Forma particulelor: o revizuire și noi metode de caracterizare și clasificare

de SIMON BLOTT și KENNETH PYE (2008)

INTRODUCERE

Câțiva termeni, incluzând, aspectul, morfologia, și forma, au fost utilizați de diferiți autori la
descrierea expresiei geometrice externe a particulelor sedimentare și fragmentelor de roci (e.g. Grif-
fiths, 1967; Pryor, 1971; Whalley, 1972; Barrett, 1980; Fisher & Bridgland, 1986; Orford, 1990;
Benn, 2004). În acest articol, morfologia este utilizată ca un termen general pentru expresia externa
globală a unui obiect, și este considerat a avea două aspecte majore, figura și textura suprafeței. Fi-
gura este considerată în relație cu o scală medie și amplă de aspecte ale morfologiei a unui obiect, în
timp ce textura suprafeței se referă la caracteristicile suprafeței care sunt scări mici în raport cu di-
dimensiunea obiectului. Deși multe aspecte diferite ale figurii pot fi identificate, patru pot fi consi-
derate de o importanță deosebită, și anume forma, rotunjimea, neregularitatea și sfericitatea. După
Sneed & Folk (1958), termenul formă este utilizat aici pentru a descrie caracteristicile tridimensio-
nale ale particulei definite de rapoartele ale celor trei dimensiuni lineare a lor, lungime, lățime, și
grosime. Conceptual, rotunjimea particulei este independentă de formă, și este în relație cu relativa
rotunjire sau angularitate (ascuțime) a colțurilor și muchilor. Iregularitatea, așa cum este definită
aici, este de asemenea independentă de formă și este în relație cu abaterea expresiilor a trei dimen-
siuni externe ale formei unui obiect de la un corp regulat (cu fețe curbe sau drepte) din cauza exis-
tenței de proeminențe și adâncituri. Sfericitatea este considerată aici a fi o măsură a gradelor cu care
figura unei particule este aproximată aceasta cu o sferă adevărată, i.e. o formă tridimensională cu o
rază de curbură constantă. Sfericitatea este dependentă atât de formă cât și de rotunjime, din cauza
unei sfere perfecte care are o lungime, lățime și grosime egale, și este perfect rotundă.
Caracterizarea completă tridimensională a morfologiei particulelor este o sarcină complexă,
chiar folosind tehnici moderne de procesare a imaginii controlate de computere, și o combinație de
metode descriptive cantitative, semi-cantitative și calitative este deseori necesar. Cu toate acestea,
pentru mai multe scopuri practice, includerea descrierii obiectului și compararea, relativ simpla
caracterizare a formei particulei, care implică cuantificarea gradului de aplatizare a particulei sau de
alungire (raporturile formei), poate fi tot ce este necesar (e.g. Zingg, 1935; Krumbein, 1941). Eva-
luarea comportamentului geotehnic ale diferitelor figuri ale particulelor, de exemplu, pentru utiliza-
rea ca agregate în beton sau în îmbrăcăminți rutiere, pot fi de asemenea de multe ori efectuate folo-
sind descriptori relativ simpli ai formei, sfericității și rotunjimii/angularității (e.g. Lees, 1964a, b;
Janoo, 1998). Cu toate acestea, predicția a comportamentului probabil a transportului și sedimentă-
rii particulelor poate necesita o abordare mai complexă, și au fost dezvoltați un număr de factori de
formă pentru acest scop (Wentworth, 1922a; Krumbein, 1941; Corey, 1949; Folk, 1955;
Aschenbrenner, 1956; Sneed & Folk, 1958; Wiliams, 1965; Janke, 1966; Dobkins & Folk, 1970).
În ciuda unei dezbateri de lungă durată cu privire la forma particulelor și semnificația aces-
teia, formulele descriptive publicate sunt adesea înțelese greșit și metodele de determinare a lor
incorect folosite. Această lucrare reexaminează natura parametrilor de bază ai formei și sugerează
un număr de noi metode pentru descrierea formei particulelor și compararea potrivită pentru o gamă
largă de aplicații sedimentologice.

FORMA

Dimensiunile particulelor

Cuantificarea formei necesită măsurarea lungimii, lățimii și grosimii a unei particule. Au

fost utilizate un număr diferit de notații care istoric se referă la aceste trei măsurători, incluzând D',
D'' și D''' (Wentworth, 1922a,b), a, b și c (Zingg, 1935; Krumbein & Pettijohn, 1938) și L, I, și S
1
(Sneed & Folk, 1958). Deși nu întotdeauna sunt definite explicit în trecut, majoritatea cercetătorilor
sunt de acord că cele trei dimensiuni ar trebui să fie perpendiculare (ortogonale) una față alta, deși
nu este nevoie să se intersecteze într-un punct comun (Krumbein, 1941; Flemming, 1965).
În practica standard a fost atribuit semnul L pentru dimensiunea cea mai lungă (Krumbein,
1941), I fiind dimensiunea cea mai lungă perpendiculară pe L, și S este perpendiculară atât pe L cât
și pe I. Cu toate acestea, există uneori o nesiguranță cu privire la cum L (și prin urmare și I și S)
poate fi definit. De exemplu, în cazul unui cub (Fig. 1A și B) dimensiunea cea mai lungă trece prin
colțuri opuse, și cele două axe perpendiculare ale acestuia nu sunt egale și intersectează o combina-
ție de muchii și colțuri. Calculul precis al volumului cubului impune ca dimensiunile L, I și S să fie
definite ca lungimile muchilor. În mod similar, dimensiunile formelor neregulate ale particulelor pot
fi specificate în mod diferit (e.g. Fig. 1C și D). Majoritatea autorilor anteriori au identificat în pri-
mul rând dimensiunea L, definită ca dimensiunea maximă a 'șublerului' și au fost măsurate apoi
dimensiunile I și S ortogonal pe L. Cu toate acestea, cum s-a discutat mai sus sau mai jos, această
identificate este adesea inadecvată.
Există mai multe căi în care L, I și S pot fi măsurate, alegerea este într-o oarecare măsură
restricționată de mărimea particulelor. În cazul unor particule foarte mari (bolovani și bolovăniș),
măsurătorile se efectuează în mod practic prin utilizarea unei benzi întinse sau a unui anumit tip de
măsurare cadrul. Particulele de pietriș pot fi măsurate direct utilizând șublere, o ruletă sau un cadru
de măsurat. Dimensiunea estimată poate fi de asemenea făcută pe imagini stocate achiziționate uti-
lizând o cameră digitală. Dimensiunile L, I și S ale nisipurilor granulelor cu dimensiuni siltice pot fi
măsurate practic numai utilizând fie un microscop reticular, fie prin analiza imaginilor realizate de o
cameră digitală. Toate metodele de măsurare implică un anumit grad de eroare. Experimentele efec-
tuate de autori au indicat că, în cazul măsurătorilor particulelor de pietriș utilizând șublere sau o ru-
letă, măsurarea lui L, I și S efectuate de un singur operator erorile se situează de obicei în intervalul
0,5 % până la 2,8 % (Tabelul 1). Erorile de măsurare ale dimensiunii S s-au dovedit a fi mai mari
decât cele pentru dimensiunea L, în timp ce erori mari au fost găsite ca fiind asociate cu formele
particulelor foarte mici și foarte neregulate. Precizia devine semnificativ mai mică pentru situațiile
unor operatori multipli (media CV în intervalul 2,8 % până la 5,9 %), în principal din cauza diferite-
lor metode de definire a dimensiunii L.
Eroarea de măsurare poate fi redusă, deși nu complet eliminată, dacă, folosind principiul
cubului descris mai sus, dimensiunile L, I și S sunt definite ca fiind echivalente cu lungimile muchi-
lor a unei foarte mici cutii imaginare care poate conține o particulă. Acest aspect este mult mai ușor
de realizat prin orientarea în primul rând a particulei încât aceasta să prezinte cea mai mică suprafa-
ță proiectată vizibilă; adică o combinație de dimensiuni I și S. L este apoi măsurată pe o direcție
perpendiculară pe I și S. Această metodă este inversul celei originale sugerate de Krumbein (1941),
dar evită complicațiile ilustrate în Fig.1 și poate fi aplicată la orice particulă de orice formă.

