Comunicarea liturgică

a preotului cu Dumnezeu

I. Despre Comunicare – generalități

II. Comunicarea și comuniunea omului cu Dumnezeu
III. Rugăciunea preotului, expresie a comunicării liturgice cu Dumnezeu

I. Despre comunicare – generalități

Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă a comunica, e nevoie să cunoaștem ceva date și

idei principale despre această știință, sau artă, dacă vreți.
Etimologic, cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communis” care înseamnă
„a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relație”.
Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale, o
acțiune a unui individ de transmitere, de împărtășire, de punere în comun a unui mesaj.
Conform Dicționarului Explicativ al limbii Române, comunicarea înseamnă = a face
cunoscut, a da de știre, a împărtăși, a informa, a spune, etc.
Sunt patru tipuri de comunicare:
- comunicarea verbală
- comunicarea scrisă
- comunicarea paraverbală
- comunicarea non-verbală(mimica, zâmbetul, privirea, poziția corpului,
îmbrăcămintea).
Schema comunicării are la bază patru componente fundamentale:
– emițătorul – canalul – informația(mesajul) – și receptorul.
Comunicarea este cea mai importantă metodă de socializare, prin care ne dezvoltăm
abilitatea de a stabili și menține relații cu alții.

1
 II. Comunicarea și comuniunea omului cu Dumnezeu

Una dintre modalitățile cele mai concrete prin care omul intră în comuniune cu
Dumnezeu este rugăciunea – „cheia cu care deschidem poarta cerului și intrăm la Părintele
ceresc”(Fer. Augustin).
Este cunoscut faptul că, prin cădere, omul s-a rupt de Dumnezeu, adică voința,
sentimentul și rațiunea umană s-au pervertit. Cu toate acestea, omului i-a rămas puterea de
a intra în legătură cu Dumnezeu, de a comunica cu El.
Rugăciunea cel mai intim dialog dintre om și Dumnezeu, este o adresare plină de
sinceritate, naturalețe, și de dăruire tainică a fiului față de Părintele său, omul fiind povățuit
de propriile bucurii sau necazuri să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu. Sfântul
Apostol Pavel îi sfătuia pe contemporanii săi, ca, pe lângă alte fapte bune, să se roage
neîncetat, prin aceasta ținând legătura neîntreruptă cu Dumnezeu. Faptele, gesturile,
cuvintele, gândurile sunt raportate la Dumnezeu, astfel încât omul transformă totul în
rugăciune. Dar pentru omul care se roagă numai cu buzele, însă mintea îi este risipită,
rugăciunea aduce oare vreun folos?
Ne răspunde Sfântul Macarie cel Mare: „ Omule, eu știu că tu nu știi să te rogi!
Roagă-te cum poți tu! Dar roagă-te adeseori!”, iar Teofan Zăvorâtul ne spune că „ Cel ce se
roagă des, însăși rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii.”.
Omul trebuie să se roage și când nu simte aceasta, chiar și atunci când nu are
dispoziția necesară, astfel păstrăm viu dialogul sau comunicarea noastră cu Dumnezeu și
rugăciunea nu devine o obligație, ci pe acest fond rodește din belșug. Se activează în noi
credința, cea care face ca rugăciunea noastră să aibă putere și speranță. Însă rugăciunea
pornită din credință și întărită de nădejde trebuie să fie pătrunsă de dragostea față de
Dumnezeu.
Fiind întrebat părintele Porfirie din Muntele Athos dacă diavolul se sperie de
rugăciunile făcute de credincioși, a răspuns că acesta nu se sperie de rugăciuni făcute când
și când, ci doar de programul de rugăciune și de metanii.
Așadar, rugăciunea este comunicarea și comuniunea sufletului credincios cu
Părintele ceresc, în urma căreia omul devine mai cunoscător sub aspect duhovnicesc, iar
iubirea față de semeni și față de întreaga creație devine mai profundă.
