţii canonice. Tinerii să se căsătorească foarte
devreme. După canoanele Bisericii, după învăţătura Sfîntului Ioan Gură de
Aur,
trebuie să se căsătorească băiatul cînd este de 15 ani şi fata cînd este
de 13 ani.
Dar pentru ce aceasta? V-aţi pus întrebarea? Iată de ce: Pentru ca să nu
greşească pînă la căsătorie, să se ia spurcaţi. Că nunta-i cinstită, cînd
amîndoi
sunt feciorelnici, şi băiatul şi fata. Biserica apără neprihănirea
întotdeauna şi
curăţia. Are mare grijă, nu cumva să se ia în căsătorie după ce-a căzut
în păcat
băiatul sau fata cu cineva. Că nu mai este „Doamne ajută" în căsătorie.
Iar dacă acum, după legile statului, s-a hotărît să fie fata de 16 ani,
este
bună şi această rînduială. Că nu-i prea tînără, este numai potrivită. Şi
băiatul
n-ar trebui să treacă de vîrsta de 18 ani sau cel mult 20, dar să se
păzească cu
mare tărie pînă la căsătorie în feciorie, cum i-au făcut mamele lor.
5. A cincea rînduială a nunţii canonice. Inainte de-a face nunta, cu cel
puţin o săptămînă înainte, trebuie să meargă la duhovnic pentru
spovedanie
părinţii mirelui şi ai miresei şi cu feciorii lor, mirele şi mireasa, să
fie pregătiţi
pentru împărtăşanie.
6. A şasea rînduială a nunţii canonice. In ziua cînd are să fie nunta,
trebuie să meargă la biserică mirele şi cu mireasa, părinţii băiatului
care se
numesc socrii mari, şi părinţii fetei, adică socrii mici, să asculte cu
mare evlavie
şi cu mare frică de Dumnezeu toată dumnezeiasca slujbă a Bisericii,
Utrenia,
Sfînta Liturghie, predica şi toată rînduială.
7. A şaptea rînduială a nunţii canonice.In ziua cînd are să-i cunune,
dacă
preotul, la mărturisire, i-a găsit vrednici pe aceşti doi tineri, să le
dea Sfînta
Impărtăşanie, adică să-i împărtăşească cu Trupul şi Sîngele Domnului. Ei,
în
ziua nunţii, primesc două Taine, anume Impărtăşania şi Cununia.
8. A opta rînduială canonică a Bisericii lui Hristos pentru nunta cea
adevărată, creştină, este ca preotul duhovnic, care i-a mărturisit pe
aceşti tineri
şi cunoaşte viaţa lor, dacă ştie că, Doamne fereşte, unul din ei a căzut
în păcat
pînă la Cununie, mirele sau mireasa, n-are voie să-i pună cununia pe cap,
pentru că face păcat de moarte.
Ce credeţi dumneavoastră, că acea cununie se pune de fantezie, de
mîndrie, ca să ne vadă oamenii că ne încununează Biserica? Vai de capul
tău,
dacă te-a încununat, fiind nevrednic, că spre osîndă te-ai încununat!
Biserica lui Hristos, care este „stîlp şi întărirea adevărului", nu
încununează curvari şi preacurvari, ci încununează numai pe cei
feciorelnici,
care şi-au păzit fecioria pînă la nuntă, şi băiatul şi fata, cum i-a
făcut mama
lor. Numai acelora Biserica are voie să le facă această mare cinste de a
le
pune cununa pe cap, această cunună a biruinţei asupra păcatului trupesc,
177
asupra patimilor şi a stricăciunii, că s-au luptat în viată cu post, cu
rugăciune
şi cu înfrînare şi s-au păzit să fie biserică a Duhului Sfînt, şi se
încununează
pentru că au biruit păcatul!
9. A noua rînduială a nunţii canonice. Nunta nu se face cu lăutari,
Doamne
fereşte! Il pui pe dracul să cînte la Taina lui Hristos? Taină este
nunta!
Citiţi canonul 117 al Soborului din Cartagina şi alte canoane, care
osîndesc
pe creştinii care fac nunţi cu lăutari. Şi zice acolo, că dacă cineva a
pus lăutari
la nuntă, preotul să nu stea la nunta aceea, imediat să plece, pentru că
nu se
poate împăca lucrarea lui Veliar (diavolul) cu a lui Hristos!
Care-s lăutarii nunţii? Ştiţi voi? Dascălii bisericii şi coriştii. Nu dau
voie
canoanele Bisericii ca nunta să se facă cu lăutari.
Unde se pune masa de cununie, mirele să stea în dreapta preotului cu
socrii mari şi mireasa în stînga cu socrii mici. La masa de cununie
trebuie să se
servească numai trei feluri de bucate şi trei pahare de vin, mai mult
nimic, iar în
timpul acesta preotul trebuie să dea poruncă dascălilor şi coriştilor să
cînte
rînduielile de la nuntă şi alte slave potrivite de la slujbele
bisericeşti, care se
cuvin la această sfîntă şi mare Taină a nunţii.
Acolo dascălul zice „Tatăl nostru", preotul binecuvinteză masa de
cununie,
cum aţi văzut că facem noi la mănăstire, şi stau la masă.
Nunta-i Taină, nu-i balamuc şi teatru drăcesc, unde să se îmbete şi să se
taie cu cuţitele ca nebunii şi unde se fac cele mai mari desfrîuri şi
răutăţi şi bătăi
şi înjurături. Aceea nu-i nuntă, ci teatru. Şi mai rău decît teatru este.
Pentru că
este teatru drăcesc, că-şi bate satana joc de dînşii, că în loc de taină
sfîntă, o fac
prăvălia satanei!
Un fel de bucate şi un pahar de vin. Preotul, după primul fel de bucate,
ia
paharul, îl blagosloveşte, şi urează întîi la mire şi mireasă căsnicie
fericită, copii
cuminţi, sănătate, ferire de primejdii şi de boli, de scîrbe, de ură, de
răutate, şi
să trăiască socrii mari, socrii mici şi nunii mari care au cununat şi
toţi comesenii
care stau la masă.
Pe urmă, din acest pahar, mai întîi gustă preotul, apoi gustă mirele şi
mireasa; că preotul este împărtăşit cu Preacuratele Taine şi ei sunt
împărtăşiţi.
Acest pahar este mai mult sînge decît băutură.
Dupa aceea se serveşte al doilea fel de mîncare şi dă al doilea pahar de
vin. La al treilea pahar, preotul ţine o predică scurtă şi cîntă Axionul
Maicii
Domnului şi apoi mulţumirea.
După ce s-au ridicat de la masă, dascălul zice rugăciunea de mulţumire,
preotul binecuvintează rămăşiţele şi fărămiturile, ia un pahar de vin, îl
închină
în cinstea mirelui şi a miresei şi a socrilor mari şi mici şi le urează
căsnicie
fericită, spor, sănătate, copii cuminţi şi sănătoşi.
10. A zecea rînduială a nunţii canonice. Dacă mirele şi mireasa n-au avut
impedimente şi le-a dat voie să se împărtăşească cu Sfintele şi
Preacuratele
Taine, carnea lor şi sîngele lor s-au amestecat cu Carnea şi Sîngele lui
Iisus
178
Hristos, că Preacuratele Taine sunt cu adevărat Trupul şi Sîngele
Domnului; şi
fiindcă au primit, în ziua nuntii două Taine, şi Cununia şi Sfînta
Impărtăşanie,
n-au voie să se împreuneze unul cu altul trei zile şi trei nopţi după
nuntă, dacă
vor să le meargă bine toată viaţa lor şi să fie adevăraţi creştini.
Mirele, pentru pază, trebuie să doarmă în cameră cu tatăl său, aşa spune
cartea, şi mireasa cu mama ei, şi pe urmă sunt liberi să se împreuneze
pentru
naştere de copii şi înmulţirea neamului omenesc, cum a rînduit Dumnezeu
la
Facere, cînd a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l
stăpîniţi.