Raporturile formei și diagramele formei

Wentworth (1922a) a făcut una dintre primele încercări de a cuantifica forma particulei
utilizând o combinație de trei dimensiuni axiale. El a elaborat un indice de planaritate definit ca
(D' + D'')/2D''', sau utilizând notațiile L, I și S, (L +I)/2S. Această formulă a fost adoptată de
Cailleux (1945), căruia îi este atribuită greșit și este menționată ca indicele de planaritate Cailleux.
Zingg (1935) a fost primul care a reprezentat grafic rapoartele lățimii și lungimii (b/a, sau
I/L) și grosimii și lățimii (c/b, sau S/I) pe diagrame de bivariație, și utilizat valoarea rapoartelor de
2:3 pentru a defini patru clase de formă (Fig. 2A). Terminologia elvețiano-germană originală dată
acestor clase se traduce aproximativ prin 'plat', 'sferic', 'plat și columnar' și 'columnar'. Clasele au
fost redenumite de Krumbein & Pettijohn (1941) cu numele 'discoidal', 'sferic', 'lamelar' și 'colum-
nar'. Brewer (1964) a făcut modificări ulterioare și a redenumit clasele 'oblat', 'izometru', 'triaxial' și
'prolat'. Mai mulți alți termeni ai claselor de formă au fost utilizați ulterior de alți autori (e.g. Lees,
1964a,b; Williams, 1965; Allen, 1985; Benn & Ballantyne, 1993; Janoo, 1998; Oakey et al., 2005).

2
Fig. 1. Protocoalele alternative pentru măsurarea L, I și S. (A) un cub cu L, I și S alocate lungimilor muchilor, astfel
încât I și S să prezinte cea mai mică suprafață proiectată; (B) un cub cu L atribuit celei mai mari dimensiuni ce trece
prin colțurile opuse, I cea mai mare dimensiune perpendiculară pe L, și S perpendiculară pe L și I; (C) o particulă nere-
gulată orientată astfel încât I și S să prezinte cea mai mică suprafață proiectată, și L este perpendiculară pe amândouă;
(D) aceiași particulă cu L atribuit celei mai mari dimensiuni. În această orientare, L, I și S nu coincid cu cel mai mic
patrulater care ar putea conține particula

3
Tabelul 1. Precizia (coeficientul de variație în procente) a măsurătorilor L, I, S a 23 de particule naturale de dimensiuni
ruditice făcute de la trei timpi diferiți de către trei operatori, și precizia de ansamblu a rapoartelor de formă calculate.
Proveniența particulelor este descrisă în Tabelul 3

Sneed & Folk au considerat diagrama lui Zingg de a fi inadecvată în prin faptul de a conține
numai patru clase de forme care împart câmpul de variație a formelor foarte inegal. Ei sugerează că
formele columnare au fost subapreciate și cele lamelarele supraapreciate, și consideră că doar trei
membrii finali limitează sistemul de variație dimensional: un sferoid prolat care are o axă lungă și
două mai scurte (L > I = S), un sferoid oblat cu două axe lungi și una mai scurtă (L = I > S), și o
sferă cu toate axele egale (L = I = S). Sneed & Folk nu au luat în considerare situația posibilă, în
care cele trei axe sunt inegale (i.e. L > I > S), pentru a separa un membru final. Astfel de forme au
valori mici ale I/L și S/I, și se proiectează în 'colțul' formelor lamelare al diagramei lui Zingg.
Sneed & Folk (1958) au concluzionat că „pentru analizarea sistemelor trivariante, ca acesta,
dispozitivul cel mai satisfăcător este o proiecție triunghiulară”. Cu toate acestea, așa cum I/L, S/I și
S/L nu dau în total 1,0, rapoartele nu pot fi proiectate de-a lungul laturilor diagramei triunghiulare
în mod convențional. În schimb, ei au optat să proiecteze S/L pe latura stângă a triunghiului și
termenul (L – I) / (L – S) radial din colțul de sus (Fig. 2B). Triunghiul a fost apoi împărțit în 10
câmpuri utilizând trei împărțiri ale raportului S/L (0,3, 0,5 și 0,7), și două împărțiri ale parametrului
(L – I) / (L – S) (0,33 și 0,67), în care ei au selectat pentru a facilita proiectarea unui obiect cu
aspect discoidal comparativ cu unul columnar. Termenii descriptivi au fost repartizați în fiecare din
cele 10 clase de forme definite; ei au utilizat termenul compact pentru formele echidimensionale la
partea superioară a diagramei triunghiulare. Alți autori au utilizat termenii sfericoidal (e.g.
Illenberger, 1992; Benn & Ballantyne, 1993) sau prismatic (Benn, 2004), dar aceste aspecte riscă să
creeze confuzie cu alte aspecte ale figurii cum ar fi sfericitatea și rotunjimea. După Teller (1976),
termenul izometric este de preferat aici pentru a descrie particulele echidimensionale indiferent de
gradul de sfericitate și rotunjime. Formele de lângă colțul stâng al diagramei triunghiulare au fost
denumite plate de către Sneed și Folk (1958) dar sunt alternative menționate de către alți autori cum
ar fi tabular (Benn, 2004), discoidal (Illenberger, 1992) sau oblat (Benn & Ballantyne, 1993). Încă
odată, pentru a evita orice fel de implicare a circularității, sfericității sau rotunjimii, termenul

