CURGERILE DENSE SUBACVATICE DE SEDIMENTE

de P.TALLING et al. (2012)

INTRODUCERE

Curgerile dense submarine de sedimente sunt probabil din punct de vedere al volumului cele
mai importante procese de curgere pentru deplasarea sedimentelor de pe planeta noastră. O singură
curgere submarină poate transporta peste 100 km3 de sedimente (Fig. 1 şi 2; Rothwell et al., 1998;
Piper et al., 1999; Talling et al., 2007a)., de zece ori fluxul anual de sedimente din toate râurile din
lume (Milliman & Syvitski, 1992). Aceste curgeri sunt cele mai lungi curgeri dense de sedimente
recunoscute pe Pământ şi pot atinge enorma distanţă parcursă de mai mult de 1500 km (Fig. 2).
Cele mai mari curgeri trec peste gradienţi scăzuţi remarcabili în jur de 0,01-0,1°, şi pot fi extrem de
rapide. Ruperile de cabluri pe fundul mării au fost înregistrate viteze medii ale frontului curgerii
mai mari de 19 m/s (la un gradient de doar 0,3° pentru partea iniţială a evenimentului Grand Banks
1929), şi viteze ale curgerii de 3-6 m/s care pot fi susţinute sute de kilometri de la sursă pe pante
chiar cu gradienţi scăzuţi (Fig. 1; Heezen & Ewing, 1952; Piper et al., 1999; Hsu et al., 2008). Cur-
gerile submarine crează sisteme de canale care se extind departe în adâncul oceanului (Babonneau
et al., 2010), dar curgerile de asemenea uneori realizează distanţe de curgere remarcabile în ciuda
faptului că au mai mult de 180 km (110 mile) lăţime (Fig. 1A şi 2; Piper et al., 1999; Talling et al.,
2007a). Pentru comparaţie fluviul Amazon este de cca. 10 km lăţime la gurile sale.
Curgerile dense submarine de sedimente au creat unele dintre cele mai mari şi groase acu-
mulări de sedimente de pe Pământ, atât pe fundul marilor actuale cât şi în vechile coloane litologice
(Bouma et al., 1985; Nielsen et al., 2007). Aceste depozite găzduiesc unele din cele mai mari rezer-
ve de petrol şi gaze (Weimar & Pettingill, 2007). Depozitele curgerilor submarine pot conţine mari
volume de carbon organic terestru şi marin, care joacă un important rol în variaţia ratei de carbon
organic îngropat în adâncul oceanului şi, prin urmare, nivelele de pCO2 în atmosferă (Galy et al.,
2007). Depozitele curgerii pot oferii o înregistrare valoroasă a dinamicii alunecărilor de teren sub-
marine, carea astfel aruncă o lumină asupra magnitudinii tsunamiilor asociate (Wynn & Mason,
2003; Hunt et al., 2011). De asemenea, s-a propus ca aceste depozite pot înregistra seismele majore
(Goldfinger et al., 2007), inundaţiile râurilor (Mulder et al., 2003; Ducassou et al., 2008) şi eroziunii
megainundaţiilor glaciare despre care se crede că au fost cauzate de schimbări abrupte ale climatu-
lui global (Piper & Normak, 2009). Curgerile pe fundul mărilor actuale rup cablurile de comunicaţi
de importanţă strategică care transportă mai mult de 95 % din telecomunicaţiile internaţionale şi
susţin interneul şi pieţele finaciare globale (Fig. 1; Hsu et al., 2008; Carter et al., 2009). Curgerile
au de asemenea potenţial de distrugere a instalaţiilor scumpe de pe fundul mărilor pentru recupera-
rea petrolului şi gazului care pot fi în valoare de multe milioane de lire sterline (Barlez, 1999).
Curgerile submarine de notorietate sunt greu de monitorizat direct, din cauza locaţiei lor
relativ inaccesibile, apariţiei neprevăzute şi abilităţii lor de a distruge echipamentele de monitoriza-
re plasate în calea lor. Este important de apreciat contrastul puternic dintre valoarea şi nivelul infor-
maţiilor din monitorizarea directă a curgerilor submarine şi a altor procese de transport majore ale
sedimentelor, în special râuri. Vitezele ale curgerilor submarine de lungă durată (care ajung şi depo-
zitează sedimente pe conurile submarine dincolo de taluzul continental) au fost documentate cu pre-
cizie prin ruperea cablurilor sau instrumentelor în doar cinci locaţii (Fig. 1). Acestea sunt: eveni-
mentul 1929 Grand Banks (Heezen & Ewing, 1952, 1955; Piper et al., 1999), evenimnetul 1956
situat în Algeria (Heezen & Ewing, 1955), evenimentul 1979 Aeroportul Nisa (Piper & Savoye,
1993; Mulder et al., 1997), curgerile din largul părţii sudice a Taiwan (Hsu et al., 2008; Liu et al.,
2009; Carter et al., 2012) şi curgerile în Canalul Zair (Khripounoff et al., 2003; Vangriesheim et al.,
2009). Chiar un număr mai mic de studii a avut măsurate viteze ale curgerii la diferite înălţimi dea-
supra talvegului (Xu et al., 2004, 2010; Xu, 2011). Concentrarea de sedimente este un parametru
cheie, şi chiar a fost măsurat de două ori în curgerile submarine dense de sedimente (Hay, 1987; Xu
et al., 2004; Xu, 2011), şi niciodată într-o curgere lungă care depăşeşte panta continentală.
1
Fig. 1. Date de teren care ilustrează extinderea impresionantă şi viteza pe care curgerile dense submarine o pot atinge.
(A) Harta prezintă epicentrul cutremurului, ruperea care a rupt cablul şi vitezele medii ale frontului curgerii pentru
evenimentul 1929 Grand Banks (după Heezen & Ewing, 1952; Piper & Aksu, 1987; Piper et al., 1999). Evenimentul a
fost declanşat de un cutremur cu magnitudinea de 7,2. Caburile care s-au rupt în acelaşi timp cu cutremurul sunt
prezentate cu cercuri galbene. Forma depozitului de pe Câmpia Abisală Sohm (cu o suprafaţă de cca 600x400 km) este
bazată numai pe opt carote de sedimente (Piper & Asku, 1987). (B) Localizarea cablurilor din sudul Taiwanului rupte
de curgerea submarină declanşată de către cutremurul din Pingtung în 2006. Două epicentre sunt arătate prin steluţe (din
Hsu et al., 2008). (C) Localizarea cablurilor rupte şi întregi de-a lungul direcţiei curgerii. O foarte scurtă întârziere de
timp între ruptura cablului 4 şi 5 sugerează că acesta a fost rupt de curgeri diferite (Hsu et al., 2008). (D). Proiecţia
timpului ruperii cablului în raport cu distanţa de-a lungul direcţiei curgerii (din Hsu et al., 2008). Viteza curgerii era de
20 m/s din cablurile 3 până în 4, 3,7 m/s din cablurile 5 până în 8 (gradientul mediu cca. 0,31°), şi 5,7 m/s pentru
cablurile 8 până la 13 (gradientul mediu cca. 0,26°). Scimbările neregulate în viteza curgerii calculată utilizând perechi
de cabluri rupte adiacente sugerează că cablurile nu sunt întotdeauna rupte instantaneu de către frontul curgerii, şi că de
asemenea indicată prin ruptura cablului 14 şi patru cabluri care au rămas nerupte.

2
Fig. 2. (A) Sistemul Turbiditic Marocan din largul coastelor Africii de NW unde depozitele curgerilor individuale cu
volume > 100 km3 au fost corelate peste 1500 km între Bazinul Agadir, şi Câmpiile Abisale Seine şi Madeira (Wynn et
al., 2002; Talling et al., 2007a; Frenz et al., 2008). O reţea de canale de mică adâncime între Bazinul Agadir şi Câmpia
Abisală Madeira, Debris Flow-ul Canare (Canare Debris Flow – CDF), şi debris-avalanche vulcanică (DA) sunt indica-
te. Calea curgerii care a depus Stratul 5 acum 60.000 de ani este prezentată prin săgeţi. Contururile batimetrice sunt
separate la intervale de 500 m. (B) Localizarea carotelor de sedimente din Bazinul Agadir. Sunt prezentate extinderea
nisipului turbiditic (galben) şi debrisuri coezive (albastru) în cadrul Stratului 5. Curgerea a avut mai mult de 180 km
lăţime. (C) Graficele coloanelor sintetice care caracterizează Stratul 5. Sunt indicate intervalele de depunere a curentului
turbiditic (galben) şi debris flow (albastru). Figura modificată din Talling et al. (2007a).
3
 O mare parte din înţelegerea actuală ale acestor remarcabile curgeri prin urmare vin de la
depozitele lor sedimentare păstrate în aflorimentele de roci şi pe fundul mărilor actuale. Aceste
depozite au fost în centrul numeroaselor studii anterioare care au oferit informaţii valoroase despre
caracterul şi evoluţia curgerii. Numărul mic al observaţiilor directe de monitorizare este asigurat de
către experimentele de laborator care joacă un rol important în determinarea caracteristicilor curge-
rii din aceste depozite (Kuenen, 1937; Middleton, 1970; Baas et al., 2011).

OBIECTIVE

Obiectivul principal al acestui articol este de a sistematiza procesele prin care rezultă depo-
zitele sedimentare ale curgerilor dense şi alte tipuri diferite de depozite. Cum poate depozitul rezul-
tat dintr-o curgere individuală (un strat) să înregistreze caracteristicile curgerii parentale? Prin ur-
mare, ceea ce poate fi învăţat despre curgerile dense din depozitele pe care ele le-au lăsat în urmă?
Răspunsurile la aceste întrebări ne ajută să înţelegem ce sunt curgerile dense, şi cum evoluează ele.
Pentru a face aceasta, terminologia trebuie neapărat să descrie diferite tipuri de curgere şi depozite.
Există un slab consens în prezent asupra terminologiei celei mai eficiente pentru curgerile dense,
împiedicând comunicarea ştiinţifică. Slabul consens este ilustrat prin utilizarea termenului de 'cu-
rent turbiditic' prin care diverşi autori denumesc statutul unei curgere (turbulente), dominată de
mecanismul de susţinere a sedimentelor (turbulenţă), reologie (non-Newtoniană), proces prin care
sedimentele sunt depuse (liton cu liton mai debrabă decât în masă), sau aşa cum a solicitat iniţial
(Kuenen & Migliorini, 1950) o simplă încărcătură sedimentară (turbidit) a unei curgeri care se de-
plasează pe pantă descendent din cauza excesului de densitate. Al doilea obiectiv al acestei contri-
buţii este prin urmare sugerat de terminologia pentru tipurile de curgere şi depozitele rezultate, care
formează o schemă de clasificare.
Acest proces a început prin sintetizarea diferitelor abordări de bază a clasificării tipurilor de
curgere, şi situaţiilor în care fiecare abordare este mai bună. O schemă de clasificare bazată pe ca-
racteristicile observate în depozite este de preferat, din cauză că depozitele sunt singurele informaţii
disponibile pentru multe curgeri dense. Sunt apoi prezentate problemele în definirea separării clase-
lor într-o astfel de clasificare, şi raţionamentele pentru limitele folosite. Această clasificare este apoi
folosită pentru a revizui cum se depun sedimentele din curgerile dense. Această revizuire include
discuţii ale originii(lor) diviziunilor TA şi TE care formează binecunoscuta secvenţă Bouma (Bou-
ma, 1962). Cu toate acestea, se arată cum tipurile suplimentare ale intervalului (sau suprafeţe nete)
sunt de asemenea obişnuite în depozitele curgerii submarine, şi că diferite procese pot depune o sin-
gură diviziune Bouma. Exită de asemenea o discuţie a cum să cartografiem depozitele curgerii indi-
viduale (strate singulare) care de-a lungul distanţelor parcurse pot oferi o perspectivă asupra cum
curgerile evoluează spaţial şi este de notat care aceste corelări tind să implice în particular mari
volume de curgeri care traversează câmpii bazinale cu topografie relativ plată. Este important să
înţelegem cum curgerile evoluează şi rezultă distribuţia laterală a curgerii şi tipurile de depozite
(asociaţiile de facies ale lui Mutti, 1992), pentru că un singur eveniment de curgere tipic cuprinde
câteva tipuri diferite ale curgeri, şi transformările curgerii descendente pot apărea dintr-un tip de
curgere în altul (Talling et al., 2007a).
A treia observaţie este prezentarea cum clasificarea de bază a depozitelor cel mai probabil
echivalează cu definirea tipurilor de curgere în termenii mecanismului de susţinere a sedimentelor,
statutul curgerii şi reologia ei. Cum propunem schema de clasificare comparând-o cu schemele de
clasificare utilizate pe scară largă şi terminologice, şi sunt discutate în special cea a lui Lowe
(1982), Mutti (1992), Mutti et al. (2003, 2009), Kneller & Branney (1995), Shanmugam (1997,
2000, 2002) şi Mulder & Alexander (2001).

4
Fig. 3. Diferite abordări ale terminologiei. (A) Terminologia propusă în această clasificare. (B) Relaţia generală dintre
tipurile de depozite, concentraţia totală de sedimente, şi fracţiunea relativă de nisip şi mâl din curgere. Criteriul utilizat
de a pune limita între tipurile de curgere este marcat (de exemplu, în masă şi depunerea diferenţiată, susţinerea nisipului
prin coesziunea rezistenţa matricei). Săgeata dublă indică tipurile de curgere care pot forma un continuum, ca variaţii
ale parametrului cheie (de exemplu, rezistenţa matricei coezive, rata de agradare a stratului). Tipurile de depozite sunt
abreviate (de exemplu, TB-1), ca şi descrierea din text. Linia subţire gri prezintă secvenţa de depunere în secvenţa
completă Bouma (1962).
5
 Deoarece există atât de puţine observaţii asupra curgerilor dense submarine, experimentele
joacă un rol cheie în înţelegerea cum condiţiile de curgere sunt în relaţie cu tipurile de depozite.
Relativ puţine exemple au produs depozite care sunt suficient de groase să documenteze caracterul
intern al depozitelor (modelul granoclasării şi structurile sedimentare), şi prin urmare limitează rela-
ţiile dintre tipurile de curgere, procesele depoziţionale, şi caracterul depozitelor. Poate fi dificil de a
produce depozite experimentale care sunt suficient de groase pentru astfel de detalii, şi probleme la
scară medie pe care procesele în experimetele de laborator nu sunt necesare să fie observate la scară
mare (şi de multe ori mai rapide) a curgerilor dense submarine. Observaţia finală este să determine
care legătura dintre tipul de curgere şi tipul de depozit a fost reprodusă cu succes în experimente, şi
care legătură nu poate fi reprodusă încă. Care legătură între tipul de curgere şi tipul de depozit poate
fi reprodusă şi care rămâne încă la cadrul speculativ?

PARTEA I: ABORDĂRI ALE CLASIFICĂRII CURGERILOR DENSE SUBACVATICE

DE SEDIMENTE

Este evident că o singură curgere densă întâmplătoare poate cuprinde câteva tipuri diferite
de curgeri (Fig. 2; Wood & Smith, 1958; Talling et al., 2007a; Haughton et al., 2009). Termenii
sunt prin urmare necesari pentru a defini atât curgerea întâmplătoare cât şi diferitele tipuri de curge-
ri care apar în cadrul unui singur eveniment. Această abordare a fost adoptată pentru alte tipuri de
curgeri încărcate de sedimente cum ar fi 'curenţii denşi piroclastici' din erupţiile vulcanice care pot
cuprinde atât curgeri dense piroclastice diluate, cât şi curgeri piroclastice (Freundt et al., 2000;
Branney & Kokelaar, 2002), sau în cazul laharelor care cuprind faze de 'curgeri torenţiale', 'curgeri
hiperconcentrate' sau 'debris flow-uri' (Pierson & Scott, 1985).

Termenul pentru cazul general: Curent turbiditic sau curgere densă de sedimente
subacvatică?

Există două abordări faţă de termenul utilizat pentru întregul eveniment de curgere, şi ambe-
le au avantaje şi dezavantaje (Fig. 3). Kuenen & Migliorini (1950) au utilizat iniţial termenul de 'cu-
rent turbiditic' pentru a de desemna o curgere încărcată de sedimente care se deplasează descendent
pe o pantă datorită densităţii sale în exces (de asemenea vezi răspunsul lui Kuenen pentru Sanders,
1965). Această definiţie iniţială derivă din cuvântul 'turbidit' (încărcătură sedimentară) mai curând
decât din cuvântul 'turbulent'. În acord cu această definiţie, un 'curent turbiditic' nu necesită suport
al granulelor sedimentare în primul rând datorită unei puternice turbulenţe, şi în al doilea rând alte
procese sedimentare pot fi importante.
A doua abordare este ilustrată de Mulder & Alexander (2001), unde utilizarea termenului
'curgere subacvatică sedimentară densă' pentru curgerile subacvatice determinate de excesul lor de
densitate. Cuvântul 'sedimentară' care este utilizat pentru a desemna faptul că excesul de densitate
rezultă din sedimente. Un termen similar a fost utilizat de Lowe (1982) şi de Middleton & Hampton
(1973) unde este preferat cuvântul 'gravitaţional' în locul celui de 'densitate'. Această a doua abor-
dare evită o situaţie în care un debris flow este un subtip al curentului turbiditic (Fig. 3), şi aceasta
este avantajos pentru clarificare. Cu toate acestea, termenul 'curgere densă sedimentară' este mai
puţin succint decât 'curent turbiditic', şi 'curent turbititic' poate fi mai pe larg înţeles de un public din
afara domeniului de procese ale curgerii dense subacvatice.
În multe cazuri, nu contează ce termen este adoptat pentru evenimentul de curgere în ansam-
blu, atâta timp cât există o coerenţă, astfel că acest termen nici nu trebuie să fie definit la începutul
fiecărui articol. Aici, termenul 'curgere densă subacvatică de sedimente' este utilizat pentru ansam-
blul eveniment-curgere, de multe ori scurtat la 'curgere densă' pentru concizie, pentru a evita o
situaţie în care 'debris flow' este un tip al 'curentului turbiditic'. O astfel de situaţie nu este de dorit

6
din cauză că unele depozite ale curenţilor de turbiditate ar trebui să fie numite debrite mai curând
decât turbidite.

Clasificarea tipurilor de curgere

Următoarele metode au fost utilizate anterior pentru definirea diferitelor tipuri de curgeri
care apot apărea în cadrul unei curgeri dense subacvatice de sedimente.

Regimul curgerii laminare sau turbulente, şi alte rapoarte adimensionale

Criteriile pentru definirea dacă curgerea este laminară sau turbulentă sunt valabile atât pen-
tru debitul fluidelor lipsite de limită de curgere (Reynolds, 1883) cât şi pentru debitul fluidelor cu
limită de curgere (Hampton, 1972; Liu şi Mei, 1990). Aceste cristerii de captare ale importanţei re-
lative ale forţelor inerţiale (depind de viteza, densitatea şi grosimea), rezistenţa vâscozităţii şi limita
curgerii.
Numărul lui Reynolds pentru curgere turbulentă sau laminară a fost derivat pentru fluide (cu
o singură fază) cu proprietăţi uniforme. Curgerile subacvatice care reprezintă scopul acestui articol
au fost descrise ca conţinând fluide şi particule sedimentare. Prezenţa particulelor (în special la con-
centrările foarte mari) complică semnificativ comportamentul de curgere, astfel că este neapărat ne-
voie să se definitivească condiţiile de curgere prin rapoarte adimensionale suplimentare. Iverson
(1997), Iverson & Vallence (2001), Mulder & Alexander (2001) şi Iverson et al. (2010) conturează
cum o serie de rapoarte adimensionale care pot fi utilizate să definească tipul de curgere. Activitatea
acestor autori subliniază cum variaţiile excesului presiunii în pori şi puterea coliziunii granulare pot
conduce la schimbări spaţiale şi temporare în comportamentul curgerilor dense (Iverson, 1997;
Iverson & Vallance, 2001; Iverson et al., 2010). Dificultatea în utilizarea oricăruia dintre aceste
rapoarte adimensionale pentru clasificarea pe scară largă a curgerilor dense este că parametrii cheie
(viteza de curgere, concentraţia sedimentelor, densitatea curgerii, vâscozitatea curgerii, etc) sunt
cunoscute pentru roci vechi şi măsurate direct în foarte puţine (şi în unele cazuri nu) curgeri recente
în ocean.

Mecanism(e) de susţinere a sedimentelor exclusiv sau dominant

Schemele anterioare au clasificat curgerile în funcţie de cel mai important mecanism(e) de

susţinere a sedimentelor din curgere (Middleton & Hampton, 1973; Mulder & Alexander, 2001).
Mecanismene de susţinere sunt o caracteristică cheie a unei curgeri, şi ar putea oferi o elegantă cale
de clasificare a curgerilor (Middleton & Hampton, 1973). Cu toate acestea, această abordare a clasi-
ficării suferă de aceleaşi probleme inerente ca şi schemele bazate pe curgerea turbulentă sau lami-
nară, şi alte rapoarte adimensionale. Caracteristicile necesare pentru determinarea mecanismelor de
susţinere a sedimentelor dominante nu sunt bine limitate fie pentru curgerile dense moderne sau fie
pentru cele vechi.

Reologia curgerii

Curgerile se pot împărţi în funcţie de limita de curgere dacă au avut-o (sau nu au avut-o).
Shanmugam, 2002; Gani, 2004). Viitoarele subdiviziuni reologice pot fi făcute bazându-se pe cum
vâscozitatea fluidului variază cu viteza de forfecare (forfecare mică sau mare), sau cum vâscozitatea
variază cu durata de forfecare. Reologia poate fi măsurată pentru amestecuri sediment-apă în expe-
rimente, dar acestea nu există măsurători directe ale reologiei unor astfel de amestecuri în curgerile
submarine dense. Poate fi dificil să se deducă reologia curgerii de problemele care apar din caracte-
risticile care se văd într-un depozit (Gani, 2004) în special numai într-un singur afloriment. Limita
de curgere poate cauza depuneri cu terminare netă în arealele aproape plane ale fundului oceanic,
dar în cele mai multe cazuri aceste depozite externe au o formă necunoscută.

7
Tipurile de procese de sedimentare din apropierea talvegului înregistrate în depozit

Depozitul este de obicei singurul aspect al curgerilor dense submarine care pot fi observate
direct în seturile de date de teren vechi sau în cele recente. Caracteristicile observate direct în cadrul
depozitului înregistrează procese prin care sedimentele în cele din urmă se depun în afara curgerii,
consolidându-se ulterior in situ sau deformând sedimentele moi şi mai târziu deagenizate. Înregis-
trărea proceselor de sedimentare din depozit se face la (sau aproape de) baza curgerii mai curând
decât procesele de la partea superioară a curgerii. Depozitul nu înregistrează direct de la început
transportul sau faze erozionale ale curgerii înainte de depunere, deşi unele caracteristici erozionale
pot oferi o perspectivă asupra acestor perioade ale curgerii.

De ce începe o clasificare de bază a depozitului?

Există două tipuri de situaţii în care terminologia este necesară pentru a descrie curgerile
subacvatice dense de sedimente şi depozitele lor, şi aceste situaţii sunt distinse prin tipul şi cantita-
tea informaţiei disponibile. Prima situaţie este atunci când descrierea curgerii a fost observată şi
monitorizată cu suficiente detalii încât starea curgerii este cunoscută, şi măsurarea concentraţiei de
sedimente, dimensiunea granulară şi viteza curgerii permite să fie calculate cu certirudine admisibi-
lă reologia şi mecanismul de susţinere al sedimentelor. Astfel de observaţii detaliate sunt de obicei
valabile numai pentru experimentele de laborator. Cu toate acestea, monitorizarea detaliată a diluă-
rii curgerilor dense în lacuri şi rezervoare (Best et al., 2005; Croockshanks & Gilbert, 2008), sau
curgerii de nisipuri în capul canioanelor submarine (Shepherd & Dill, 1966; Paull et al., 2010a),
poate uneori permite o terminologie bazată pe stadiul curgerii, reologie şi mecanisme de susţinere a
sedimentelor care să fie folosiţi cu o certitudine admisibilă. Terminologia bazată pe aceşti parame-
trii sau pe rapoarte adimensionale este de asemenea necesară când descriem simulări numerice sau
modele teoretice.
A doua situaţie, care este mult mai comună, este când numai informaţia directă disponibilă
este depozitul de sedimente lăsat în urmă de curgere (Fig. 4). Aceasta este situaţia pentru aflorimen-
tele de roci, carotele din rezervoarele de petrol şi gaze de sub suprafaţă, şi depozitele curgerilor den-
se în cele mai multe carote de pe fundul mării. Terminologia bazată pe procesele depoziţionale (se-
dimentarea din curgere şi consolidarea in situ) este mai apropiată în această situaţie, din cauză că
depozitele rezultă direct din aceste procese. Este posibil să nu fie întotdeauna uşor să se deducă se-
dimentarea din apropierea talvegului şi procesele de consolidare din depozite, aşa cum am vom pre-
zenta ulterior. Cu toate acestea, este chiar mai problematic să deducem stadiul, rapoartele adimen-
sionale, reologia curgerii şi mecanismele de susţinere a sedimentelor din aceleaşi observaţii de
teren. Această contribuţie, prin urmare, începe prin adoptarea unei scheme de clasificare bazată pe
caracteristicile care pot fi observate în depozite, din care procesele depoziţionale din apropierea tal-
vegului sunt deduse. Limitările şi problemele ridicate prin această abordare sunt discutate. Aceasta
este apoi arătată cu clasificarea de bază a depozitelor mult mai probabil echivalează cu tipurile de
curgere definite în termenii mecanismelor de susţinere a sedimentelor, stadiul curgerii şi reologia
curgerii.

Raţiunile pentru subdiviziunile din clasificare

Cum ar trebui să se împartă o curgere densă de sedimente subacvatice bazându-se pe proce-

sele lor sedimentologice din apropierea talvegului şi depozitele lor? În unele situaţii, există praguri
în procesele depoziţionale şi tipurile de depozite care pot defini categorii distincte (sau 'depozite') în
care pot fi stabilite curgeri dense. De exemplu, sedimentele în masă, pot avea loc peste un prag
abrupt, al conţinutului de mâl dintr-o curgere (Fig. 3, Sumner et al., 2009). Cu toate acestea, în alte
cazuri, soluţionarea comportamentului şi caracterului depozitului formează un continuum fără pra-
guri sau pauze, cum ar fi straturile fluide de mâl şi debris flow-urile coezive ale căror caractere se
schimbă progresiv ca şi creşterea puterii coeziunii mâlului (Fig. 3).

8
Fig. 4. Grafic generalizat al coloanelor sedimentare care sintetizează depozitele produse de diferite tipuri de curgeri
submarine (cf. Fig. 5).
9
 Curgerile sunt iniţial împărţite în funcţie dacă depunerea are loc treptat (curenţi turbiditici
care depun turbidite) sau prin consolidarea în masă (debris flow-uri care depun debrite). Curgerile
care depun sedimente în masă formează un continuum cu creşterea conţinutului de mâl coeziv, şi
sunt împărţite în acord cu conţinutul maxim de mâl chiar dacă ele conţin claste supradimensionale
(Fig. 3). Turbiditele care s-au format treptat sunt împărţite utilizând caracteristici care indică dacă
turbulenţa a fost atenuată în apropierea talvegului, depunerea sedimentelor a fost sau nu împiedica-
tă, şi ratele de agradare a stratului. Aceste caracteristici depoziţionale indică dacă curgerea în
apropierea talvegului a fost relativ densă sau diluată.