11. A unsprezecea rînduială a nunţii. Voi credeţi că nunta-i cioaca-
cioacă
şi troaca-troacă, ca porcii ? Ehei... Taină-i nunta. Cinstită este nunta
şi patul
neîntinat şi Hristos pe amîndouă le-a binecuvîntat, zice marele Apostol
Pavel.
Toată viaţa creştinul, de cînd se cunună şi pînă la moarte, n-are voie să
se
împreuneze cu soţia lui decît numai marţea şi joia, dacă nu-i post şi
dacă nu-i
sărbătoare atunci.
819. Şi doctorii de azi, după ştiinţă, arată că cei mai sănătoşi copii
devin
din aceasta că bărbatul să nu aibă contact cu soţia decît de două ori pe
săptămînă.
Chiar şi ştiinţa vine în ajutor Bisericii şi adevereşte acest lucru, cei
ce se împreună
prea des slăbesc puterea şi vigoarea copiilor şi devin, pentru plăcerile
lor, anormali.

CĂSĂTORIA, CĂSĂTORIILE MIXTE, VIAŢA CONJUGALĂ, CONCUBINAJUL

144. Nunta este cea mai veche Taină a Bisericii, întemeiată de Dumnezeu
încă din rai. Ea stă la temelia familiei, a lumii întregi. Tăria familiei
depinde şi de
respectarea principiilor morale ale Bisericii noastre. Tinerii trebuie
pregătiţi
pentru viaţa de familie încă din copilărie. Preotul, naşul de botez şi
părinţii au în
viaţa tinerilor cel mai mare rol şi răspundere.
145. Cea mai bună pregătire a tinerilor pentru viaţă şi căsătorie este
creşterea lor „în frica şi certarea Domnului", precum ne învaţă pe noi
vasul
alegerii şi gura lui Hristos, marele Apostol Pavel. Mai întîi se cere
tinerilor să
cunoască pe scurt învăţătura de credinţă ortodoxă. Să ştie Crezul pe de
rost şi
alte rugăciuni de nevoie, să aibă duhovnici buni, să citească Sfînta
Scriptură şi
mai ales Noul Testament, catehismul Ortodox şi alte cărţi de folos
sufletesc. De
asemenea, sunt datori să trăiască în feciorie pînă la cununia religioasă
şi să se
silească a lucra după putere toate faptele bune, mai ales rugăciunea,
mergerea
regulată la biserică, postul, milostenia, viaţa curată, ascultarea de
părinţi şi
spovedania în cele patru posturi.
146. Naşterea de copii este cea mai mare datorie a celor doi soţi care se
unesc prin căsătorie. Naşterea de copii formează cea mai mare bucurie şi
adevărata temelie a familiei; ea consolidează şi desăvîrşeşte căsnicia şi
este
izvor de sănătate. Fără împlinirea acestei datorii Taina Nunţii se
desfiinţează.
Pentru aceea, Dumnezeu binecuvintează pe primul om, Adam, şi îi face
femeie,
pe Eva, ca să nască copii.
147. Regulile canonice pe care sunt datori a le împlini tinerii la nunta
creştină ortodoxă sunt unsprezece la număr, şi anume:
1. Cei doi tineri care vor să se cunune unul cu altul, să nu fie între ei
nici
un fel de rudenie trupească sau duhovnicească;
2. Părinţii celor doi tineri trebuie să se învoiască şi să se unească la
căsătoria copiilor lor;
3. Cei doi tineri trebuie să se iubească şi să se învoiască a se căsători
unul
cu altul;
38
4. Logodirea celor doi tineri să se facă cu preot, după rînduiala
Bisericii;
5. Tinerii logodiţi sunt datori să trăiască la părinţii lor pînă la
cununia
religioasă şi să-şi păzească cu sfinţenie fecioria;
6. Mai înainte cu o săptămînă sau două de cununia religioasă, cei doi
tineri sunt datori să se spovedească la duhovnicul lor;
7. Cununia religioasă se cuvine, după tradiţie, a se face dimineaţa, de
obicei duminica, mai înainte de începerea Sfintei Liturghii, iar naşii
mirilor să fie
creştini buni, capabili să înveţe şi să povăţuiască pe calea cea bună pe
finii lor;
8. După slujba cununiei, cei doi tineri stau cu cununiile pe cap în
mijlocul
bisericii, înconjuraţi de credincioşi pînă la sfîrşitul slujbei, iar
preotul dă
binecuvîntare de Sfînta Liturghie şi se roagă împreună cu toţi cei de
faţă pentru
ajutorul celor încununaţi. Crezul şi Tatăl nostru este dator să le zică
mirele;
9. Cînd preotul zice: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste
să vă apropiaţi", atunci cei doi miri se apropie de Sfîntul Potir şi se
împărtăşesc
cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, dacă au voie de la duhovnicul lor;
10. După terminarea Sfintei Liturghii cei doi miri sunt conduşi la casa
mirelui de nuntaşi după vechea tradiţie ortodoxă, unde se aşează la masă,
mănîncă şi se veselesc cu cucernicie şi bună rînduiala, întru slava lui
Dumnezeu,
precum se cuvine creştinilor;
11. Dacă cei doi tineri s-au împărtăşit, se cuvine să fie în curăţenie
pînă
în seara zilei următoare, pentru cinstea Sfintelor Taine.
Cei ce împlinesc aceste reguli creştine la căsătorie, primesc
binecuvîntare
de la Dumnezeu şi duc viaţă liniştită în familie şi cu bună sporire în
toate. Iar cei
ce calcă rînduiala Bisericii la căsătorie, duc viaţă cu multe ispite.
După rînduiala
Bisericii nu se fac cununii sîmbătă seara, spre ziua Sfintei Duminici.
148. Care sunt gradele de rudenie opritoare de căsătorie?
Gradele de rudenie sau rudeniile sunt de patru feluri:
A.l. Rudeniile de sînge (consangvinitate) în linie dreaptă, care se
opresc
de la căsătorie la infinit. Consangvinitatea în linie dreaptă se împarte
în două:
a. în linie dreaptă suitoare, adică, tată - bunic - străbunic etc.
b. în linie dreaptă coborîtoare, adică tată - fecior - nepot - strănepot
etc.
2. Rudenii de sînge în linie colaterală, care se opresc de la căsătorie
pînă
la al şaptelea grad inclusiv. Fraţii de o mamă sunt de gradul II de
rudenie; verii
primari sunt de gradul IV de rudenie; verii al doilea sunt în gradul VI
de rudenie
şi nu se pot căsători unii cu alţii; verii al treilea sunt în gradul VIII
de rudenie şi
aceştia au voie să se căsătorească între ei. Fraţii şi verii de tată
vitreg sau mamă
vitregă, nu se pot căsători între ei tot pînă la gradul VIII inclusiv. în
cazuri de
nedumerire se cere sfatul şi dezlegarea episcopului locului.
B. Rudenii prin încuscrire. Membrii a două familii încuscrite nu se pot
căsători pînă la al cincilea grad, inclusiv. Membrii a trei familii
încuscrite nu se
pot căsători pînă la al treilea grad, inclusiv, după sinodul patriarhal
din
Constantinopol, din anul 997.
39
C. Inrudire spirituală, din botez şi cununie, între naşi, fini şi rudele
lor.
Căsătoria cu rude spirituale este oprită pînă la gradul al treilea
inclusiv. Nu se
pot căsători naşul cu fina, cu mama sau cu fiica finei. Nu se pot
căsători finul cu
fiica naşului şi fiul naşului cu fiica finei.
D. Inrudirea prin adopţiune (înfiere) se opreşte de la căsătorie pînă la
gradul al treilea, inclusiv. In toate cazurile cei doi tineri, dimpreună
cu părinţii
lor, sunt datori să consulte pe preot şi să asculte întru totul de
rînduiala Bisericii
fixată de Sfinţii Părinţi şi păstrată cu atîta sfinţenie de înaintaşii
noştri.