4
nespecific plat este de preferat aici. Formele din colțul drept al diagramei, care se apropie de o linie
unidimensională, au fost denumite elongate (alungite) de Sneed & Folk (1958), dar de asemenea s-
au făcut referiri la columnar (Krumbein, 1941) sau prolate (Benn & Ballantyne, 1993). Termenul
elongat (alungit) este de preferat aici. Formele intermediare din centrul diagramei au fost descrise
ca lamelare de către Sneed & Folk (1958), un termen satisfăcător care nu are conotații ale
rotunjimii sau sfericității.

Fig. 2. (A) Diagrama de clasificare originală a formelor și terminologia propusă de Zingg (1935); (B) diagrama triun-
ghiulară de clasificare a formelor propusă de Sneed & Folk (1958), cu 10 clase: C (compactă), CP (compact-planară),
CB (compact-lamelară), CE (compact-alungită), P (planară), B (lamelară), E (alungită-elongată), VP (foarte planară),
VB (foarte lamelară), VE (foarte alungită); (C) clasificarea tetralaterală a formelor a lui Zingg (1935) proiectată pe dia-
grama lui Sneed & Folk (1958) cu terminologia utilizată de Benn & Ballantyne (1993).
-
Nu este clar dacă Sneed & Folk (1958) au recunoscut întreaga natură a relațiilor dintre
rapoartele S/L, S/I și I/L, dar Hockey (1970) subliniază faptul că este posibil să se proiecteze I/L și
(I – S)/L pe aceeași diagramă. În fapt, utilizând metoda lui Hockey, șase parametrii diferiți pot fi
calculați și proiectați, fie paraleli cu laturile triunghiului sau fie radiali din colțuri:
- izolinii paralele cu laturile triunghiului:

S/L I/L (I – S)/L

- izolinii radiale din colțurile triunghiului:

S/I (L – I)/(L – S) S/(L + S – I)

Acești șase parametrii definesc diferite aspecte ale formei particulei, dar numai doi sunt ne-
cesari să localizeze o particulă pe o diagramă triunghiulară sau pe o diagramă de tip Zingg (Fig. 3).

5
 Raportul S/L a fost utilizat ca o măsură a aplatizării de mai mulți autori (Lüttig, 1956;
Barrett, 1980; Ballantyne, 1982; Howard, 1992) dar, așa cum este arătat în Fig. 3A, particulele cu
un raport S/L de 0,2 pot varia de la pătrate, forme plate (e.g. un pătrat plat cu dimensiunile 10,10,2)
la forme foarte alungite (e.g. pătrat columnar cu dimensiunile 10,2,2). Liniile de egal S/L sunt dis-
puse paralel cu colțul izometric al diagramei și, prin urmare, S/L este mai corect o măsură a izome-
triei (Illenberger, 1992).

Fig. 3. Cei șase parametrii principal ai formei identificați în acest articol, proiectați pe diagrama Sneed și Folk, cu
axele fie paralele la laturile triunghiului (A), fie forme radiale la fiecare vârf (C). Pentru comparație, cei șase parametrii
ai formei sunt de asemenea proiectați pe diagrama Zingg (1935) (B și D). De asemenea sunt proiectate 21 de forme re-
gulate cu dimensiunile L, I și S variind de la 10,10,10 (cub), la 10,10,0 (pătrat), la 10,0,0 (linie).

Raportul I/L a fost utilizată mult timp ca o măsură a alungirii (e.g. Lüttig, 1956). Maximul
alungirii apare în colțul din partea dreaptă a diagramei triunghiulare, cu linii de egală alungire para-
lele cu acest vârf. Așa că a rezultat, particule cu alungire zero (I/L = 0) proiectate de-a lungul laturei
stângi a diagramei.
Parametrul (I – S)/L a fost de asemenea considerat a fi un indice al aplatizării (Illenberger,
1992). Cu toate acestea, (I – S)/L atinge un maxim în colțul din stânga al diagramei, unde particu-
lele au un S mic dar sunt de asemenea echidimensionale în planul I‒L. Acest parametru este o mă-
sură a platității. Adevărata aplatizare este foarte bine descrisă de către parametrul S/I. Pe o diagra-

6
mă triunghiulară acest parametru este proiectat radial din vârful alungirii. Particulele cu aplatizarea
zero sunt echidimensionale în planul S‒I și include cuburi, sfere și prisme care sunt echidimensio-
nale în secțiune transversală. Aceste particule se proiectează de-a lungul laturii drepte ale diagramei
triunghiulare. În schimb, particulele cu aplatizare extremă (i.e. două dimensiuni) sunt proiectate de-
a lungul marginii de jos a diagramei.
Parametrul (L – I) / (L – S) diferențiază particulele care sunt echidimensionale în planul I‒L
și particulele care sunt echidimensionale în planul S‒I. Sneed & Folk (1958) a folosit-o ca măsură a
'aspectului discoidal comparativ cu columnar' al unei particule, și parametrul a fost denumit indicele
disco-columnar de către Illenberger (1991). Cu toate acestea, această caracteristică este adevărată
numai pentru particule în care S este relativ mic (discuri subțiri sau plăci pătratice) sau L este relativ
mare (prisme alungite). Relativ la particulele izometrice pot avea indici disco-columnari foarte dife-
riți cu mici diferențe notabile de formă.
Ultimul parametru, S/(L + S – I), este proiectat radial din colțul planar al diagramei triun-
ghiulare. Acest parametru este cel mai puțin util dar, de fapt, diferențiază între particulele plate și
cele care sunt echidimensionale în planul I‒L. Valorile celor șase parametrii proiectați ca linii drep-
te pe o diagramă triunghiulară (Fig. 3A și C) și ca o combinație de linii drepte și curbe pe o
diagramă Zingg (Fig. 3B și D).