Depunerea gradată (turbidite) sau depunerea în masă (debrite)

Termnul de curent turbiditic este utilizat pentru părţi ale unei curgeri subacvatice dense de
sedimente din care granulele mari se depun preferenţial, astfel că aceste depozite sunt formate gra-
dat într-un model nivel-cu-nivel. Mărimea separării şi depunerea gradată (împreună cu schimbările
temporale în viteza de forfecare) produc depozite gradate în cele mai multe cazuri, în afara cazului
când viteza curgerii şi concentraţia de sedimente sunt ambele în echilibru (Kuenen & Sengupta,
1970; Kneller & Branney, 1995), sau numai o singură dimensiune granulară este disponibilă pentru
curgere. Dacă clastele supradimensionale sunt prezente, ele apar de-a lungul unor orizonturi discrete
în cadrul depozitului. Formează laminaţie încrucişată (ondulaţii sau dune) sau laminaţie planară
dacă scăderea ratelor de sedimentare sunt suficient de scăzute. Aşa că tubiditele sunt depuneri pro-
gresive într-un model nivel-cu-nivel, structura verticală a turbiditelor dintr-o anumită locaţie înre-
gistrează schimbarea condiţiilor experimentate în acea locaţie în decursul timpului. Astfel de schim-
bări rezultă atât din creşterea cât şi din descreşterea curgerii în decursul timpului, şi astfel de schim-
bări spaţiale sunt descrise de Kneller & Branney (1995) de-a lungul curgerii (disipare sau acumula-
re). Grosimea turbiditelor este direct proporţională cu grosimea curgerii.
Formarea debritelor prin depunere în masă, astfel că majoritatea granulelor mari şi mici (şi a
granulelor de mâl dacă sunt prezente) nu se pot separa prin depunere diferenţiată în timpul sedimen-
tării. Numai mici schimbări în matricea granulară apar de-a lungul şi de-a latul curgerii. În depune-
rea în masă, grosimea depozitelor este mult mai legată de grosimea curgerii. Curgerea se opreşte
rapid (îngheţare) după care depunerea poate continua cu consolidarea in situ. Materialul de pe latu-
rile sau frontul curgerii se pot opri primele cu centrul curgerii rămânând fluid pentru mult timp, ast-
fel că ´îngheţarea´ în masă a curgerii nu este instantanee (Middleton & Hampton, 1973; Iverson,
1997). Clastele supradimensionale se pot separa din frontul sau laturile curgerii, aşa cum vom dis-
cuta mai târziu. Criteriile principale utilizate pentru determinarea depunerii în masă sunt prin urma-
re: (i) lipsa granoclasări verticale exceptând pentru clastele supradimensionate şi partea cea mai de
sus (reprelucrată) a debritelor; (ii) lipsa structurilor sedimentare formate de sarcina de fund reprelu-
crată; (iii) o granulometrie incompletă la limita superioară a intervalului de debrite; (iv) dacă clas-
tele moi sunt prezente sunt distribuite haotic. Multe (dar nu toate) debris flow-uri au un conţinut
interstiţial ridicat de mâl şi în particular sunt slab sortate. Debris flow-urile vor tinde să producă
depozite care se termină net la marginile lor, chiar şi atunci când nu sunt limitate de relieful de pe
fundul mării (Amy et al., 2005). Curenţii turbiditici pot depune numai arenite curate negradate şi
fără structură (Kneller & Branney, 1995; Branney & Kokelaar, 2002). În aceste situaţii, criterii cum
ar fi forma depozitului şi caracterul tranziţiei laterale înspre alte faciesuri sunt necesare pentru clasi-
ficarea arenitelor masive negradate.
În acest articol se alege împărţirea curgerilor în conformitate cu aceste două tipuri de com-
portament al sedimentării pentru trei argumente. Primul este că diferenţele în comportamentul depu-
nerilor va fi înregistrat direct de către depozite, deşi aşa cum am discutat ulterior nu este întotdea-
una simplu să deduci aceste procese din depozite. Al doilea argument este că experimentele prezintă
că o schimbare abruptă poate apărea din consolidarea în masă la dimensiunea separaţiei cu depune-
rea nivel-cu-nivel, aşa că concentraţia de mâl în curgere descreşte (Sumner et al., 2008) făcând acest
criteriu ca potrivit pentru definirea tipului de curgere. Al treilea argument este că tipul de depozit
pare să se coreleze cu curgerea dacă este laminară sau turbulentă în timpul în care începe depunerea

10
(Sumner et al., 2009); acesta este un rezultat al unei coincidenţe în care cuantumul de mâl necesar
să atenueze turbulenţa şi cuantumul necesar să suporte particulele de dimensiuni arenitice. Publica-
rea experimentelor pe acest subiect au fost numai cele efectuate prin utilizarea caolinului (Sumner
et al., 2009), dar dacă această coincidenţă persistă şi pentru alte tipuri de mâluri, aceasta ajută să le-
găm stadiul curgerii (turbulent sau laminar) de dinamica depunerii (în masă sau separare dimensio-
nală) şi, de asemenea, de tipul de depozit.

Clasificarea suplimentară a ceea ce se înţelege prin depunere în masă

Câteva probleme apar din definirea depunerii în masă merită să fie discutate ulterior şi
clarificate (Fig. 3).

Depunerea diferenţiată a clastelor foarte mari (supradimensionale)

Există o dimensiune maximum a clastului, depinzând de puterea matricei şi densitatea re-

lativă a clastelor şi matricei, peste care clastele supradimensionale se vor separa din matricea sedi-
mentară înconjurătoare. Clastul se poate depune la partea superioară sau inferioară depinzând de
densitatea relativă a lui în raport cu matricea înconjurătoare. Prin urmare, granoclasarea sau con-
centrarea clastelor supradimensionale pot apărea în debrite, chiar dacă matricea înconjurătoare se
consolidează fără separare.

Amestecul de-a lungul suprafeţei superioare al debris flow-ului − şi partea cea mai de sus a
intervalului gradat

Aşa cum au notat Mulder & Alexander (2001), amestecul de-a lungul suprafeţei celei de mai
sus a debris flow-ului subacvatic poate să producă o mai mare diluţie a sedimentelor în suspensie
(curent turbiditic) care se depune pentru a forma un interval subţire gradat. Acest interval subţire
gradat în depozitul rezultat apare deasupra debritelor negradate şi este urmat de o separare granulo-
metrică (Fig. 4).

Depunerea în masă din covoarele de tracţiune subţiri din apropierea talvegului

La baza curenţilor de turbiditate, nivele subţiri de sedimente pot forma de obicei covoare de
tracţiune (Kuenen, 1966; Hiscott, 1994a) sau nivele laminare forfecate (Vrolijk & Southard, 1997).
Granulele mari şi mici pot fi depuse în masă în nivele subţiri aproape de talveg. O secvenţă a nive-
lelor subţiri aproape de talveg pot forma prin urmare un depozit mult mai gros într-un mod nivel-cu-
nivel (Kuenen, 1966). Rezultă depozite care pot prezenta gradare din bază până în top, chiar dacă
nivelele individuale componente sunt negradate. Acest tip de proces depoziţional se referă la un cu-
rent turbiditic (cu densitate înaltă), din cauză că depozitul în anamblu este progresiv format nivel-
cu-nivel şi nivelele aproape de talveg sunt o foarte mică fracţiune din grosimea curgerii. Nivelul din
apropierea talvegului este antrenat de curgerea de deasupra (Hiscott, 1994a), în contrast cu debris
flow-urile care sunt antrenate descendent pe pantă prin greutatea lor proprie.

Stadiul târziu al depunerii arenitelor

Experimentele arată că depunerea şi separarea arenitelor din corpul debris flow-ului (partea
superioară laminară) poate apare chiar după ce debris flow-ul s-a oprit din mişcare, aşa că sedimen-
tul este consolidat în situ (Marr et al., 2001; Shanmugam, 2002; Sumner et al., 2009; Baas et al.,
2011). Aceste produse de la baza intervalului arenitelor curate care pot fi gradate sau negradate
(Sumner et al., 2009). Unele dintre sedimentele grosiere rămân în partea superioară a debris flow-
ului şi consolidându-se produc un depozit negradat (Sumner et al., 2009). Modul în care acest arenit
bazal curat este depus este semnificativ deosebită de modul în care curenţii turbiditici cu densitate

11
mică sau mare depozitează arenite. Stadiul final de amestec convectiv poate de asemenea duce la
strate de arenite grosiere în partea superioară a debris flow-ului (Kuenen, 1965, fig. 1).

Gradarea inversă bazală din debrite

Debris flow-urile subaeriene au ocazional nivele subţiri bazale care sunt invers gradate. Ini-
ţial aceste nivele au fost atribuite presiunii disperstive care acţionează într-o mare măsură pe granu-
lele mari (Bagnold, 1954; Lowe, 1982). Această granoclasare inversă este mult mai uşor explicată
prin pătrunderea granulelor mici în spaţiile care se deschid între granulele mari – un proces denumit
cernere cinenetică (Legros, 2002). Acest tip de gradare mai este înregistrat în zone bazale foarte
intens forfecate, în special în suspensiile cu mâl coeziv limitat.

Depunerea diferenţiată din curgeri dense lichefiate

Illstad et al. (2004) şi Breien et al. (2010) descriu experimente în care depunerea nivel-cu-
nivel diferenţiată a nisipului apare din baza unei curgeri laminare nisipoase, în care particulele sunt
în principal susţinute prin excesul presiunii din pori. Astfel curgerile pot fi denumite debris flow-uri
sau curgeri lichefiate în cazul în care o schemă de clasificare se bazează pe mecanismele de susţine-
re ar fi adoptată. Nu este clar dacă astfel de curgeri lichefiate se pot deplasa pe pante mici şi prin ur-
mare ajung pe conurile submarine dincolo de panta continentală (experimentele folosesc pante de 4
până la 6°).

Mâluri care se consolidează în masă

Intervalele de mâl negranoclasate (TE-3) probabil formate prin consolidare în masă a suspen-
silor mâloase dense coezive din cauza gelifierii (McCave & Jones, 1988). Astfel intervalele mâloase
negradate sunt debrite, în acord cu definirea debris flow-ului bazându-se pe consolidarea în masă.
Cu toate acestea, de multe ori este imposibil să determini vizual mâlul care este vertical gradat 'tur-
biditic' de cel negradat 'debritic'. În general termenul 'mâluri dense' este prin urmare propus pentru
mâluri depuse prin curgeri dense de sedimente subacvatice, care nu fac nici o presupunere privind
cum aceste mâluri s-au depus.

Sunt debritele întotdeauna complet negradate?

Aşa cum văzut în secţiunile precedente, debritele sunt predominant negradate, dar ele pot,
ocazional, să conţină diverse tipuri de gradări: (i) gradarea clastelor supradimensionale, dar nu a
matricei fine; (ii) gradarea părţii lor cea mai de sus din cauza reprelucrării de către curgerea supra-
diacentă; (iii) separarea dimensională locală din cauza expulzării apei în timpul consolidării în situ;
şi (iv) nivele subţiri bazale cu gradare inversă din cauza cernerii cinetice (şi posibil al presiunii dis-
persante).

Curenţi de turbiditate cu densitate scăzută şi cu densitate ridicată

Într-o curgere densă sedimentară subacvatică, împărţirea curenţilor de turbiditate în curgeri

cu densitate scăzută şi cu densitate ridicată este o problemă discutabilă (Kuenen, 1950, 1951;
Kuenen & Migliorini, 1950; Lowe, 1982) (Fig. 3). Acest articol recunoaşte că curenţii de turbiditate
vor avea un continuum al concentraţiei de sedimente între valorile scăzute şi ridicate. Cu toate
acestea, autorii prezenţi cred că o împărţire în cu desitate scăzută/ridicată poate fi justificată într-o
clasificare bazată pe depozite. De exemplu, curenţii turbiditici cu densitate scăzută au în totalitate
condiţii turbulente în apropierea talvegului care permit depunerea a intervalelor oblic-laminate
ondula-te (TC) (Baas et al., 2011). Forma conică a stratelor turbiditice de densitate scăzută este de
asemenea în concordanţă cu depunerea neîntreruptă (Talling et al., 2007c). În schimb, formele de

12
fund sunt în mare parte absente în depozitele turbiditice ale curenţilor turbiditici cu densitate ridica-
tă din cauza împiedicării depunerii, rezultate din concentrarea ridicată a sedimentelor din apropierea
talvegului, conduce la depuneri mult mai rapide şi atenuarea turbulenţei. Intervalele nisipoase cu
laminaţie planară (TB) se pot forma prin intermediul urmelor de valuri de amplitudine scăzută (Best
& Bridge, 1992) dedesubtul curenţilor de turbiditate cu densitate scăzută sau prin intermediul
colapsurilor repetate al covoarelor de tracţiune de sub curenţii turbiditici cu densitate ridicată (Kue-
nen, 1966; Bannerjee, 1977; Vrolijk & Southard, 1997; Sumner et al., 2008). Limita dintre depozi-
tele turbiditice depuse prin curgeri cu densitate scăzută şi cu densitate ridicată poate prin urmare să
existe în intervale cu laminaţie planară (TB) (Fig. 4 şi 5). De altfel poate fi dificil să se deducă pro-
cesele lipsite de ambiguitate ale depunerii din depozitele laminar-planare, majoritatea unor astfel de
intervale sunt cel mai probabil formate din curenţi turbiditici cu densitate ridicată (aşa cum vom dis-
cuta ulterior în detaliu). O abordare pragmatică poate fi plasarea limitei dintre turbiditele de densita-
tea ridicată şi cele de densitate scăzută între diviziunile TB şi TC, în special în locaţiile unde o sepa-
rare granulometrică este vizibilă de-a lungul acestei limite. Aşa cum o să discutăm ulterior, astfel de
separări granulometrice sunt relativ comune şi par să înregistreze o perioadă îndepărtare a sedimen-
tării sau reprelucrare.

Fig. 5. Secvenţă generală a intervalelor pe care la găsim de obicei în turbidite. (A) Secvenţa lui Bouma (1963). (B)
Secvenţa prezentată în acest studiu, ilustrând diferenţele faţă de secvenţa Bouma. Procesele depoziţionale deduse sunt
prezentate. Semnele de întrebare denotă procese depoziţionale care sunt mai puţin sigure, din cauză că ele se aşteaptă
verificate pe teren sau experimental. (C) Intervale suplimentare pot apărea, în care sunt depuneri în masă prin debris
flow-uri. Vezi Fig. 4 pentru coloane viitoare ilustrând de obicei secvenţe ale intervalelor cu strate individuale.

13
Rezistenţa cantitativă şi coezivă a mâlului fin

Comportamentul mâlului coeziv este fundamental diferit faţă de particulele mari necoezive.
Aceasta din cauza legăturilor electro-chimice superficiale care se formează între particulele de mâl
cuprinzând minerale argiloase. Astfel legăturile coloidale devin din ce în ce mai importante aşa cum
dimensiunea granulară descreşte sun un prag care poate varia între 40 până la 10 µm (McAnally et
al., 2007), în care pragul dimensional depinde de mineralogia granulului, pH apei şi alţi factori.
Mâlul este definit ca format din granule cu dimensiunea mai mică de 64 µm, şi aceata include atât
particule coloidale, cât şi necoloidale. Aici, termenul mâl coeziv este utilizat pentru a denumi gra-
nulele fine care prezintă un comportament coloidal. Concentraţia mâlului coeziv într-o curgere afec-
tează profund procesele de depunere a sedimentelor şi tipul de depozit rezultat (Amy et al., 2006;
Sumner et al., 2009). Mici cantităţi de mâl fin coeziv schimbă vâscozitatea curgerii şi limita de
curgere cu câteva ordine de mărime (Coussot, 1997), atenuează turbulenţa (Baas et al., 2004, 2011),
şi controlează reologia şi stadiul curgerii. Conţinutul de mâl coeziv de asemenea influenţează puter-
nic chiar dezvoltarea formelor de fund şi comportamentul debris flow-urilor (Iverson, 1997; Major,
2000; Iverson & Vallence, 2001; Iverson et al., 2010). Este prin urmare rezonabil să se subîmpartă
curgerea şi tipurile de depozit în acord cu fracţiunea ei de mâl coeziv (Fig. 3).

Mâl dens

Aici, termenul de mâl dens este utilizat pentru a denumi un depozit cuprinzând numai argilă
şi silt în care lipsesc granulele de nisip >64 µm. Termenul mâluri turbiditice este de evitat din cauza
că unele intervale mâloase (TE-3) sunt consolidate în masă (McCave & Jones, 1988), în timp ce
altele (TE-1 şi TE-2) sunt depuse progresiv dar mai ales prin flocularea granulelor. El este de aseme-
nea utilizat din cauza că autorii prezentaţi doresc să sublinieze ca particulele coezive au diferenţe
produnde ale dinamicii depunerii faţă de particulele necoezive.

Debris flow-uri coezive

Debris flow-urile coezive au conţinutul de mâl coeziv suficient să susţină granulele de nisip,
astfel că depozitele lor tipice cuprind atât mâl cât şi nisip (cu excepţia cazului când nisipul este
absent în aria sursă). Există un continuum al comportamentului debris flow-ului şi conţinutul de mâl
şi creşterea puterea coeziunii (Fig. 3). Debris flow-urile coezive cu o foarte mică amplitudine a
rezistenţei sunt în imposibilitatea de a sprijini susţinerea clastelor moi supradimensionate, astfel că
depozitele lor cuprind numai nisip mâlos (DM-1). Depozitele debris flow-urilor cu putere de coeziu-
ne ridicată de obicei conţin claste (DM-2; Fig. 3).

Debris flow-uri necoezive sau slab coezive

Într-o secţiune ulterioară, dovezile de pe teren prezentate ca debris flow-uri pot, uneori,
depozita nisip relativ curat cu conţinut scăzut (mai puţin de cca. 12%) de mâl coeziv, similar cu
ceea ce se vede în nisipurile turbiditice depuse progresiv. Originea şi procesul de transport a unui
astfel de debris-floe slab coeziv nu este încă bine studiat. Cu toate acestea, aşa cum cantitatea de
mâl fin coeziv creşte, aceasta poate fi un continuum între debris flow-urile coezive, debris flow-
urile slab coezive, şi debris flow-urile complet necoezive în care lipseşte în totalitate mâlul fin.
Sistemele unde mixtura de sedimente este fără mâl coeziv sunt rare, dar ele pot include alimentări
de canioane prin nisipuri de şelf (Dill, 1964; Shepherd & Dill, 1966; Paul et al., 2010a,c).

14
PARTEA II: PROCESE DEPOZIŢIONALE ŞI TIPURI DE DEPOZITE

Procesele prin care se depun sedimente din curgeri dense şi din care rezultă tipuri de depozi-
te sedimentare este acum revăzută (Fig. 4 şi 5). Curgerea şi tipurile de depozite sunt descrise utili-
zând terminologia şi schema de clasificare bazată pe depozite menţionată mai sus. Depozitele fin-
granulare sunt descrise primele. Pentru concizie, caracteristicile formate prin eroziune (Dzulynski,
1965; Allen, 1971; Elliott, 2000; Eggenhuisen et al., 2011; Macdonald et al., 2011), curgerea supra-
critică şi ciclicitatea (Parker & Izumi, 2000; Castigny et al., 2011; Kostic et al., 2011) sau reflecţia
şi deflecţia curgerii (Hiscott & Pickering, 1985; Kneller et al., 1991; Edwards et al., 1994), nu sunt
discutate aici. Procesele de deformare, alunecare şi slump nu sunt de asemenea abordate aici. Lite-
ratura de specialitate citată cuprinde o mare varietate de medii depoziţionale în multe locaţii din
întreaga lume, deşi o proporţie relativ ridicată a figurilor din acest articol prezintă volume largi de
depozite şi rare curgeri în câmpiile bazinale, unde amalgamarea stratelor este mult mai puţin comu-
nă decât alte medii. Lipsa stratelor amalgamate erozionale şi complexitatea topografică permite co-
relări ale stratelor pe distanţe lungi care documentează forma stratului şi prin urmare evoluţia
curgeri.

Mâlul dens

Aproximativ 70 % din fluxul global al sedimentelor fluviale care ajung în ocean este mâl
(Aplin et al., 1999), şi o fracţiune considerabilă a volumului de sedimente transportat prin multe
curgeri submarine este mâloasă (fig. 6; Stow & Piper, 1984a; Piper & Stow, 1991; şi referinţele de
acolo). Mâlul tipic se găseşte de obicei între cele mai multe depozite în volume mai mari în eveni-
mente (Fig. 6A; Ricci Lucchi & Valmori, 1980; McCave & Jones, 1988; Tripsanas et al., 2004;
Talling et al., 2007a,b; Paull et al., 2010b). Cartografierea stratelor singure arată cum curgerile res-
ponsabile pentru depunerile proximale ale secvenţelor dominate de nisip pot conţine largi volume
de mâl care este îndepărtat în apa adâncă (Fig. 6 şi 7).

Proprietăţile generale ale mâlului fin coeziv

Proprietăţile coeziuni mâlului fin rezultă din sarcinile electrice ale superficiale şi forţa cor-
pului, astfel cum sunt forţele van der Waals (Shaw, 1992; Coussot, 1997; McAnally et al., 2007).
Procesele biologice, aşa cum sunt legarea polimerică a granulelor, pot de asemenea fi importante
pentru agregarea particulelor (McCave, 1984). Proprietăţile coloidaleale mâlului fin sunt importante
din cauză că ele pot influenţa profund comportanentul depunerii, stadiului curgerii, şi rezultând
sedimentarea formelor de fund (prin atenuarea turbulenţei) şi textura depozitului; şi această influen-
ţă poate începe la concentraţii scăzute (Fig. 8).

Granule floculate şi siltice

Flocularea particulelor în agregate mari poate fi iniţiată la concentraţii scăzute ale mâului
(cca. 0,01 % din volum), ca urmare a coliziunii particulelor, cauzate în primul rând de mişcarea
turbulentă şi depunerea diferenţiată a particulelor (Fig. 8; Krank, 1975; McAnally et al., 2007).
Dimensiunea flocoanelor rezultate depind de concentraţia mâlului, mineralogia şi chimismul apei.
Creşterea turbulenţei tinde să rupă flocoanele, astfel că ele ajung într-un echilibru dimensional pen-
tru o anumită intensitate a turbulenţei (Cuthbertson et al., 2010). Cu toate că flocoanele într-un ca-
dru deschis şi o densitate scăzută, flocoanele mari (cu un diametru de la cca. 100 µm până la cca. 1
mm) se pot depune cu aceiaşi rată ca şi siltul individual grosier sau particule fine de nisip (0,01
până la 1 cm s-1; McCave, 1984; Sternberg et al., 1999; McAnally et al., 2007). Depunerea flocoa-
nelor poate apărea la viteze ale curgerii de până la 15 până la 25 cm/s, când flocoanele sunt trans-
portate ca sarcină de fund, şi prin urmare depunerea mâlului fin nu este limitată la viteze ale curgerii
foarte scăzute (McCave, 1984; Schieber et al., 2007; Scheiber & Southard, 2009).

15
Fig. 6. (A) Fotografia în afloriment a intervalului de argilă cu o grosime de 8,3 m care formează partea superioară a
megastratului Contessa la Civitella în Formaţiunea Marnoso-Arenacea. (B) Graficul coloanei şi tendinţa verticală a
granulometriei în depozitele Herodotus Megaturbidite la cca. 22 km în Mediterana Estică, din Reeder et al. (2002). (C)
Distribuţia granulometriei în trei probe din intervalele T E-3, TE-2, şi TC din Herodotus Megaturbidite. (D) Microfotogra-
fie a argilei hemipelagice calcaroase cu foraminifere disperse în Formaţiunea Marnoso-Arenacea. (E) Microfotografie a
argilei turbiditice cu material organic carbonatic dispers în Formaţiunea Marnoso-Arenacea (D şi E din Talling et al.,
2007c). Vezi Fig. 9 pentru fotografii adiţionale ale intervalelor sau stratelor de mâl dens.

Siltul poate fi incorporat în flocoane sau depus independent, şi flocularea suspensilor poate
cuprinde în amestec de flocoane şi granule de silt izolate. Diferenţierea depunerii granulelor de silt
grosier şi fin produc depozite de silt gradate. Cu toate acestea, este mai puţin clar dacă depunerea
flocoanelor simple vor produce un depozit gradat, din cauză că aceasta va apărea numai dacă gra-
nule mari de silt au fost incorporate preferenţial în depuneri mari şi rapide de flocoane (Kranck,
1984). Cu toate acestea, multe suspensii floculate de asemenea conţin granule izolate de silt care se
depun cel mai probabil producând depozite gradate (Fig. 8; Kranck, 1975, 1984; Sternberg et al.,
1999; Curran et al., 2002).

Geluri

La concentraţii mai mari de mâl coeziv, o reţea continuă (sau aproape continuă) de legături
se pot dezvolta între particulele fine de mâl (Fig. 8; Coussot, 1997). Astfel un gel conferă rezistenţă
la fluidul mâlos, şi poate fi dezvoltat la concentraţii volumice de mâl cât mai scăzute de circa 0,5
până la 2 % din volum (McCave, 1984; McAnally et al., 2007; Coussot, 1997). Rezistenţa depinde

16
de mineralogia mâlului şi chimismul apei, şi creşte într-un mod puternic non-liniar cu concentraţia
de mâl. Geluri cu concentraţii de mâl doar de 0,7 % de caolin au fost găsite a fi suficiente să susţină
foiţele de mică (Pasierbiewicz & Kotlarczyk, 1997) şi produc depozite uniform non-laminate. Creş-
terea concentraţiei de mâl peste punctul de gel susţin în mod progresiv granule din ce în ce mai
mari, cu susţinerea de nisip fin şi silt la concentraţii cuprinse între cca. 2 şi 11 % din volum depin-
zând de dimensiunea granulelor, tipul de mâl şi chimismul apei (Fig. 8; Hampton, 1975; Torfs et al.,
1996; Been & Sills, 1981; Marr et al., 2001; Amy et al., 2006; Sumner et al., 2009; Baas et al.,
2011). Concentraţia de caolin la cca. 40 % susţine granule de cca. 2 mm în experimentele lui Ham-
pton (1975). Depunerea granulelor de nisip prin intermediul unui gel poate rupe legăturile, chiar şi o
dată ce curgerea s-a oprit; aceasta poate induce localizarea depunerii nisipului şi producerii de dike-
uri de nisip, sau structuri mult mai complexe 'convective', prin intermediul cărora se depune nisipul
la baza depozitului (Kuenen, 1965, figurile 1 şi 2; Amy et al., 2006; Sumner et al., 2009).

Fig. 7. Geometria depozitului pentru curgerile care traversează bazinul câmpia Marnoso-Arenacea în direcţii opuse (din
Talling et al., 2007c). Linia acestui transect este paralelă cu direcţia curgerii. (A) Curgerea care a depus Stratul 6 intră în
câmpia bazinală din nord-vest. Sumner et al. (2012) descrie distribuţia structurilor sedimentare în acest strat. (B) Curge-
rea care a depus Stratele 1, 2, 3 intră în bazin din sud-est, şi acest depozit este mult mai bogat în carbonat de calciu.
Grosimea nisipului şi dimensiunea granulelor scade în direcţie opusă, dar cel mai gros mâl este localizat în acelaşi loc.
Stratul 6 a avut un volum total în exces de 7 km3 şi mai mult de 3,6 km3 este argilă. Stratele 1, 2, 3 au un volum total în
exces de 2,2 km3, şi mai mult de 1,7 km3 este argilă (Talling et al., 2007). Pentru comparaţie, fluxul de sedimente anual
din toate râurile din lume este de cca. 7 km3.

17
Fig. 8. (A) rezumatul modului în care creşterea volumului concentraţiei de mâl fin coeziv influenţează precesele
depoziţionale şi caracterul curgerii. (B) Rezumatul schemei variabilelor cheie care apar ca mâl fin coeziv depus pe
panta fundului mării, şi care determină dacă un nivel de mâl fluid dezvoltă şi curgeri laterale.