Comunicarea cu Dumnezeu, prin rugăciune, are, așadar o mare importanță pentru
cunoașterea Lui în comuniune, rugăciunea fiind deci, comunicarea interpersonală
transfigurată dintre om și Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea:„ Omul nu este o ființă solitară, ci dialogică,
comunitară și comunicantă... Pe lângă calitatea de a fi creat după chipul lui Dumnezeu, deci
ființă rațională, cuvântătoare, omul este și o ființă euharistică și sociabilă, comunitară”.
2
Omul este definit prin capacitatea sa comunicațională. Omul este dialogul. El începe să
existe numai în momentul în care comunică cel puțin cu un al doilea, el trăiește în
comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele, „ el devenind om numai prin împărtășire și
participare”. (Pr. I. Ivan)
Participând la comunicarea liturgică, omul intră în comuniune cu Dumnezeu, cu
semenii și cu întreaga creație într-o Liturghie cosmică de slăvire a lui Dumnezeu și de
mulțumire pentru darul comuniunii. Liturghia are un aspect comunitar prin aceea că ea nu
este un act individual, ci o rugăciune a Bisericii:„ Comunicarea euharistică este cea mai
adâncă formă de comuniune și comunicare în Biserica Ortodoxă” spunea Gheorghe Chișcă,
care continuă spunând:„ În cadrul acestei comuniuni, Dumnezeu este sursa, iar preotul, fiind
slujitorul comunității este mijlocitorul comuniunii dintre oameni și Dumnezeu, comunitatea
cultică realizează nu numai comuniunea sufletească între credincioși și preot, ci și pe cea a
tuturor cu Dumnezeu, Care este sursa cea mai înaltă a comuniunii”.
Comunicarea liturgică este exprimată prin rugăciune, ea nu se poate exprima în afara
rugăciunii, aceasta fiind „ plenitudinea credinței în Dumnezeu, este maxima apropiere a lui
Dumnezeu... când vorbești cu Dumnezeu în rugăciune nu mai ești singur” (Pr. D. Stăniloae).
Oamenii arată că trăiesc întâlnirea cu Dumnezeu Cel personal în dialog, în baza descoperirii
Lui ca Persoană, răspunzând nu numai cu împlinirea celor cerute de El, ci și prin rugăciune.
Căci, prin rugăciune, nu se vorbește numai despre Dumnezeu, ci omul se adresează direct
lui Dumnezeu.”(Pr. D. Stăniloae)
Comunicarea trebuie însă, transfigurată, asemenea imaginii. Precum imaginea poate
fi transfigurată în icoană, așa și comunicarea poate fi transfigurată în rugăciune.
Comunicarea trebuie să devină rugăciune pentru a-l desăvârși pe om în comuniunea cu
Dumnezeu. În rugăciune cuvintele sunt transfigurate când sunt adresate unei persoane
respectate, iubite, cu atât mai mult când sunt adresate lui Dumnezeu. Relația iubitoare între
persoane transfigurează cuvintele, le umple de o putere și de înțelesuri mai presus de
înțelesurile lor naturale. Setea omului de a comunica și de a se comunica se poate împlini
prin rugăciune și nu doar prin comunicarea cu ceilalți oameni.
Părintele Dumitru Stăniloae: „ Dumnezeu îi acordă o mare cinste omului, arătându-
se ascultător la ceea ce îi cere el. Numai un Dumnezeu Care S-a revelat prin vorbire este
Persoană și numai El dă temei rugăciunii, ca adresare directă a oamenilor către El. Numai
un astfel de Dumnezeu poate da oamenilor cinstea de a avea și ei inițiativa de a realiza un
dialog cu El, Dumnezeu arătându-Se dispus să asculte pe om... De aici înțelegem și rostul
pomenirii mereu repetate a Numelui Sfintei Treimi, în cuprinsul rugăciunii de la Sfânta
Liturghie, adresată de preot în formă dialogică lui Dumnezeu în Treime: „Că Ție se cuvine
toată slava...” sau „Că a Ta este împărăția și puterea și slava...”, astfel sufletul credincios
fiind în comuniune și convorbire cu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.”.