Factorii de formă

Un număr de factori de formă au fost propuși (Tabelul 2), în mare parte pentru a prevedea
comportamentul hidraulic al granulelor sedimentare (Wentworth, 1922a; Krumbein, 1941; Corey,
1949; Ashenbrenner, 1956; Sneed & Folk, 1958; Williams, 1965; Janke, 1966; Dobkins & Folk,
1970). Unii din acești parametrii au fost anterior comparați utilizându-se metode grafice și statistice
(Briggs et al., 1962; Barett, 1980; Illenberger, 1991; Benn & Balantyne, 1993), deși nu într-un mod
sistematic.
Tabelul 2. Factorii de formă frecvent utilizați

Rețineți că formulele au fost standardizate prin notarea cu L, I și S pentru a facilita comparația

7
 Ignorând funcțiile reciproce trei indici de ordinul al doilea pot fi derivați din trei raporturi
dimensionale ale axelor de prim ordin, I/L, S/L și S/I:
- S/I x S/L = S2/IL, i.e. combinarea aplatizării și izometriei;
- I/L x S/L = SI/L2, i.e. combinarea alungirii și izometriei;
- I/S x I/L = I2/SL, i.e. combinarea aplatizării și alungirii.
Reciprocele raportul aplatizării a lui Wentworth (1922a), factorul de formă a lui Corey (Corey,
1949), proiecția sfericității maxime a lui Sneed & Folk (1958) și factorul de formă a lui Janke
(1966) toate sunt în mare parte similare între ele și cu indicele de ordin secundar S2/IL. Acești para-
metrii proiectați pe o diagramă triunghiulară ca linii care sunt aproape drepte (Fig. 4A, C, E și G), și
similare cu cele ale raportului S/L, indicând că ele reflectă în principal gradul de izometrie. Cu toate
acestea, de asemenea liniile se curbează ușor spre dreapta (la fel ca și S/I), indicând că ele sunt de
asemenea influențate de gradul de aplatizare. Marea dependență a S/L, comparativ cu S/I, este de
asemenea clar arătată de proiecțiile pe diagrama Zingg (fig. 4B, D, F și H).

Fig. 4. Un număr de factori de formă frecvent utilizați proiectați pe diagrame Sneed & Folk (1958) și Zingg (1935):
(A, B) raportul 'aplatizării' a lui Wentworth (1922a) (și reciproca sa între paranteze); (C, D) indicele de formă a lui
Corey (1949);

8
Fig. 4. Continuă: (E, F) Proiecția Sfericității Maxime a lui Folk (1955); (G, H) factorul de formă a lui Janke (1966);
(I, J) interceptul sfericității a lui Krumbein (1941);

9
Fig. 4. Continuă: (K, L) sfericitatea de lucru a lui Aschenbrenner (1956); (M, N) factorul de formă a lui Williams
(1965) (și reciproca așa cum a fost propusă de către Aschenbrenner (1956) între paranteze); (O, P) Indexul Oblat-Prolat
a lui Dobkins & Folk (1970).
10
 Interceptul Sfericității a lui Krumbein (1941) (Fig. 4I și J) avea o distribuție similară a valo-
rilor cu a indexul de ordinul al doilea SI/L2, proiectându-se pe o diagramă triunghiulară ca o serie de
curbe care cresc în înclinarea spre dreapta, indicând că această măsură reflectă în mare parte nu nu-
mai izometrice dar de asemenea și alungirea. Sfericitatea de Lucru a lui Aschenbrenner (1956) (ba-
zată pe îndepărtarea față de forma geometrică a tetrakaidecaedru) reflectă în mare parte nu numai
izometria dar de asemenea aplatizarea și alungirea (Fig. 4K și L). Factorii de formă a lui Williams
(1965) și Aschenbenner (1956) sunt amândoi similari cu indicele de ordinul al doilea I2/SL, care
reprezintă o combinație a aplatizării și alungirii (Fig. 4M și N).
Indicele Oblat-Prolat, elaborat de Dobkins & Folk (1970), nu este în relație cu indicii de
ordinul al doilea dar este bazat pe o combinație a lui (L – I) / (L – S) ('indicele disco-columnar') și
S/L (gradul de izometrie). Rezultatul este un parametru care face o bună distincție între particulele
planare și alungite când ele sunt destul de izometrice (Fig. 4O și P), dar variază considerabil pentru
particulele foarte plate.
Pentru scopul propus al comparației ilustrative, Tabelele 3 și 4 inventariază rapoartele și fac-
torii de formă pentru 23 de particule naturale de dimensiuni ruditice (prezentate în Fig. 5) și 12
obiecte zilnice de referință. Rezultatele arată că factorii de formă ai lui Wentworth (1922a), Corey
(1949) și Janke (1966) produc în mod constant cele mai mici estimări ale izometriei, în timp ce
factorul lui Aschenbernner (1956) prezintă constant cele mai mari valori. Măsurătorile lui Krum-
bein (1941) și Folk (1955) sunt în general intermediare. cu proiecția sfericității maxime a lui Folk
probabil oferind din cel mai bun compromis general.