Legăturile coloidale, reologia curgerii şi stadiul curgerii

Reţelele legăturilor coloidale afectează reologia suspensiilor, şi prin urmare influenţează

structura curgerii şi cum se mişcă curgerea (Fig. 8). Legăturile coezive cresc vâscozitatea fluidului.
Aşa că aceste legături tind să fie reduse ca turbulenţe crescute, mişcarea rapidă a curgerilor poate
avea o vâscozitate mult mai (câteva ordine de mărime) scăzută, şi prin urmare forfecarea să fie pu-
ternic diluată (Coussot et al., 2002; Jeong et al., 2010). Astfel de schimbări în vâscozitatea ar putea
potenţial conduce la o separare în două a vitezei curgerii, curgerile cu o vâscozitate mică tind să
devin chiar mai rapide din cauză că viteza curgerii este liniară şi invers proporţională cu vâscozita-
tea. Acest proces a fost numit separarea vâscozităţii de către Coussot et al. (2002). Legăturile coe-
zive pot de asemenea să fie foarte eficiente în atenuarea turbulenţei (Fig. 8; Winterwerp, 2006; Baas
& Best, 2002, 2008; Baas et al., 2009, 2011), şi prin urmare să conducă la schimbări progresive ale
curgerii din turbulentă în laminară ca decelerare a curgerii (aşa cum vom discuta mai în detaliu în
secţiunea Debrite coezive slab susţinute).
Legăturile între particulele coezive ia timp pentru a se dezvolta complet, şi acestă dependen-
ţă de timp (tixotropie) comportament care de asemenea poate avea importante implicaţii în curgerea
sedimentelor. De exemplu, importanţa dimensiunii mici a granulelor (de exemplu, 20 până la 50 %
mici; Hampton, 1975) pot fi susţinute în suspensii mâloase forfecate decât în suspensiile care au ră-
mas staţionare şi se dezvoltă legături puternice. Similar, dimensiunea flocoanelor poate dura un
timp important la ajustarea la noul nivel de turbulenţă sau volumul fracţiunii mâloase (Cuthbertson
et al., 2010). Randamentul susţinerii poate creşte (prin factori de aproximativ 2 până la 10) pe

18
perioade de minute până la ore odată ce curgerea se opreşte (Van Kessel & Blom, 1998).

Înţelegerea nivelelor din mâlul fluid în apă puţin adâncă

Studiile mâlului fluid în mediile de apă puţin adâncă pot oferi observaţii importante asupra
proceselor de depunere a mâlului (Wright & Friedrichs, 2006) şi caracterului depozitului (Macqua-
ker et al., 2010). Nivelele de mâl fluid definite de o limită de concentraţie superioară abruptă (luto-
clină) sunt o caracteristică comună a corpurilor de apă în care sedimente fine se depun. Nivelele de
mâl având concentraţii de cca. 0,5 până la 12 % din volum şi cuprind mâl coeziv cu mici cantităţi de
silt necoeziv prins în el (McAnally et al., 2007). Aceste nivele au puterea de curgere de cca. 0,1 pâ-
nă la 10 Pa şi vâscozitatea de cca. 1 până la 25 Pa/s (mai mult de 1000 de ori decât apa dar nu atât
de mult ca uleiul de măsline) la rate de forfecare scăzută, şi chiar la intensităţi şi vâscozităţi scăzute
când forfecarea este puternică. Mâlul fluid se poate forma în trei moduri. Primul este când agrega-
rea rapidă şi depunerea flocoanelor într-un nivel aproape de talveg depăşeşte rata la care apa poate
fi expulzată din nivelul de lângă talveg (Fig. 8 B). O altă cale este prin agitaţia valurilor şi conver-
genţa a multiple suspensii mâloase; astfel de procese pot genera curenţi turbiditici în apă puţin
adânci (Wright & Friedrichs, 2006; McAnally et al., 2007). Nivelele de mâl fluid au fost observate
mişcându-se cu viteze mai mari de 50 cm/s pe pante cu un gradient de cca. 0,03° pe şelfurile conti-
nentale (Scully et al., 2002; referinţă în McAnally et al., 2007), şi sunt înclinate să se amestece cu
apa marină de deasupra dacă ele se mişcă cu viteză suficient de mare pe pante abrupte. Wright et al.
(2001) calculând că nivelele de mâl fluid pe pante maimari de 0,6° până la 1,2° vor intra în apa
mării şi devin progresiv mai diluate, în timp ce mâlul se va depune gradat din nivele de mâl fluid în
mişcare de-a lungul gradienţilor scăzuţi. Ratele de depunere a mâlului şi consolidare pe aceşti
gradienţi scăzuţi sunt probabil să fie extrem de scăzute (Kuenen, 1965).

Subdiviziunile anterioare ale intervalelor mâloase

Mâlul care formează diviziunea cea mai de sus (TE) a secvenţei Bouma (1962) (Fig. 5A), şi
trebuie să fie diferenţiat de argilitul pelagic de deasupra care este depus din coloana de apă dintre
evenimentele de curgere (Fig. 5 B). Piper (1978) împarte mâlul în trei categorii (TE-1, TE-2 şi TE-3;
Fig. 5). Intervalul inferior TE-1 este laminat şi gradat, intervalul mediu (de amestec) TE-2 este gradat
sau masiv, şi intervalul cel mai de sus TE-3 este masiv şi negradat. Piper (1978) diferenţiază între
mâlul laminat (intervalul TE-1) şi nisipul laminat siltul grosier-granular al diviziunii Bouma TD pe
baza dimensiunii modale a granulelor (nisip sau silt în cazul TD sau mâl fin în cazul TE-1). Mâlul va
fi diferenţiat în nouă subdiviziuni (T0 până la T8) de către Stow & Shanmugam (1980; de asemenea
vezi Stow & Piper, 1984b). Cu toate acestea, alte studii ale intervalelor mâloase dense din Golful
Mexic (Tripsanas et al., 2004), Câmpia Abisală Madeira (McCave & Jones, 1988; Jones et al.,
1992) şi Formaţiunea Marnoso-Arenacea (Talling et al., 2007c; Fig. 6) au observat în mod constant
simpla structură triplă a lui Piper (1978), care este prin urmare adoptată aici (Fig. 5B).

Mâlul laminat (TE-1)

Laminaţiile TE-1 sunt de obicei cu grosimi de 0,1 până la < 2 mm, formate într-un interval
care este de obicei mai puţin de 10 până la 25 cm grosime, şi sunt mai bine dezvoltat în multe loca-
ţii proximale (Fig. 5; Piper, 1978; McCave & Jones, 1988; Jones et al., 1992). Laminele grosier-gra-
nulare cuprind granule de silt (necoeziv), şi pot avea multe stratificaţii lenticulare neregulate decât
silt şi nisip fin laminat. Silturile laminate consecutive de obicei fine la partea superioară, arată că
s-au format în general în descreşterea aceluiaşi eveniment de curgere (Stow & Bowen, 1978) mai
curând decât printr-o serie de evenimente separate. Intervalele de mâl laminat sunt mult mai slab
sortate şi prezintă nivele mai puţin fin dezvoltate în nivelele consecutive. Există de obicei o tranziţie
gradată de la intervalele TE-1 prin intervalele de bază ale nisipului fin atribuite diviziunilor TD sau
TC, şi o formă de multe ori de tranziţie între mâlurile gradate fără structură supradiacente (TE-2)

19
(Fig. 5).
Laminele TE-1 trebuie să se fi format printr-un proces care sortează siltul din mâl, şi un nu-
măr de mecanisme diferite au fost propuse. Stow & Bowen (1978, 1980) propun că laminarea rezul-
tă din ruperea flocoanelor conţinând atât mâl cât şi silt într-un nivel limită foarte turbulent, sub o
suspensie foarte diluată şi extinsă. Ruperea flocoanelor iniţial cauzează depunerea siltului grosier,
care este urmat printr-o sedimentare mai gradată a mâlului care eventual atenuează turbulenţa, ceea
ce duce la depunerea rapidă a mâlului. În acest model, repetarea acestui ciclu determină repetarea
laminaţiei. McCave & Jones (1988) propun ca ruperea flocoanelor şi depunerea siltului apărând la
baza forfecată a unui nivel de mâl fluid gelificat mult mai concentrat sau dom laminar, astfel că
structura depoziţională seamănă în linii mari cu cu structura verticală a curgerii (cf. Baas et al.,
2009). Cu toate acestea, nici modelul McCave & Jones (1988) şi nici modelul Stow & Bowen
(1978, 1980) nu au fost încă reproduse experimental.
Schieber et al. (2007), Scheiber & Southard (2009) şi Schieber (2011) au prezentat cu repre-
lucrarea flocoanelor ca sarcină de fund de sub curgerile relativ rapide (10 până la 25 cm/s) cu con-
centraţii de mâl de cca. 0,002 până la 0,2 % vol. (caolin) pot produce ondulaţii cu feţele de sub vânt
abrupte (25 până la 30°), amplitudinea de 2 până la 20 mm şi lungimea ondulaţiei de centimetrii
până la decimetrii. Aceste ondulaţii migrează ca mici curgeri de mâl pe faţa lor sub vânt abruptă.
Granulele de silt grosier sunt concentrate ca lamine subţiri de-a lungul feţei de sub vânt a ondulaţiei,
ca şi în cazul ondulaţiilor de nisip. Ondulaţiile păstrează fabricul foarte deschis al flocoanelor iniţia-
le (astfel că concentraţia de sedimente în ondulaţie este doar cca. 10 % din volum) şi ar deveni com-
pacte pentru a produce destul de încet lamine dicontiui orizontale de silt grosier. Astfel ondulaţiile
pot numai să se formeze la concentraţii relativ scăzute de mâl, care sunt insuficient să atenueze
turbulenţa, şi să mărească viteza curgerii. Curgerile laminare (aşa cum sunt propuse de McCave şi
Jones, 1988) nu pot să producă ondulaţii (Baas & Best, 2008; Baas et al., 2011).
Varietăţile posibile ale originii laminaţiilor silt-mâl (TE-1) este încă oarecum neclară. Repro-
ducerea experimentală a modelelor lui Stow & Bowen (1978, 1980) sau McCave & Jones (1988) ne
vor ajuta să clarificăm aceste probleme. Modelul lui Schieber et al. (2007) a fost reprodus în mod
experimental, dar nu s-a putut produce unele tipuri ale continuităţii laterale a laminaţiei planare care
au fost observate (Piper, 1978; Stow & Shanmugam, 1980).

Mâlul masiv şi gradat (TE-2)

Întervalele mâloase gradate dar în alte privinţe masive se suprapun peste intervalele mâloase
laminate, şi sunt de obicei cu grosime de 10 până la 20 cm (Piper, 1978) dar uneori au grosimi de
peste 1 m în mari megastrate (Jones et al., 1992; Fig. 5 şi 6). Aceste intervale trebuie să se fi format
prin segregarea depunerii, dar fără reprelucrarea siltului în repetarea laminaţiei bine definite în nive-
lele aproape de talveg. Astfel depunerea segregării ar putea apărea prin depunerea diferenţiată a
siltului izolat sau granulelor de nisip fin (sau depunere al flocoanelor a căror dimensiune corelate cu
dimensiunea siltului captat), sau unde un gel slab rezistent insuficient rezistent la susţinerea
granulelor grosiere că ele se depun în mod preferenţial (Fig. 8). Pentru un depozit mâlos care este
construit treptat, gradarea ar putea de asemenea reprezenta schimbări longitudinale în dimensiunea
granulelor din frontul spre coada curgerii.

Mâlul masiv negradat (TE-3)

Intervalul TE-3 este caracterizat prin grosimi mult mai mari decât TE-1 sau TE-2 (Fig. 6; Piper,
1978), şi poate ajunge până la mai mult de 20 m grosime (Fig. 6 şi 7; Ricci Lucchi & Valmori,
1980; McCave & Jones, 1988; Jones et al., 1992; Tripsanas et al., 2004; Paull et al., 2010b). Astfel
de depozite au fost denumite cu termenul unifite (Blanpied & Stanley, 1981; Bouma, 1981; Cita,
1984) şi sunt de obicei bine dezvoltate în curgeri neobişnuit de mari (şi de multe ori mişcându-se
departe) care se extind peste câmpiile bazinale sau sunt limitate de pante în interioriul aceloraşi
bazine. Depozitele sunt de multe ori limiate în lacuri de baraj cu topografie scăzută (Kuenen, 1965

20
în replică lui Laughton). Grosimea depozitelor exclude depunerea directă dintr-o suspensie iniţial
diluată, cu excepţia cazului când diluarea curgerii iniţiale a fost susţinută pe perioade lungi de timp
(Tripsanas et al., 2004; Mulder et al., 2009). Astfel o curgere iniţial diluată ar trebui să fie continuă
pentru mai multe săptămâni pentru a produce un astfel de volum mare şi gros de depozite mâloase
(de exemplu, cel puţin 47 de zile în cazul lui Tripsanas et al., 2004).
Unul dintre exemplele cele mai spectaculoase ale unui astfel de depozit mâlos negradate este
a unui depozit local cu o grosime >20 m asociat cu Deplasarea Storegga (Paull et al., 2010b).
Această colosală alunecare de pământ a apărut acum 8200 de ani în vecinătatea coastei Norvegiei.
Ea conţine cca. 3000 km3 de sedimente, şi se extinde pe cca 95.000 km2 fiind mult mai mare decât
Scoţia. A curs peste 700 km şi s-a mişcat iniţial rapid (câţiva zeci de m/s) din cauză că generează un
corp de tsunami la mare depărtare (Bondevik et al., 2005; Haflidason et al., 2005). Depozitul mâlos
a fost decantat în partea distală a Bazinului Norvegian. Carotele prezintă faptul că mâlul negradat
este foarte fin şi remarcabil de bine sortat (3,1 µm ± 0,3 µm). Chiar marile coccoliths (4 până la 16
µm) care sunt prezente în viitoarele sedimente ascendente nu au fost sortate din depozitul mâlos fi-
nal (Paull et al., 2010b). Acest efect prezintă ca un stadiu iniţial al sortării dimensionale foarte efi-
ciente trebuie să fii apărut înainte ca mâlul să fie depus; aceasta, la rândul său, indică că suspensia
mâloasă a fost iniţial suficient de diluată pentru a permite astfel eficient segregarea dimensională.
Aceasta suspensie iniţial foarte diluată (şi mult mai probabil total turbulentă) probabil devine pro-
gresiv mult mai concentrată deoarece se depunea, până la consolidarea în masă. Presupunând un
maximum al concentraţiei de mâl de 4 % din volum în suspensia iniţială (şi trebuie să fi fost mult
mai diluat), se poate fi estimat că norul turbulent iniţial a fost de cel puţin 800 m grosime (Paull et
al., 2010b). Remarcabila rezistenţă scăzută a părţii superioare de depozitelor Slide Storegga suge-
rează că consolidarea lor a durat mai mult de 8000 de ani după ce au fost amplasate (Paull et al.,
2010b).
Mâlul dens este de asemenea posibil de a drena pe o foarte lungă distanţă de-a lungul pantei
scăzute a fundului mării până la cel mai scăzut punct al unui bazin, de exemplu, în Formaţiunea
Marnoso-Arenacea din Apenini Italieni (Fig. 7; Ricci Lucchi & Valmori, 1980; Talling et al.,
2007b). Curgerile intrau în această câmpie bazinală miocenă din direcţii opuse pentru a produce
depozite nisipoase care sunt fine şi conice în direcţii opuse. Cu toate acestea, domurile mâloase mai
groase apar în mod constant în partea cea mai sudică a câmpiei bazinale, indiferent de direcţia din
care curgerea intră în bazin (Fig. 7). Mâlul din curgerile care intră din partea de sud este posibil să
se întindă până în partea nordică a bazinului, din cauză că nisipul din aceste curgeri se întinde până
în nordul locaţilor. Cu toate acestea, se pare că mâlul din aceste curgeri drenează din spate pe cca.
100 km şi decantată în partea de sud a bazinului (Fig. 7). Cantitatea de mâl în cel mai mare strat
(Stratul Contessa) este de cca. 30 km3 (Ricci Lucchi & Valmori, 1980; Tallling et al., 2007b) astfel
cantitatea de mâl care a fost drenată din spate poate fi substanţială. Deşi dovezile pentru oglindirea
celor discutate mai pe larg pentru turbiditele nisipoase (e.g. Hiscott & Pickering, 1985), curenţii tur-
biditici mâloşi sunt probabil chiar mai predispuşi la reflectarea pe marginea topografiei datorită
curgerii lor lungi.

Depunerea din mâlul dens: Explicarea curgerii diluate sau curgerea densă subţire?

Stow & Bowen (1978, 1980) propun ca mâlul să fi fost depus iniţial din curenţi turbiditici
mâloşi diluaţi (0,1 până la 0,03 % din volum) care se mişcă la viteze de cca. 10-20 cm/s. Astfel de
curgeri au nevoie să se extindă pe perioade de câteva zile pentru a produce depozite, care pot fi mai
mari de cca. 20 m grosime, din curgeri care erau deseori cu grosimi de sute de metri. McCave &
Jones (1988) prezintă o vedere contrastantă a depunerii mâlului din nivele mâloase fluide laminare
dense (>2 % din volum), să explice originea a depozitelor groase negradate TE-3. Aceşti autori pro-
pun ca aceste nivele fluide de mâl să fi fost mai puţin groase de cca. 20 m.
Prezenţa laminaţiei în intervalele TE-1 indică depunerea din curgeri realtiv diluate, cu excep-
ţia cazului în care modelul forfecării bazale a lui McCave & Jones (1988) este adoptat. Se pare că
multe intervale laminate au fost depozitate din curgeri relativ diluate şi extinse, în special când de-

21
pozite laminate apar de zeci şi sute de metri deasupra unui talveg de canion sau canal (Migeon et
al., 2001; Normark et al., 2002). Granoclasarea (în special al siltului fin) în mâlul dens de asemenea
sugerează că suspensia mâloasă nu a dezvoltat suficientă rezistenţă pentru a susţine granulele grosi-
ere, şi care prin urmare a fost relativ diluată (mai puţin de cca. 0,5 până la 7 % din volum).
Cu toate acestea, lipsa gradării în intervalele negradate TE-3 sugerează că depunerea apare în
masă dintr-un gel sau nivel mâlos fluid cu o mare concentraţie (Fig. 8). Se pare că aceste nivele
dense evoluează dintr-o depunere a unei suspensii iniţiale mult mai diluată, aşa cum este ilustrată
prin mâlul Storegga Slide care iniţial a suferit o sortare dimensională foarte eficientă (Paull et al.,
2010). Una din căile principale de generare a nivelelor mâloase fluide în apă puţin adâncă este când
rata de depunere a flocoanelor (dintr-o suspensie relativ diluată) depăşeşte rata prin care apa poate fi
expulzată din nivelul acreţionar bazal (Fig. 8B; McAnally et al., 2007). Curenţii turbiditici mâloşi
care generează depuneri mâlose rapide pe fundul mării ar putea prin urmare de asemenea să fie de
aşteptat să genereze nivele mâloase fluide dense (Kuenen, 1965, în replica lui Laughton; Kneller &
McCaffrey, 2003). Nivelele mâloase fluide formează astfel un mod care s-ar putea mişca lateral da-
că rezistenţa scăzută este insuficientă să prevină curgerea descendent pe pantă, chiar pe pante relativ
uşoare (Fig. 8B). O astfel de mişcare ar putea să ducă la forfecarea de-a lungul suprafeţei lor supe-
rioare, şi la diluarea şi amestecul cu apa marină de deasupra. Prin urmare, doar la fel ca în cazul
mâlului fluid din apa puţin adâncă, nivelul mâlos fluid se poate disipa şi reforma ca drenuri mâlose
pe pante descendente. Prin urmare este posibil ca mâlul dens să poată forma atât suspensii diluate
extinse cât şi ulterior nivele fluide mâloase dense şi subţiri, şi că transformarea între aceste două
tipuri de curgere poate fi posibilă în timpul unui singur eveniment.

Mâlul hemipelagic

Deşi mâlul hemipelagic nu este depus prin curenţi turbiditici, este inclus aici din cauză că
distincţia dintre mâlul dens şi mâlul hemipelagic este importantă pentru recunoaşterea turbiditelor.
Depozitele curgerilor sunt adesea separate de nivele de mâl hemipelagic format prin depunerea
particulelor sedimentare din ocean în perioadele de timp dintre evenimentele de curgere dense (Fig.
6D şi E; Kuenen, 1964; nota lui Bouma, 1962, care spune că nu se poate face distincţie între turbi-
dite şi mâl hemipelagic). Mâlul hemipelagic adesea conţine în mare măsură dispersate fragmente de
organisme calcaroase cum ar fi forminiferele sau coccolitele (Fig. 6 D), dacă se depun deasupra
adâncimii de compensare a carbonaţilor în ocean. Foraminiferele mari pot fi vizibile cu ochiul liber
în carote şi aflorimentele rocilor (e.g. Wynn et al., 2002; Amy & Talling, 2006). Fragmentele mari
calcaroase de obicei sunt absente sau mai rare în mâlul dens (Fig. 6E), care de obicei este mult mai
bine sortat (Brunner & Ledbetter, 1987). Mâlul dens de obicei conţine o mare cantitae de carbon
organic, şi o mare parte din componenţi sunt de origine terigenă (Fig. 6E; Hesse, 1975; Piper, 1978;
O'Brien et al., 1980; Talling et al., 2007c).

Separarea granulometrică dedesubtul mâlului dens

O schimbare abruptă în granulometrie (o separare granulometrică) a fost observată sub mâ-

lul dens în multe locaţii de pe glob (Fig. 9F; Bouma, 1962; Piper, 1972, 1978; Jones et al., 1992;
Migeon, et al., 2001; Gladstone & Sparks, 2002; Sinclair & Cowie, 2003; Remacha et al., 2005;
Kane et al., 2007; Stevenson et al., 2009). Într-adevăr, separările granulometrice au fost observate
ca fiind obişnuite de către Bouma (1962), deşi ele nu au fost incluse în secvenţa Bouma rezultată
sau în clasificarea lui Stow & Shanmugam (1980). Poziţia separărilor poate varia. Piper (1978)
recunoaşte o separare granulometrică între intervalele de silt laminat (TD) şi cele de mâl laminat
(TE-1), şi atribuite separării până la începerea afectării coeziunii. În alte locaţii, cum ar fi Forma-
ţiunea Marnoso-Arenacea, o separare apăre între intervalele mâloase masive gradate sau negradate
(TE-2 sau TE-3) şi gresiile cu ondulaţii laminate încrucişate care stau la bază (TC), unde mâlul poate
umple crestele topografice ale ondulaţiei (Fig. 9; Gladstone & Sparks, 2002; Talling et al., 2007a,b).
În Câmpia Abisală Madeira, separările apar deasupra siltului laminat (TD sau TE-1) şi de desubtul

22
mâlului gradat sau negradat (TE-2 sau TE-3; Jones et al., 1992; Stevenson et al., 2009), în timp ce în
carotele leveea de la Var Canyon, se separă mâlul (TE-2 sau TE-3) din nisipul grosier granular
(Migeon et al., 2001). Caracteristicile obişnuite în care separarea este aproape întotdeuna depusă
peste mâlul masiv (TE-2 sau TE-3) cu dimensiuni granulare în mare similare (Fig. 5 şi 9). Experienţa
autorilor prezentaţi este că aceasta apare în multe carote şi coloane ale aflorimentelor expuse care
au fost observate, şi aceasta este prin urmare impotrtantă. În cazul în care stratele au fost reprezenta-
te, se poate dovedi că dimensiunile granulare lipsă sunt prezente descendent, şi acestea nu rezultă
dintr-un decalaj în distribuţia granulometriei iniţiale. (Jones et al., 1992; Talling et al., 2007a,b;
Stevenson et al., 2009). Mai mult decât atât, prezenţa sedimentelor fine (decât a celor grosier-
granulare) peste separare sugerează că acestea nu sunt un rezultat al reflexiei curgerii, cu excepţia
cazului când frontul curgerii reflectate este mai slab decât coada curgerii iniţiale care a venit. Se
pare de asemenea ca acesta să înregistreze o limită între mâlul întins şi cel ca urmare a unui curent
turbiditic (Gladstone & Sparks, 2002), din cauză că o astfel de limită este puţin probabil să fie clare.
Autorii prezenţi sunt de acord cu Piper (1978) că rezultă dintr-o tranziţie a comportamentului depu-
nerii de la necoeziv până la coeziv, poate uneori cauzată de o perioadă de îndepărtare mare dar
relativ scăzută a densităţii de flocoane.

Diviziunile turbiditice TC şi TD

Intervalele TC şi TD ale turbiditelor sunt de obicei interpretate ca fiind depuse din curenţi
turbiditici cu densitate relativ scăzută care sunt în totalitate turbulenţi în apropierea talvegului (Fig.
3 şi 5; Mulder & Alexander, 2001), unde depozitele sedimentare nu sunt puternic influenţate de
efectele coloidale ale mâlului coeziv. Rata de depunere a sedimentelor este relativ scăzută în astfel
de curgeri, şi depunerea sedimentelor nu este împiedicată.

Nisip foarte fin laminat planar fin sau silt (diviziunea TD)

Autorii prezenţi sunt de acord în linii mari cu Allen (1982) că: ”diviziunea D a fost demon-
strată cu experienţă cel puţin să fi fost satisfăcute intervalele lui Bouma (1962), în primul rând din
cauză că este dificil sau imposibil să să se recunoască în maimulte situaţii comune”. Bouma (1962)
iniţial a inclus intervale laminate planar atât a nisipului foarte fine cât şi mâlul siltic (TE-1 a lui Pi-
per, 1978) în intervalul TD, şi de notat că aceste laminaţii erau adesea neclare. Acest interval relativ
fin-granular al laminaţiei planare de obicei apare deasupra unui interval oblic-laminate ondulate TC
şi este prin urmare distinct de intervalele grosier-granulare laminate planar TB. Este adesea nu-mai
de câţiva centimetri grosime (e.g. Walker, 1967, 1978; Piper, 1978; Allen, 1982; Komar, 1985;
Sylvester & Lowe, 2004) şi uneori absent (e.g. Bouma, 1962; Baas, 2000; Talling et al., 2007b,c;
Sumner et al., 2012).
Piper (1978) distinge mâl dens laminat (TE-1) din intervalele laminate cuprinzând nisip fin, şi
au fost încadrate mai târziu în intervalul TD (Fig. 5). Această subdiviziune, bazată pe cantitatea de
mâl coeziv (< cca. 40 µm) într-un depozit, are un oarecare merit, din cauză că mâlului coeziv se
comportă în moduri fundamental diferite faţă de particulele mari necoezive. Cu toate acestea, există
două probleme cu o astfel de subdiviziune a intervalelor fin-granulare şi laminate fin separate între
intervalele TE-1 şi TD. Prima problemă este că este extrem de dificil să evaluezi fracţiunea granulelor
< 40 µm într-un depozit utilizând ochiul liber. Această dificultate înseamnă că alte, mai mult consu-
matoare de timp, tehnici care sunt necesare la măsurarea dimensiunii granulare, pentru separarea
intervalelor TE-1 şi TD cu certitudine convenabilă. A doua problemă, este că mici cantităţi de mâl
coeziv pot influenţa puternic procesele depoziţionale (Fig. 8; Hampton, 1975; Baas et al., 2011), şi
este neclar care fracţiune a granulelor < 40 µm va putea fi utilizată ca criteriu pentru subdivizarea
intervalelor TE-1 şi TD.