149. Pentru cazuri cu totul speciale, excepţionale, logodnicii trebuie
îndrumaţi să consulte pe episcopul locului, care poate anula logodna, sau
dă
cuvenita dezlegare de cununie şi rînduieşte un anumit canon de pocăinţă.
Cînd
cei doi tineri sunt rude apropiate, veri primari, fraţi primari, fraţi
vitregi, cumnaţi
etc, nici episcopul nu are voie să dezlege o asemenea nuntă (fărădelege),
pe
care au oprit-o şi au legat-o Sfinţii Părinţi.
150. Cîte căsătorii îngăduie Biserica?
Biserica Ortodoxă îngăduie cu pogorămînt trei căsătorii, însă în anumite
condiţii. Sfîntul Vasile cel Mare, în canonul 87, spune despre a doua
nuntă:
„Căsătoria a doua este îngăduită de Biserică, numai celor ce au rămas
văduvi
de tineri prin deces şi n-au copii". Iar Sfîntul Apostol Pavel,
sfătuieşte la
văduvie în castitate, dar cine nu poate „mai bine să se căsătorească,
decît să
ardă" (I Corinteni 7, 39). „Căsătoria a doua nu se binecuvîntează cu
cununie,
ci se canoniseşte doi ani a nu se împărtăşi, iar a treia căsătorie trei
ani", zice
Sfîntul Nichifor în canonul 2. Dacă cei ce se căsătoresc a doua oară sunt
bătrîni, „unii ca aceia mînie pe Dumnezeu, să aibă pocanie trei ani şi
metanii
cîte 24 pe zi", zice Pravila Bisericească de la Govara, cap. 109. „Cel
căsătorit a doua oară nu mai poate fi hirotonit" (Apostolic 17; VI
Ecumenic, 3;
Sfîntul Vasile, 12). Slujba cununiei a doua se face simplă şi fără fast,
iar
preotul nu are voie să ia parte la masa lor (Neocezareea 7).
151. „Nunta cea dintîi este lege, a doua iertare, iar cea de-a treia este
călcare de lege", zice Indreptarea Legii de la Tîrgovişte, capitolul 205.
Căsătoria
a patra este oprită cu desăvârşire de Biserică. Cel vinovat este
„afurisit şi lipsit de
toată slujba Bisericii" pînă se desparte de acea persoană şi se pocăieşte
opt ani.
152. Pe cei ce fac mai multe căsătorii, Sfinţii Părinţi îi numesc
poligami.
Deci, după a doua nuntă nu mai este nuntă, ci poligamie. De aceea, a zis
Domnul samarinencei care păcătuise cu cinci bărbaţi: „Pe care îl ai, nu-
ţi este
ţie bărbat" (Ioan 4, 18). „Cei ce au trecut peste a doua nuntă, nu merită
să fie
numiţi bărbaţi şi soţi", zice Sfîntul Vasile cel Mare, în canonul 4. Tot
el spune
pentru a treia nuntă: „Sfinţii Părinţi au trecut sub tăcere nunta a treia
(poligamia)
şi au socotit-o că pe o poftă dobitocească şi străină de vrednicia omului
creştin.
Nouă ni se pare că acest păcat este mai mare decît curvia..." (Canonul
80).
153. Ce să facă soţia care şi-a lăsat bărbatul?
Femeia care şi-a lăsat soţul, n-are voie să se mai mărite în veacul
veacului.
40
154. Părinte, eu am fost căsătorită cu un văr de-al doilea, ce să fac?
Dacă aţi fost veri, vă desparte Biserica pe voi. Tu n-ai avut păcat că v-
aţi
despărţit.
Căsătoria este indisolubilă. Ceea ce a unit Dumnezeu, omul nu poate
despărţi.
Dar are cinci excepţii canonice.
Primul este decesul, cînd unul din soţi a murit.
Al doilea: adulterul; dacă unul cade în păcate, celălalt poate să-1 lase,
dar
numai după ce se sfătuieşte cu duhovnicul.
Al treilea: incestul; cum a fost la tine, amestecare de sînge.
Al patrulea: apostazia unui soţ. Dacă unul a căzut din dreapta credinţă
şi
s-a făcut adventist, baptist, iehovist sau orice altă sectă, celălalt îl
poate lăsa.
Şi al cincilea: intrarea unui soţ în monahism; dacă nu are obligaţii
familiale,
sau cu aprobarea celuilalt.
Iată cum este. Sfîntul Efrem Sirul, zice: „Cine vrea să plece la
mănăstire,
dacă nu-i căsătorit, îi legat numai de mîini, are de luptat cu voia sa.
Iar dacă-i
căsătorit, este legat şi de picioare".
155. Ce se poate face cînd vor să se căsătorească doi tineri de credinţe
diferite?
Cînd vei vedea că a luat un ortodox pe o catolică sau o protestantă sau o
evreică sau o turcoaică, astea se cheamă căsătorii mixte. Totdeauna
femeia
trebuie să treacă de partea bărbatului. Dacă bărbatul este ortodox, ea
trebuie să
devină ortodoxă. Dacă nu vrea să treacă de partea bărbatului, atunci să
se
despartă. „Nu merg după tine, că eşti catolică, dacă nu te faci
ortodoxă".
156. Oare de ce femeile veneau la 40 de zile în biserică, să aducă jertfă
de curăţire lui Dumnezeu? Oare există legea aceasta şi în Legea Darului?
Da,
există, pentru că în Legea Veche a spus Moise în Levitic (capitolul al
XII-lea):
„Toată femeia care va zămisli şi va naşte... necurată este"; pînă la 40
de zile să
nu se culce cu bărbatul său şi la 40 de zile să aducă pruncul să-1
îmbisericească
în biserică, să i se facă aghiasmă şi să aducă jertfă de curăţire lui
Dumnezeu, şi
apoi poate să intre în biserică. Aşa era în Legea Veche şi această
rînduială s-a
pus în Legea Darului la fel. Dar oare se păzeşte în Legea Darului? Ne-a
venit la
ureche că nu. Ne-a venit la spovedanie şi ni s-a spus că bărbaţii n-au
răbdare şi
femeile n-au ce face şi nu păzesc curăţenia pînă la 40 de zile. Şi
aceasta e mare
păcat. Pentru că copiii care se nasc din aceste amestecări, dacă bărbatul
se
împreună cu soţia pînă ea nu se curăţeşte, se nasc orbi, rahitici, cu
oasele moi
şi cu nici un fel de fericire în viaţă. E o pedeapsă a lui Dumnezeu că n-
au
înfrînare nici măcar şase săptămîni, pînă se curăţeşte femeia de urmele
naşterii
ei. Deci, aduceţi-vă aminte să nu vă ispitească satana ca să nu păziţi
curăţenia
după copiii dumneavoastră, că veţi fi sub blestem şi veţi avea pagube şi
scîrbe în
viaţa aceasta, iar dincolo, munca cea veşnică. Că şi legea căsătoriei are
o măsură
de curăţenie. Nu dezlegaţi frîul - nici bărbatul, nici femeia - ca
dobitoacele,
41
măcar că şi acelea au rînduiala lor. Cît timp femeia este în timpul
menstruaţiei,
bărbatul n-are voie să se culce cu dînsa, la fel timp de 40 de zile după
naştere,
cît este în necurăţenie, n-are voie; nici în sărbători, nici în posturi,
nici în duminici.
E o măsură de curăţenie pentru toţi, şi dacă nu e păstrată, din mocirla
asta ne
ducem în fundul iadului.