3
 Sfințenia omului poate fi definită ca transparență a comunicării și a comuniunii
omului cu Dumnezeu în rugăciune, omul comunicabil predându-se cu totul lui Dumnezeu,
Care este foarte îndurător, îndelung răbdător și mult milostiv, Care întinde mâinile Sale mai
curând spre a da, decât noi pe ale noastre spre a lua. Acest lucru trebuie să îl determine pe
orice om a se ruga Lui cu toată inima și cu tot sufletul. Dreptul David striga: „
Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel Sfânt al
lui... Binecuvintează suflete al meu pe Domnul Și nu uita toate răsplătirile Lui.”(Ps.102)
Mari sunt lucrările rugăciunii stăruitoare izvorâte din credință: rugăciunea insuflă Duhul
Sfânt în inima omului, prin rugăciune credința cea adevărată crește și se înmulțește în
sufletul omului; prin rugăciune primim de la Dumnezeu toate bunătățile, cele duhovnicești
și cele trupești; biruim păcatul, alungăm necazurile, simțim mângâiere în inimă, ne
întrarmăm împotriva ispitelor, dobândim veșnica mântuire: „ Oricare va chema numele
Domnului se va mântui”(F.A. 2, 21).

III. Rugăciunea preotului, expresie a cominicării liturgice a acestuia cu

Dumnezeu

Când vorbim despre comunicarea liturgică, trebuie să avem în vedere următoarele:

- rugăciunea preotului în Sfânta Liturghie și în sfintele slujbe - ca o datorie preoțească
- ce conține rugăciunea preotului( mesajul)
- pentru cine, pentru ce și când se cuvine preotului a se ruga
- pregătirea pentru a intra în dialog real cu Dumnezeu, aici trebuie avute în vedere pregătirea
sufletească și trupească, locul, timpul, ținuta( vestimentația), poziția corpului, actele
liturgice ce însoțesc rugăciunea( metaniile, închinăciunile, cădirile sau tămâierile, felul în
care preotul pășește în biserică, la vohod sau la cădire ș.a.m.d.).
Cea mai înaltă formă de comunicare a preotului cu Dumnezeu se manifestă, fără
îndoială, în cadrul Sfintei Liturghii. Momentul întâlnirii preotului cu Dumnezeu este unul
al sfințeniei, ca transparență a comunicării și a comuniunii cu Dumnezeu în rugăciune.
Deplina comunicabilitate față de Dumnezeu echilibrează cu deplina predare către El,
Hristos comunică sfințenia prin Duhul Sfânt, dar sfințenia presupune un proces de continuă
comunicare cu Dumnezeu și cu oamenii.
Dumnezeu a legiuit rânduiala slujbei în Biserica Sa încă din Vechiul Testament,
hotărând anumiți bărbați să se roage pentru popor, pe Aaron și pe leviți, dându-le porunca
de a se ruga: „ Și va fi, zice El, aceasta vouă( preoților), lege veșnică ca să vă rugați pentru
fiii lui Israel și pentru păcatele lor”(Lev. 16, 34).
4
 În Noul Testament chiar dacă Domnul Hristos a dat poruncă tuturor de a se ruga, a
îndatorat cinul preoțesc ca unul care este hotărât spre slujba aceasta: „ Cereți și veți lua, ca
bucuria voastră să fie deplină”, „ Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da
vouă.”(Ioan16, 23-24).
Apostolii, urmând Domnului, pomeneau de rugăciune ca de o datorie ce-i privea pe
ei: „ Noi, întru rugăciune și întru slujba cuvântului vom petrece”(F.A.6, 4). Sfântul Apostol
Pavel, adresându-se lui Timotei, episcopul Efesului îi spune: „ Fiule, Timotei, rogu-te mai
înainte de toate să faci rugăciuni, cereri, mulțumiri pentru toți oamenii, pentru Împăratul și
pentru toți ce sunt în oblăduire”(I Timotei 2, 1-2).
Pentru un dialog real și eficient cu Dumnezeu în rugăciune, se impune ca preotul să
fie bărbat credincios, temător de Dumnezeu, drept, să urască mândria, să fie înțelept, să fie
râvnitor pentru binele de obște al poporului pe care îl păstorește, să fie nepărtinitor. Acesta,
învățător al poporului și rugător, la nenorocirile cele din afară, să meargă înaintea tuturor
cu rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, de exemplu: a cere în vreme rea( ploaie multă și fără
vreme) - bună astâmpărare a văzduhului, în vreme de secetă, ploaie aducătoare de roade, în
vremea războiului biruința asupra vrăjmașilor, pentru cel robit, eliberare, pentru cel bolnav
iertarea păcatelor și sănătate, prigonitului răbdare și toate celelalte.
Deasemenea, în dialogul cu Dumnezeu, este dator să adreseze mulțumiri pentru toți
oamenii și mai ales să se roage pentru toți enoriașii săi, indiferent dacă vin sau nu la biserică,
precum și pentru fiii săi duhovnicești. Sfântul Ioan Hrisostom, în cuvântul 19 către Efeseni
scrie: „ Cererile voastre să fie cunoscute cu mulțumire lui Dumnezeu, pentru că nimic nu
veseleste pe Dumnezeu ca atunci când cineva este mulțumitor..., însă zic mulțumire, nu cu
vorba, nici cu limba, ci cu lucru și cu fapta, și cu mintea și cu inima, din tot sufletul să îi
mulțumim Lui”.
Se cuvine preotului a se ruga și pentru cei morți, care au adormit întru nădejdea și
credința Învierii. Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian, în Epistolele sale aduce aminte de
pomenirea celor răposați la Jertfa cea fără de Sânge; Sfântul Vasile Cel Mare, în Liturghia
sa a compus rugăciuni pentru cei adormiți, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul la
Epistola către Filipeni, între altele zice: „ Nu în deșert s-a legiuit acestea de către Apostoli,
ca la înfricoșatele Taine să se facă pomenire pentru cei adormiți”.
Convorbirea preotului cu Dumnezeu, în rugăciune, la Sfintele Slujbe, și cu precădere
la Sfânta Liturghie, trebuie să creeze acea intimitate cu Cel Căruia îi adresează cererile. De
aceea, mesajul comunicării liturgice este bine să fie transmis nu cu voce tare, în auzul
tuturor, aici făcând referire la rugăciunile pe care preotul trebuie să le rostească în taină.
Când rostește rugăciunile din taină cu voce tare, preotul este furat adeseori de ispita de a
rosti pentru a fi plăcute auzului credincioșilor, schimbând fără să ia aminte adresantul
rugăciunii. De aici și stăruința de a cânta plăcut. Deci, ceea ce trebuia să fie adresat lui
Dumnezeu este adresat, de fapt, credincioșilor.