23
Fig. 9. Fotografiile aflorimentelor şi coloanele grafice ale depozitelor curenţilor turbiditici cu densitate scăzută. (A) In-
terval grezos fin-stratificat cu ondulaţii convolute laminate oblic şi laminate planar, depuse peste argilite dense negre
'TE' şi argilite hemipelagice deschise 'Hp'. (B) Stratele subţiri cuprind numai argilite dense negre albastre-cenuşii 'TE',
separate prin intervale argiloase hemipelagice 'Hp' măslinii deschise cenuşii-verzui. (C) Ondulaţii îngheţate laminate
oblic. Fotografiile (A) până la (C) sunt din Formaţiunea Marnoso-Arenacea (Talling et al., 2007c). (D) Interval al ondu-
laţiilor laminate oblic cu unghi mare al crestei la Pukearuhue Beach în Noua Zeelandă, din Jobe et al. (2012). (E) Forma
şi caracterul intern al Stratului 1,5 în Formaţiunea Marnoso-Arenacea, care era corelată pe 120 km descendenţi (Talling
et al., 2007c). De notat că există de cca. 300 000 exagerare verticală. (F) Imagine SEM de-a lungul separării granulome-
trice în Stratul 1,5, mulţumită lui Chris Nutt. Coloana grafică prezintă locaţia probei. (G) Depozit de curgere torenţială
la Pukearuhue Beach în Noua Zeelandă care cuprinde multiple intervale planare la scară mică (T B) şi oblic-laminate
ondulate (TC). Asociaţia laminaţiei planare cu laminaţia oblică sugerează că laminaţia planară a fost formată dintr-o
curgere total turbulentă diluată (i.e. este T B-1). Din Jobe et al. (2012).
24
Originea diviziunii TD

Deşi intervalele laminate fin de silt şi mâl fin (TE-1) au fost bine documentate (e.g. Piper,
1978; Stow & Shanmugam, 1980; Kranck, 1984), există puţine (dacă există) studii detaliate ale
laminaţiilor planare în sedimente necoezive grosier-granulare. Originea laminaţiei planare în
sedimente necoezive a fost atribuită condiţiilor stadiului stratului inferior plan (Harms & Fahne-
stock, 1965; Walker, 1965). Cu toate acestea, canale experimentale prezintă ca un câmp de stabili-
tate îngust pentru stadiul stratului inferior plan care apare numai când granulele au dimensiuni gro-
siere (> 800 µm) sunt prezente (Fig. 10). Cu toate acestea, laminaţia TD de obicei cuprinde numai
nisip foarte fin sau silt (Allen, 1982; Southard, 1991). Astfel, intervalele TD nu par să reprezinte
stratele plane văzute în canalele xperimentale cu curgeri diluate de sedimente necoezive (Allen,
1982). O tranziţie de la ondulaţii la strate plane într-o curgere decelerată ar tinde spre degroşare în
partea cea mai de sus a crestei ondulaţiei, dar astfel de caracteristici trunchiate nu sunt descrise în
literatură. Lowe (1982) a sugerat că intervalul este format prin diminuarea curgerii diluate când re-
prelucrarea sarcinii de fund are o durată prea scurtă pentru a forma ondulaţii sau dune, deşi această
ipoteză este încă în stadiul să fie validată prin experimente în ce priveşte pe autorii prezenţi sunt
conţienţi de aceasta. Pe scurt, termenul TD este definit prin dominarea sedimentului necoeziv (Piper,
1978) este reţinută, deşi intervalul pot fi rar, şi originile sale sunt incerte. El încă nu a fost reprodus
în canalul experimental, şi nu a fost reprodus de către Bannerjee (1977) sau Sumner et al. (2008) ale
căror experimente includeau exclusiv granule de silice necoezivă, unele fine de 45 μm. Aşa cum am
discutat în secţiunile anterioare, este de reţinut că diviziunea TE-1 indică laminaţie planară în inter-
valele cu mâl coeziv important, aşa că termenul mâl dens (TE) este utilizat pentru a desemna un
component important de mâl coeziv (Fig. 3 şi 5).

Fig. 10. Diagrama prezintă configuraţia stratului observat în canalul experimental, din Southard (1991, vezi fig. 8 pen-
tru datele originale). Aceste curgeri experimentale au concentraţii scăzute de sedimente şi rate mici de depunere a sedi-
mentelor, şi adâncimea curgerii este de 25 până la 40 cm. Stabilitatea câmpurilor din cadrul ratelor de depunere a sedi-
mentelor mai rapide sunt probabil diferite ca importanţă faţă de ce prezentăm aici (Lowe, 1982; Sumner et al., 2008).

Nisip fin laminat obic ondulat (diviziunea TC)

Intervalul TC oblic-laminat ondulat este un lucru obişnuit şi important pentru înţelegerea

condiţiilor curgerii (Fig. 4 şi 5). Aceasta din cauză că există consensuri puternice, bazate pe nume-
roase experimente de canal, că înregistrează depunerea dintr-o suspensie relativ diluată şi total tur-
bulentă, cu rate relativ scăzute de depunere a sedimentelor (Fig. 10; Simons et al., 1965; Harms &
Fahnestock, 1965; Walker, 1965; Allen, 1982; Southard, 1991; Baas, 1994, 1999). Ondulaţiile dez-
voltate sunt limitate la dimnesiuni granulare între cca. 50 μm şi cca. 800 μm în aceste canale experi-
mentale (Southard, 1991). Intervalele TC oblic-laminate ondulate de obicei cuprind o serie îngustă
dimensiuni granulare modale între cca. 50 μm şi 180 μm (Fig. 10; Bouma, 1962; Kuenen, 1966;
25
Kuenen & Humbert, 1969; Komar, 1985; Sumner et al., 2008; Jobe et al., 2012) dar ondulaţiile pot
fi de obicei în amestecuri de sedimente cu granule grosiere mai mari de cca 350 μm (Sumner et al.,
2012). Intervalele oblic-laminate ondulate sunt de obicei relativ subţiri (< 30 până la 40 cm; e.g.
Ricci Lucchi, 1967; Mutti, 1977; Sadler, 1982; Talling, 2001; Sumner et al., 2012), dar multe inter-
vale oblic-laminate ondulate se pot forma în areale ale expansiunii curgerii, sau aproape de ruptura
de pantă (Kane & Hodgson, 2010; Jobe et al., 2012).
Ondulaţiile au lungimea de undă < 20 cm (de obicei între 10 şi 20 cm) şi amplitudinea de
câţiva centimetri, distingându-se de lungimile de undă mari ale dunelor (Allen, 1982; Southard,
1991). Aceste ondulaţii pot fi relativ bogate în mică (din cauză că aceste granule plate acţionează ca
particule fine), şi de obicei prezintă laminaţie oblică convolută (Bouma, 1962). Convoluţiunile pot
apărea fie când intervalul TC este subadiacent intervalelor TB şi TA (din care fluxul ascendent de apă
poate proveni), sau fie când intervalul TC formează baza stratului (în care caz, depunerea ondula-
ţiilor a fost cel mai probabil să fi fost destul de rapidă). Această tendinţă pentru deformarea sedi-
mentelor moi este considerată că reflectă permeabilitatea scăzută a nisipului fin-granular care cu-
prinde ondulaţiile (Middleton, 1970), chiar dacă ondulaţiile sunt adesea în particular bine sortate
(Kuenen & Humbert, 1969). Este de remarcat că mâlul supradiacent nu este în măsură să pătrundă
în nisipul fin subadiacent al intervalului TC (Allen, 1982).
Ondulaţiile adesea prezintă un unghi ascensional mare în intervalele TC, uneori cu prezerva-
rea pantei în curent, indicând relativa depunere rapidă a sedimentelor (Kuenen & Humbert, 1969;
Allen, 1991; Baas, 2000; Kane & Hodgson, 2010; Jobe et al., 2012). Aceste ondulaţii mai rotunde
la rate ridicate de depunere, dar amplitudinea lor nu se schimbă semnificativ (Baas, 2000). Ondu-
laţiie îngheţate pot fi observate în părţile distale ale unor strate, sugerând că în aceste locaţii există
reprelucrare târzie a nisipului prin curgeri mâloase care conţin puţin nisip (Fig. 9D; Talling et al.,
2007c).
Ondulaţiile sunt suprimate la sedimente cu rate mari de depunere (> cca. 0,4 până la 0,6
mm/s; Fig. 11; Bannerjee, 1977; Arnott & Hand, 1989; Sumner et al., 2008), şi sunt dezvoltate
numai în curgeri total turbulente sau curgeri în care turbulenţa este puternic atenuată de mâl coeziv;
acest lucru asigură că laminaţia oblică ondulată este un bun indicator al curgerii diluate, cu granula-
ţie destul de fină şi total turbulentă. Condiţiile de curgere trebuie să aparţină domeniului de stabilita-
te al ondulaţiei pentru cel puţin câteva minute pentru a permite ondulaţiilor să se formeze. Timpul
necesar în domeniul de stabilitate al ondulaţiei este lung pentru dimensiunile granulare fine (e.g.
Sumner et al., 2008), şi dimensiunea granulară poate afecta rata de depunere a sedimentelor şi supri-
marea ondulaţiei (Jobe et al., 2012). Dimensiunea granulară este prin urmare un important factor
aditional în formarea ondulaţiilor (Fig. 10), în special în curgerile instabile unde timpul pentru
dezvoltarea lor poate fi finită.

Separarea(rări) granulometrice dedesubtul intervalului TC

Separările granulometrice au fost observate în intervalele de gresii turbiditice în locaţii dis-

persate la nivel mondial (Fig. 12; Bouma, 1962; Piper, 1970; Prakesh & Middleton, 1970; Walker,
1978; Lowe, 1982; Hiscott & Middleton, 1979; Komar, 1985, fig. 3; Mutti, 1992; Glandstone &
Sparks, 2002; Mutti et al., 2003; Tinterri et al., 2003; Kneller & McCaffrey, 2003; Sylvester &
Lowe, 2004; Talling et al., 2007b,c; Sumner et al., 2012). Poziţia acestei separări granulometrice
nisip-nisip diferă de cea descrisă anterior dedesubtul mâlului masiv (intervalele TE-2 şi TE-3). Aceste
separări granulometrice nisip-nisip de asemenea au o origine diferită, aşa că ele nu sunt asociate cu
o tranziţie de al depozite sedimentare necoezive la coezive (mâl fin). Separările granulometrice
nisip-nisip sunt cel mai probabil să fie mai puţin frecvente decât separările granulometrice mai
obişnuite dedesubtul mâlului dens, deşi o analiză riguroasă a frecvenţei globale a fiecărui tip de
separare granulometrică nu a fost publicat.
Separările granulometrice nisip-nisip nu pot să fie rezultatul unui strat amalgamat din
multiple curgeri, şi apare mai curând dintr-o singură curgere (sau 'strat') (Fig. 12; Bouma, 1962;
Piper, 1970; Prakesh & Middleton, 1970; Walker, 1978; Lowe, 1982; Komar, 1985, fig. 3; Hiscott

26
& Pickering, 1985; Pickering et al., 1989; Mutti, 1992; Gladstone & Sparks, 2002; Mutti et al.,
2003; Tinterri et al., 203; Kneller & McCaffrey, 2003; Sylvester & Lowe, 2004; Talling et al.,
2007a,b,c; Sumner et al., 2012). Datele de paleocurenţi arată că aceste separări granulometrice nu
înregistrează reflexia curgerii (vezi Hiscott & Pickering, 1985, pentru exemplu al separării granu-
lometrice formate prin reflexia curgerii). În unele cazuri, conturarea stratelor individuale indică
faptul că pentru lipsa dimensiunilor granulare este necesară prezenţa curgerilor descendente
(Talling et al., 2007b,c; Sumner et al., 2012). Separările granulometrice nu pot prin urmare să
rezulte dintr-o puternică distribuţie bimodală de dimensiuni arenitice în întreaga curgere.
Două tipuri de separări granulometrice nisip-nisip au fost descrise (Fig. 4). Primul tip
cuprinde două separări granulometrice care sunt separate de o intercalaţie de nisip oblic-laminat cu
dune, nisip laminat planar, sau discontinuităţi lenticulare de nisip cu claste moi dintr-un interval
nisipos laminat planar sau masiv subadiacent (TA sau TB), şi un interval supradiacent al nisipului
oblic-laminat ondulat (TC) (Bouma, 1962; Walker, 1978; Lowe, 1982; Hiscott & Middleton, 1979;
Mutti, 1992; Mutti et al., 2003; Kneller & McCaffrey, 2003; Sylvester & Lowe, 2004). Intervalul
dintre separările granulometrice pare să înregistreze o perioadă în care sedimentele subadiacente au
fost reprelucrate printr-o curgere relativ diluată şi turbulentă (de exemplu, care ar putea produce
stratificaţii oblice cu dune), şi sedimentele în acest interval sunt adesea grosier-granulare şi mai bine
sortate decât sedimentul subadiacent (Hiscott & Middleton, 1979; Pickering et al., 1989; Mutti,
1992; Mutti et al., 2003; Kneller & McCffrey, 2003; Sylvester & Lowe, 2004). Al doilea tip cuprin-
de o singură separare granulometrică care are la bază gresie laminată sau masivă (TB sau TA), dar
supradiacent intervalului este din nou de obicei oblic-laminat ondulat (Fig. 12; Prakesh & Middle-
ton, 1970; Piper, 1970; Gladstone & Sparks, 2002; Sylvester & Lowe, 2004; Talling et al., 2007a,b,
c; Sumner et al., 2012). Acest tip al separări granulometrice nisip-nisip singure pare de asemenea să
înregistreze o perioadă de derivaţie, din cauză că este uneori asociată cu trunghieri erozionale ale
laminaţiei planare subadiacente sau au mici claste moi de-a lungul limitei granulometrice.
Ambele tipuri de separări granulometrice nisip-nisip înregistrează o schimbare relativ abrup-
tă de la depunerea sedimentului până la îndepărtarea sedimentării (fie prin eroziune sau fie prin de-
punerea sedimentului reprelucrat) (Hiscott & Middleton, 1979; Pickering et al., 1989; Mutti, 1992;
Kneller & McCaffrey, Mutti et al., 2003; Sylvester & Lowe, 2004). Intervalul reprelucrării sedi-
mentului poate rezulta dintr-o reducere în rata de depunere a sedimentelor în suspensie, conducând
la o perioadă a totalei turbulenţe şi mai diluate curgeri la viteze relativ ridicate (Sylvester & Lowe,

Fig. 11. Depozit format prin decelerarea suspensiei sedimentare într-un canal inelar (din Sumner et al., 2008). Curgerea
cuprinde 10 % volum nisip şi a fost decelerat de la 3,5 m/s la o stare de repaus peste 900 sec. (A) Graficul prezintă tren-
dul granulometriei verticale şi structurile sedimentare prezintă percentilele de 10 (d10), 50 (d50) şi 90 (d90) ale distri-
buţiei granulometrice. (B) Graficul prezintă rate ale creştere verticală a depozitului cu timpul. Numerele în mm/s indică
rata medie de creştere a depozitului pe perioadele depoziţionale rapide sau încete. Numerele (cu săgeţi) în m/s oferă vi-
teze în apropierea stratului al curgerii la acest punct în timp.

27
2004). Kneller & McCaffrey (2003) atribuie separaţiile granulometrice intragrezoase fluctuaţiilor în
capacitatea de curgere relativă până la fluctuaţii ale sarcinii sedimentare din curgere. Mutti (1992) şi
Mutti et al. (2003) propun ca separarea granulometrică să înregistreze o bipartiţie a structurii curge-
rii cuprinzând nivele distincte al concentraţiei scăzute şi ridicate de sedimente (cf. Postma et al.,
1988; Gladstone & Sparks, 2002). Un astfel de punct de vedere este în concordanţă cu locaţiile în
care depozitele subadiacente şi supradiacente separării granulometrice pot fi urmărite lateral, aşa
că intervalul supradiacent al nisipului oblic-laminat este mult mai extins decât ne-am fi aşteptat pen-
tru o fază de curgere mai diluată (Prakesh & Middleton, 1970, fig. 4; Gladstone & Sparks, 2002,
fig. 4; şi vezi Wynn et al., 2005 pentru mai multe imagini detaliate ale aceloraşi aflorimente). O re-
laţie similară este observată între curgerile piroclastice şi depozitele torenţiale, şi separările granulo-
metrice în aceste depozite piroclastice sunt indicate de înregistrările curgerilor bipartite cu faze den-
se şi diluate într-un singur eveniment general (Sparks, 1976; Druitt, 1992; Druitt et al., 2002; Richie
et al., 2002; Edmonds & Herd, 2005). Aşa cum vom dicuta ulterior în detaliu în secţiunea despre
Geometria bazală şi a cutelor gresiilor turbiditice, separările granulometrice pot să fie într-adevăr
înregistrări ale componentelor curgerilor cu densitate scăzută şi cu densitate ridicată.

Fig. 12. Schimbări abrupte în dimensiunea granulelor de-a lungul unei suprafeţe nete (separare granulometrică) între
nisip clar gradat fără structură sau parţial laminat (TA sau TB) şi acoperit de nisip gradat oblic-laminat ondulat (TC). (A)
şi (B) Fotografii de afloriment ale Annot Sandstone din secţiunea Col d'Orme lângă Peira Cava. (C) Fotografie de aflo-
riment din partea tânără (internă) a Formaţiunii Marnoso-Arenacea lângă Mercato Sarceno în Savio Valley. Aceste aflo-
rimente sugerează că sunt depozite de lobi (Mutti et al., 200@). Gresia oblic-laminată ondulată supradiacentă este con-
volută din cauza eliminării apei. (D) Fotografie de afloriment din intervalul stratelor câmpiei bazinale deasupra Conte-
ssa Bed în partea veche a Formaţiunii Marnoso-Arenacea. Linia neregulată a separării granulometrice, şi a unui orizont
supradiacent al clastelor moi, sugerează că o perioadă de eroziune şi îndepărtare a format separarea granulometrică.

Sumner et al., (2008) descrie experimentele de laborator care oferă o perspectivă asupra mo-
dului în care separările granulometrice nisip-nisip s-ar putea forma în curgeri lipsite de mâl coeziv,
şi în care viteza curgerii este în continuu scădere (Fig. 11). Experimentele, într-un canal rotund,
cuprind curgeri iniţiale rapide (cca. 3-5 m/s) cu 10 % volum de nisip (45 până la 250 µm), care au
fost continuu (liniar) decelerate. Când a avut loc această deceleraţie pe perioade relativ lungi, curge-
rea iniţial depune nisip masiv şi apoi normal gradat cu laminaţie planară prin colapsul nivelelor
laminate forfecate (depozitele TA sau TB, aşa cum vom discuta ulterior). Cu toate acestea, a urmat o
perioadă mai mult de până la câteva minute în care puţine sedimente au fost depuse în ciuda
28
descreşterii continui a vitezei curgerii (Fig. 11). Depunerea a fost reluată cu formarea unui interval
subţire de nisip cu laminaţie paralelă sau fără structură, şi apoi formaţii de nisip cu lamianţie oblică
ondulată. Asocierea intervalului cu laminaţie paralelă şi a nisipului fără structură pot fi un rezultat al
timpului finit necesar să dezvolte ondulaţii (Baas, 2004). Astfel un canal circular nu poate să repro-
ducă structura longitudinală a curentului dens, dar dacă acelaşi component apare într-o curgere miş-
cându-se de-a lungul unui bazin, se va produce un hiatus în depunere, reprelucrare şi o separare gra-
nulometrică. Aceste observaţii sugerează că separarea granulometrică poate rezulta dintr-o încă
puţin înţeleasă tranziţie de la depunerea din curenţii turbiditici cu densitate ridicată până la depune-
rea din curenţii turbiditici cu densitate scăzută.

Dunele şi de ce sunt atât de rare

Un volum substanţial al muncii experimentale şi obserrvaţiilor de teren (inclusiv în râuri) a

reprezentat că dunele de obicei se formează din curgeri diluate cu rate de depunere a sedimentelor
foarte scăzute (Fig. 10 ), şi că o diferenţă în dimensiune apare între scara mică a ondulaţiilor (< 20
cm lungimea de undă şi câţiva centimetri înălţime) şi scara mare a dunelor (>> 20 cm până la câteva
sute de metri lungime de undă) (Allen, 1982; Southard, 1991). Dunele tind să se formeze la viteze
mai mari de 40 până la 60 cm/s şi dimensiuni granulare grosiere peste cca. 200 µm (Fig. 10), şi pot
avea ondulaţii suprapuse. Câmpul de stabilitate al dunelor în grafice viteză-dimensiune granulară
are o măsură comparabilă cu cea a ondulaţiilor (care tind să se formeze în dimensiuni granulare fine
şi viteze scăzute) şi este mult mai extins decât câmpul de stabiltate fie al stadiului superior sau fie al
stadoiului inferior al stratificaţiei plane (Fig. 10). Una dintre caracteristicile cele mai importante ale
turbiditelor este prin urmare apariţia rară a dunelor, în ciuda apariţiei frecvente a laminaţiei oblice
ondulate şi laminaţiei planare.
Dunele pot fi suprimate prin depunerea rapidă a sedimentelor din cauză că poate dura zeci
de minute până la ore în câmpul de stabilitate al dunelor până când încep să se formeze dunele
(Allen & Friend, 1976; Baas, 2004). Dunele sunt de asemenea de obicei absente când turbulenţa
este atenuată prin concentraţii ridicate de sedimente aproape de talveg (Baas et al., 2011), deşi cu
caracteristici similare ca şi ale dunelor se pot forma uneori în curgeri cu concentrare ridicată (Lowe,
1982; Winterwerp et al., 2002). Prezenţa mică a dunelor cu stratificaţie oblică în turbidite indică că
mişcarea rapidă a curgerilor cu dimensiunea granulelor grosieră (care ar produce dune dacă acestea
ar fi fost diluate) au concentraţia sedimentelor crescută şi rata de depunere a sedimentelor care sunt
adesea suficiente pentru suprimarea dunelor, şi că aceste concentraţii şi rate de depunere favorizea-
ză depunerea laminaţiei planare sau nisipăului masiv în astfel de condiţii (Kuenen, 1966; Allen,
1982; Lowe, 1988; Baas, 2004). Până când curgerea devine suficient de diluată pentru a forma
dune, dimensiunea granulelor care au rămas este prea fină pentru a forma dune, şi în schimb se for-
mează ondulaţii (Allen, 1970).
Deşi relativ rare, gresiile cu laminaţie oblică la scara dunelor au fost raportate din depozite
în diferite locaţii din întreaga lume (Kuenen, 1953; Bouma, 1962; Allen, 1970; Ricci Lucchi &
Valmori, 1980; Hiscott & Pickering, 1985; Kneller & McCaffrey, 2003; Sylvester & Lowe, 2004;
Bakke et al., 2008; Sumner et al., 2012). Dunele pot apărea în pachetele de sedimente reprelucrate
dedesubtul intervalului TC care este limitat prin separări granulometrice, cum a fost prezentat ante-
rior, sugerând că condiţiile de curgere responsabile pentru această reprelucrare au fost diluate, clar
depoziţionale şi prelungite în mod natural (Bouma, 1962; Mutti, 1992; Kneller & McCaffrey, 2003;
Mutti et al., 2003); aceastea pot de asemenea apărea în timpul perioadelor de reflecţie a curgerii
(Pikering & Hiscott, 1985).
Sumner et al. (2012) arată că laminaţia oblică la scara dunelor poate să apară în intervalele
nisipurilor turbiditice care sunt lipsite de limitări date de separări granulometrice, şi care trec gradat
lateral la gresii laminate planar (TB) mai curând decât la gresii cu laminaţi oblice ondulate (TC).
Dunele au lungimi de undă de la 20 până 90 cm, şi sunt formate în sedimente cu dimensiunea gra-
nulelor modală de 125 până la 177 µm, similar cu aceea ondulaţiilor din unele strate. Sumner et al.
(2012) sugerează că dunele se formează în condiţiile de curgere mai rapidă decât ale ondulaţiilor.

29
Dunele tind să apară într-o gamă variată de poziţii în strate în locaţii distale, dar ele pot de aseme-
nea să apară direct în continuarea gresiilor debritice mâloase (Sumner et al., 2012). Baas et al.
(2011) au arătat cum formele de fund tind să aibă o creştere a lungimii de undă şi amplitudinii sub
curgerile cu concentraţii de mâl coeziv intermediare, înaintea ca formele de fund să fie suprimate la
concentraţii de mâl ridicate. Aceste dune pot prin urmare să rezulte din creşterea concentraţiei de
mâl de-a lungul axei unei curgeri, şi o tranziţie de la curentul turbiditic la debris flow-ul coeziv.

Nisip cu laminaţie planară depus din curgeri diluate (TB-1)

Intervalele de nisip grosier-granular cu laminaţie planară (TB) sunt dificil de clasificat din
cauză că ele au potenţial să se formeze atât prin curenţi turbiditici cu densitate scăzută, cât şi prin
curenţi turbiditici cu densitate ridicată. Autorii anteriori au atribuit parţial (e.g. Mutti, 1992) sau
complet (e.g. Lowe, 1982) intervalele niusipoase grosier-granulare cu laminaţie planară depunerii
din curenţi turbiditici diluaţi. Acest tip de laminaţie planară poate fi depus din curgeri diluate în
stadiul superior al regimului stratificaţiei plane (Fig. 10; Allen, 1982, Capitolul 10; Southard, 1991).
Best & Bridge (1992) arată cum laminaţia planară poate produce prin migrarea şi îngroparea relativ
adâncă (70 până la 130 cm) amplitudinii scăzute (0,5 până la 11 mm; de obicei 2 până la 6 mm)
urme de valuri în cadrul cărora ratele de agradare sunt foarte mici de cca. 0,01 mm/s. Sortarea
sedimentului pe partea sub vânt a urmelor de valuri conduce la dezvoltarea de lamine planare sau
vălurite, aşa că particule cât mai mici se infiltrează în suprafaţa de bază.
Nisipul laminat planar (TB-2 şi TB-3) poate de asemenea să se formeze din curgeri cu concen-
trate ridicată cu rate de agradare a stratelor ridicate prin colapsuri repetate la nivelele laminate din
apropierea talvegului (uneori numite covoare de tracţiune) care sunt cu grosimi de câţiva milimetri
(Fig. 5; Kuenen, 1966; Bannnerjee, 1977; Sumner et al., 2008). Aceste covoare de tracţiune diferă
de la strate vălurite la care depunerea apare prin rapida (în masă) îngheţare a nivelului iniţial din
apropierea talvegului uneori extins, mai curând decât prin migrare laterală gradată. Covoarele de
tracţiune pot avea o suprafaţă supoerioară vălurită cu o lungime de undă mai scurtă decât urmele de
valuri, cu toate că atât urmele de valuri cât şi laminele vălurite forfecate sunt ambele determinate de
curgerea superioară.
Concentraţiile de sedimente în curgerile cu concentraţie ridicată care produc covoare de
tracţiune pot fi suficiente pentru a atenua turbulenţa aproape de talveg, şi produce împiedicarea
decantării puternice a sedimentului. Sumner et al. (2008) ilustrează cum o curgere foarte diluată era
necesară pentru formarea urmelor de valuri de amplitudine scăzută, şi cum acestea pot fi o tranziţie
de la depunerea prin nivele forfecate laminate graose şi apoi mai subţiri la depunerea prin strate
vălurite aşa că rata de depunere a sedimentelor scade. Aşa cum se va disuta mai târziu, limita dintre
turbiditele cu densitate ridicată şi cele cu densitate scăzută prin urmare se află cel mai probabil în
intervalul TB, şi laminaţia planară produsă de curgerile diluate (TB-1) şi curgerile cu densitate mare
(TB-2 şi TB-3) pot fi foarte dificil de distins clar. Laminaţiile planare formate prin covoare de tracţiu-
ne pot fi mai difuze, în special la rate de depunere a sedimentelor ridicate (Sumner et al., 2008;
Yokokawa & Naruse, 2008). Separările granulometrice superioare pot caracteriza uneori intervalele
cu laminaţii planare (TB-2) formate din curgeri dense, şi aceste intervale cu laminaţii planare vor tin-
de să aibă o formă externă caracteristică şi lateral gradată şi să aibă la partea inferioară nisip masiv
(TA) produs prin covoare de tracţiune la rate de depunere ridicate (Fig. 11).