Meritele relative ale diagramelor lui Zingg și Sneed & Folk

Câțiva autori, incluzând pe Illenberger (1991), Benn & Ballantyne (1992) și Illenberger &
Reddering (1993), au argumentat că forma triunghiulară a lui Sneed & Folk (1958) oferă avantaje
comparativ cu diagrama lui Zingg așa cum aceasta nu distorsionează continuumul formelor și distri-
buie diferite forme inegal pe diagramă. Illenberger (1992) a generat 1000 de 'obiecte' aleatorii și a
constatat că acestea se proiectează uniform pe forma triunghiulară. Cu toate acestea, Illenberger nu
a prezentat o proiecție comparabilă Zingg și nu a explicat cum 'obiectele' aleatoare au fost generate,
sau ce înseamnă ele. Alți autori au subliniat că diagrama Sneed & Folk, în fapt, produce o distorsiu-
ne prin 'comprimarea' formelor lamelare și columnare în spre colțul drept al triunghiului, ceea ce le
face aproape imposibil de distins (Howard, 1992; Oakey et al., 2005).
Figura 6 prezintă diagrama triunghiulară și proiecțiile Zingg ale rapoartelor S/I și I/L gene-
rând aleatoriu utilizând două metode diferite. În prima metodă (Fig. 6A și B), 5000 de triplete de
numere între 0 și 1 au fost generate aleatoriu utilizând Microsoft Excel, cea mai mare valoare din
fiecare triplet a fost atribuită lui L și cea mai mică valoare a fost atribuită lui S. Același rezultat este
produs dacă tripletele de numere aleatoare sunt generate și numai cazurile în care L > I > S sunt
acceptate. Rezultatul proiectării prezintă în esență chiar distribuția valorilor lui S/I, dar o distribuție
distorsionată a valorilor lui I/L pe diagrama Zingg, cu câteva valori relative ale lui I/L mai mici
decât 0,2. Rațiunea pentru distribuția distorsionată este că prin rearanjarea numerelor (sau numai
prin slectarea acelor combinații în care L > I >S) numerele nu mai sunt cu adevărat aleatorii. De
exemplu, probabilitatea de a fi lui L > 0,9 nu este 10 %, dar 26,9 %, pentru că L a fi > 0,9 pentru
oricare din cele trei numere trebuie să fie egal sau mai mare decât 0,9. Dimpotrivă, pentru o valoare
a lui L < 0,1 să fie selectată, toate trei numerele ar trebui să fir egale sau mai mari decât 0,1 (o pro-
babilitate de 0,1 %). În acest fel, L va avea tendința să fie aproape de 1, și va rezulta o distribuție
neuniformă a valorilor lui L (și bineînțeles ale lui I/L). Când valorile sunt proiectate pe o diagramă
triunghiulară ele sunt distribuite uniform, ceea ce a dus la concluzia lui Illenberger că această dia-
gramă nu prezintă distorsiuni ale continuului figurilor. În cea de a doua metodă utilizată aici, cele
5000 de valori ale lui L au fost generate aleatoriu și acele valori ale lui I și S sunt generate separat
pe baza faptului că I trebuie să fie mai mic decât valoarea lui L generată anterior și că S trebuie să
fie mai mic decât valoarea generată a lui I. În acest caz, valorile apar distribuite uniform pe diagra-
ma Zingg (Fig. 6D) dar prezintă o concentrare în colțul drept când proiectăm pe o diagramă triun-

11
ghiulară (Fig. 6C). Metoda a doua produce o distribuție uniformă a valorilor lui S/I și I/L, și este
mai apropiată pentru utilizarea în majoritatea mediilor sedimentare naturale.
Benn & Ballantyne (1992) prezintă o diagramă care propune să prezinte 21 'figuri standard'
care proiectate uniform pe o diagramă triunghiulară dar care prezintă o tendință de a fi concentrate
în partea superioară a colțului drept pe diagrama Zingg (Fig. 7A și B). Lamelarele și columnarele
par a fi 'extensive' în timp ce multe izometrice, prismatice par a fi 'comprimate'. Cu toate acestea,
acest rezultat este un artefact al metodei aritmetice de proiectare aleasă, cu forme spațiale la inter-
vale regulate a muchiilor lungi. O metodă mai potrivită este să proiecteze formele cu intervale regu-
late ale aplatizării și alungirii, cum ar fi cele 36 de forme ilustrate în Fig. 7C și D. Aceste forme
sunt la intervale regulate pe diagrama Zingg, dar sunt în mod clar comprimate spre colțul din dreap-
ta ('alungite') ale diagramei triunghiulare. Pe baza acestor observații și exercițiului de generare de
numere aleatoare, este evident că diagrama Zingg oferă mai multă distribuție a continuumului de
forme chiar decât diagrama triunghiulară a lui Sneed & Folk.

Fig. 5. Fotografiile a 23 de particule de pietriș utilizate ca exemple în acest studiu. Tipul sursei, dimensiunile și
raportul formelor sunt prezentate în Tabelul 3.
12
Tabelul 3. Raporturile de formă pentru 23 de particule naturale de dimensiuni ruditice (ilustrate în Fig. 5), și 13 obiecte
zilnice de referință.

Meritele relative ale diagramelor lui Zingg și Sneed & Folk depind de faptul dacă forma par-
ticulelor este vazută ca având trei sau patru membrii finali. Sneed & Folk (1958) recunoșteau trei
membrii finali, clasificați matematic ca L > I = S (alungite), L = I > S (plate) și L = I = S (izome-
tric) cu valorile proiectării pe o diagramă ternară. Cu toate acestea, dacă particulele descrise prin
cele două proprietăți independente ale aplatizării și alungirii, este logic să deducem că ar trebui să
existe patru membrii finali, i.e. figurile care nu sunt nici plate nici alungite (izometrice), plat dar nu
alungit (plate), alungite dar nu plate (columnare), și atât plate cât și alungite (lamelare). Astfel un
sistem este cel mai bine reprezentat de o diagramă cu patru colțuri (i.e. diagrama Zingg). Cu ambele
sisteme fi-gurile tridimensionale nu pot exista la limitele extreme (i.e. unul sau mai multe axe), fie
devenind bidimensională lamelară sau unidimensională liniară. Cu toate acestea, figurile sunt cu
amândouă foarte lungi sau foarte plate nu există (i.e. o bandă), așa că acelea care sunt foarte lungi
dar izometrice în secțiune transversală (ace sau fibre).
Alte diagrame de formă au fost sugerate de către unii cercetători. Illenberger (1992) sugerea-
ză utilizând o diagramă triunghiulară la scară utilizând factorul de formă a lui Corey și Indicele
13
Disc-Columnar, dar acesta, de asemenea produce distorsiuni în continuumul figurilor. Hoffman
(1994) sugerează scalarea triunghiului utilizând % L, % I și % S dar, când utilizăm această metodă,
formele pot numai ocupa doar peste o șesime din diagramă în care distribuția este inegal răspândită.