5
 Slujba din biserică nu se adresează credincioșilor, ci împreună cu rugăciunile lor lui
Dumnezeu. Chiar și cântările de la strană nu trebuie să placă în primul rând urechilor
credincioșilor, ci trebuie să îi asocieze pe aceștia cântării lui Dumnezeu, nu cu vocea, ci cu
duhul. De aici și recomandarea de a se cânta omofon, ca toți să participe activ la slujba
Sfintei Liturghii.
Așadar, ceea ce se întâmplă în biserică nu este spectacol, pentru că nu se adresează
oamenilor din biserică ci lui Dumnezeu. Cultura Evangheliei și a Bisericii este o cultură a
lăuntricului, a duhului. continutul vieții în Hristos, a vieții omului cu Dumnezeu și implicit
a vieții preotului cu Dumnezeu este lăuntric, se desfășoară tainic, nevăzut, înlăuntrul ființei
noastre și se manifestă discret în exterior, în atitudinile și faptele noastre, aici intrând în joc
celălalt mod de comunicare și anume comunicarea liturgică non-verbală. Aici avem în
vedere poziția corpului, ținuta vestimentară a preotului, curățenia din biserică și de pe Sfânta
Masă, a veșmintelor și a obiectelor liturgice, felul în care ne închinăm cu semnul Sfintei
Cruci, metaniile și închinăciunile, felul în care pășește preotul în biserică, precum și
celelalte gesturi și acte liturgice care însoțesc comunicarea liturgică prin dialog cu
Dumnezeu.
Nu poți să te prezinți la un dialog cu Dumnezeu într-o biserică neîngrijită, cu ferestre
murdare, neaerisită, nemăturată, cu veșminte murdare sau zdrențuite ș.a.m.d.. Ce ar însemna
aceste fapte decât lipsa totală de credință în Dumnezeul Căruia vrei să-I vorbești și cum să
te prezinți astfel la o slujbă făcută Celui mai mare dintre împărați, Împăratul și Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Se poate oare oferi din partea unui preot o desconsiderație atât de mare
a Dumnezeirii pe care o slujește? Dacă în fața unei autorități pământești te prezinți îngrijit
și pregătit, oare nu cu atât mai mult în fața lui Dumnezeu?
Deasemenea, nu se cuvine să avem o poziție a corpului neadecvată în timpul
rugăciunii, cum ar fi: rezemați într-un cot de Sfânta Masă, stând picior peste picior, cu o
mână în buzunar și cu cealaltă având telefonul mobil la ureche, butonând telefonul în timpul
slujbelor sau vorbind unii cu alții, în cazul slujbelor în sobor, uitând că suntem cu toții în
dialog, în rugăciune comună cu Cel în casa Căruia ne aflăm.
Un preot sârguincios, responsabil și plin de Duhul credinței, va căuta cu toată
dragostea pentru Dumnezeu și Casa Sa, să îngrijească biserica, s-o înzestreze cu tot ceea ce
trebuie pentru o bună întreținere, pentru frumusețe și sfințenie, astfel încât să se creeze și o
atmosferă propice unei comunicări reale cu Dumnezeul cel Personal.

6
 IV. Concluzie

Părintele Iustin Pârvu( Despre rugăciunea inimii)

„ E foarte important să știi să te rogi. De multe ori și noi, călugării, stăm în mănăstire
și nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe și
să stai acolo ca și cum ți-ai făcut datoria, din obligație. Trebuie să insistăm pe lucrarea
lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă
nu trăim ceea ce ne rugăm...
Astăzi mi se pare că nepăsarea este cel mai greu păcat. nu mai simțim nimic la
rugăciune, nu avem lacrimi de pocăință...
Așadar, rugați-vă, rugați-vă să nu cădeți în ispita înșelării. Pentru că numai prin
rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu.
Dacă nu ne rugăm și perseverăm în lenevia și nepăsarea noastră fără pocăință, atunci
este posibil să pierdem instinctul îndreptării.”

PS Ignatie al Hușilor( cuvânt la Duminica a 26-a după Rusalii)

„ Misiunea esențială a unui preot este ca el să se micșoreze și Hristos să crească în el.
În tot ceea ce face un preot, de la cele mai nesemnificative gesturi, până la întreg
comportamentul său, toate acestea să facă trimitere la Hristos, să fi imprimate de duhul
viețuirii în Hristos. Să slujească, să păstorească cu multă dragoste credincioșii.
Este nevoie și de foarte multă smerenie. Autoritatea unui preot decurge din slujirea
pe care acesta o face și nu în ultimul rând jertfelnicia.
Timpul preotului să fie timpul lui Hristos și al credincioșilor. Odată cu hirotonia, un
preot este al Bisericii, viața lui este viața Bisericii.”

7
V. Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură – EIBMBOR, anul 1991

2. Dicționarul Explicativ Al Limbii Române - Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998
3. Pr. Sava, Viorel, În biserica slavei Tale - Editura Erota, Iași 2003
4. Alexander Schmemann, Introducere în teologia liturgică - Editura Sophia,
București 2002
5. *** Datoriile preoților - București, editura bizantină 2011
6. Pr. Stăniloae, Dumitru, Comunitate prin iubire
7. Gheorghe Chișcă, Ideea de comuniune în biserica ortodoxă
8. Ziarul „Lumina”, Ediția de Moldova, 19 noiembrie 2018