Forma externă a turbiditelor cu densitate scăzută

Stratele cu intervale de nisip subţiri depuse de curgeri diluate şi total turbulente domină cele
mai multe levee ale canalelor submarine, şi sunt de asemenea comune în câmpiile bazinale distale
(Fig. 9; Walker, 1967; Mutti, 1977; Piper & Deptuck, 1997; Hiscott et al., 1997; Mutti, 1992; Mutti
et al., 2003; Talling et al., 2007c; Kane et al., 2007; Kane & Hodgson, 2010). Aceste strate de obi-
cei cuprind în cea mai mare parte intervale cu laminaţie oblică ondulată (TC), intervale cu laminaţie
planară TD şi TE-1, şi intervale superioare TE-2 sau TE-3. Caracteristic, aceste strate turbiditice cu

30
Fig. 13. Conţinutul sintetizat al formelor stratului în medii cu gradient scăzut, necanalizate cu mici sau nu eroziuni.
Nată că există de cca. 50.000 de ori exagerarea pe verticală. Separările granulometrice sunt prezentate ca linii roşii
întrerupte. (A) Turbidite de densitate scăzută (Talling et al., 2007c; de asemenea vede Kane & Hodgson, 2010 pentru
levee de canal). (B) Turbidite de densitate ridicată 'nucleul' suprapuse peste turbidite cu densitate scăzută 'cutate' în
grosime (> 40 cm)-turbidite stratificate (Fig. 15B şi D până la G; Hirayama & Nakajima, 1977; Tokuhashi, 1989;
Talling et al., 2007b). (C) Stratul cuprinde depozite de paradebrite (clast-poor) (DM-1) intercalate în turbidite de
densitate ridicată şi densitate scăzută (de exemplu, Fig. 15A; Amy & Talling, 2006; Talling et al., 2007a,b). (D)
Ortodebrite (clast-rich) coezive intercalate în turbidite de densitate ridicată şi de densitate scăzută (de exemplu, Fig.
19C; Amy et al., 2005; Amy & Talling, 2006). (E) Debrite nisipoase purecare se transformă în turbidite de densitate
ridicată mai aproape de sursă, intercalate în turbidite de densitate scăzută (de exemplu, Fig. 19A; Amy & Talling, 2006,
Stratul 0; Talling et al., 2012a).

31
densitate scăzută sunt mai subţiri decât cca. 40 cm grosime (Ricci Lucchi, 1967; Talling, 2001).
Atunci intervalul nisipos ale acestor strate subţiri a fost cartografiat, s-a constatat că au o
formă conică gradată în aflorimente de câmpiei bazinale, deşi limitele distale pot fi reprelucrate
(Fig. 9 şi 13A; Talling et al., 2007c). Pachetele stratelor subţiri care cuprind levee de canal sunt de
asemenea s-au constatat că au acest tip de formă conică gradată care poate fi potrivită pentru o ex-
ponenţială (Skene et al., 2012) sau legea puterii (Kane et al., 2010). Această formă conică gradată
se aseamănă în linii mari ca la depozitele din concentraţiile sedimentare scăzute (cca. 10 % din
volum) din canalul experimental (Fig. 13 A). Această formă este de asemenea caracteristică mode-
lelor numerice care simulează depunerile sedimentelor necoezive din curgeri disipative (decelerate
spaţial), şi care prezic ratele de decantare a sedimentelor utilizând ecuaţii care presupune o curgere
diluată (Talling et al., 2007c). Această formă conică gradată prin urmare pare să fie o propietate
generală a curgerilor diluate şi disipative. Intervalele mâloase din cadrul acestor strate subţiri au o
formă foarte diferită faţă de cea a intervalelor de nisip (Fig 7, 9 şi 13), sugerând că acestea au fost
depuse prin procese contranstante (prezentate anterior). Intervalele mâloase tind să se îngroaşe în
partea distală (Fig. 7, 9 şi 13; Mutti, 1992, fig. 25; Kane et al., 2007; Talling et al., 2007c). În
aflorimentele de câmpie bazinală întervalele mâloase au fost în mod constant subţiri în aceleaşi
locaţii, sugerând un puternic control prin schimbarea gradientului fundului marin (Talling et al.,
2007c).

Grosimea şi creşterea curenţilor turbiditici cu densitate scăzută

Când turbiditele subţiri (TC, TD şi TE) pot fi urmărite pe canal, canion sau margine bazinală,
ele uneori se extind pe o lungă distanţă până la pantă(Fig. 7B; Hiscott et al., 1997; Wynn et al.,
2005). Astfel distanţa lungă drapând marginile topografice sugerează că curgerile au fost relativ
groase. Curgerile diluate care transportă nisip sunt capabile să se deplaseze ascendent peste 100 km
(Talling et al., 2007c) şi, în unele cazuri, peste câteva sute de metri de relief vertical (Muck &
Underwood, 1990 şi referinţele lor). În afara cazului când viteza curgerii a fost extremă, şi care este
puţin probabil să determine natura fin-granulară a depozitelor, astfel curgerile ascendente de aseme-
nea sugerează că curgerile diluate au fost groase, cel puţin iniţial.
Turbiditele nisipoase subţiri sunt de obicei pe leveele de canal, şi curgerea în cadrul canalu-
lui trebuie, în unele cazuri, să aibă grosimi de mai multe zeci (Hiscott et al., 1997) până la câteva
sute de metri până la partea superioară a marginilor canalului (Normark et al., 1980, 2002; Migeon
et al., 2001). Depozitele de levee înregistrează dovezi abundente ale curgerii diluate în formarea
intervalelor TC, TD şi posibil TB dacă ele sunt formate din strate vălurite (Migeon et al., 2001;
Normark et al., 2002). Deşi curgerile dense ar putea fi generate prin decantarea sedimentelor după o
curgere diluată iniţială deversată peste levee (Migeon et al., 2001), aceste depozite de levee suge-
rează că componentul nisipos conţinut cel mai de sus al curgerii în canal era, în unele ocazii, diluat
şi gros de câteva sute de metri.

Curenţii turbiditici cu densitate ridicată

Datele actuale asupra termenului de curent turbiditic cu densitate ridicată se datorează mun-
cii importante a lui Kuenen & Migliorini (1950) şi Kuenen (1950, 1951) care au propus ca curenţii
turbiditici realtiv denşi (şi prin urmare cu mişcare rapidă şi puternică) au fost necesari pentru a tăia
canioane submarine adânci. Termenul de curent turbiditic cu densitate ridicată este utilizat aici pen-
tru a desemna curgerile în care împiedicarea depunerii sedimentelor devine importantă în apropierea
talvegului (Fig. 3). Începutul împiedicării depunerii apare la volume ale concentraţiei de sedimente
de cca. 10 % în care interacţiunea granulelor devine importantă (Bagnold, 1954), şi efectele sale
devin din ce în ce mai de importanţă crecută (non-liniare) odată cu creşterea volumului de concen-
traţii din ce în ce mai mult (Richardson & Zaki, 1954). Turbiditele cu densitate ridicată sunt alcătu-
ite dintr-un model de creştere treptată nivel-cu-nivel şi nu prin depunere în masă, dar ratele de agra-
dare ale stratelor sunt mult mai rapide decât cele din curenţii turbiditici cu densitate scăzută. Alte

32
procese decât turbulenţa fluidului (interacţiunea granul cu granul, dezvoltarea excesului presiunii în
pori, reducerea densităţii între particule şi fluidul înconjurător, şi creşterea vâscozităţii fluidului)
joacă un rol în susţinerea sedimentelor în curenţii turbiditici cu densitate mare (Kuenen, 1950, 1951;
Lowe, 1982). Creşterea concentraţiei de sedimente tinde să atenueze turbulenţa, în special în apro-
pierea talvegului, şi tinde să prevină formarea formelor de fund. Diagramele de stabilitate ale for-
melor de fund stabilite pentru curgeri diluate cu neglijarea ratei de depunere a sedimentelor (Fig.
10) nu se aplică la curenţii turbiditici cu densitate ridicată (Lowe, 1988).

Nisip cu laminaţie planară (TB-2 şi TB-3)

Curenţii turbiditici cu densitate ridicată pot produce laminaţie planară (TB-2 sau TB-3) sau
depozite masive (TA) (Fig. 14). Depozitele cu laminaţie planară din curenţii turbiditici cu densitate
mare se pot împărţi în două tipuri diferite cu laminaţii la scară fină (< 5 mm; de obicei < 1 mm)
(TB-2) sau laminaţii groase (cca. 0,5 până la 15 cm) 'distanţate' sau 'treptate' (TB-3; Hiscott &
Middleton, 1979, 1980, Sumner et al., 2012). Termenul 'laminaţie distanţată' a fost adoptat aici.
Laminaţia planară fină în general este mai frecventă şi apare peste intervalul masiv (TA) (dacă este
prezent în strat). Laminaţia distanţată de obicei apare dedesubtul intervalelor masive TA la baza
stratului, şi cuprinde granule cu dimensiuni în mod semnificativ mai grosiere decât intervalele cu
laminaţie planară (Fig. 14D şi E).

Nisip cu laminaţie planară fină (diviziunea TB-2)

Laminaţiile planare fine sunt de obicei mai subţiri de cca. 1 mm, şi sunt prea subţiri pentru a
prezenta granoclasare bine dezvoltată internă (Fig. 14A, B şi C). Laminaţiile adesea formează inter-
vale cu o slabă gradare verticală generală (Sumner et al., 2008, 2012), în concordanţă cu procesele
de împiedicare a depunerii (Lowe, 1982; Dorrell et al., 2011). Intervalele cu laminaţie planară fină
cuprind o mare parte din nucleul depozitelor turbiditice tabulare cu densitate ridicată (Fig. 15), şi
ele adesea trec lateral gradat într-o gresie slab gradată masivă (TA). Clastele din intervalele cu lami-
naţie planară fină tind să apară de-a lungul orizonturilor suborizontale distincte, şi laminaţia planară
poate, ocazional, deveni convolută datorită expulzării apei (indicând o depunere rapidă).
Canalele experimentale arată că laminaţiile planare fine se pot forma prin depunerea din ni-
vele aproape de talveg cu volume de sedimente având concentraţia de cca. 10 până la 35 % (Fig. 11;
Kuenen, 1966; Bannerjee, 1977; Arnott & Hand, 1989; Leclair & Arnott, 2005; Sumner et al.,
2008) şi că aceste procese diferă de la sarcini de fund valurite de joasă amplitudine care produc
laminaţie planară în stadiul superior dedesubtul curgerilor diluate (e.g. Best & Bridge, 1992).
Împiedicarea depunerii este posibilă să fie importantă la aceste concentraţii ridicate de
sedimente. Depunerea rapidă a sedimentelor din curgerea supradiacentă formează nivele cu concen-
traţii mari în apropierea talvegului în care interacţiunea granulară dominantă şi turbulenţa sunt foar-
te puternic atenuate. Fiecare nivel din apropierea talvegului avea o suprafeţă superioară netă definită
printr-o relativ abruptă scădere a concentraţiei de sedimente. Nivelele sunt determinate de către cur-
gerea supradiacentă astfel că viteza este foarte mare în partea superioară a nivelului (Fig. 15B;
Vrolijk & Southard, 1997; Sumner et al., 2008). Nivelele ajung să cunoască un declin brusc cu
partea bazală a nivelului blocată prima (Sumner et al., 2008). Un nou nivel se formează prin
depunerea în continuare a sedimentelor din curgere, care apoi ajunge să cunoască un declin, şi ciclul
se repetă.
Sedimentele dintr-un nivel pot fi forfecate lateral pe o distanţă scurtă, şi este această forfec-
are laterală, şi uneori parţial erozională a depozitelor subadiacente, care produce laminaţie planară
prin sortare brută (Sumner et al., 2008). Laminaţiile devin mai clare şi mai subţiri la rate scăzute de
agradare a stratului. Există o tranziţie gradată cu descreşterea concentraţiei curgerii în tipuri ale pro-
ceselor de transport ale sarcinii de fund văzute la curgerile diluate (Fig. 15 A). Laminaţiile planare
sunt suprimate la rate de depunere a sedimentelor ridicate când agradarea verticală a stratului este
prea rapidă pentru a permite forfecarea laterală a nivelelor din apropierea talvegului (Fig. 15C;

33
Fig. 14. Fotografii de afloriment ale turbiditelor cu stratificaţie mare. (A), (B) şi (C) Strate în Formaţiunea Marnoso-
Arenacea în Apenini Italieni care cuprind intervale groase de laminaţii paralele fine (din Talling et al., 2007b; Sumner
et al., 2012). (D) şi (E) Laminaţie planară treptată la scară centimetrică în afloriment şi în secţiune subţire (din Sumner
et al., 2012). (F) şi (G) Strate cu gresie bazală masivă groasă care sunt deasupra unor intervale mult mai subţiri de gresie
cu laminaţie oblică ondulată în Flişul de Motta (miocenul din SV Calabriei, Italia) din Baas et al. (2004).

Kuenen, 1966; Bannerjee, 1977; Lowe, 1988; Arnott & Hand, 1989; Vrolijk & Southard, 1997;
Leclair & Arnott, 2005; Sumner et al., 2008). Rata de agradare a stratului la care laminaţiile încetea-
ză să se mai formeze cel mai probabil variază în funcţie de dimensiunea, densitatea şi forma sedi-
mentului dintr-o curgere, dar era de cca. 0,44 mm/s în experimentele lui Sumner et al. (2008) (Fig.
11). Granulele de densitate scăzută (aşa ca foraminifere) sunt relativ uşor de separat în timpul forfe-
cării, şi continuă să producă laminaţii la rate de sedimentare ridicate (Sumner et al., 2008).
Nivelele aproape de talveg au fost numite 'covoare de tracţiune' (Fig. 15; Dzulynski &
Sanders, 1962; Hiscott & Middleton, 1979, 1980; Hiscott, 1994a; Sohn, 1997) sau 'nivele laminare
forfecate' (Vrojik & Southard, 1997; Sumner et al., 2008). Anterior s-a folosit pe larg termenul de
'covor de tracţiune' care este adoptat aici. Lowe (1982) iniţial a propus ca covorul de tracţiune sea-
mănă cu o curgere granulară subţire, şi cuprinde o pană susţinută prin presiune intergranulară dis-
persă generată într-o zonă bazală de forfecare mare. Mişcarea încetează din top descendent când
pana devine atât de groasă încât ar putea să nu mai poate fi susţinută prin forfecarea bazală. Hiscott
(1994a,b) şi Sohn (1997) argumentează convingător ca covoarele de tracţiune a o structură diferită
din cauză că ele sunt determinate în primul rând prin forfecarea din curgerea supradiacentă, mai cu-
rând decât prin greutatea proprie descendent pe pantă. Aceşti autori au prezis că viteza va creşte
într-un mod liniar crescător şi ca covorul de tracţiune ar putea îngheţa de la bază în sus, aşa cum a
fost observat în experimente (Vrolijk & Southard, 1997; Sumner et al., 2008). Covoarele de
tracţiune diferă de la grain-flow, în care covorul de tracţiune este o foarte mică fracţiune din grosi-
mea totală a curgerii şi este determinat de către curgerea supradiacentă. Consideraţiile teoretice su-
gerează că covoarele de tracţiune ar fi de cel mult câţiva centimetri grosime (Hiscott, 1994a; Sohn,
1997). Depunerea nivel-cu-nivel din covoarele de tracţiune prin urmare înregistrează numai schim-
bările spaţiale şi temporare în condiţiile de curgere din apropierea talvegului şi este puţin probabil
să furnizeze informaţii din partea superioară a curgerii (Fig. 15; Kneller & Branney, 1995).
34
Fig. 15. Sinteza diferitelor procese care pot potenţial depune nisip cu laminaţie planară sau masiv.

35
 Laminaţia fină planară poate fi produsă atât de către curgerile cu densitate ridicată (prin
covoare de tracţiune aşa ca TB-2 sau TB-3) cât şi de curgerile cu densitate scăzută (prin strate vălurite
de joasă amplitudine ca TB-1) (Fig. 15). Este propus aici ca majoritatea laminaţiei fine planare să fie
depusă prin covoate de tracţiune dedesubtul curgerilor cu densitate ridicată. Această propunere este
în concordanţă cu tranziţiile laterale obişnuite din gresiile laminate planar fin spre gresii masive gra-
date (TA), gresii laminate fin cu gradare slabă verticală, şi (aşa cum vom discuta mai jos) intervale
laminate fin (TB) cu formă externă tabulară. Cu toate acestea, nu este posibil în prezent să se distin-
gă în mod clar între laminaţia planară fină formată de către curenţii turbiditici cu densitate scăzută
(TB-1) şi cei cu densitate ridicată (TB-2) din textura internă a laminaţiei fine singure.

Nisip cu laminaţie planară spaţiată (diviziunea TB-3)

Laminaţia planară spaţiată este de 0,5 până la 15 cm grosime (Fig. 14D şi E; Hiscott &
Middleton, 1979, 1980; Sumner et al., 2012) şi sunt prin urmare semnificativ mai groase decât lami-
naţiile planare fine descrise mai sus; ele sunt echivalente cu diviziunea S2 a lui Lowe (1982). Lami-
naţiile spaţiate individuale au un profil granulometric vertical abrupt. Un interval subţire fin-granu-
lar bazal este acoperit brusc printr-un interval gros de nisip mult mai grosier-granular. Sortarea în
primul rând este restrânsă la o zonă îngustă (1 până la 10 mm) între aceste două intervale, aşa că ni-
velul grosier superior gros prezintă sau nu mici gradări interne (Lowe, 1982, fig. 6a; Hiscott &
Middleton, 1980, fig. 1; Sumner et al., 2012). Acest tip de al laminaţiilor planare spaţiate (TB-3) este
găsit cel mai frecvent sub intervalele masive TA şi formează baza stratelor în locaţiile proximale
(Talling et al., 2007b; Sumner et al., 2012). Ea apare astfel într-o poziţie diferită faţă de turbiditele
cu laminaţie fină planară (TB-2). Laminaţie spaţiată este asociată cu dimensiuni granulare grosiere
(250 µm până la 2 mm dar de obicei > 500 µm) pe când laminaţia planară fină (125 până la 350
µm) (Hiscott & Middleton, 1979, 1980; Sumner et al., 2012).
Laminaţia spaţiată cu intervale gradate invers nu au fost încă reproduse în canale experimen-
tale; aceasta poate fi din cauză că producerea laminaţiei planare se utilizează granule de dimensiuni
mai fine decât cele văzute în laminaţiile progresive şi dacă ar putea fi ca dimensiuni granulare grosi-
ere ar putea conduce la laminaţii spaţiate groase. Hiscott & Middleton (1979, 1980) şi Hiscott
(1994a) propun ca laminaţiile spaţiate să se fi format prin tipul de covor de tracţiune descris mai
sus. Grosimea covorului de tracţiune ar fi de aşteptat să mai crească ceva pentru dimensiunile gra-
nulare grosiere, deşi unele laminaţii spaţiate sunt mult mai groase decât o limită superioară a 10 dia-
metre granulare care au fost propuse pentru covorul de tracţiune (Hiscott & Middleton, 1979, 1980;
Hiscott, 1994a). Vitezele mari ale curgerilor supradiacente (aşa cum sunt înregistrate prin dimensiu-
nile granulare grosiere) ar trebui să foarfece o grosime mult mai mare de sedimente din astfel de
covoare de tracţiune. Este de asemenea încă neclar modul cum distingem aranjarea granoclasărilor
inverse provenite din astfel de covoare de tracţiune (Sohn, 1997). Experimentele sugerează că gra-
noclasarea inversă este puţin probabilă să rezulte din presiunea dispersată (Legros, 2012), şi că mai
probabil să fie ca rezultat al pătrunderii unor mici granule în golurile deschise între granulele mari.
Astfel un proces de sortare cinetică ar trebui să sorteze granulele fine foarte eficient înspre partea
bazală a laminaţiei.

Gresii total masive (diviziunea TA)

Originea intervalelor de gresii total masive care nu au nicio stratificaţie internă (denumite
gresii 'masive') a provocat dezbateri importante (e.g. Shanmugam & Moiola, 1995; Lowe, 1997).
Aceste intervale au un conţinut relativ scăzut de matrice mâloasă (Sylvester & Lowe, 2004; Talling
et al., 2007b) şi sunt deosebit de frecvente în strate groase şi cu granulometrie grosieră care tind să
apară în mai multe medii proximale (Fig. 14; Sadler, 1982). Autorii prezenţi propun ca gresiile total
masive pot fi depuse în două moduri distincte: într-un model nivel-cu-nivel progresiv din curenţi de
turbiditate cu densitate ridicată (TA) sau într-un model în masă prin (lichefierea) debris flow (DCS)
(Fig. 15). O diferenţă cheie este că depozitele turbiditelor de densitate ridicată apar dintr-un nivel

36
subţire din apropierea talvegului care acţionează prin intermediul curgerii supradiacente, astfel că
grosimea depozitului nu trebuie să dea naştere la orice asemănare cu grosimea curgerii (Kneller &
Branney, 1995). Grosimea a unui debris flow (lichefiat) depus este mult mai puternică legată de
grosimea curgerii, şi debris flow-ul este acţionat prin propria greutate pe pantă descendent mai de-
grabă decât printr-un nivel supradiacent (Fig. 15). Această secţiune prezintă cum gresia total masivă
poate fi depusă progresiv prin curenţi turbiditici cu densitate ridicată, şi descrie trăsăturile caracte-
ristice principale ale unor astfel de depozite turbiditice de densitate ridicată. Potenţialul pentru de-
punerea în masă a gresiei total masive prin debris flow este adeseat într-o secţiune ulterioară.
Depunerea progresivă a gresiei masive prin curenţi de turbiditate cu densitate ridicată este
de obicei slab sortată, deşi ele au mai mult conţinut de mâl interstiţial scăzut decât depozitele de
nisip mâlos ale debris flow-urilor coezive (Sylvester & Lowe, 2004; Amy et al., 2006; Talling et al.,
2007a,b,c). Clastele argiloase apar de-a lungul unui orizont discret mai degrabă decât să fie distribu-
ite mai haotic ca în debrite (Fig. 15). Depunerea progresivă favorizează dezvoltarea granoclasării
verticale şi laterale în gresii masive formate prin curenţi turbiditici, deşi un curent de turbiditate
uniform stabil poate depune gresii negranoclasate (Kneller & Branney, 1995). Analiza secţiunilor
subţiri poate fi necesară pentru documentarea granoclasării în gresiile turbiditice, care pot fi organi-
zate dar subtil (Sylvester & Lowe, 2004; Talling et al., 2007b). Gresiile turbiditice masive adesea
trecând gradat lateral în intervale laminate planar depus mai clar într-un model nivel-cu-nivel
(Kneller & Branney, 1995), sau sunt înconjurate de către laminaţie planară fină (TB-2) supradiacent
şi laminaţie planară spaţiată (TB-3) subadiacent, ambele în care depunerea este un model nivel-cu-
nivel (Talling et al., 2007a,b,c; Sumner et al., 2012). Echivalentele laterale sau depozitele înconju-
rătoare nivel-cu-nivel sugerează că gresiile masive erau de asemenea depuze într-un model nivel-
cu-nivel. Intervalele grezoase masive turbiditice aveau o geometrie externă subţire gradată (excep-
tând cazul când se sprijină de relieful abrupt al fundului mării) mai degrabă decât să se efileze net în
modul unui depozit de debris flow (Fig. 13; Amy et al., 2005; Amy & Talling, 2006).
Gresiile turbiditice total masive au fost atribuite unei depuneri rapide a sedimentului, astfel
că sedimentele nu are suficient timp să fir reprelucrat prin tracţiune pe fund, şi laminaţiile planare
sau oblice prin urmare nu pot să fie produse (Fig. 15C; Kuenen, 1966; Middleton & Hampton,
1973). Lowe (1982) propune ca acest tip al 'depunerii directe a sedimentului' rapide ar putea duce la
dezvoltarea unui exces de presiune în pori şi lichefierea în apropierea stratului, aşa cum ratele de
evacuare a fluidului din pori nu au reuşit să se menţină cu rapida agradare a stratului. Lowe (1982)
subliniază cum acest tip de proces poate produce gresii total masive care sunt parţial sau total gra-
noclasate, şi care adesea prezintă evidenţa evacuării apei sub forma unor structuri de tip dish şi
pillar. Acest tip al gresiilor masive format progresiv printr-un model nivel-cu-nivel, provenite din
depunerile dintr-o zonă subţire din apropierea talvegului, şi cuprind intervalul S3 a lui Lowe (1982).
Lowe (1976a, 1982) distinge acest tip de curgere din fluidizarea şi lichefierea curgerilor care depun
sedimente în masă prin îngheţare fricţională (Fig. 15E şi F).
Kneller & Branney (1995; vezi de asemenea Kneller, 1995) de asemenea propun că interva-
lele formate prin depunerea progresivă dintr-o zonă relativ apropiată de talveg, având ca rezultat
depozite care nu înregistrează structura verticală a curgerii, şi că grosimea depozitului şi grosimea
curgerii nu prezintă nici o asemănare una cu alta (Fig. 15D). Structura depozitului înregistrează
schimbările spaţiale şi temporare în caracteristicile curgerii din apropierea talvegului, şi poate arăta
puţin despre condiţiile din partea superioară a curgerii. Aceşti autori au propus că gresiile total ma-
sive s-au format prin suţinere de către curenţii de turbiditate cu densitate ridicată, care în partea
inferioară este dominată de interacţiunea granul cu granul şi împiedicarea sedimentării. Această par-
te inferioară a curentului este supusă la depunere continuă la baza sa, şi este continuu realimentată
cu granule sedimentate de deasupra, astfel că o zonă a sedimentului lichefiat este susţinută între cur-
gere şi substratul imobil (Fig. 15D). Această zonă lichefiată creşte prin agradare progresivă conti-
nuă a substratului imobil. A fost propus ca să existe o tranziţie gradată de la zona de sediment liche-
fiat la curgerea supradiacentă, astfel că zona lichefiată nu are o formă definită în top (aşa cum este
cazul pentru covoarele de tracţiune) (Fig. 15D).
Un număr de experimente de laborator au prezentat cum nisipul gradat masiv poate fi depus

37
progresiv sub curenţi turbiditici cu densitate ridicată, când ratele de depunere a sedimentelor sunt
suficient de ridicate să suprime laminaţia (Fig. 11; Kuenen, 1966; Bannerjee, 1977; Lowe, 1988;
Arnott & Hand, 1989; Vrolijk & Southard, 1997; Leclair & Arnott, 2005; Sumner et al., 2008).
Studiile experimentale au observat o limită netă între curgere şi covoarele de tracţiune din apropie-
rea talvegului. Experimantele sunt încă la reproducerea nivelelor cu limita superioară difuză, aşa
cum sugerează Kneller & Branney (1995), cu toate că acesta ar putea fi un rezultat al dificultăţilor
în generarea suficient de rapidă şi susţinerea depunerii sedimentelor pe substrat în canalele experi-
mentale.

Forma externă a turbiditelor de densitate ridicată

Intervalele turbiditice de densitate ridicată (cuprinzând intervalele TA, TB-2 şi TB-3) par să
aibă o formă distinctă diferită de cea a depozitelor curenţilor de turbiditate cu densitate scăzută (Fig.
13 şi 16). Distanţa mare cartată a turbiditelor de densitate ridicată în Formaţiunea Kiyosumi şi For-
maţiunea Otadai în Japonia (Hirayama & Nakajima, 1977; Tokuhashi, 1989), Formaţiunea Marno-
so-Arenacea în Italia (Amy & Talling, 2006; Talling et al., 2007a; Sumner et al., 2012) şi Sistemul
Turbiditic Marocan din apropierea ţărmului Africii de NV (Wynn et al., 2002; Talling et al., 2007a;
Wynn et al., 2010; Sumner et al., 2012) arată că turbiditele de densitate ridicată au o grosime maxi-
mă extinsă (Fig. 13 şi 16). Intervalele turbiditice de densitate ridicată sunt mult mai tabulare decât
turbiditele de densitate scăzută (TC şi TD) a căror cvasiexponenţială diluare rezultă din pprocesele
de sedimentare diluate şi decelerare spaţială (disipare) (Fig. 13 şi 16). Modelele numerice sugerează
că forma mai tabulară a turbiditelor de densitate ridicată este o trăsătură caracteristică a depozitelor
formate părin sedimentare împiedicată (Fig. 13 şi 16; Cordoba, 2007). Grosimea turbiditelor de den-
sitate ridicată poate prezenta mici schimbări fracţionale pe distanţe de zeci până la câteva sute de
kilometrii (Fig. 16). Aceste observaţii sugerează că curenţii turbiditici cu densitate ridicată pot men-
ţine condiţii de curgere relativ uniforme în apropierea talvegului pe distanţe lungi. Astfel curgerile
depun numai o foarte mică fracţiune din sarcina lor nisipoasă la o locaţie dată, încât marea majorita-
te a nisipul purtat este deversat la locaţii ulterioare.