Tabelul 4. Raporturile de formă pentru 23 de particule naturale de dimensiuni ruditice și 13 obiecte zilnice de referință
prezentate în Tabelul 3. Formulele și referințele sunt prezentate în Tabelul 2.

14
Fig. 6. Cinci mii de rapoarte de formă generate aleatoriu utilizând două metode diferite și proiectate pe diagrame
sneed & Folk și Zingg: (A, B) prima metodă; și (C, D) cea de a doua metodă (vezi textul pentru explicații)

15
Fig. 7. Două seturi diferite de cuboide regulate proiectate pe diagrame Sneed & Folk și Zingg: (A, B) 21 cuboide
regulate cu dimensiunile lor aritmetice distribuite (așa cum a arătat Benn & Ballantyne, 1993); (C, D) 36 de cuboide
regulate cu dimensiunile lor geometrice distribuite pentru a asigura o distribuție uniformă a raporturilor alungirii și
aplatizării

Sugerarea unei metode alternative a clasificării formelor

Pentru scopuri de rutină ale descrierii și comparării formei particulelor, există adesea puțin
profit în calculul factorilor de formă derivați. Forma particulelor poate fi descrisă în termenii formei
deviate din izometru din două puncte de vedere: alungire și aplatizare (i.e. prin raportul I/L și res-
pectiv prin raportul S/I). Gradele de alungire și aplatizare pot fi împărțite în cinci clase egale la
intervale de 0,2 și se aplică descrierea verbală a termenilor, așa cum este arătat în Tabelul 5 și Fig.
8. Diagramele lui Sneed & Folk (1958) și Zingg (1935) pot fi modificate pentru să afișeze această
nouă clasificare (Fig. 9). Gradele de izometrie sunt definite printr-o combinație a aplatizării și a
alungirii, și prin raportul S/L:
S/I x I/L = SI/IL = S/L

16
 Cinci clase de izometrie pot fi definite la intervale de 0,2 și proiectate în diagrame (Fig. 10A
și B). Combinând valorile alungirii și aplatizării, poate fi obținută și codată numeric o schemă de
clasificare diagramă cu 25 de diviziuni egale (Fig. 10C și D).

Tabelul 5. Terminologia clasificării sugerată pentru forma particulelor, bazată pe gradul de alungire (I/L) și
aplatizare (S/I)

Alungirea Aplatizarea

I/L Termenii clasei S/I Termenii clasei

0,0 – 0,2 5 Extrem de alungit 0,0 – 0,2 5 Extrem de aplatizat

0,2 – 0,4 4 Foarte alungit 0,2 – 0,4 4 Foarte aplatizat

0,4 – 0,6 3 Moderat alungit 0,4 – 0,6 3 Moderat aplatizat
0,6 – 0,8 2 Puțin alungit 0,6 – 0,8 2 Puțin aplatizat
0,8 – 1,0 1 Nealungit 0,8 – 1,0 1 Neaplatizat

Fig. 8. Comparator vizual generat de computer pentru estimarea alungirii și/sau aplatizării particulelor, bazat pe
schema de clasificare sugerată în Tabelul 5, utilizând exemplele: (A) un patrulater; și (B) o elipsă

17
Fig. 9. Noua clasificare a formei particulelor, bazată pe raportul alungirii (I/L) și raportul aplatizării (S/I), proiectate
pe: (A,C) diagrama Sneed & Folk; și (B, D) diagrama Zingg.

18
Fig. 10. Clasificarea adițională pentru izometrie, bazată pe raportul S/L, proiectate pe: (A) pe diagrama Sneed &
Folk; și (B) pe diagrama Zingg. Echivalentele numerice ale codurilor claselor sunt proiectate pe (C) diagrama Sneed &
Folk, și (D) diagrama Zingg. Primul număr indică gradul de alungire și al doilea număr indică gradul de aplatizare (vezi
Tabelul 5)

Această schemă simplă are avantajul că permite descrierea sistematică a particulelor, de

exemplu, 'moderat alungit, puțin aplatizat', sau 'foarte alungit, foarte aplatizat'. Este posibil de ase-
menea să se utilizeze gradul de alungire și aplatizare la împărțirea diagramelor Zingg și triunghiu-
lare în câmpuri de forme care descriu utilizând termeni mai tradiționali.
Figura 11 prezintă două asemenea diagrame de clasificare, una aplicabilă particulelor care
au muchii drepte și colțuri angulare, și alta aplicabilă particulelor care sunt sferice sau au suprafețe
parțial curbe. Deși numele descriptive și limitele prezentate în Fig. 11 sunt arbitrare, ele oferă un
cadru de lucru util.
Ca ilustrare, particulele naturale de dimensiuni ruditice și obiectele de zi cu zi menționate
mai devreme au fost clasificate pe baza rapoartelor lor de aplatizare și alungire (Tabelul 6) au fost
proiectate pe diagrame triunghiulare și Zingg modificate (Fig. 12). Ca exemplu viitor, rapoartele
echivalente de formă a 100 de forme ale particulelor din două fracțiuni dimensionale diferite a unei
probe de pietriș sunt comparate în Fig. 13. Se poate vedea clar din diagrame, și în special diagrama
Zingg modificată, că fracțiunea cu dimensiune grosieră conține mai multe particule care pot fi

19
clasificate ca 'foarte aplatizate', în timp ce fracțiunea fină conține mai multe particule 'moderat
alungite'.