157. Biserica nu a fixat soţilor un program de convieţuire, căci nu poate
intra în amănuntele zilnice. Ci a lăsat totul la ştiinţa lor şi la
posibilitatea de a se
iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, cu mijloacele şi cu idealul
fiecăruia,
în general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul, atît la bine
cît şi la necaz,
şi mai ales la boală şi în greutăţile vieţii în general. Credincioşia
unuia faţă de
altul trebuie să fie sfântă; copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine
chibzuită şi
demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată, cum zice şi Sfîntul
Apostol Pavel:
"Căsătoria să fie cinstită întru toate şi patul nespurcat; iar pe
desfrînaţi şi pe
preadesfrînaţi îi va judeca Dumnezeu" (Evrei 13, 4).
158. Zilele de înfrînare trupească a soţilor sunt cele patru posturi,
miercurea, vinerea, sîmbăta, duminica şi toate zilele de post şi
sărbătorile de
peste an. Soţii trebuie să aibă două zile de curăţenie înainte de a merge
la o
sărbătoare la biserică, iar cînd vor să se împărtăşească, în afară de
cele patru
posturi, să ţină cel puţin o săptămînă de curăţenie, înainte de a primi
Preacuratele
Taine şi trei zile după Sfînta Impărtăşanie.
159. In afară de cerinţele fizice, omul are în plus necesităţi şi datorii
superioare, sufleteşti, şi deci are nevoie în căsnicie şi de
binecuvântarea lui
Dumnezeu, adică de Cununia religioasă. Cei ce trăiesc fără această
cununie, nu
li se pot primi darurile şi pomelnicele la Sfîntul Altar şi nu pot fi
naşi, nici la
Cununie, nici la Botez. Ei nu se pot mîntui decît dacă se cunună la
biserică
făcînd şi un canon de cîţiva ani oprire de la Sfintele Taine.

Sfantul Ioan Gura de Aur - Cateheze Maritale

„Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul;
iar dacă moare, liberă este, dacă vrea, să se mărite, numai întru Domnul.
Mai fericită este însă dacă rămâne aşa"
l. Despre nuntă a rânduit alaltăieri fericitul Pavel; şi despre
îndreptările referitoare la ea aşa lea
scris corinte-nilor: „Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este
bărbatului să nu se atingă de
femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia lui şi
fiecare femeie bărbatul ei" (I
Cor 7, 1-2). Pentru aceea, să ne cheltuim şi noi toată convorbirea cu
aceste cuvinte.
Prin urmare, e de trebuinţă şi astăzi să vă vorbim iarăşi despre aceeaşi
pricină, fiindcă
şi azi acelaşi Pavel grăieşte despre aceleaşi lucruri. Căci numai ce 1-
aţi auzit strigând şi
zicând: „Femeia este legată prin Lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul,
iar dacă adoarme, liberă
este dacă vrea, să se mărite, numai întru Domnul. Mai fericită este însă
dacă rămâne aşa, după
gândul meu. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu" (I Cor 7, 39-40). Să-
1 însoţim, dar, şi
azi şi să vorbim despre această pricină. Căci urmându-1 pe Pavel, prin el
îl vom urma întru
totul pe Hristos, căci şi el a scris acestea nu urmând sieşi, ci Aceluia.
Fiindcă nu e lucru de
şagă să poţi trăi bine căsătoria, căci ea se face prilej de mii de
răutăţi pentru cei ce nu o trăiesc
cum trebuie. Căci după cum femeia poate fi ajutor, aşa se poate face
adesea şi potrivnică
sfătuitoare. Aşadar, după cum liman poate fi nunta, tot aşa şi
scufundare, nu prin firea ei, ci
din pricina voii libere [ ]56 a celor ce rău o trăiesc. Căci cel ce o
trăieşte după legile potrivite ei
află în soţia şi în căminul său mângâiere şi [puterea] de a se rupe de
toate răutăţile de zi cu
zi57. Dar cel ce nu o ia în serios, ci ca un lucru oarecare58, chiar dacă
se va bucura de linişte în
afara căminului, când vine acasă va vedea stânci ascuţite ce [ascund
pierzania]59. Aşadar,
fiindcă primejdia nu ne vine de la cele ce ni se întâmplă [în afară],
este de trebuinţă să avem
multă luare-aminte la cele spuse şi să ne ducem căsnicia după legiuirile
lui Pavel. Ba, mai
mult, să facem aceasta după legile lui Hristos. Ştiu că multora li se
pare nou şi nemaiauzit
ceea ce spun60. Dar tocmai pentru aceasta nu voi tăcea, ci, citindu-vă
cea dintâi legiuire, voi
încerca să dezleg păruta nepotriveală.
Care este, aşadar, legiuirea pe care ne-a dat-o Pavel? „Femeia - zice -
este legată prin
Lege"; prin urmare, nu trebuie să se despartă cât timp trăieşte bărbatul.
Nici să nu meargă la
alt bărbat, nici să se unească prin o a doua nuntă. Ia vezi cu câtă
precizie s-a folosit de
cuvinte! Căci nu a zis „să trăiască împreună cu bărbatul" cât timp e viu,
ci „femeia e legată
prin Lege" câtă vreme trăieşte bărbatul ei ; încât, chiar dacă îi dă
carte de despărţire, chiar
dacă părăseşte căminul, chiar dacă pleacă la altul, legată fiind prin
Lege, adulteră se face una
ca aceasta. Dacă bărbatul vrea să se descotorosească de femeie, ori
femeia vrea să-1 lase pe
bărbat, să-şi aducă aminte de cuvintele acestea şi să cugete că Pavel stă
de faţă şi o prigoneşte,
strigând: „femeia este legată prin Lege" . Căci, după cum robii fugari,
chiar dacă părăsesc
casa stăpânului, sunt împiedicaţi de lanţuri, aşa şi femeia, chiar dacă
îl lasă pe bărbat, are
legea împotrivindu-se ei asemenea unui lanţ, osândind-o şi pe adulteră şi
pe cei care o
primesc. Cât timp mai este bărbatul, adulter se cheamă acest lucru. Şi
tot cel ce se însoară cu
cea fugită săvârşeşte adulter. Şi doar atunci - zice [Pavel] - îi este cu
putinţă să se mărite a
doua oară, când se dezleagă de lanţ, când se sfârşeşte bărbatul.
Arătând aceasta, nu a adăugat că „dacă se săvârşeşte" bărbatul ei este
liberă să se
mărite cu cine vrea, ci „dacă adoarme", mângâind-o pe văduvă şi
înduplecând-o să rămână
[credincioasă] celui dintâi şi să nu-şi ia al doilea mire. Nu a murit
bărbatul tău, ci doarme!
Cine oare îl părăseşte pe cel ce doarme? De aceea zice: „dacă a adormit,
liberă este să se
12
mărite cu cine vrea". Nu zice [poruncitor]: „să se mărite", ca să nu i se
pară că o împinge şi o
sileşte. Nici nu a oprit-o pe cea care voieşte să se împărtăşească de o a
doua nuntă, nici nu a
îndemnat-o pe cea care nu vrea, ci le-a făcut cunoscut că „liberă este să
se mărite cu care
vrea". Zicând că este liberă, după ce-i moare bărbatul, a arătat că
înainte de aceasta era roabă,
fiindcă acela trăia. Roabă fiind şi supusă legii, chiar dacă ar primi mii
de cărţi de despăţire,
este înlănţuită de legea adulterului. Slugilor nu le este cu putinţă să-
şi schimbe stăpânii dacă
aceştia trăiesc. Nici femeii să-şi schimbe bărbatul câtă vreme trăieşte.
Căci acest lucru este
adulter. Nu-mi zice de legile cele din afară, care poruncesc să-i dai
carte de despăţire şi să te
rupi de ea. Căci nu după aceste legi te va judeca Dumnezeu în acea Zi [a
Judecăţii], ci după
cele pe care însuşi le-a pus. Ba şi legile cele din afară nu rânduiesc
aceasta pur şi simplu, nici
fără socoteală, ci şi acestea pedepsesc fapta, încât şi din aceasta se
arată că nu se complac cu
acest păcat: doar simpla pricină de despărţire, fără implicare de bunuri,
o resping. Şi chiar
dacă ar fi [bunuri la mijloc] ca motiv de despărţire, pedepsesc fapta
prin păgubire adusă averii
[bărbatului]. Aşadar, nici [legile statului] nu au lăudat pe cei ce fac
aceasta.