Geometria nucleului şi învelişului gresiilor turbiditice

Există o relaţie stabilă între componentele turbiditice de densitate ridicată şi cele de densi-
tate scăzută a stratelor care au fost cartate pe distanţe lungi (Fig. 13 şi 16). Intervalele grezoase tur-
biditice de densitate ridicată (TA, TB-2 şi TB-3) formează un 'nucleu' gros care cuprinde baza stratului.
Gresiile turbiditice de densitate scăzută (TB-1, TC şi TD) formează un 'înveliş' subţire care este mult
mai extins decât nucleul turbiditelor de densitate ridicată. O separare granulometrică (care este cel
mai probabil înregistrează încadrarea sedimentelor ) uneori apare la limita dintre componentele tur-
biditice de densitate scăzută şi de densitate ridicată (Fig. 5). Geometria bipartită a fost numită o
formă 'top-hat' de către Hirayama & Nakajima (1977) (Fig. 16).

Bimodalitate în grosimea turbiditelor, structurilor sedimentare şi dimensiunilor granulare

O puternică corelaţie între grosimea gresiilor turbiditice dimensiunea granulelor şi structu-

rile sedimentare care sunt prezentate au fost observate în turbiditele din locaţii disperste în întreaga
lume (Allen, 1982; Sadler, 1982; Talling, 2001; Sylvester, 2007). Grosimea stratelor are o distribu-
ţie bimodală cu puţine strate care au cca. 40 cm grosime (Ricci Lucchi, 1967; Talling, 2001; Sylves-
ter, 2007). Intervalele grezoase turbuditice care sunt mai groase de 40 cm de obicei cuprind o grosi-
me relativă de turbidite de densitate ridicată (TA, TB-2 şi TB-3) care sunt relativ grosiere, şi un inter-
val subţire supradiacent de turbidite de densitate scăzută care sunt fin-granulare (TB-1, TC şi TD).
Stratele mia subţiri de 40 cm de obicei cuprind numai turbidite de densitate scăzută cu dimensiuni
granulare fine (e.g. Bouma, 1962; Ricci Lucchi, 1967; Hirayama & Nakajima, 1977; Sadler, 1982;
Tokuhashi, 1989; Talling, 2001; Baas, 2004; Sylvester & Lowe, 2004; Kane et al., 2007; Sylvester,

38
Fig. 16. (A) Sinteza arhitecturii interne şi formei a turbiditelor groase în Formaţiunea Kiyosum din Peninsula Boso,
Japonia (după Tokuhashi, 1989). (B) Sinteza arhitecturii interne şi formei 'top hat' a stratelor în Formaţiunea Otadai din
Peninsula Boso, Japan. Secţiunea transversală are un trend care este oblic pe paleocurgere. (C) Exemple a trei strate
corelate în aceiaşi secţiune prin Formaţiunea Otadai. De reţinut că gresia masivă total (diviziunea TA) se efilează brusc
în cel mai de sus strat. (D) Formele ale stratelor individuale în Formaţiunea Otadai prezintă o limită superioară plană
pentru fiecare strat. Direcţia de curgere este la un unghi mare pe secţiunea (B), (C), şi (D), care sunt din Hirayama &
Nakajima (1977).
39
2007; Talling et al., 2007c). Intervalele groasede turbidite de densitate scăzută (în mod obişnuit
dominate de laminaţie oblică ondulată) apar, dar ele sunt relativ rare (Sadler, 1982). Stratele cu
intervale de turbidite de densitate ridicată tind să apară în mai multe locaţii proximale (Walker,
1967).
Relaţiile dintre grosimea bimodală, dimensiunea granulară distanţa de la sură şi structurile
sedimentare sunt în concordanţă cu geometria 'top hat' sau 'core and drape' a intervalelor grezoase
turbiditice observate prin cartarea stratelor individuale (Fig. 13 şi 16); aceasta sugerează că astfel
geometria poate fi o proprietate pe scară largă a turbiditelor. Se poate reflecta aspecte fundamentale
ale curgerii, evoluţiei şi hidrodinamicii lor (Talling, 2001), deşi în mediile canal-levee, poate de
asemenea să rezulte din curgeri izolate sau deversate (Sylvester, 2007)

Debrite şi debris flow-uri

Depozitele de debris flow (debrite) formate prin depunerea bruscă în masă în care granule
mari şi mici în matrice tind să nu se separe (Fig. 3). Clastele supradimensionale se pot depune în ba-
za sau topul debritelor, şi debritele nu trebuie să fie complet negradate, aşa cum am discutat în Par-
tea I: Abordări ale clasificării curgerilor dense subacvatice de sedimente. Debris flow-urile pot fi
foarte mobile, dar tind să ajungă la o oprire finală abruptă (îngheţare). Aceste debris flow-uri pro-
duc depozite cu margini frontale şi laterale nete, şi grosimea depozitului este mult mai strâns le-gată
de grosimea curgerii (Iverson, 1997; Iverson et al., 2010) decât în cazul turbiditelor.

Continuitatea dintre debritele coezive şi necoezive

Debris flow-urile au fost iniţial împărţite în acord cu conţinutul de mâl din matricea coezivă;
aceasta din cauză că creşterea conţinutului de mâl în matrice schimbă profund (adesea prin câteva
ordine de mărime) vâscozitatea, limita de curgere, dimensiunile clastelor susţinute, rata de amestec
cu apa mării, permeabilitatea şi timpul necesar pentru ca excesul de presiune din pori să se disipeze,
şi prin urmare comportamentul debris flow-ului (Fig. 17 şi 18; Iverson et al., 2010). Conţinutul de
mâl coeziv din curgere va fi reflectat pe larg prin conţinutul de mâl din matricea debritelor (Kuenen,
1965). Debris flow-urile sunt prin urmare împărţite în debris flow-uri coezive cu o matrice nisipoa-
să bogată în mâl (DM), debris flow-uri slab coezive cu cu o matrice nisipoasă curată slab sortată
(DCS) şi ultimul membru debris flow-uri necoezive cuprinzând numai nisip curat cu mâl necoeziv
(DVCS).
În realitate, există o continuitate a tipurilor de debris flow-uri ca creştere a conţinutului de
mâl coeziv (Fig. 3B), astfel că este dificil să determini exact limitele. Nisipul bogat în mâl este defi-
nit aici ca conţinând > cca. 20 % din volum mâl coeziv (< 30 μm), în timp ce nisipul pur are < cca.
20 % mâl coeziv. Această limită a fost adoptată din cauză că conţinutul de mâl din matrice este
adesea bimodal (Amy et al., 2006). Cu toate acestea, este cunoscut că rezistenţa mâlului coeziv de
asemenea variază cu mineralogia argilei, astfel că mici volume de argile coezive pot da o putere mai
mare coeziunii, şi cu tehnica de măsurare folosită (de exemplu, de imagini microscopice optice sau
de microscanner electronic de înaltă rezoluţie sau probe dezagregate). Nisipul bogat în mâl tinde să
aibă o nuanţă de gri care este vizibilă în afloriment sau carotă, care devine mai pronunţată la conţi-
nuturi de mâl ce depăşesc 20 % din volum (Talling et al., 2004). Debritele nisipoase pure (DCS) au
conţinut de mâl coeziv similar cu turbiditele nisipoase, care de obicei conţin nisip pur cu < 20 %
matrice mâloasă < 30 μm (Sylvester & Lowe, 2004; Talling et al., 2004, 2012a; Amy et al., 2006).

Debris flow-uri coezive (mâloase) (DM)

Debris flow-utrile coezive ele însele formează un continuum al curgerii şi al tipurilor de de-
pozit cu creşterea puterii coeziunii (Fig. 3B, 17 şi 24; Marr et al., 2001; Talling et al., 2012b). Este
din nou problematic plasarea cu precizie a limitei în acest continuum. Prezenţa clastelor moi (mai
mari de câţiva milimetri) este utilizată la împărţirea debris flow-urilor cu putere scăzută (DM-1)

40
Fig. 17. Reologia şi caracterul curgerii a unei suspensii mâloase cuprinzând cantităţi variabile de caolin. Indicatorii che-
ie ai limitei de curgere a fluidului mâlos, şi literele 'A' şi 'E' corespund tipului de curgere cu creşterea limitei de curgere.
(A) Reologia suspensiei cu cantităţi variabile de caolin în apă dulce (calculate din informaţiile din Coussot, 1995). Vâs-
cozitatea fluidului mâlos are puternic diluată forfecarea astfel că vâscozitatea este importantă la rate de forfecare mici
până la mari. Vâscozitatea fluidului la rate de forfecare mici (1 s-1) este utilizată în calculele prezentate prin panourile
(C) până la (E). (B) Dimensiunea maximă a clastelori care poate fi susţinute de către fluidul mâlos prin creşterea canti-
tăţii de mâl caolinos şi variaţia densităţii clastelor. Maximul dimensiunii clastelor este calculat în acord cu Hampton
(1975, ecuaţia 2). Densitatea mâlului la adâncimi de până la 10 m sub fundul mării este prezentată din punctele de foraj
IODP Leg 308 în Golful Mexic (Flemings et al., 2006). (C) Adâncimea minimă a curgerii (H) pentru mişcarea suspen-
siei mâloase pe o pantă variabilă a fundului mării (β), calculată utilizând H = τy/{[ρf – ρw]·g·sin β} unde τy este limita de
curgere a fluidului mâlos, ρf este densitatea fluidului mâlos, şi ρw este densitatea apei marine (1020 kg/m3). Culorile in-
dică adâncimea curgerii la care fluidul mâlos devine turbulent (din 'D'). (D) Adâncimea curgerii la care fluidul mâlos
devine turbulent. Calculele se bazează pe viteza (U) a unui fluid mâlos vâscos cu vâscozitatea (μ) astfel că U = {[ρf –
ρw]·g·sin β·D2}/{2·μ}, criteriul lui Hampton (1972) pentru limita dintre curgerea turbulentă şi laminară astfel că 1000 =
ρf·U2/τy. (E) Viteza a unui nivel de 1 m grosime a fluidului mâlos cu conţinut variabil de mâl pe fundul mării cu o pantă
de 0,1º, bazată pe U = {[ρf – ρw]·g·sin β·D2}/{2·μ}. Viteza maximă apare la volumul de concentraţii de mâl caolinos de
cca. 6 %, şi viteza maximă a curgerii care ar apărea la aceeaşi concentraţie de mâl caolinos pe pante abrupte sau pentru
curgeri groase. Efectele ale forfecării diluate pe viteza curgerii sunt prezentate schematic.
41
Fig. 18. Diagrama prezintă timpul necesar (T) pentru ca presiunea porilor bazali să se disipeze până la 37 % din valoa-
rea iniţială ca o funcţie a grosimii debris flow-ului (H) şi difuzia hidraulică (D), unde T = H2/2D (e.g. Iverson et al.,
2010). Iverson et al. (2010) raportează că difuzia hidraulică poate creşte de la cca. 10-4 până la 10-6 aşa cum conţinutul
de mâl creşte de la 1 până la 4 % din volum în experimente de debris flow la scară mare.

de debris flow-urile cu putere moderată şi putere ridicată (DM-2), pe când susţinerea granulelor de
nisip în matrice distingându-se depozitele de debris flow cu putere scăzută de densite mâloase
(TE-3). Comportamentul debris flow-urilor cu putere ridicată şi moderată poate fi semnificativ diferit
dar depozitelor lor bogate în claste poate fi dificil de distins în mod clar. Debris flow-urile cu putere
ridicată tind să producă depozite groase (> 2 m şi uneori zeci de metri) care sunt adesea, dar nu
întotdeauna, restrânse la pantele continentale (Johns et al., 1981; Laberg & Vorren, 2000). Debris
flow-urile cu putere moderată tind să producă depozite subţiri (< 2 m), care pot apărea pe pantele
continentale (Tripsanas et al., 2008), dar sunt de asemenea observate de obicei în lobi distali şi
mediile conurilor marginale (Wood & Smith, 1958; Talling et al., 2004; Haughton et al., 2009).
Debris flow-urile cu putere moderată sunt mult mai predispuse la amestecarea, diluarea şi generarea
de asociaţii cu turbiditele. Cu toate acestea, depozitele debritice groase şi cu distanţe de curgere de
asemenea sunt puternic dependente de alţi factori decât rezistenţa matricei, cum ar fi gradientul fun-
dului marin, volumul total al curgerii şi procese cum ar fi hidroplanarea care poate lubrefia baza
debris flow-ului. Observaţiile de teren suficient de detaliate sunt restrânse la mediul depoziţional şi
gradientul fundului, şi dimensiunea a oricărei asociaţii de depozite turbiditice, poate să nu fie dispo-
nibil să distingem între depozitele de debris flow cu putere ridicată şi cele cu putere moderată. Dife-
renţele în comportamentul debris flow-urilor cu rezitenţă ridicată şi cele cu rezitenţă moderată sunt
prin urmare discutate, dar depozitele lor bogate în claste sunt clasificate într-o singură categorie
DM-2. Prefixul 'putere ridicată' şi 'putere moderată' poate fi plasat întaintea DM-2 dacă puterea debris
flow-ului este bine limitată.
Pentru ilustrarea continuului larg al proceselor debris flow-urilor coezive, o analiză cantita-
tivă este prezentată arătând cum influenţează puterea coeziunii dimensiunea maximă a clastelor sus-
ţinute şi cum variază cu densitatea clastelor (Fig. 17B). De asemenea ea defineşte grosimea critică a
curgerii necesară pentru mişcarea pe pantele varite ale fundului mării, presupunând că nu există lu-
brefiere bazală (Fig. 17C), grosimea critică a curgerii care determină o tranziţie de la curgerea lami-
nară până la curgerea turbulentă pe gradienţii variaţi ai fundului marin (Fig. 17D), şi cum se schim-
bă viteza curgerii cu densitatea curgerii pentru o grosime a curgerii de 1 m pe un gradient de 0,1º
(Fig. 17E). Analiza este bazată pe reologia a unei suspensii de argilă caolonoasă, din cauza că lip-
sesc măsurătorile suficiente să restrângă întreaga gamă a caracteristicilor reologice a mâlului coeziv
în curgerile submarine. Cu toate acestea, analiza serveşte la ilustratea generală a tendinţelor în com-
portamentul curgerii, care au implicaţii pentru tipurile de debrite coezive.

42
Debrite cu putere de coeziune ridicată (DM-2)

Debris flow-urile cu putere de coeziune ridicată produc debrite relativ groase (> 10 m şi
până la câteva zeci de metri) bogate în claste, care frecvent se extind continuu pe panta ascendentă
până într-o zonă a rupturii de pantă (Fig. 24). Aceste debrite sunt cel mai frecvent limitate la pantele
continentale (Laberg & Vorren, 2000; Lastras et al., 2005; Tripsanas et al., 2008; Piper & Normark,
2009), dar pot ocazional să formeze megastrate supradimensionate în secvenţele de con submarine
(Johns et al., 1981; Kleverlaan, 1987; Labaume et al., 1987; Payros et al., 1999). Astfel debritele cu-
prind claste înconjurate de matrice dezagregată, şi prin urmare diferă de slide-uri sau slump-uri cu-
prinzând strate puternic deformate sau blocuri cu puţină sau fără matrice. Clastele sunt de obicei
distribuite haotic prin matricea bogată în mâl negradată, alteori claste mari pot uneori să fie concen-
trate aproape de topul sau baza debritelor ca un rezultat al existenţei fie a flotabilităţii pozitive fie a
flotabilităţii negative (Fig. 17B). Debris flow-urile cu putere de coeziune ridicată tind să nu se
amestece eficient cu apa de mare înconjurătoare pentru a produce curenţi turbiditici, cu excepţia ca-
zului în care curgerile sunt foarte rapide (Talling et al., 2002), şi debritele cu putere de coeziune
ridicată tind să nu fie încastrate în turbidite nisipoase sau mâloase grose.
Analiza de faţă, bazată pe reologia caolinului, arată că randamentul ridicat al puterii coezive
(> 100 Pa) a debris flow-urilor este mult mai probabilă de a fi o curgere laminară la orice punct de-a
lungul traseului curgerii (Fig. 17D). Aceste debris flow-uri groase şi cu randamentul puterii ridicat
pot de asemenea ocazional deplasări pe sute de kilometri (Gee et al., 1999; Laberg & Vorren, 2000).
Calculele sugerează că debris flow-urile cu putere ridicată (100 până la > 1000 Pa) vor trebui să fie
extrem de groase la mişcarea pe pante mici (< cca. 0,1º) (Fig. 17 C). Mobilitatea debris flow-urilor
de putere mare poate de asemenea să fie datorită nivelelor cu presiune a fluidului din pori mare la
baza debris flow-ului (Everhøi et al., 2005). Astfel de nivele formate prin înlocuirea apei în frontul
curgerii (hidroplanare) care ar putea fi forfecată amestecându-se în curgere (forfecarea bazală umec-
tată), sau prin eroziune a apei subadiacente saturată în în sediment pe fundul mării (Mohrig et al.,
1998; Gee et al., 1999; Illstad et al., 2004).

Debrite cu putere de coeziune moderată (DM-2)

Debris flow-urile cu putere de coeziune intermediară pot susţine claste, dar puterea lor este
sufi-cient de scăzută să producă depozite realtiv subţiri (< 2 m), uneori chiar în conurile marginale
cu pantă mică şi în mediile de câmpie bazinală (Fig. 17C, 19, 20 şi 24; Talling et al., 2004). Aceste
de-brite moderat coezive bogate în claste terminate net la marginile lor, ocazional conţinând claste
mari > 1 m (Fig. 19D), dar pot uneori să se deplaseze departe (Fig. 19 şi 20; Amy et al., 2005;
Talling et al., 2004, 2010). De exemplu, debritele subţiri (< 2 m) bogate în claste din conul marginal
al Mississippi Fan conţine materie organică abundentă şi claste exotice, care cel mai probabil indică
că originea lor era la câteva sute de kilometri depărtare mai sus pe pantă (Nelson et al., 1992;
Twichell et al., 1992; Locat et al., 1996; Schwab et al., 1996; Talling et al., 2010, 2012b). Aceste
curgeri cu putere moderată sunt mult mai predispuse la amestecuri decât debris flow-urile cu putere
mare, şi pot genera curenţi turbiditici diluaţi pe distanţe de curgere lungi ale căror depozite sunt de
asemenea limitate de debrite coezive. Nisipul bazal pur subţire (aşa cum este în Mississippi Fan de
exemplu; Talling et al., 2010) poate rezulta din curenţi turbiditici preliminari prin amestecul din
frontul debris flow-ului, sau chiar prin depunerea stadiului final al granulelor de nisip din corpul
debris flow-ului, aşa cum vedem în experimentele de laborator (Marr et al., 2001; Sumner et al.,
2005).
Calculele bazate pe grosimea depozitelor şi panta fundului mării sugerează că puterea coezi-
vă moderată (cca. 5 până la 100 Pa) este sufficient să susţină claste, dar va permite mişcarea pe pan-
tele fundului marin la cca. 0,05° dacă curgerea are o grosime de câţiva metri (Fig. 17C; Schwab et
al., 1996; Locat et al., 1996; Talling et al., 2010). Debris flow-urile moderat coezive pot conţine
claste la scară metrică dacă ele sunt cu flotabilitatea pozitivă (Fig. 17B), şi amestecul care curgea
poate fi puternic turbulent pe pantele abrupte (> cca. 0,1°) ale fundului marin. Debris flow-urile cu

43
Fig. 19. Fotografie de afloriment ale depozitelor de debris flow-urilor coezive în Formaţiunea Marnoso-Arenacea. (A)
şi (B) Stratul 3 în secţiunea Galeata II prezentând un interval al gresiilor debritice mâloase negranoclaste cu claste libere
'DM-1' subliniat puternic prin turbidite nisipoase gradate normal cu laminaţie planară şi laminaţie oblică la scara dunelor
'CS', şi supradiacente prin argilite 'TE'. Dimensiunile granulelor şi conţinutul de matrice mâloasă este măsurat utilizând
imagini SEM ale secţiunilor subţiri. (C) Gresii debritice mâloase lipsite de claste 'DM-1' cu top plat umplând un relief
format din creste de dune în gresii turbiditice pure 'CS' subadiacente, amplasarea lentă a debris flow-ului. Acest strat
este în corelaţie cu intervalul de sub Stratul Contessa în secţiunea Castel del Priore (nr. 44). (D) depozit de debris floe
subţire cu gresie cu matrice bogată în mâl 'DM-2' care conţine claste mâloase cu dimensiuni de bolovani mai mult de 320
cm lăţime. Baza stratului cuprinde un strat subţire de gresie pură 'CS'. Debritele sunt depuse peste intervalul subţire al
gresiilor pure ondulate 'TC' şi densitelor argilitice. Stratul este depus peste şi suprapus peste argilite hemipelagice 'Hp'.
Acest strat este la câteva sute de metri mai jos de Stratul Contessa în secţiunea Cabelli-1 (nr. 29). (E) Coloana grafică a
stratului prezentat la punctul (D).

44
putere moderată nu au nevoie să fie lubrefiate extinzându-se peste apă marină pentru a realiza o
lungă distanţă de curgere (Fig. 17C). Hidroplanarea poate apărea (Mohrig et al., 1998), dar extin-
derea apei adesea poate fi amestecată din nou cu curgerea (Illstad et al., 2004), în special dacă o
mare parte din curgere este slab turbulentă.

Debrite cu putere de coeziune slabă (DM-1)

Debritele cu puterea de coeziune slabă sunt intermediare între debrite cu putere mare (boga-
te în claste) şi mâl negradat (TE-3), care este depozitat prin nivelele fluide mâloase. Aceste debrite
sunt definite ca având un randament al puterii care este suficient să susţină nisip (cca. 0,1 până la 1
Pa; Fig. 17 şi 24; Hampton, 1975; Amy et al., 2006; Sumner et al., 2009), dar insufient să susţină
claste mari (mai mult de câţiva milimetri) (Fig. 17 şi 20B). Conţinutul de matrice mâloasă coezivă a
debritelor cu claste puţine poate fi deosebit de ridicat (Fig. 19B).
Debritele cu putere scăzută (DM-1) pot uneori fi foarte extinse în volumele mari ale curgeri-
lor, extinzându-se pe distanţe de câţiva zeci de kilometri în Formaţiunea Marnoso-Arenacea (Fig.
20; Talling et al., 2012b) şi peste 250 km în Bazinul Agadir (Fig. 2; Talling et al., 2007a). Forma
acestor debrite coezive (şi pe altă parte alte debrite coezive) este controlată puternic prin schimbări
subtile ale pantei fundului mării, şi prin urmare prin morfologia bazinului. În câmpiile bazinale în
care lipsesc sistemele canal-levee se formează creste înalte, aşa cum sunt în Bazinul Agadir (fig. 2),
debritele cu putere scăzută pot într-un model lacustru în bazinele joase reamintind de densitele
mâloase negradate. Cu toate acestea, debris flow-urile cu putere scăzută pot de asemenea produce
debrite în jurul marginii crestelor de canal-levee la baza rupturilor de pantă (Fig. 24; Migeon et al.,
2010).
Cartarea debritelor cu putere scăzută, şi uneori moderată, arată că acestea sunt în mod con-
stant în părţile cele mai proximale ale sistemelor (Talling et al., 2004; Haughton et al., 2009; Talling
et al., 2012b; Fig. 2 şi 20). Aceste observaşii indică că aceste debris flow-uri cu putere scăzută de
coeziune pot încadra areale proximale fără depunere, sau în care ele să formeze prin transformarea
curgerii dintr-un curent turbiditic iniţial. Intervalele debritice cu putere scăzută (DM-1) apar uneori
pe pante descendente bazinale între întervale silto-mâloase fin-granulare şi normal feadate (Fig.
20A şi B), şi pot înregistra relativ uşor această tranziţie cu care debris flow-urile cu putere de coe-
ziune scăzută se amenstecă cu apa marină înconjurătoare (şi prin care devin diluate). Debritele cu
putere de coeziune scăzută pot fi la baza intervalelor turbiditice nisipoase pure cu laminaţie planară
sau cu dune (Fig. 20C şi D; Talling et al., 2012b), care cel mai probabil se formează dintr-un curent
turbiditic care merge rapid faţă de mişcarea lente a debris flow-ului coeziv. Cartarea stratelor indivi-
duale în Formaţiunea Marnoso-Arenacea prezintă cum un strat singur poate cuprinde atât depozite
debritice cu putere de coeziune scăzută şi claste puţine (DM-1) cât şi depozite debritice cu putere de
coeziune moderată bogate în claste (DM-2), ambele încastrate în turbidite nisipoase şi mâloase (de
exemplu, Stratul 3 în Fig. 20). Aceasta este cel mai probabil să fie din cauza variaţiei laterale a de-
bris flow-ului în conţinutul mâlos şi puterea în decursul unui eveniment de curgere.
Analiza de faţă, bazându-se pe reologia caolinului (Fig. 17), arată cum randamentul puterii
(< 0,1 până la 1Pa) poate conduce la o remarcabilă mobilitate pe gradienţii scăzuţi ai fiundului ma-
rin, apropiat de al nivelelor fluide mâloase, dar încă capabile să susţină nisip (Fig. 17 şi 24). Curge-
rile au fost probabil iniţial turbulente pe gradienţii abrupţi ai fundului mării datorită puterii şi vâsco-
zităţii relativ scăzute (Fig. 17 and 24). De exemplu, ansamblul foraminiferelor bentice arată că cur-
gerea responsabilă pentru debritele coezive din Stratul 5 din Bazinul Agadir a fost iniţial bine ames-
tecată (Fig. 2; Talling et al., 2007a). Tranziţia de la curgerea turbulentă la cea laminară poate apărea
pe pantele relariv mici ale fundului mării şi, prin urmare, în stadiul târziu în curgere. Randamentul
puterii relativ scăzut şi vâscozitatea înseamnă că aceste debris flow-uri ar putea fi predispuse la
amestecarea cu apa marii supradiacentă. Această înclinaţie spre amestec, şi tendinţa pentru transfor-
marea curgerii în stadiul final, poate însemna că debris flow-urile coezive se formează aproape de
locul final al depunerii debritelor prin transformarea din curgerea turbulentă

45
Fig. 20. Geometria şi textura intervalului subţire al debritelor mâloase bogate în claste (DM-2) din Stratul 2.5 şi debrite-
lor mâloase cu claste puţine (DM-1) şi bogate în claste (DM-2) din Stratul 3 al Formaţiunii Marnoso-Arenacea. (A) Sec-
ţiune transversală verticală orientată prin curgerea descendentă prin Stratul 2.5 prezentând distribuţia nisipurilor debri-
tice mâloase bogate în claste (DM-2), nisipurilor turbiditice, şi mâlului. Acest transsect este arătat prin coloane grafice
detaliate în Fig. 25C. (B) Datele granulometrice şi conţinutul de matrice mâloasă în Stratul 2.5 în secţiunea Bocconi,
care conţine gresii debritice mâloase bogate în claste (DM-2). (C) Secţiune transversală verticală orientată prin curgerea
descendentă şi de-a lungul curgerii prin Stratul 3 prezentând distribuţia nisipului debritic mâlos cu claste puţine (DC-1), a
nisipului debritic mâlos bogat în claste (DM-2), nisipului turbiditic şi mâlului. (D) Harta platformei care prezintă extinde-
rea depozitelor debritice în Stratul 2.5 şi 3. Aria gri prezintă extinderea debritelor care sunt încastrate în nisip turbiditic
şi mâl (a cărei extindere maximă este prezentată în galben). Debritele cu claste mari din Stratul 2.5 se termină abrupt
aproape de sursă, în timp ce debritele cu claste puţine în Stratul 3 trec gradatîn curgerea descendentă în mâl siltic gradat.
46
 Experimentele de laborator ale lui Sumner et al. (2009) şi Baas şi al. (2009, 2011) pot expli-
ca cum debris flow-urile cu putere scăzută provin, şi de ce ocurenţa lor poate fi un lucru obişnuit
(Fig. 21). Experimentele prezintă cum mici cantităţi de mâl coeziv pot fi cauza transformării unei
curgeri extrem de turbulente într-o curgere tampon aproape laminară. Aceste experimente presupu-
ne că astfel de curgeri transformate ar trebui adesea să apară în curgeri chiar cu o fracţiune relativ
mică de mâl coeziv. Transformarea era de aşteptat să apară ca curgere încetinită la viteze de câteva
zeci de cm/s, deşi viteza exactă depinde de fracţiunea mâloasă şi tipul de minerale argiloase prezen-
te în curgere. Depunerea sedimentului din acest tampon laminar poate produce nisip mâlos negradat
(debrite) (Fig. 21).