Fig. 11. Terminologia formelor sugerate în acest articol, bazat pe gradele de alungire și aplatizare, proiectate în
diagrame Sneed & Folk și Zingg. De notat că terminologia diferă pentru particule angulare (A, B) și rotunjite (C, D)

20
Tabelul 6. Clasificarea formelor a 23 de particule naturale de pietriș și 13 obiecte de referință de zi cu zi bazată pe
rapoarte I/L și S/I. Alți parametrii sunt listați în Tabelul 3 și 4

Fig. 12. Clasificarea formele descrise pentru 23 de exemple de particule de pietriș și 13 obiecte de listate în Tabelul 3,
obținute prin proiectarea rapoartelor S/I și I/L pe: (A) diagrama Sneed & Folk; și (B) diagrama Zingg. Categoriile de
alungire și aplatizare sunt indicate.
21
Fig. 13. Comparare vizuală a distribuției rapoartelor S/I și I/L pentru 100 de particule în fiecare a două fracțiuni de
dimensiuni ruditice, proiectate pe diagrame Sneed & Folk și Zingg: (A, B) > fracțiunea 8,0 mm; și (C, D) fracțiunile
5,6 și 8,0 mm. Cea mai mare dispersie a datelor pentru fracțiunea > 8,0 mm este în mod clar evidentă în ambele tipuri
de diagrame.

ROTUNJIMEA ȘI ANGULARITATEA

Deși uni autori consideră angularitatea ca fiind opusul rotunjimii, alți cercetători au utilizat
acești termeni pentru a defini concepte distincte de descriere a figurii și astfel termenii sunt conside-
rați separați în textul care urmează.

Rotunjimea muchiilor și colțurilor

Majoritatea autorilor au acceptat că rotunjimea ar trebui să se refere la relativa ascuțime a

colțurilor și muchilor unei particule mai degrabă decât la gradul la care planul general al unei parti-
cole se apropie de o formă circulară (sau sfericitate în trei dimensiuni) (e.g. Wadell, 1932; Pryor,
1971; Pettijohn et al., 1972). Una din primele de a cuantifica rotunjimea unei particule sedimentare
a fost făcută de Wentworth (1919). Studiile precedente au estimat rotunjimea utilizând scări de
comparație vizuale (e.g. Mackie, 1897; Dunn, 1911). Wentworth a făcut clar distincție între ceea ce
22
se cheamă 'aplatizare' (mult mai apropiat se consideră ca izometrice) și 'rotunjime'. El a notat că ro-
tunjimea era dependentă de raza de curbură a colțurilor particulei. Toate măsurătorile propuse an-
terior de către alți autori pentru definirea rotunjimii (Tabelul 7) sunt bazate pe acest concept, deși
metodele variază în ce privește numai raza unui colț ascuțit sau a tuturor colțurilor, care sunt măsu-
rate. Raza de curbură trebuie să fie raportată la niște măsurători ale dimensiunilor particulei, și
variate metode au fost propuse din nou. Măsura sugerată de Wentworth (1919) era raportul dintre
raza de curbură al părții celei mai convexe a particulei (i.e. ascuțimea colțului) și jumătatea diame-
trului cel mai lung prin acel punct (care nu este necesar să fie egal cu L). Această metodă a fost de
asemenea adoptată de Cailleux (1947). Masura este afectată într-un anumit fel de formă particulei,
formele foarte alungite au o valoare a rotunjimii mult mai mică decât formele izometrice cu aceiași
ascuțime a colțului. Wentworth (1922b,c) mai târziu a revizuit metoda, calculând raportul dintre
razele ascuțimii colțurilor și razele medii ale particulei. Metoda a fost utilizată pe scară largă dar
există multe cazuri în care ascuțimea unui singur colț nu poate fi reprezentativă pentru granul ca un
întreg (e.g. particule fracturate). Au fost propuse variante ale metodei, care implică raportul diame-
trului curburii ascuțimii colțului și al axei intermediare a granulului (Kuenen, 1956), sau al diame-
trului celui mai mare cerc inscriptibil (Dobkins & Folk, 1970) (Tabelul 7).

Tabelul 7. Indicii de rotunjime utilizați în general

Formula Domeniul Referința Observații

Dk/LW 0 la 1 Wentworth (1919) Raportul dintre diametrului curburii

ascuțimii colțului și axa lungă a
granulului
Dk/[(L + I)/2] 0 la 1 Wentworth (1922b) Rapostul dintre diametrul curburii
ascuțimii colțului și diametrul
median al particulei
(∑ Dr/Di)/n = [(∑Di)/n]/Di 0 la 1 Wadell (1932) (prima Media rapoartelor dintre diametrul
formulă) curburii tuturor colțurilor și
diametrul cercului cel mai mare
inscriptibil
n/(∑Di/Dr) 0 la 1 Wadell (1932) (a doua Reciproca la media rapoartelor
formulă) diametrelor celor mai mari cercuri
inscriptibile și diametrele curburii
tuturor colțurilor
Dk/I 0 la 1 Kuenen (1956) Raportul dintre diametrul curburii
ascuțimii colțului și axa intermediară
a granulului
Dk/Di 0 la 1 Dobkins & Folk (1970) Raportul dintre diametrul curbura
ascuțimii colțului și diametrul celui
mai mare cerc inscriptibil
Notații care au fost standardizate pentru a fi mai ușor de comparat:
Dr este diametrul curburii a oricărui colț
Dk este diametrul curburii ascuțimii colțului
Di este diametrul celui mai mare cerc inscriptibil
n este numărul de colțuri, inclusiv cele care au diametrele zero
LW diametrul cel mai mare din colțul ascuțit
L este lungimea granulului, în proiecție plană
I este lățimea particulei, în proiecție plană

Wadell (1932) definește colțul ca „orice astfel de parte din conturul unei suprafețe care are o
rază a curburii egală sau mai mică decât raza curburii cercului maxim inscriptibil al acestei suprafe-
țe”, și a concluzionat că gradul maxim de rotunjime au fost atins când raza de curbură a colțurilor
egalează raza cercului maxim inscriptibil. Prin urmare o sferă are un grad maxim de rotunjime dar,
utilizând definiția lui Wadell, un cilindru terminat la fiecare capăt cu o semisferă poate avea de ase-
menea rotunjimea maximă. În schimb, un dodecaedru (care se apropie cel mai mult de o sferă) are
zero rotunjimea deoarece toate fețele se întâlnesc în unghi. Wadell (1932, 1933, 1935) propune ca
media curburii colțurilor ar trebui calculată prin măsurarea razelor tuturor colțurilor pe proiecția
23
conturului unei particule, mai curând decât ascuțimea colțului (Fig. 14A), Wadell a făcut măsură-
torile pe imagini cu o cameră clară mărite la o dimensiune standard de 7 cm. Razele de curbură
pentru fiecare colț și maximul cercului înscris era măsurat utilizând un cerc transparent la scară
plasat peste desen. Wadell propune două formule ușor diferite pentru calculul Gradului de
Rotunjime, Pd, specificate în Tabelul 7. Prima formulă a fost mult frecvent utilizată de către ceilalți
cercetători mai târziu, deși Wadell (1935) însuși prefera a doua formulă din cauză producea mai
puține valori mici pentru particule cu o gama largă de valori ale rotunjimii pentru colțurile
individuale.