2. Dar atunci cu Moise [cum rămâne]? Şi acela a făcut acest lucru din
aceeaşi pricină. Tu însă
ascultă-L pe Hristos Care zice: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai
mult decât a
cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia Cerurilor" (Mt 5,
20). Auzi-L iarăşi când
zice: „Cel ce se desparte de femeia lui în afară de motiv de desfrânare
face adulter, iar cel care
se însoară cu cea lăsată face adulter" (Mt 5, 32). Pentru aceasta a venit
Fiul Unul-Născut al lui
Dumnezeu, pentru aceasta a luat chip de rob, pentru a-ceasta Şi-a vărsat
preascumpul sânge, a
pierdut moartea, a stins păcatul, ne-a dat cu îmbelşugare harul Duhului
Sfânt, ca să te aducă
pe tine la o mai mare filosofic. Sau altfel: nici Moise nu a legiuit
aceasta fără să se gândească,
ci silit fiind să se coboare la slăbiciunea celor cărora le dădea legi.
Căci aceia erau gata să
ucidă şi îşi umpleau casele de sângele celor de un neam cu ei şi nu erau
cumpătaţi nici cu
femeile lor, nici cu cele străine. Ca să nu-şi ucidă în casă femeile, pe
care le-ar fi ţinut fără
plăcere, a poruncit să le lepede, mai mare fiind răul de a omori ş j
grabnica pornire spre
ucidere. Şi că unii erau ucigaşi şi pângăritori, ascultă pe profeţii care
zic: „Aceştia sunt cei ce
zidesc Sionul prin sânge şi Ierusalimul prin nedreptăţi"; şi iarăşi:
„Amestecă sângele cu
sânge"; şi iar: „Mâinile lor sunt pline de sânge". Iar că înnebuniseră nu
doar împotriva
femeilor lor, ci şi împotriva altora, şi aceasta lămurit ară-tând-o
proorocul, a zis: „Şi au jertfit
pe fiii lor şi pe fiicele lor demonilor" (Ps 105, 37). Cei ce nu s-au
potolit faţă de copiii lor nu
s-au potolit nici faţă de femei. Şi ca să nu se întâmple aceasta, le-a
îngăduit să se despartă. De
aceea şi Hristos, luându-Se la întrebări cu iudeii, aceştia I-au zis:
„Cum dar Moise a îngăduit
să i se dea [femeii] carte de despăţire?"61 (Mt 19, 7). Arătând că
[Moise] nu a scris acestea
legiuind împotriva Sa, aşa le zice: „Moise din pricina inimii voastre
împietrite a scris, dintru
început însă nu a fost aşa. Ci Cel Ce i-a făcut, dintru început i-a făcut
bărbat şi femeie" (Mt
19, 8). Dacă era bun acest lucru nu făcea un bărbat şi o femeie, ci un
bărbat şi două femei,
încât acela, dacă voia, pe una să o lepede şi pe cealaltă să o ia. Chiar
prin modul plăsmuirii lor
a introdus legea62 pe care Eu o scriu acum. Care anume? Femeia hărăzită
dintru început, pe
aceasta s-o ţină pururea. Această lege era mai veche decât aceea, pe cât
era Adam faţă de
Moise. Prin urmare, eu nu fac acum ceva nou, nici nu introduc învăţături
străine, ci [învăţ] pe
acelea mai bătrâne şi mai vechi decât Moise.
Vrednic este să ascultăm însăşi legea lui Moise: „Dacă cineva îşi ia
femeie - zice - şi
trăieşte împreună cu ea şi se va întâmpla că ea nu va găsi har înaintea
lui, iar el va găsi în ea
lucru necuviincios, îi va scrie carte de despăţire şi i-o va da în
mâinile ei" (Deut 24, 1). Vezi?
Nu a zis poruncitor „să-i scrie" şi „să-i dea", ci „îi va scrie carte de
despărţire şi i-o va da în
mâinile ei". Mare e deosebirea între una şi alta! Căci a zice „să-i
scrie" şi „să-i dea" este a
celui ce porunceşte şi dă ordine. Dar a zice „îi va scrie carte de
despărţire şi i-o va da în
mâinile ei" este a unuia ce vesteşte ce să facă, nu a unuia ce legiuieşte
de la sine. „Dacă cineva
13
- zice - dă afară pe femeie şi o trimite din casa lui şi, plecând, ea se
duce la alt bărbat şi o va
urî pe ea şi al doilea bărbat şi-i va scrie carte de despărţire şi i-o va
da în mâinile ei şi o va
scoate din casa lui, dacă nu moare acest bărbat care a luat-o de femeie,
nu poate bărbatul cel
dintâi, după ce a trimis-o de la el, dacă se întoarce, să o primească iar
ca femeie a sa" (Deut
24, 2-4). Apoi, arătându-le că nu este de laudă o astfel de faptă, nici
nuntă nu a socotit-o că
este, ci s-a coborât din pricina slăbiciunii lor şi a zis: „Nu poate
bărbatul cel dintâi să o ia de
nevastă". Şi a adăugat : „după ce a fost pângărită", punând în lumină
prin aceste cuvinte că a
doua nuntă, câtă vreme trăieşte primul bărbat, este mai mult spurcăciune
decât nuntă. De
aceea nu a zis „după ce ea s-a căsătorit". Vezi că grăieşte în acord cu
Hristos? Apoi a spus şi
pricina: „căci urâciune este înaintea lui Dumnezeu".
Aşa a spus Moise. Dar proorocul Maleahi a arătat mult niai limpede decât
Moise
acelaşi lucru. Ba nu Maleahi, ci Dumnezeu prin Maleahi, aşa zice: „Se
cuvine să privesc la
jertfa voastră sau să primesc dar din mâinile voastre"? Iar apoi: „Pentru
ce lepezi femeia din
tinereţea ta"? (Mal 2, 13-14) Arătând cât de mare rău este şi nevrând să-
i dea vreo iertare celui
ce face aceasta, sporeşte osânda prin cele ce urmează, zicând astfel: „Şi
ea este părtaşa ta şi
femeia legământului tău şi roadă63 duhului tău şi nu altul a făcut-o".
Vezi câte îndreptăţiri îi
dă? Mai întâi vârsta: „femeia tinereţii tale". Apoi legătura de
nedesfăcut: „şi ea este părtaşa
ta". Apoi felul cum a plăsmuit-o: „roadă duhului tău".
3. Şi pe lângă toate acestea, ceea ce şi este mai mare decât toate
acestea e vrednicia
Făcătorului. Căci asta înseamnă: „nu altul a făcut-o". Nu poţi să spui -
zice - că pe tine te-a
făcut Dumnezeu şi pe aceea nu Dumnezeu, ci altul mai mic decât Acela. Ci
Unul şi Acelaşi va
adus pe amândoi la fiinţă, încât chiar dacă pentru altceva nu, măcar
pentru acest lucru
sfieşte-te şi păstrează dragostea [ ] pentru ea. Căci dacă în cazul
robilor, adesea fiind ei
despărţiţi unul de altul, faptul că amândoi sunt legaţi să slujească
unuia şi aceluiaşi stăpân li se
face prilej [de dragoste], cu cât mai mult nu trebuie să se întâmple
aceasta cu noi, când
amândoi avem acelaşi Făcător şi Stăpân64. Ai văzut cum şi în Vechiul
Testament poruncile
cuprindeau [rânduielile] de căpetenie ale noii filosofii. Şi fiindcă au
fost hrăniţi mult timp cu
Legea şi erau datori să meargă către cele desăvârşite şi ţintă le erau
cele ale noii vieţuiri, la
vremea cuvenită proorocul îi aduce către această filosofic.