Fig. 21. Diagrama de fază prezintă relaţiile dintre viteza curgerii, fracţiunea mâlului coeziv, structura curgerii, şi tipul
final de depozit (după Sumner et al., 2009). Figura combină rezultatele din recircularea canalului experimental care li-
mitează structura curgerii (Baas et al., 2009) şi canalul inelar experimental care confirmă tipurile de depozite (Sumner
et al., 2009). Ambele seturi ale experimentelor implică amestecuri de caolin şi apă, cu nisip de asemenea adăugat la ca-
nalul circular experimental (Sumner et al., 2009). Curgerile decelerate urmăresc traiectorii din dreapta în stânga (săgea-
ta gri), şi iniţial sunt extrem de turbulente. Curgerea decelerată poate duce la dezvoltarea unui tampon laminar. Conţi-
nutul de mâl controlează dacă depunerea nisipului apare din curgerea turbulentă sau curgerea tampon laminară, şi deter-
mină care din cele trei tipuri diferite de depozite sunt formate. La conţinutul scăzut de mâl, depunerea nisipului apare
din curgerea turbulentă şi formează nisip pur turbiditic gradat într-un model nivel-cu-nivel. La conţinuturi ridicate de
mâl (> 14-25 % argilă caolinoasă), consolidarea în masă a tamponului laminar formează nisip debritic bogat în mâl ne-
gradat. La concentraţii intermediare, depunerea nisipului în stadiul final apare din tampunul laminar. Fracţiunile mâloa-
se suficient de ridicate vor susţine claste mâloase mici, şi chiar la concentraţii sedimentare mari, clastele mâloase mari
devin cu flotabilitate pozitivă.

47
Debris flow-uri slab coezive (nisip pur) (DCS)

Depunerea progresivă a intervalelor masive a gresiilor pure (TA) din curenţi turbiditici cu
densitate ridicată au fost descrise anterior, cu depunerea care apărea printr-un nivel limită subţire
aproape de talveg care este determinat dintr-o curgere supradiacentă (Fig. 15B până la D; Lowe,
1982; Kneller & Branney, 1995). Acest articol sintetizează datele de teren colectate recent care ara-
tă că nisipul pur masiv poate de asemenea să fie depus în masă (din debris flow-uri în acord cu ter-
minologia de aici), şi că aceste debrite nisipoase pure (DCS) pot fi extinse (Fig. 22 până la 24;
Talling et al., 2012a).

Datele de teren pentru depunerea nisipului pur din debris flow

Corelarea stratelor în Formaţiunea Marnoso-Arenacea arată că nivelele nisipoase pure au

două forme distincte (Fig. 13 şi 22; Talling et al., 2012a). Nivelele nisipoase pure gradate, cu grosi-
mea care se micşorează gradat într-o direcţie descendentă, înregistrează dovezi ale depunerii nivel-
cu-nivel prin curenţi turbiditici cu densitate ridicată (Fig. 13). Cu toate acestea, o serie de nivele ni-
sipoase pure prezintă efilări abrupte înspre câmpia bazinală (Fig. 22; Talling et al., 2012a). Această
efilare abruptă nu poate să rezulte din topografia fundului mării ca şi turbiditele cu densitate ridicată
apropiate care prezintă mici schimbări cam în acelaşi punct. Efilerea abruptă de asemenea nu poate
rezulta din suprapuneri (Pritchard & Glandstone, 2009). Depozitul rezultat din efilare este un turbi-
dit cu densitate ridicată unde concentraţia de sedimente cel mai probabil depăşeşte concentraţia la
care curgerile se pot suprapune (< 1 %; bazat pe sdimente cu densitatea de cca. 2600 kg/m3 şi densi-
tăţii obişnuite a apei marine). Unele depozite conţin conţin claste. Aceste claste (care într-un caz
sunt de dimensiunea unor bolovani) sunt puţin probabil să fie transportate prin curgeri care au fost
suficient de diluate până la suprapuse. Această efilare abruptă sugerează că nivelele nisipoase pure
sunt depuse prin debris flow dens, din cauza similarităţii cu efilarea abruptă care caracterizează de-
pozitele de debris flow pe uscat şi în experimentele de laborator (Johnson, 1970; Major & Iverson,
1999).
Intervalele nisipoase pure care au efilare au o serie de caracteristici distinctive care sunt în
concordanţă cu depunerea în masă prin lichefierea curgerii (Fig. 23). Aceste intervale adesea au o
textură învolburată, cu strate contorsionate ale diferitelor dimensiuni granulare care conduc la gra-
dare nereregulată verticală (Fig. 22 şi 23; Talling et al., 2012a). Acest tip de textură învolburată di-
feră de structura dish and pillar descrisă anterior în gresiile turbiditice (Lowe & LoPiccolo, 1974), şi
cel mai probabil a fost produsă prin convecţie post-depoziţională în timpul sedimentării statice a
unei suspensi parţial lichefiată cu concentraţie ridicată (Kuenen, 1965, fig. 1 şi 2). Limita superioară
a intervalului nisipos pur este întotdeauna definită printr-o separare granulometrică marcantă (Fig. 4
şi 22). Nisipul turbiditic cu laminaţie oblică ondulată supradiacent este adesea parţial îngropat în ni-
sipul pur subadiacent. Aceste caracteristici ale expulzării apei sugerează că intervalul nisipos pur a
fost amplasat cu presiunea fluidului din pori ridicată, astfel că este parţial lichefiat. Intervalul nisi-
pos pur uneori, dar nu întotdeauna, conţine claste mâloase distribuite haotic şi, într-un caz, claste
nisipoase laminate de dimensiuni decimetrice apar în partea proximală a nivelului (Fig. 23; Talling
et al., 2012a). Cu toate acestea, în alte cazuri, nivelele nisipoase pure sunt lipsite de claste (Fig. 23).
Conţinutul de mâl interstiţial al gresiilor pure este similar cu cel al gresiilor pure masive (TA) din
turbiditele cu densitate ridicată (Fig. 22).
Similar nivelele grezoase pure care prezintă dovezi ale expulzării apei, şi a cărei efilare
abruptă pare să fie în relaţie cu topografia fundului mării, apărând în alte secvenţe. Acest facies apa-
re la extremitatea a unor lobi depoziţionali cartaţi pe o lungă distanţă în Grupul Karoo din Africa de
Sud (Van de Werff & Johnson, 2003; Hodgson, 2009; Prelat et al., 2009). Studii detaliate ale clino-
formelor bine expuse în Spitsbergen au arătat că pierderea apei în gresiile pure poate apărea aproape
de efilarea abruptă a nivelelor nisipoase (Plink-Bjorklend & Steel, 2004). Gardner et al. (2003) ra-
portează gresii debritice pure în extremităţile depozitelor cuprinse în Formaţiunea Brushy Canyon
în Texas. Sunt necesare eforturi suplimentare pentru a înţelege frecvenţa mediilor depoziţionale în

48
Fig. 22. Coloana grafică sintetică descendentă a schimbărilor în stratele din Formaţiunea Marnoso-Arenacea. (A) Stratul
3 pe pânza de şariaj Ridracoli. (B) Stratul 0 pe pânza de şariaj Ridracoli. (C) şi (D) Stratul 5.1 pe pânzele de şariaj Ri-
dracoli şi Isola arătând cum nisipul pur turbiditic, nisipul mâlos debritic şi nisipul pur debritic pot fi depuse într-un sin-
gur eveniment de curgere. (E) Stratul 2.5 are o efilare abruptă similară cu gresiile pure debritice din Stratul 0 şi 5.1.
Lângă localizarea aceastei efilari, apare un interval cu laminaţie oblică ondulată subţire şi fin granular atât în baza Stra-
tului 2.5 cât şi în baza Stratului 5.1.

49
în care acest tip de gresie pură apare. Cu toate acestea, bazându-se pe un număr mic de locaţii unde
nivelele grezoase submarine au fost trasate la depărtare faţă de limita lor, debritele grezoase pure
pot apărea în mediile distale.

Fig. 23. Diferenţele dintre gresia pură depusă prin curent turbiditic (TA şi TB) şi cea depusă prin debris flow lichefiat
(DCS) în Formaţiunea Marnoso-Arenacea. (A) şi (B) Coloane grafice, date texturale, şi mari suprafeţe de secţiuni subţiri
şi fotografii SEM. (C) Fotografia aflorimentului arată gresii nisipoase turbiditice pure cu laminaţie planară (TB). (D)
Fotografia aflorimentului prezintă gresii debritice pure cu textură învolburată şi neuniformă legate de omniprezenţa
lichefierii şi deformărilor sedimentelor moi (din Talling et al., 2012a).

50
Distincţia dintre nisipul pur masiv depus prin curent turbiditic de cel depus prin debris flow

Este dificil de distins între gresiile pure masive depuse prin curent turbiditic şi cele depuse
prin debris flow folosind observaţii unidimensionale dintr-un singur afloriment sau carote subţiri.
Aceste dificultăţi sunt din cauză că ambele tipuri de curgere pot depune vertical nisip pur masiv slab
gradat sau negradat (Fig. 15).
Clastele distribuite haotic sunt o caracteristică distinctivă ale unor debrite, în timp ce clastele
tind să fie aliniate de-a lungul unor orizonturi distincte în turbiditele cu densitate ridicată. Cu toate
acestea, clastele nu sunt întotdeuna prezente fie în debrite sau fie în turbidite cu densitate ridicată.
Separările granulometrice întotdeuna apar deasupra gresiilor debritice, dar aceste separări pot de
asemenea să se formeze în gresii turbiditice care sunt acumulate treptat. Gresiile debritice tind să
aibă o bază destul de plată şi fără caneluri, dar turbiditele fin-granulare pot de asemenea avea bazele
cu relief mic. O lipsă a gradării este mult mai probabilă să caracterizeze gresiile debritice, deşi un
depozit negradat poate teoretic fi format progresiv printr-un curent turbiditic uniform stabil (Kneller
& Branney, 1995). Depunerea în particular a granulelor mari (sau clastelor) poate apare dintr-un de-
bris flow în care majoritatea granulelor mici s-au consolidat în masă. Debritele pot prin urmare pre-
zenta anumite tipuri de gradare, şi turbiditele pot uneori fi potenţial negradate.
O distribuţie granulometrică neuniformă (fabric învolburat) este o trăsătură caracteristică a
gresiilor debritice pure masive în Formaţiunea Marnoso-Arenacea (Fig. 23; Talling et al., 2012a), şi
această textură poate fi o trăsătură distinctivă a depozitelor de debris flow din altă parte. Este forma
externă a unui nivel grezos cea care poate oferi un test independent a faptului că depunerea apare
din debris flow sau din curent de turbiditate cu densitate ridicată. Debris flow-urile produc depozite
care se efilează abrupt în areale cu relief scăzut a fundului mării, în timp ce depunerea progresivă
din curenţii de turbiditate produce depozite care se îngustează şi subţiază treptat (Fig. 22). Cu toate
acestea, informaţii detaliate corespunzătoare asupra formei intervalelor grezoase de obicei lipsesc
într-un singur afloriment şi carote.

Originea şi procesele depoziţionale ale debris flow-ului nisipos pur

Debris flow-urile nisipoase pure s-ar putea pontenţial forma prin două căi diferite. În primul
model, debris flow-ul nisipos pur se deplasează pe distanţe lungi (zeci de kilometri) cu gradienţi
scăzuţi (< 1º).
A fost sugerat anterior co curgerile lichefiate ale nisipului s-ar putea deplasa numai pe dis-
tanţe scurte (< 1 km), şi ar putea tinde să vină şi să se oprească pe pante abrupte (> 3º până la 4º)
din cauză că sedimentarea relativ rapidă a granulelor de nisip din baza sa şi disiparea excesului pre-
siunii fluidului din pori (Lowe, 1976a,b). Cu toate acestea, analiza lui Lowe era bazată pe viteze de
depunere întârziată pentru amestecuri necoezive ale nisipului cuprinzând o singură dimensiune gra-
nulară, care în care lipseşte în totalitate mâlul coeziv (Lowe, 1976a,b, tabel 1). Adăugarea de mâl
coeziv poate reduce difuziunea hidraulică prin cel puţin două ordine de mărime de la 10-4 până la
10-6 (Fig. 18; Kenney et al., 1992; Major, 2000; Iverson et al., 2010), prin urmare şi creşterea mare
a timpului necesar disipării excesului presiunii din pori dintr-o curgere iniţială lichefiată. Mici canti-
tăţi de mâl coeziv pot de asemenea creşte vâscozitatea fluidului cu câteva ordine de mărime (Cou-
ssot, 1997), reducând rata de depunere substanţial chiar şi când fracţiunea de mâl coeziv este foarte
mică pentru a preveni depunerea preferenţială a nisipului (Fig. 18). Mâlul marin tinde să fie subţiat
prin forfecare puternică (Coussot et al., 2002) şi depunerea nisipului ar putea deveni localizată aşa
că legăturile cu mâlul sunt rupte în arealele curgerii rapide, ceea ce duce la localizarea depunerii
nisipului în drenuri verticale sau convecţii lente care rezultă dintr-o textură învolburată (Kuenen,
1965, fig. 1 şi 2; Sumner et al., 2009). Analiza lui Lowe (1976a) prin urmare nu exclude deplasarea
rapidă mult mai lungă a sedimentului lichefiat care conţine până la 20 % din volum mâl coeziv în
depozitul său.

51
Fig. 24. Sinteza diferitelor tipuri de curgeri dense de sedimente subacvatice prezentând fazele de transport, fazele de
depunere şi caracteristicile depozitelor.

52
Fig. 24. (continuare)

53
 Un model alternativ este faptul că debris flow-urile ele însele nu se deplasează rapid pe dis-
tanţe lungi, dar se formează local dintr-un curent turbiditic prin transformarea curgerii. În acest mo-
del, ratele de depunere sunt susţinute din curenţi turbiditici care produc un nivel nisipos aproape de
talveg unde grosimea creşte mai rapid decât nivelul care se poate consolida. Acest model este susţi-
nut de către curenţi ascendenţi observaţi în Formaţiunea Marnoso-Arenacea arătând tranziţia de la
gresii debritice până la gresii turbiditice (Fig. 22B până la D). Aceste tranziţii sunt de asemenea
interesante din cauză că sugerează că curgerile din care s-a depus faciesul gradat turbiditic de densi-
tate ridicată nu au fost prea diferite de debris flow-urile nisipoase pure în care ele s-au transformat
(Fig. 22B până la D).

Debris flow-uri necoezive (DVCS)

Permebilitatea va creşte cu câteva ordine de mărime aşa că amestecul sedimentar va deveni

mai bine sortat şi conţine mai puţin material coeziv, astfel că nisipul bine sortat fără niciun pic de
mâl coeziv va avea p foarte mare permeabilitate. Astfel de amestecuri nu vor permite excesului pre-
siuni din pori pentru a fi reţinute o perioadă de timp îndelungată, şi lichefierea debris flow-urilor
ale acestor amestecuri nisipoase foarte pure nu se vor deplasa departe (Lowe, 1976a).

Avalanşe granulare

Avalanşele ale granulelor necoezive pot apărea pe pante foarte abrupte care se aproximează
cu unghiul de fricţiune static sau dinamic al amestecului de sedimente, care este de obicei mai mare
de 15°. Grain flow-urile diferă faţă de covoarele de tracţiune de desubtul curenţilor turbiditici, din
cauza curgerii nisipului nu a fost determinat de către o curgere supradiacentă (Hiscott, 1944a,b) şi
este determinat prin propria sa greutate. Sedimentele în grain flow este susţinută în principal prin
coliziuni intergranulare, mai degrabă decât lichefierea din cauza excesului presiunii din pori. Grain
flow-urile pot apărea în capetele canioanelor abrupte (Dill, 1964; Shepherd & Dill, 1966) şi poate
forma scindări retrograde (Van den Berg et al., 2002), dar ele nu vor transporta nisip pe pantele
mult mai scăzute ale conurilor submarine. Depozitele de grain flow pot prezenta semnele ale segre-
gării dimensionale ale granulelor mari şi mici, unde granoclasarea inversă prin intermediul procese-
lor de cernere cinetică în care granule mici cad printre golurile care apar între granule mari (Legros,
2002). Astfel procesele pot genera depozite de grain flow granoclasate invers, dar aceste depozite
vor fi numai de importanţă locală pentru areale foarte abrupte.

Evenimente hibride şi depozitele asociate

Analizele precedente au descris depozite individuale din diferite tipuri ale curgerilor dense
de sedimente subacvatice. Cu toate acestea, este evident că un singur eveniment de curgere densă de
sedimente de obicei cuprinde câteva tipuri diferite de curgere (Fig. 13; Wood & Smith, 1958;
Haughton et al., 2003; Talling et al., 2004). Într-adevăr, unele strate individuale descrise aici au fost
depuse din curenţi turbiditici mâloşi, curenţi turbiditici nisipoşi cu densitate scăzută, şi din ambele
debris flow-uri coezive cu putere scăzută şi cu putere moderată (Fig. 20 şi 22). Este important să
recunoaştem atât variabilitatea într-o singură curgere, cât şi potenţialul de transformare a unui tip de
curgere dintr-altul după progresul evenimentului.
Termenul de 'curgere hibridă' a fost utilizat pentru a denumii un eveniment atât cu curent
turbiditic cât şi cu debris flow (Haughton et al., 2009). Termenul 'legat' este utilizat pentru a indica
că diferite tipuri de depozite provin din aceiaşi curgere densă de sedimente (Talling et al., 2004).
Stratele care cuprind atât turbidite cât şi debrite sunt prin urmare denumite 'strate legate turbidite-
debrite'.

54
PARTEA III: DISCUŢII

Integrarea cu clasificările bazate pe condiţiile curgerii, reologie şi mecanismul de susţinere

Este avantajos să aibă o singură clasificare pentru curgerile dense de sedimente subacvatice
în ambii termeni: (i) tipul de depozit (şi procesul depoziţional); şi (ii) condiţia curgerii, reologia şi
precesele de susţinere a sedimentelor. Aceasta permite ca aceiaşi terminologie să fie utilizată la des-
crierea aflorimentelor în teren, sistemele submarine moderne sau experimentele de laborator. Prin
urmare, cel mai probail mecanism de susţinere akl sedimentelor, condiţia curgerii reologia ei sunt
sintetizate pentru fiecare tip de curgere în această schema de clasificare bazată pe depozite (Fig. 3 şi
24).

Curgeri dense mâloase

Multe curgeri mâloase diluate sunt total turbulente, şi mâlul este susţinut prin turbulenţa
fluidului (Fig. 3 şi 24; Stow & Bowen, 1980). Curgerile mâloase dense (sau, în unele cazuri, diluate
cu mişcare lentă) sunt laminare şi au o reologie puternic non-newtoniană, odată formate particulele
de mâl dintr-un gel cu radament al puterii (McCave & Jones, 1988; McAnally et al., 2007). Acest
randament al puterii susţine particulele într-un nivel fluid mâlos laminar. Curgerile dense mâloase
pot fi uneori supuse unor tranziţii între aceste două tipuri de condiţii aşa cum subliniat mai devreme
în acest articol.

Curentul turbiditic cu densitate scăzută

Curenţi turbiditici cu densitate scăzută sunt mult mai probabil să fie total turbulent, şi turbu-
lenţa este principalul mecanism de susţinere pentru sedimente (Lowe, 1982). Curgerilor le lipseşte
randamentul puterii.

Curentul turbiditic cu densitate ridicată

Turbulenţa este atenuată prin concentraţia ridicată a sedimentelor într-un curent turbiditic cu
densitate ridicată, în special în locaţiile aproape de talveg unde concentraţia de sedimente este cea
mai mare, astfel încât împiedicarea depunerii afectează depozitarea (Kuenen, 1966; Lowe, 1988;
Kneller & Branney, 1995). Sedimentele sunt susţinute în curgere printr-o combinaţie a turbulenţei
fluidului, interacţiunilor granul cu granul, şi a limitării contrastului de densitate între granule şi flui-
dului înconjurător (Fig. 3).

Debris flow

Termenul de debris flow indică o curgere care este laminar sau slab turbulent (Costa &
Williams, 1984), şi în care sedimentele sunt susţinute în primul rând prin alte procese decât turbu-
lenţa fluidului (Fig. 3). Aceste procese puterea coeziunii matricei, interacţiunii granul cu granul şi
excesului de presiune din pori (lichefierea), împreună cu o limitare a contrastului de densitate dintre
granule şi matrice (Iverson, 1997; Iverson & Vallence, 2001). Lichefierea debris flow-ului apare
unde excesul de presiune din pori în primul rând susţine granule, şi variaţii temporale şi spaţiale în
presiunea din pori poate influenţa puternic comportamentul debris flow-ului (Iverson, 1997; Iverson
& Vallence, 2001; Iverson et al., 2010). Dacă excesul de presiune din pori ridicat se dezvoltă din
cauza unei surse externe de fluid, aşa cum apa se extinde peste frontul curgerii, când debris flow-ul
poate de asemenea fi denumit fluidizat (Lowe, 1976a; Breien et al., 2010).
Aceasta este un continuum între debris flow-uri coezive (mâloase; DM1 şi DM2), slab coezive
(nisipoase pure; DCS) şi necoezive (nisipoase foarte pure; DVCS) (Fig. 3). Debris flow-urile coezive
au o mare cantitate de mâl fin coeziv care creşte vâscozitatea fluidului şi descreşte permeabilitatea

55
matricei şi difuziunea hidraulică, ambele din care se favorizează disiparea lentă a excesului de pre-
siune din pori (Fig. 18), şi a reduce importanţa relativă a coliziunilor grenulare inerţiale (Iverson,
1997, Iverson et al., 2010). Debris flow-urile coezive cu putere scăzută relativ subţiri şi cu mobilita-
te ridicată (DM-1 şi DM-2) sunt cel mai probabil laminare când ele depun nisip mâlos negradat, dar
pot fi iniţial turbulente pe pante abrupte (Fig. 17, 21 şi 24; Talling et al., 2007a; Sumner et al., 2009;
Talling et al., 2010). Debris flow-urile cu putere scăzută pot fi asemănătoare cu nivelele mâloase
fluide (McAnally et al., 2007) în mobilitatea lor şi abilitatea lor să se transforme local dintr-o (şi
într-o) curgere turbulentă. Debris flow-urile cu putere de curgere ridicată sunt laminare.
Excesul de presine din pori şi interacţiunea granul cu granul susţin sedimentele în debris
flow-urile nisipoase pure lichefiate (DVCS) în care lipseşte în totalitate mâlul. Puterea de curgere este
dată de mici cantităţi de mâl coeziv care poate parţial susţine nisip în debris flow-urile nisipoase
pure (DCS), împreună cu disiparea lentă a excesului de presiune din pori, a interacţiunilor granul cu
granul, şi a reducerii contrastului de densitate între granule şi fluidul mâlos din pori. În avalanşele
granulare susţinerea granulelor este în primul rând prin fricţiunea sau coliziunile inerţiale granul cu
granul (Iverson, 1997).

Comparţie cu schemele de clasificare anterioare

O comparaţie este acum arătată între schema de clasificare propusă pentru curgerile dense
subacvatice şi depozitele lor (Fig. 3 şi 24) şi schemele de clasificare cele mai citate anterior sau
terminologie (Lowe, 1982; Mutti, 1992; Kneller & Branney, 1995; Mudler & Alexander, 2001;
Shanmugan, 2002). Altă contribuţie importantă la clasificarea curgerii şi terminologie include pe
Middleton & Hampton (1973), Dagupta (2003), Gani (20040, schemele mai descriptive ale lui
Pickering et al. (1989) şi Ghibaudo (1992), schemele detaliate pentru tipurile specifice de depozite
ale curgerii (Stow & Shanmugen, 1980; Haughton et al., 2009), şi documente subliniind terminolo-
gia pentru pentru slumpuri şi slide-uri coerente (Nardin et al., 1979; Masson et al., 2006).

Lowe (1982)

Autorii prezenţi încu acord cu Lowe (1982) arată că curenţii turbiditici de densitate ridicată
cu concentraţii de volume de sedimente în apropierea talvegului mai mari de cca. 10 până la 20 %
pot depozita treptat turbidite nisipoase cu stratificaţie groasă care sunt masive (S3; echivalent aici cu
TA; Fig. 25A) sau au laminaţii planare spaţiate (S2; aici TB-3). Cu toate acestea, laminaţia planară
spaţiată uneori nu este gradată invers (Sumner et al., 2012), şi de obicei formează un singur interval
dedesubtul nisipului masiv (S3), mai degrabă decât alternând cu nisip masiv (aşa cum a arătat Lowe,
1982, fig. 5). Schema de clasificare propusă ar folosi termenul 'depozit al curentului de turbiditate
cu densittae ridicată grosier-granular' pentru faciesul nisipos grosier şi ruditic mediu care prezintă
structuri generate prin tracţiune (S1 şi R1-3 a lui Lowe) (Fig. 25A).
Schema propusă diferă de cea a lui Lowe (1982), în care laminaţia planară fină (TB-2) este în
general atribuită curenţilor turbiditici cu densitate ridicată (Fig. 13 şi 25A), deşi laminaţia planară
fină este de asemenea caracterizează tranziţia de la curgerile cu densitate ridicată la cele cu densita-
te scăzută (TB-2 în TB-3). Un proces în mare parte similar cel mai probabil formează atât laminaţie
planară fină (TB-2) cât şi laminaţie planară spaţiată (TB-3). Laminaţiile planare cuprind o mare parte a
nucleului stratelor turbiditice groase (Sumner et al., 2012), mai degrabă dacât să fie o parte a unei
pânze superioare subţiri aşa cum este arătat de Lowe (1982) (Fig. 13 şi 25A).
Debritele cu matrice bogată în mâl (aici DM) corespunzând cu debris flow-urile coezive ale
lui Lowe (1982); depozitele sale subţiri sunt de obicei găsite mediile distale şi sunt absente în cele
proximale. Aceste debris flow-uri se pot într-adevăr forma prin transformarea dintr-o curgere iniţial
total turbulentă aşa cum este menţionat de către Enos (1977; citat de către Lowe, 1982 – vezi fig.
13c). Aşa cum Lowe (1982) prezintă, aceasta pot fi un continuum între debris flow-urile necoezive
care depun nisipuri foarte pure (DVCS), debris flow-uri slab coezive care depun nisipuri pure slab
sortate (DCS), şi debris flow-uri coezive care depun nisip bogat în mâl (DM; Fig. 3 şi 24). Debris

56
flow-urile nisipoase pure aici (DCS) par să apară pe multe pante scăzute (<< 1°) decât curgeri liche-
fiate ale lui Lowe, probabil din cauza că conţinutul său de mâl coeziv mic dar important, şi slab sor-
tate, pot reduce permeabilitatea şi prin urmare susţinerea exesului de presiune din pori pentru un
timp îndelungat.

p
Fig. 25. (A) Modelul general a lui Lowe (1982) pentru schimbările laterale într-un depozit a unei singure curgeri.
(B) Model al evoluţiei curgerii şi tipurile de depozite simplificat din Mutti (1992) şi Mutti et al. (2002).

