TOAMNA...

Pe banca presărată cu frunze-ngălbenite,

Stai scufundată-n gînduri ce văzul îți umbresc.
Pe frunte îți aleargă șuvițe rătăcite,
Șuvițe nempletite cu vântul se-mpletesc.

Aș vrea să mă apropii, să te cuprind în brațe,

Să îți promit în șoapte că totul va fi bine
Și să-ți aduc aminte cu mici cuvinte hoațe,
Că ești cea mai frumoasă, așa vei fi și mâine.

Să văd în colț de gură cum înflorește'un zâmbet,

Atent, mai mult sarcastic și neîncrezător,
Ce mai întâi nesigur își poartă al său plimbăt
Pe chip secat de vise și răvășit de dor.

Și zi de zi devine din ce în ce mai sigur,

Mai sincer, mai senin. Iar ochii plini de visele,
Ce nu mai zac uitate, la fund de suflet singur,
Se'aprind și ard. Și crezi, și cred din nou în toatecele...

Eu te admir o clipă și'apoi îmi plec privirea,

Cu pași mărunți, agale, îmi fac prin frunze drum.
E toamnă. E prea târziu să căutăm iubirea.
Ești prea rănită să m-asculți, eu prea rănit să-ți spun...