Să ne încredem în această bună legiuire şi să lepădăm de la noi înşine
orice ruşine, şi
nici pe femeile noastre să nu le alungăm, nici pe cele alungate de alţii
să nu le primim. Cu ce
ochi va privi bărbatul pe femeie, cu ce ochi se vor uita la ea prietenii
aceluia şi slugile? Căci
dacă moare soţul şi cineva ia femeia aceluia, şi dacă numai văzând
chipul65 celui [mort], ce
nu pătimeşte şi suferă, cefei de viaţă va mai avea dacă bărbatul ei
trăieşte? Ştiind [cel ce o
ia] că este soaţa aceluia, cum va veni acasă, cu ce dispoziţie a voinţei,
cu ce ochi o va privi
pe soţia aceluia ca fiind a sa? Ba mai mult, nici a unuia, nici a
celuilalt nu va putea spune
cineva că este pe drept una ca aceasta. Căci adultera este femeia
nimănui. Fiindcă a călcat şi
legămintele cu acela şi nici la tine nu a venit prin legiuirea cuvenită.
Cum dar nu e nebunie să aduci în casă un lucru plin de atâtea rele?
împuţinatu-s-au
oare femeile? Pentru ce, dar, fiind atâtea, nu ne este cu putiinţă să ne
luăm femeie după legea
cuvenită şi cu conştiinţă curată? Ci alergăm la cele ce ne sunt oprite,
răscolind căsniciile şi
aducând răzmeriţe între cei de acelaşi neam, făcându-ne din toate părţile
duşmănie,
deschizând gurile altora spre mii de osânde şi făcând de ruşine însăşi
vieţuirea noastră. Şi ceea
ce este mai cumplit decât toate e că ne strângem pedeapsă de neînduplecat
în ziua judecăţii.
Căci ce vom spune Celui Ce ne va judeca atunci când, aducând legea în
mijloc şi citindu-o, va
zice: „Am poruncit ca pe femeia lepădată să nu o iei, pentru că fapta
este adulter. Cum, dar, ai
îndrăznit să o iei printr-o nuntă oprită?". Ce vom zice şi cum vom da
răspuns? Căci acolo nu e
de trebuinţă să se aducă înainte legile cele din afara, ci silite sunt să
tacă şi pe cei înfricoşaţi îi
leapădă în focul gheenei dimpreună cu adulterii şi cu cei ce au
nedreptăţit căsniciile altora.
14
Cel ce s-a despărţit de femeie fără pricină - în afară de cea de
desfrânare - şi cel ce s-a însurat
cu cea divorţată, trăindu-i încă bărbatul, vor fi la fel pedepsiţi,
dimpreună cu cea divorţată.
De aceea, mă rog şi vă implor, şi pun sufletul pentru voi, să nu alunge
bărbaţii femeile, nici
femeile să nu-şi lase bărbaţii, ci să ascultăm de Pavel, care zice:
„femeia este legată prin Lege
câtă vreme bărbatul ei trăieşte. Dacă bărbatul adoarme, liberă este să se
mărite cu cine vrea,
numai întru Domnul".
Ce iertare mai au cei care cutează înainte de sfârşitul [bărbatului
femeii] să facă
aceasta, de vreme ce Pavel îngăduie a doua nuntă după sfârşitul soţului
şi spune asta cu atâta
tărie? Ce apărare mai au, fie aceştia care, trăind încă soţii lor, iau
femeile [acelora] de neveste,
fie aceia care se duc la desfrânatele de obşte? Căci şi acela e un alt
chip al adulterului: ca acel
ce are femeie să discute cu desfrânatele. Căci după cum femeia care are
bărbat, dacă se
dăruieşte pe sine unuia care nu are nevastă - fie rob, fie liber - este
pedepsită de legile
privitoare la adulter, tot aşa şi bărbatul care se duce la o femeie fără
soţ - că-i desfrânată de
obşte ori altceva - păcătuieşte. Căci având femeie, adulter se socoteşte
fapta.
Să fugim şi de acest fel de adulter! Căci ce vom spune, ce vom aduce
înainte, dacă,
după ce cutezăm unele ca acestea, vom veni de faţă cu o pricină bine
ticluită: pofta firii? însă
se va porni împotrivă-ne femeia dată nouă, lipsin-du-ne de această
apărare. De aceea s-a
rânduit nunta, ca să nu desfrânezi. Ba, mai mult, nu numai femeia, ci şi
mulţi alţii, părtaşi
aceleiaşi firi cu noi, ne lipsesc de acesta iertare. Căci atunci când cel
împreună rob cu tine,
având acelaşi trup şi aceeaşi poftă, îmboldit de aceeaşi silă, nu se uită
la altă femeie, ci
rămâne în dragoste doar cu femeia sa, ce apărare vei mai avea punând
înainte [ca motiv]
pofta? Dar ce voi spune de cei care au femei? Ia gândeşte-mi-te la cei
care trăiesc pururea în
feciorie şi care nu se împărtăşesc deloc de nuntă, ci arată multă
întreagă înţelepciune66. Când
alţii, care sunt în afara nunţii, au întreaga înţelepciune, ce iertare
vei mai avea tu dacă după
nuntă desfrânezi? Acestea şi bărbaţii şi femeile să le audă, şi văduvele
şi cele căsătorite! Căci
Pavel pentru toţi grăieşte, şi legiuirea aceasta zice: „femeia este
legată prin Lege câtă vreme
trăieşte bărbatul ei. Iar dacă adoarme, liberă este să se mărite cu cine
vrea, numai în Domnul".
Şi celor care au bărbaţi şi celor care nu au, şi văduvelor şi celor
căsătorite a doua oară,
şi simplu spus, tuturor le este de folos acest cuvânt. Căci cea care are
bărbat, cât trăieşte acela,
nu va alege să fie a altuia, de vreme ce este legată cât timp el
trăieşte. Iar cea care îl pierde,
dacă voieşte, se poate mărita a doua oară. Nu pur şi simplu, nici oricum
să facă aceasta, ci
ţinând seama de legiuirile aşezate de Pavel, care zice: „liberă este să
se mărite cu care vrea,
numai în Domnul". Adică s-o^facă cu întreagă înţelepciune şi cu
curăţie67. Iar dacă a ales să
păstreze legământul faţă de cel adormit, să audă ce cununi i-au fost puse
deoparte şi aşa va
primi mai multă dorire. „Mai fericită este - zice - dacă rămâne aşa."
4. Vezi cum tuturor le este de folos cuvântul? Căci se coboară şi la
slăbiciunea acelora şi nici
pe acestea nu le lipseşte de laude68. Ceea ce a făcut în legătură cu
fecioria şi căsătoria, aceasta
face şi în legătură cu prima căsătorie şi cu cea de a doua. Căci după cum
acolo nu a oprit
nunta, ca să nu îngreuieze pe cei mai slabi, dar nici nu o socotit-o
obligatorie, ca să nu
depărteze de la cununile puse deoparte pe cei ce vor să rămână
feciorelnici, ci a arătat că bună
este nunta, dar a limpezit că mai bună e fecioria, aşa şi aici ne pune
înainte alte trepte.