Mutti (1992), Mutti et al. (2003, 2009)

Mutti şi co-autorii oferă o schemă de clasificare originală pentru curgerile submarine care
este puternic întemeiată pe observaţiile de teren. Schema de clasificare cuprinde nouă subdiviziuni
[F1 până la F9; fig. 24 B; vezi Mutti (1992) şi Mutti et al. (2003) pentru o descriere completă]. Sub-
diviziunea F1 uneori cuprinde claste supradimensionale de obicei susţinute printr-o matrice bogată
în mâl, şi reprezintă depozitele în masă ale unui debris flow coeziv (DM în schema propusă). Mutti
(1992) sugerează că depozitele debris flow-ului coeziv apar aproape de sursă, şi aceasta este într-
adevăr cazul pentru depozitele debris flow-ului cu putere mare. Cu toate acestea, depozitele ale de-
bris flow-urilor cu putere de coeziune scăzută sunt găsite în locaţii realtiv distale, şi este probabil ca
debris flow-urile cu putere coezivă scăzută să fie generate prin transformarea descendentă din cu-
renţi de turbiditate departe de sursă. Subdiviziunea F2 cuprinde amestecuri dezorganizate de bolo-
vănişuri, pietrisuri şi nisip grosier (de multe ori cu claste foarte mari în bază), de obicei cu claste
plutind în matrice (matrix-supported). Subdiviziunea F3 este alcătuită din conglomerate clast-
supported care sunt rezultate din îngheţare fricţionară la marginile al unei curgere gravitaţionale
(Mutti et al., 2003). Aceste conglomerate F3 clast-supported pot fi uneori formate din bare ruditice
care pot fi un depozit rezidual din curgeri puternice iniţiale care sunt în primul rând încadrate (Fig.
25B).
Conglomeratele matrix-supported cu matrice slab gradată ar fi denumite debrite în funcţie de
clasificarea prezentată aici, cu conţinutul de matrice mâloasă determinată dacă ele sunt debrite coe-

57
zive (DM), slab coezivă (DCS), sau necoezive (DVCS). Conglomeratele clast-supported ar putea fi
denumite turbidite cu densitate ridicată grosier-granulare, în special dacă ele prezintă granoclasare.
Astfel de depozite pot adesea forma corpuri lenticulare mărginite de suprafeţe erozionale (Mutti,
1992). Depunerea clastelor supradimensionale din debris flow-ul laminar s-ar putea posibil forma
din conglomerate bazale, dar curgerile care sunyt suficient de puternice să susţină clastele conglo-
meratice vor fi cel mai probabil turbulente, şi prin urmare sunt clasificate aici ca curenţi turbiditici
cu densitate ridicată.
Schema de clasificare propusă şi cea a lui Mutti et al. includ atât trei tipuri separate de lami-
naţie planară (F4, F7 şi F9; şi aici TB) (Fig. 25), cât şi existenţa a unor concordanţe asupra modului
cum aceste trei tipuri diferite de laminaţii planare s-au format. Intervalul F4 cu laminaţie planară
grosieră corespunde în linii mari cu intervalul 'laminaţilor planare spaţiate' (aici TB-3). Aceste inter-
vale apar dedesubtul intervalelor grezoase masive şi înregistrează depuneri din covoare de tracţiune
grosiere din apropierea talvegului. Intervalele F7 laminate fin-granulare şi mult mai subţiri cores-
pund cu depozitele din nivelele laminare fin-granulare forfecate (aici TB-2). Autorii prezenţi sunt de
acord că intervalele F7 se formează din nivelele dense din apropierea talvegului în care sedimentele
erau sortate prin tracţiune, peste care stă un interval gros al curgerii turbulente (Kneller & Branney,
1995). Mutti et al. atribuie al treilea tip nisipului laminat (diviziunea Bouma D) la depunerea dintr-o
curgere diluată. Agitaţia sarcinei de fund poate într-adevăr forma astfel o laminaţie planară dintr-o
curgere relativ diluată (aici TB-1). Acest articol propune alte două tipuri de laminaţie planară (TB-2 şi
TB-3) sunt formate prin curgeri dense.
Autorii prezenţi sunt de acord cu Mutti et al. că acestea sunt două tipuri diferite importante
ale intervalelor grezoase pure masive. Primul tip (F5 sau DCS) ar putea presupune o susţinere impor-
tantă prin excesul presiunii din pori, şi pot fi depuse în masă aşa cum s-a sugerat printr-o efilare ra-
pidă (Fig. 22B până la D; Mutti et al., 2003, fig. 17, partea 2). Al doilea tip (F8 sau TA) este depozi-
tat progresiv din nivelele subţiri aproape de talveg, în care acumularea rapidă previne reprelucrarea
prin producerea laminaţiei planare. Mutti et al. (2003) sugerează că o tranziţie descendentă poate de
asemenea apărea de la depozitele curgerii dense lichefiate (F5) la depozitele laminate (F7). Datele
de teren arată că apare inversări, cu tranziţii descendente de la gresii laminate gradate la debtris
flow nisipos masiv (Fig. 22B până la D). Transformarea care este ilustrată este de la o curgere con-
centrată mai diluată până la o curgere concentrată densă, şi nu o diluţie descendentă.
Autorii prezenţi sunt de acord că o suprafaţă de scurgere de obicei apare sub intervalele la-
minate oblic ondulate indicând o curgere diluată şi care, în unele aflorimente, această perioadă a
scurgerii poate fi asociată cu stratificaţia oblică la scară mare (e.g. Mutti, 1992). Această reprelucra-
re corespunde cu separarea granulometrică nisip-nisip propusă aici, şi este de obicei la baza
gresiilor masive (F5 sau F8; DCS sau TA aici) sau laminate planar (F7; TB-2 aici). Mutti et al. (2003)
şi Tinterri et al. (2003) propun că curgerile submarine sunt uneori 'duale' cu componente de curgere
dense şi diluate, cu separare apărând în timpul tranziţiei de la curgeri dense la diluate. Observaţiile
de aici se sprijină pe o vedere duală a curgerilor aşa că pot fi reprezentative pentru 'nucleu' şi 'pânză'
a gresiilor turbiditice groase.
Mutti et al. (2003) grupează depozitele curgerilor diluate în depozitele F9 care includ divi-
ziunile Bouma TB, TC, TD şi TE. Autorii prezenţi sunt de acord că intervalele TB-1, TC şi TD formate
din crgeri diluate, şi subliniază diferitele moduri din care provin intervalele TE (aşa au Piper, 1978;
Stow & Bowen, 1980; Stow & Shanmugam, 1980; McCave & Jones, 1988; Baas et al., 2004, 2011;
între alţii). Mutti et al. împarte aceste depozite diluate F9 în două categori. Depozitele F9a au o sec-
venţă aranjată în ordinea TB, TC, TD, TE sau versiuni cu bazele erodate ale acestei secvenţe (Mutti,
1992, planşa 49). Depozitele F9b sunt slab ordonate, şi cuprind un interval bazal al gresiilor realtiv
grosiere masive sau laminate separate prin depozite fine suprapuse printr-o separare granulometrică
clară (Mutti, 1992, planşele 48 şi 52). Autorii sunt de acord că aceste sunt două tipuri de bază ale
depozitelor de acest tip (adesea cu stratificaţie subţire), dar nu sunt de acord asupra originilor facie-
sului F9b. Mutti et al. atribuie faciesul F9b curgerilor imature care transportă cantităţi relativ mici
de sediment fin (Mutti, 1992). Experienţa autorilor prezenţi este arată că aceste strate de obicei apar
în mediile destul de propximale, unde cantităţi mari de sedimente au fost scurse descendent pe

58
pantă. Prin urmare, această contribuţie ar plasa faciesul F9b într-o poziţie proximală şi nu distală
(Mutti, 1992, fig. 31).

Kneller & Branney (1995) şi Kneller (1995)

Kneller & Branney (1995) şi Kneller (1995) propun că depunerea sedimentelor dintr-o cur-
gere turbulentă suprapusă care va genera o zonă de susţinere a sedimentelor lichefiate deasupra tal-
vegului. Sedimentarea din baza acestei zone lichefiate creşte progresiv depozite de nisip masiv (di-
viziunea TA) aşa că stratul subaciacent se agradează progresiv (Fig. 15D). Aceşti autori subliniază
cum modelele de granoclasare ale nisipului de altfel masiv reflectă atât schimbările temporale în vi-
teza curgerii (şi aici granulometria) cât şi neuniformitatea în viteza curgerii din front până la coada
curgerii. Kuenen & Sengupta (1970) au prezentat în plus că granulometria depozitului şi prin urma-
re granoclasarea şi de asemenea puternic dependente de schimbările concentraţiei de sedimente din
curgere (Fig. 26A). Acest tip de depunere progresivă determină ca depozitele de nisip pur unde gro-
simea este legată de grosimea curgerii, şi care poate fi normal granoclasată, invers granoclasată, sau
negranoclasată. Ultimul aspect poate fi de aşteptat să fie relativ rar, din cauză că depozitele negra-
noclasate vor apărea numai într-o curgere constantă şi uniformă. Aceşti autori observă importanţa
împiedicării depunerii şi atenuarea turbulenţei în apropierea talvegului, cum astfel de depozite ar
putea fi predispuse la deshidratare, cum orizonturile de claste moi indică agradarea progresivă
(Kneller & Branney, 1995, fig. 1), şi cum nisipurile masive formate pe această cale pot trece gradat
lateral în nisipuri laminat planar. Aceşti autori de asemenea subliniază cum această fază depoziţio-
nală poate fi de importanţă diferită faţă de stadiile precedente de transport.

Fig. 26. (A) Relaţiile dintre concentraţia de sedimente (măsurată la o înălţime fixă desupra talvegului; un indicator al
volumului total de suspensii de sedimente sau 'capacitatea curgerii'), viteza curgerii şi granulometrie (grosier 10 % din
distribuţia granulometrică) din experimentele dintr-un canal inelar ale lui Kuenen & Sengupta (1970). (B) Relaţiile din-
tre capacitatea de transport adimensională a sedimentelor, exprimată în termenii vitezei curgerii (U), g (9,8 m/s 2), grosi-
mii curgerii (H), şi viteza medie de depunere a sedimentelor (ω) din măsurătorile de teren în Râul Galben şi alte râuri
care drenează Loess Plateau din China (vezi Van Maren et al., 2009). Linia continuuă reprezintă ecuaţia 3 a lui Van
Maren et al. (2009). Notă că vârfurile vitezei curgerii la un volum moderat al concentraţiei de sedimente de cca. 6 până
la 10 % (100 până la 260 kg/m3).

59
 Experimentele cum ar fi cele ale lui Kuenen (1966), Bannerjee (1977), Arnott & Hand
(1989) şi Sumner et al. (2008) ilustrează cum depunerea progresivă prin covoare de tracţiune pot
forma gresii de apă adâncă (Fig. 11, 15 şi 24). Kneller & Branney (1995, fig. 4) propun limita dintre
nivelul dens din apropierea talvegului şi curgerea mai turbulentă supradiacentă să fie gradată mai
decât distinctă. Experimentele lui Sumner et al. (2003) arată că această suprafaţă superioară poate
uneori să fie distinctă, şi defineşte topul nivelelor laminate forfecate.
Autorii prezenţi sunt de acord cu Kneller & Branney (1995) şi Kneller (1995) că acest tip al
curentului turbiditic cu densitate ridicată mult mai probabil depune nivele de nisip pur mult mai
groase (TA, TB-2 şi TB-3 aici) în adâncul oceanului. Cu toate acestea, este de asemenea argumentat că
un număr mic de nivele de nisip pur sunt de asemenea depuse prin debris flow-uri lichefiate groase
(DC; în mare măsură echivalente cu 'curgerile dense fluidizate' a lui Mutti et al., 2003), care sunt
mişcate descendent pe pantă prin propria greutate şi impluls, decât să fie alimentat şi mişcat prin
sedimentare dintr-un curent turbiditic supradiacent.

Shanmugam & Moiola (1995) şi Shanmugam (1997, 2000, 2002)

Shanmugam şi Moiola propun că debris flow-urile pot uneori depune nivele de nisip pur, şi
că aceste 'debrite nisipoase' pot avea terminaţii mult mai abrupte decât nisipurile turbiditice. Obser-
vaţiile de teren curente din Formaţiunea Marnoso-Arenacea indică că anumite nivele de nisip pur
par să se efileze în special abrupt, şi probele înregistrează că au fost depunse în masă prin debris
flow (Fig. 22 şi 23; Talling et al., 2012a). Nivelele de nisip pur care sunt descrise aici sunt mult mai
extinse decât debritele restr=nse prezentate schematic de Shanmugam & Moiola (1995, fig. 21) sau
Shanmugam (2002, fig. 33), uneori întinzându-se pe 20 km într-o direcţie descendentă (Fig. 22;
talling et al., 2012a).
Cu toate acestea, un set diferit de criterii sunt propuse aici pentru a identifica debritele de
nisip pur decât cel folosit de câtre Shanmugam şi Moiola. Autorii prezenţi sunt de acord că o lipsă
completă a structurilor de tracţiune şi granoclasării este sugestivă pentru depunerea din debris flow,
în timp ce se observă că curgerile constant uniforme pot de asemenea produce astfel de depozite
masive negranoclasate (Kneller & Branney, 1995), şi sunt de acord că un test vital al depunerilor
din debris flow este că debritele tind să se efileze abrupt. Este de acord că debritele de nisip pur
uneori (dar nu întotdeauna) conţin claste moi dispersate sau granule mari de nisip 'plutind'. Cu toate
acestea, debritele de nisip pur care sunt descrise aici au o textură neuniformă distinctă, sugerând o
lichiefiere omniprezentă (Fig. 23; Talling et al., 2012a) şi conţinutul lor de mâl din matricenu este
cu mult mai mare decât cel din nisipurile turbiditice (Fig. 23). Autorii nu pot crede că dovada unei
forfecări bazale, concentraţia de claste mâloase în topul intervalului de nisip pur, fabricul clastelor
planar, granoclasarea inversă a clastelor, sau o limită superioară neregulată sunt indicaţii ale debri-
telor de nisip pur.
Diferenţele sunt importante din cauză că Shanmugam & Moiola (1995) şi Shanmugam
(2002) propun că depozitele de debris flow sunt de obicei în două aflorimente particulare: Grupul
Jackfork din DeGray Spillway în Arkansas, şi secţiunea de drum Piera Cava în Annot Sandstone în
partea de SE a Franţei. Pe baza primelor observaţii ale acestor aflorimente, autorii nu au putut să
concluzioneze dacă oricare dintre aceste secţiuni conţin depozite de debris flow cu nisip pur, deşi
există rare exemple ale depozitelor coezive de debris flow cu matrice mâloasă. Acestea sunt în pri-
mul rând din cauză că gresiile pure groase predominante afişează subtil dar distinct granoclasare.
Gresiile pure în aceste două locaţii de asemenea le lipseşte textura neuniformă observată în debritele
nisipoase pure din Formaţiunea Marnoso-Arenacea. Punctul de vedere al autorilor prezenţi este că
gresiile pure groase în aceste două secţiuni au fost depozitate progresiv din curenţi de turbiditate cu
densitate ridicată ale tipului general descris de către Kneller & Branney (1995) sau Lowe (1982).
Prin urmare, deşi este de acord că debris flow-urile pot ocazional depune nivele pure în adâncul
oceanului, depozitele cu astfel de caracteristici ca şi cele descrise de Shanmugam nu sunt atribuite
debris flow-urilor de nisip pur.
Observaţiile de aici nu suportă câteva alte concluzii principale ale lui Shanmugam (1997,

60
2000, 2002), care includ multe atribuiri ale TB, TC şi TD (nisip laminat oblic ondulat şi planar) cu-
renţilor de fund, din cauză că autorii cred că ele sunt formate din curenţi turbiditici diluaţi. Există de
asemenea puternice dovezi experimentale (e.g. Kuenen, 1966; Sumner et al., 2008) care susţin
punctul de vedere că curgerile submarine care cuprind un nivel subţire în apropierea talvegului al
sedimentelor (nivel laminat forfecat, sau covor de tracţiune) care este subadiacent unei suspensii
total turbulente sunt comune (Lowe, 1982, 1997; Hiscott, 1994a; Kneller & Branney, 1995). Acest
tip al curentului turbiditic cu densitate ridicată poate depozita nivele de nisip pur progresiv care în-
registrează prin urmare schimbări temporale şi spaţiale într-o curgere (aşa cum este descris de către
Kneller & Branney, 1995). Într-adevăr, aceasta este de natură a fi un proces prin care depunerea
majorităţii nivelelor de nisip pur în adâncul oceanului, din cauză că aceste nivele sunt adesea grano-
clasate, chiar dacă granoclasarea este adesea subtilă.
Unele obiecţii ale lui Shanmugam (2002) asupra 'curentului turbiditic cu densitate ridicată'
sunt bazate pe terminologia utilizată la desemnarea unor astfel de curgeri; acest autor defineşte un
curent de turbiditate ca o curgere în care sedimentele sunt susţinute în primul rând prin turbulenţa
fluidului. Shanmugam de asemenea priveşte nivelele laminate forfecate subţiri din apropierea talve-
gului ca debris flow-uri (din cauză că ele sunt laminate). Indiferent de terminologia care este adop-
tată, este important să se împartă curgerile care cuprind nivele laminate subţiri forfecate din apro-
pierea talvegului determinate de curgerea supradiacentă (parte a unui curent turbiditic în clasificarea
propusă), din curgeri dense cu un mare exces de presiune în pori mişcându-se sub propria lor greu-
tate (i.e. debris flow-uri) (Fig. 15). Distincţiile dintre nisipurile masive depuse în două moduri pot fi
dificile, în special când forma externă a depozitului nisipos (cu terminaţie efilată sau abruptă) este
necunoscută, când depunerea nisipului progresează de la un amestec fluidizat relativ gros (Illstad et
al., 2004; Breien et al., 2010), sau când curenţii de turbiditate cu densitate ridicată sunt constanţi şi
uniformi şi aici formează progresiv depozite negranoclasate.

Mulder & Alexander (2001)

Aceşti autori oferă o schemă de clasificare detaliată şi cuprinzătoare bazată în principal pe

mecanismul(ele) de susţinere a sedimentelor dominant şi pe rapoartele adimensionale ale parametri-
lor cheie. Oferă o excelentă bază pentru clasificarea experimentelor de laborator sau altor curgeri
pentru care aceşti parametrii sunt bine definiţi. Clasificarea lor se bazează pe munca lui Iverson
(1997; Iverson & Vallence, 2001) şi se extinde cu Middleton & Hampton (1973), care reste bazată
pe mecanismele de susţinere dominante. Mulder & Alexander (2001) notează că acest tip de clasifi-
care este mai greu de aplicat depozitelor.
Termenul de debris flow (coeziv) este utilizat de Mulder şi Alexander pentru a denumi cur-
gerile cu o cantitate importantă de mâl coeziv în care sedimentele sunt susţinute prin excesul de pre-
siune din pori şi rezistenţa matricei. Aceşti autori argumentează că astfel debris flow-urile coezive
tind să depoziteze sedimente predominat în masă fără segregare dimensională, şi că grosimea depo-
zitului este prin urmare o fracţiune importantă a grosimii curgerii. Autorii prezenţi de asemenea
atribuie acest tip de proces depoziţional debris flow-ului coeziv (DM) şi sunt de acord că amestecul
de-a lungul suprafeţei superioare a unui astfel de debris flow, sau sedimentarea clastelor supradi-
mensionale, pot conduce la câteva tipuri de granoclasări într-un depozit în masă. Mulder & Alexan-
der (2001) au declarat că debris flow-urile coezive sunt de obicei cu grosimi de zeci de metri (simi-
lar cu cele de putere ridicată DM-2 aici). Autorii agrează dar de asemenea descriu două tipuri adiţio-
nale ale celor mult mai subţiri şi mult mai mobile debris flow-uri coezive de putere scăzută (DM-1) şi
de putere moderată (DM-2) unde depozitele sunt caracterizate adesea observate în medii distale. Mul-
der & Alexander (2001) notează cum mâlul afectează procesele de curgere, şi se preferă termenul
de depozit de curgere mâloasă (decât cel de mâl turbiditic) pentru mâlul depozitat din curgeri de
mâl dense cu putere de curgere (TE-3). A fost prezentat anterior când termenul de mâl dens este de
preferat când nu se poate stabili dacă mâlul s-a consolidat în masă sau au fost depus progresiv.
Mulder & Alexander (2001) utilizează termenul de curgere densă hiperconcentrată pentru a
descrie două tipuri ale curgerilor care au un raport ridicat de nisip până la mâl coeziv în depozitul

61
depus în masă. Primul tipul este gros şi sedimentele sunt susţinute în principal prin excesul de pre-
siune din pori, şi acest tip de curgere în linii mari seamănă aici cu debris flow-urile de nisip pur
(DCS) sau curgerile dense fluidizate (F5) a lui Mutti et al. (2003). Mulder & Alexander (2001) ur-
maţi de Lowe (1982) şi alţii în argumentarea că astfel de curgeri lichefiate vor avea o distanţă de
curgere limitată pe pante scăzute. Autorii prezenţi sunt de acord că amestecurile de nisip foarte pur
(DVCS) nu vor curge pe distanţe lungi, dar sugerează că amestecurile cu cantităţi moderate de mâl ar
putea fi mai mobile (DCS). Datele de teren sugerează că acest tip al curgerii dense lichefiate sr putea
fi format prin transformarea stadiilor târzii ale curgerii (Fig. 23). Al doilea tip al curgerii hipercon-
centrate cuprinde grain flow subţire în care sedimentele sunt susţinute prin interacţiuni granul cu
granul, şi în care presiunea din pori nu este importantă. Astfel grain flow-urile (avalanşe granulare
în Fig. 3) poate produce mai degrabă depozite granoclasate invers, cu granoclasarea inversă rezul-
tând cel mai probabil din sortare cinetică decât din presiunea dispersativă adevărată (Legros, 2002).
Autorii prezenţi sunt de acord că astfel de grain flow-uri sunt rare şi limitate la pante abrupte.
Mulder & Alexander (2001) împart curgerile în funcţie de faptul că se produce separarea
granulelor mari, şi acest proces diferenţiază curgerile lor concentrate şi curgerile hiperconcentrate
(utilizate aici pentru a împărţi turbiditele de debrite). Curgerile dense concentrate sunt descrise ca
parţial turbulente şi cu concentraţii de sedimente de regulă în exces de cca. 25 % din volum, dar în
care turbulenţa nu este numai un important mecanism de susţinere. Alte mecanisme de susţinere
cuprind flotabilitatea şi interacţiunile granul cu granul. Partea superioară a acestor curgeri poate fi
total turbulentă, şi astfel curgerile dense concentrate sunt similare cu curenţii turbiditici cu densitate
ridicată a lui Lowe (1982), Kneller & Branney (1995), şi acest articol.
Termenul de curent turbiditic este rezervat de Mulder & Alexander (2001) pentru curgerile
în care turbulenţa este singurul mecanism de susţinere al sedimentelor major. Aceşti autori argu-
mentează că astfel curenţii de turbiditate au concentraţii de sedimente mai puţin de 9 %, aşa cum in-
teracţiunea granul cu granul încep să devină importante la concentraţii mai mari (Bagnold, 1954).
Mulder & Alexander (2001) recunosc că astfel un prag al concentraţilor curgerii este foarte dificil
sau imposibil să documenteze numai din depozite. Autori prezenţi notează că Bagnold (1954) nu a
considerat curgerile cu mâl coeziv, şi că atenuarea turbulenţelor poate apărea la concentraţii mult
mai mici în curgerile mâloase, uneori mai puţin de < 1 % mâl (Baas et al., 2011; vezi de asemenea
Fig. 21). Într-adevăr, turbulenţa poate fi atenuată semnificativ în râuri cu doar 0,02 % din volumul
de sedimente fine (Wright & Parker, 2004). Mulder & Alexander include (adesea destul de subţire)
intervalele masive şi laminate planar (diviziunile TA şi TB) din depozitele curenţilor turbiditici di-
luaţi, şi atribuie laminaţia planară la sedimetarea din stratele vălurite cu amplitudine scăzută (aici
TB-1). Nisipul planar şi masiv se pot într-adevăr uneori forma din curgerile diluate (TB-1), dar lami-
naţia poate de asemenea rezulta din nivelele laminare forfecate de sub curgerile cu cuncentraţie ridi-
cată (TB-2 şi TB-3; Kuenen, 1966; Bannerjee, 1977; Sumner et al., 2008).

Aprinderea curgerii, disiparea şi autosuspensia

A fost propus ca o curgere densă care erodează sedimente devine mai densă şi mai rapidă,
cauzând astfel o viitoare eroziune şi o viitoare acceleraţie (Parker, 1982; Parker et al., 1986; Sequei-
ros et al., 2009). Acest feedback pozitiv au fost denumite aprinderi. În schimb, curgerile dense că
sedimentele depuse sunt considerate că devin mai diluate şi să se mişte mai încet, astfel cauzând o
viitoare depunere a sedimentelor şi o deceleraţie, un proces numit disipare. Curgerile care sunt sufi-
cient de puternice să ţină în suspensie toate sedimentele pe care ele le conţin, dar nu erodează fun-
dul mării, au fost denumit autosuspensie (Parker, 1982; Parker et al., 1986; Sequeiros et al., 2009).
Dacă vitezele maxime a curgerii dense la concentraţii intermediare (Fig. 17E şi 26B), acest
fapt ar putea indica că o eroziune a curgerii va deveni eventual suficient de densă să cauzeze o des-
creştere a vitezei sale (indiferent de schimbarea gradientului fundului mării) şi curgerea va deveni
mai puţin erozivă. Dacă acest punct de vedere este corect, când curgerile dense care au fost aprinse
anterior poate avea concentraţii de sedimente apropiate de necesitatea pentru viteza maximă (cca. 6
până la 10 %; Fig. 17E şi 26B), şi că aceste concentraţii poate fi susţinută pentru perioade importan-

62
te de timp. Curenţii turbiditici cu densitate ridicată care produce depozite a căror grosime şi granu-
lometrie rămân extrem de asemănătoare pentru mai mult de până la 300 km descendent (Talling et
al., 2007b; Sumner et al., 2012) oferă suport pentru această interpretare. Pe aceste distanţe lungi co-
relarea stratului se face în câmpiile bazinale, şi este remarcabil că aceste curgeri erodează puţin se-
dimentul subadiacent (Fig. 13B şi 22A), probabil parţial din cauză că cuprind o mare cantitate de
mâl coeziv. Aceste curgeri din câmpiile bazinele pot să fi fost aproape de autosuspensie pe o mare
parte a traseului lor. Calculele ale vitezei curgerii din evenimente în cadrul unui sistem canion-şanţ,
documentat prin ruperea cablului în şelful Taiwan în 2006 şi 2009 (Fig. 1C; Hsu et al., 2008; Carter
et al., 2012), arată că viteze ale curgerii sunt constante între 3 m/s şi 6m/s pe o distanţă mai mare de
ca. 150 km, sugerând că schimbările în viteza curgerii au fost relativ graduale. Aceste viteze suge-
rează că acest canion de curgere nu era nici puternic de aprindere, nici puternic disipativ, cel puţin
în regiunea unde cablul s-a rupt. Curenţii turbiditici cu densitate scăzută adesea afişează o subţiere
aproape exponenţială care este în concordanţă cu disiparea curgerii (Talling et al., 2007c), deşi rata
de subşiere a depozitului şi disipare pare a fi mult mai mică în câmpiile bazinale decât pentru canal-
levee (Talling et al., 2007b; Kane & Hodgson, 2010; Fig. 13A).

63