Arătând că mai bună şi mai înaltă este cea a văduviei - şi după ea şi mai
prejos, cea a
nunţii a doua - pe cei mai întăriţi şi care vor să treacă peste obstacol
îi încununează, iar pe cei
mai neputincioşi nu-i lasă să cadă. Căci zicând „mai fericită este dacă
rămâne aşa" şi auzind
„după cugetul meu", ca să nu socoteşti că aceasta este o lege omenească,
adaugă: „şi cred69 că
şi eu am Duhul lui Dumnezeu". Nu poţi zice că este o părere omenească, ci
vădire a harului
Duhului şi lege dumnezeiască. Să nu socotim că Pavel zice acestea, ci
Mângâietorul ni le
legiuieşte. Iar dacă zice „şi cred", nu o spune ca şi cum nu ar avea
[Duhul], ci sme-rindu-se şi
micşorându-se pe sine. A zis că „mai fericită este", dar cum este acest
„mai fericită" nu a
15
adăugat, arătând astfel îndestulător că zicerea este de la Duhul70. Iar
dacă vrei să cercetezi şi
prin cugetare aceasta, vei afla multă bogăţie de dovezi. Şi vei vedea că
văduva este mai
fericită nu numai în veacul viitor, ci şi în viaţa aceasta. Iar acest
lucru 1-a ştiut mai cu seamă
Pavel, care şi despre fecioare a zis în chip tainic: „îndemn şi sfătuiesc
să alegeţi fecioria" (I
Cor 7, 25). Şi tot el a zis: „socotesc că din pricina nevoii ce stă de
faţă, mai bine este omului
să fie aşa" (I Cor 7, 26); şi iarăşi: „dacă fecioara se mărită, nu
păcătuieşte" (I Cor 7, 28).
„Fecioară" a numit aici nu pe cea afierosită, ci doar pe cea nenuntită şi
care nu a făgăduit să
rămână pururea fecioară. „Necaz vor avea unii ca aceştia în trup. Iar eu
vreau să vă cruţ" (I
Cor 7, 28). Prin acest simplu cuvânt a lăsat conştiinţei ascultătorilor
să înţeleagă toate:
durerile naşterii, creşterea copiilor, grijile, slăbiciunile, morţile
neprevăzute, duşmăniile,
întărâtările, robia prin mii de păreri71, vinovăţia faţă de răutăţile
altora, a primi mii de întristări
într-un singur suflet. De toate acestea se deportează cea care alege
înfrânarea72; iar după
despărţirea de mâhnirile de aici are plată multă în viaţa ce va să vină.
Ştiind toate acestea, să ne sârguim să ne fie de ajuns prima nuntă. Iar
dacă o facem pe
a doua, s-o facem după rânduiala şi înfăţişarea cuvenită şi după legile
lui Dumnezeu. Căci de
aceea a zis: „liberă este să se mărite cu cine vrea". Şi a adăugat:
„numai întru Domnul", în
acelaşi timp dându-i şi libertate73, dar şi îngrădindu-i-o, oferindu-i şi
liberă stăpânie asupra sa,
dar punând iarăşi de pretutindeni hotar şi lege acesteia. De pildă:
femeia să nu aducă în casă
bărbaţi pângăriţi şi stricaţi, sau actori, sau pe cei ce iau aminte la
desfrânate. Ci întru curăţie şi
întreagă înţelepciune şi evlavie să se facă, pentru ca toate să fie spre
slava lui Dumnezeu.
Şi fiindcă adesea multe femei, după ce le mor bărbaţii dintâi, mai întâi
fiind adultere,
aşa şi-au adus bărbaţii din urmă74 şi au scornit alte feluri de
pângăriri, de aceea a adăugat
„numai în Domnul", ca nimic din acestea să nu aibă loc la a doua nuntă.
Căci aşa se va putea
scăpa de învinuiri. Fiindcă mai bine decât toate este să rămână fidelă
celui mort şi să păzească
legămintele faţă de acela şi să aleagă înfrânarea şi să rămână cu copiii
hărăziţi şi să atragă mai
multă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. Dar dacă vrea să se mărite a
doua oară, s-o facă
întru curăţie, întru întreagă înţelepciune şi după legiuirile cuvenite,
căci îngăduit este şi acest
lucru. Oprite sunt numai desfrâul şi adulterul.
De aceastea să fugim şi cei ce au femei şi cei ce nu au. Şi să nu facem
de ruşine
vieţuirea noastră, nici să trăim o viaţă de batjocură, nici să nu ne
întinăm trupul, nici să nu
introducem în minte o conştiinţă vicleană75. Cum mai poţi intra în
Biserică după ce te-ai
înhăitat cu desfrânatele? Cum îţi mai întinzi către cer mâinile cu care
ai îmbrăţişat desfrânata?
Cum îţi mai mişti limba şi te mai rogi cu această gură cu care ai
sărutat-o pe desfrânată? Cu ce
ochi vei privi pe cei mai curaţi dintre prieteni? Dar ce vorbesc de
prieteni? Căci şi dacă nu ar
şti nimeni, tu însuţi, fără să vrei, te vei roşi şi vei fi ruşinat
înaintea tuturor şi, mai mult decât
orice altceva, trupul tău va fi respingător. Căci dacă acesta76 nu era
aşa, pentru ce alergi la
baia publică după [ce săvârşeşti] acel păcat77? Nu fiindcă te socoteşti
mai murdar decât orice
noroi? Ce altă mai bună dovadă cauţi - că necurăţie este ceea ce s-a
întâmplat - sau ce hotărâre
mai aştepţi să-ţi dea Dumnezeu [şi să-ţi spună că e păcat], de vreme ce
chiar tu, după ce ai
păcătuit, ai o asemenea părere despre cele făptuite?78.
Că ne socotim pe noi înşine necuraţi, laud foarte şi primesc aceasta. Dar
că nu venim
să facem curăţirea care se cuvine, aceasta o învinuiesc şi îi cer
socoteală. Căci dacă murdărie
trupească era, firesc e să te speli la baia publică. Dar dacă îţi pătezi
sufletul şi îl faci necurat,
caută o curăţire care să poată spăla petele lui. Care e baia care spală
asemenea păcate?
Izvoarele calde ale lacrimilor, suspinurile ce se ridică din adâncul
inimii, străpungerea
necontenită a inimii, rugăciunile încordate79, milosteniile, şi
milosteniile făcute cu mărinimie,
a osândi cele săvârşite, a nu te mai apuca de aceleaşi lucruri. Aşa se
spală firea de păcat80, aşa
se curăţă petele sufletului. Iar dacă nu facem unele ca acestea, chiar
dacă mergem la toate
izvoarele râurilor, nu vom putea curaţi nici cât de mică parte din acest
păcat. Lucrul cel mai
bun este să nu mai facem experienţa acestui urâcios păcat. Dar dacă
cineva vreodată cade în
16
[cursa] lui, să pună aceste leacuri, făgăduind mai întâi că nu va mai
cădea în aceleaşi lucruri.
Căci dacă după ce am păcătuit şi am osândit cele ce ni s-au întâmplat
iarăşi ne apucăm de ele,
nu vom avea nici un folos din curăţire. Căci cel care, după ce se spălă,
se întoarce iar în
acelaşi nămol, şi cel care, după ce s-a curăţit, a zidit din nou, şi
zidind, iarăşi dărâmă, nu are
nici un câştig, decât numai se chinuie şi lucrează de prisos.
Aşa şi noi, ca să nu ne cheltuim viaţa81 în zadar, să curăţim deplin
păcatele de mai
înainte şi ce ne-a mai rămas de trăit să petrecem în întreagă
înţelepciune şi în cuviinţă şi în
toate celelalte virtuţi. Ca, avându-L milostiv pe Dumnezeu, să ne
împărtăşim de împărăţia
Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia fîe-I slava
în vecii vecilor. Amin.
56 Singura şansă de a avea o bună [ ] este Hristos. Tot această voie
liberă ne duce, cu împreună lucrarea harului
lui Dumnezeu, către [ ], condiţie esenţială pentru naşterea adevăratei
iubiri (). A se vedea şi nota 18 din cateheza
întâi despre căsătorie.
57 Relaţia dintre cei doi căsătoriţi ar trebui să-i ajute să-şi
depăşeasăcă toate problemele profesionale, psihice,
biologice, pecuniare etc. Prin aceasta se verifică adevărul unei relaţii.
Dacă ea nu se face matricea din care cei
doi renasc zi de zi, e semn că mai trebuie luptă şi renunţare la egoism.
Nici o tulburare, de orice fel ar fi, nu poate
fi mai puternică decât relaţia întru Hristos dintre cei doi (de bună
seamă, dacă o trăiesc cu adevărat).
58 Fără să realizeze adevărata ei dimensiune: îndumnezeirea celor doi.
Dacă cei doi o fac doar ca să intre în
rândul lumii, fără să ţină cont de realitatea ei profundă, le va deveni
în timp povară de nesuportat. Pentru aceea
este absolut necesar, poate chiar cu riscul de a nu mai accepta cununia a
doi tineri, iniţierea prealabilă a tinerilor
în profunzimile căsătoriei. Degeaba se căsătoresc, dacă nu ştiu ce
implică acest fapt. în acest sens e urgentă şi
catehizarea baptismală şi euharistică în Biserică, pentru a conştientiza
ce înseamnă să fii creştin. Căci dacă nu
vom conştientiza, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, prin experienţă
harul Botezului şi al împărtăşaniei,
nu ne putem numi cu adevărat creştini.
59 Imaginea este preluată din limbajul marinarilor. Liniştea traduce de
fapt starea nevălurită a mării, propice unei
bune navigaţii. Stâncile ascuţite sunt cele care, fie sunt ascunse sub
apă, dar destul de aproape de suprafaţă
pentru a avaria corabia, fie sunt ieşite din apă şi nu îngăduie loc de
trecere corăbiei.
60 Realitatea lui Hristos trebuie spusă aşa cum este, nu ca să ne atragem
bunăvoinţa oamenilor. Sfântul Ioan nu se
sinchisea că „sminteşte" pe ceilalţi, dar nu o făcea - cum adesea se
întâmplă - ca să se scoată pe sine în evidenţă
prin neobişnuinţa vorbelor, ci cu durere şi dragoste sinceră pentru
păstoriţii săi. Important nu este adevărul prin
sine, ci modul cum reuşeşti să-1 faci părtaş şi pe altul la el. De multe
ori trebuie să ne coborâm unii la neputinţa
altora, pentru că aşa a făcut şi Hristos cu noi. Aşadar, duhul în care
spunem anumite lucruri şocante este
important poate mai mult decât ceea ce spunem în sine.
61 Carte de despărţire traduce pe ...... Arcoaiceaiov este divorţul. Dar
apostasia era şi starea creştinului care se
lepădase de Hristos, uneori chiar după chinuri îndelungate. La slujba
căsătoriei se cântă „Sfinţilor mucenici",
căsătoria fiind socotită de Biserică adevărată mucenicie. Dacă cei doi nu
rabdă împreună până la sfârşit, nu se
leapădă numai unul de altul, ci şi de Hristos, devin apostaţi. Lepădarea
de Hristos are două dimensiuni: ruperea
de cap (care e Hristos însuşi) şi ruperea de trup (Biserica). Prin
urmare, ruperea unui soţ de celălalt (deoarece
fiecare din ei sunt în Biserică şi în Hristos şi doar în acest context
„mare este taina căsătoriei") produce şi ruperea
de Hristos.
62 Pasaj clar ce arată că pentru Sfântul Ioan legea nu este o conveţie a
lui Dumnezeu, dată exterior omului, ci
însuşi modul lui ontologic de fiinţare. Legea este însăşi raţiunea pusă
de Dumnezeu în el, programul după care 1-
a construit pe om să meargă. Hristos ne redescoperă „legile" după care am
fost creaţi să funcţionăm.
63 Literal: rămăşiţa
64 Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea lor pentru acelaşi
Dumnezeu şi o egalitate ontologică venită
tot de la El. Dar această egalitate nu se înţelege în sensul ei modern,
fără Hristos. Egalitatea poate să aibă loc
doar în Hristos, după ce firea este restaurată.
65 Probabil portretul aceluia executat în timpul vieţii, sau orice alt
lucru ce avea legătură cu el, pe când era în
viaţă.
66 Unul din subiectele tratate în prima cateheză despre căsătorie este
aceea a întregii înţelepciuni, primul motiv
pentru care se săvârşeşte nunta. Scopul căsătoriei, ca şi al călugăriei
(după cum limpede se poate vedea din acest
fragment coroborat cu cele din prima cateheză) este a dobândi întreaga
înţelepciune, care este de fapt firea
întregă, nevătămată de păcat, nedespărţită de Creator, aceea de care se
bucura Adam în Rai. Căsătoria, dacă o
privim cu adevărat creştineşte, este o şansă de îndumnezeire a omului,
fără nici cea mai mică scădere - ca
finalitate - faţă de alte căi. Doar că se pleacă din alt punct. Că ambele
sunt căi spre îndumnezeire ne spune şi
Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Faţă din Ambigua, unde zice
că prezenţa lui Moise şi a lui Ilie
17
lângă Hristos în slavă înseamnă că şi cei căsătoriţi (reprezentaţi prin
Moise) şi călugării (reprezentaţi prin Ilie)
sunt chemaţi la acea lumină lucitoare.
67 [ ] Acest lucru implică curăţie, demnitate, sinceritate etc. (nu prost
înţeleasă, ca părere de sine, ci demnitatea
de creştin care a trăit - căsătorit fiind până atunci - după legea lui
Hristos). A se vedea şi nota 33 din prima
cateheză despre căsătorie.
68 Este una din caracteristicile cuvântului Scripturii, care, asemeni
Celui Care 1-a dat oamenilor, se face tuturor
toate. De aici rezultă necesitatea stringentă ca fiecare să mediteze
pentru sine asupra Scripturii - de bună seamă,
nu în afara Duhului Bisericii ce sălăşluieşte în scrierile Prinţilor, în
oamenii duhovniceşti, în smerirea faţă de
fraţii noştri, în slujbe şi, mai cu seamă, în Liturghie - şi să avem mai
mult curaj, cu rugăciune şi întrebare, să
vorbim cu Dumnezeu prin intermediul Scripturii.
69 în sensul de „aceasta este opinia mea".
70 Acest „cum" este invitat fiecare dintre noi să-1 descopere. Duhul
Sfânt ne propune fiecăruia, prin Scripturi,
câte ceva, dar nu ni-1 dezvăluie total, ci aşteaptă să aducem şi noi,
prin credinţă, osteneala din partea noastră şi
nu - cum adesea facem când nu înţelegem Scriptura sau nu vrem s-o punem
în aplicare - să punem la îndoială
poruncile date.
71 Problemele şi poftele care apar şi despre care adeseori ne dăm cu
presupusul, fără a întreba pe Dumnezeu.
72 înfrânarea nu are doar aspectul sexual, ci se referă la toate
simţurile, la gânduri, imaginaţie etc.
73 ASeicc înseamnă lipsă de teamă, siguranţă totală, purtarea fără frica
de primejdii.
74 Erau din timpul vieţii soţilor lor în adulter cu bărbaţii cu care,
după moartea primilor, se căsătoresc.
75 Să nu ne justificăm raţional patimile desfrâului şi adulterului, prin
sofisme viclene şi conştiinţă nesinceră.
76 trupul
77 Toate gesturile noastre ne trădează starea lăuntrică, în acest caz,
simţirea păcatului interior (care alterează şi
înfăţişarea exterioară) este arătată de falsa dorinţă după spălarea,
curăţirea exterioară.
78 Chiar dacă încercăm să mascăm păcatul, comportamentul vădeşte că în
adâncul nostru (în resorturile intime
ale firii) ca păcat îl privim. Raţiunea firii noastre dă seama, aproape
independent de voinţa noastră, ori de câte ori
păcătuim. Căci păcatul, după învăţătura Părinţilor, nu e decât o abatere
a puterilor firii de la scopul pentru care au
fost făcute de Dumnezeu.
79 Cu atenţia lăuntrică mereu trează şi cu mintea pironită în
Dumnezeu.
80 Poate fi tradus şi „aşa se spală firea păcatului".
81 Viata duhovnicească la care e chemat omul şi, prin el, întreaga
creaţie.