Fig. 14. Diagrame ilustrând măsurătorile făcute pentru determinarea a: (A) particule rotunjite (Wadell, 1932); (B)
angularitatea (Lees, 1964a); (C) circularitatea (Riley, 1941); și (D) neregularitatea (această lucrare). Vezi textul pentru
explicații. Aceleași particule sunt de asemenea ilustrate în Fig. 1

Metoda lui Wadell pentru determinarea rotunjimi colțurilor este foarte consumatoare de
timp și este frecvent cuprinde ambiguități referitoare la numere, locație și dimensiunea cercurilor
care ar trebui să fie așezate la colțurile ale profilului proiecției granulei. O problemă particulară
apare cu colțurile foarte ascuțite. Pe granulele mai mari de 7 cm, Wadell (1935) înregistrează o rază
de 0,5 mm pentru toate colțurile prea mici pentru a fi măsurate. În teorie, unghiurilor perfecte ar
trebui atribuită o valoare zero, și luate în considerație în valoarea lui n, în caz contrar figura nu
poate avea o rotunjime zero.

24
 Valorile rotunjimii pentru cele 23 de particule ruditice listate în Tabelul 3 au fost calculate
din imagini fotografice digitale. Fiecare particulă a fost fixată pe loc utilizând BluTack și fotogra-
fiată de la o distanță standard pe fiecare din cele trei orientări ortogonale alese pentru expunerea la
cameră a dimensiunilor L x I, L x S și I x S. Imaginile digitale au fost transferate pe un PC și făcute
măsurătorile razelor cercurilor inscriptibile utilizând software-ul de procesare al imaginilor Nikon
EclipseNet. Tabelul 8 rezumă valorile rotunjimii, și arată că formulele lui Wentworth (1919, 1922b)
dau valorile cele mai mici estimate ale rotunjimii, în timp ce măsurătorile după Wadell (1935) pre-
zintă cele mai mari estimări. Măsurătorile după Kuenen (1956) și Dobkins & Folk (1970) prezintă
valori care sunt intermediare între cele obținute utilizând formulele lui Wentworth și Wadell.

Tabelul 8. Indicii de rotunjime pentru 23 de particule ruditice listate în Tabelul 3. Formulele sunt date în Tabelul 7

Deși procesarea imaginilor computerizate a accelerat procesul de măsurare imaginilor parti-

culelor, procesul de definire al 'colțurilor' este încă ambiguu, și rămâne dificultatea obținerii proiec-
ților granulare în trei orientări (Kuo et al., 1996). Din cauza naturii măsurătorilor directe de natură
consumatoare de timp, mulți cercetători au preferat să compare profilele granulelor observate cu un
comparator vizual. Primul comparator utilizat pe scară largă a fost conceput de Russell & Taylor
(1937) care separă probele de nisip din Mississippi Valley în șase clase și determină rotunjimea a 50
de granule din fiecare fracțiune dimensională utilizând metoda lui Wadell (1932) (probabil, deși nu
cu siguranță, utilizează această a doua formulă). Granulele au fost plasate în cinci clase descriptive
definite prin variația valorilor rotunjimii a lui Wadell (Tabelul 9). Deși se bazează empiric, scara lui
Russell & Taylor este aproximativ geometrică, reflectând de fapt că ochiul poate mult mai ușor să
distingă gradele de rotunjime când valorile rotunjimii sunt mici (i.e. când sunt implicate colțurile
ascuțite relativ mici). Fotografiile granulelor reprezentative pentru fiecare clasă de rotunjime au fost
pregătite pentru ca alți cercetători să estimeze gradele de rotunjime prin comparare vizuală. Petti-
john (1949) modifică schema prin schimbarea claselor printr-un scară geometrică exactă (logaritm
în bază 0,6), deși valorile au fost rotunjite pentru a ușura memorarea (Tabelul 9). Spre deosebire de
Russell & Taylor (1937), Pettijohn utilizează conturul particulelor și nu fotografii pentru compara-
ție, și lipsa de informații tridimensionale poate face compararea mai dificilă. Krumbein (1941) de
asemenea a făcut un comparator vizual utilizând imaginile contururilor ale particulelor pentru care
rotunjimea a fost determinată utilizând metoda Wadell. Contururile pentru particule în nouă clase de
rotunjime care limitează la 0,1 intervalele care au fost incluse în comparator, dar a fost prevăzut cu
25
 termenii descriptivi non-verbali. Din cauza unui număr mare de clase și apropierea valorilor mari
ale rotunjimii din clase, este de multe ori dificil la care clasă atribui o particulă.

Tabelul 9. Schemele de clasificare alternative, bazate pe metoda de măsurare a lui Wadell (1932)
Russell &Taylor (1937) Pettijohn (1949) Powers (1953) Acest articol

Limitele Media Limitele Media Limitele Media Limitele Media

clasei aritmetică clasei geometrică clasei geometrică clasei geometrică

Foarte angular ‒ ‒ ‒ ‒ 0,12-0,17 0,14 ‒

Angular 0,00-0,15 0,075 0,00-0,15 0,125 0,17-0,25 0,21 0,00-0,13 0,09

Subangular 0,15-0,30 0,225 0,15-0,25 0,200 0,25-0,35 0,30 0,13-0,25 0,18

Subrotunjit 0,30-0,50 0,400 0,25-0,40 0,315 0,35-0,49 0,41 0,25-0,50 0,35

Rotunjit 0,50-0,70 0,600 0,40-0,60 0,500 0,49-0,70 0,59 0,50-1,00 0,71

Foarte rotunjit 0,70-1,00 0,850 0,60-1,00 0,800 0,70-1,00 0,84 ‒

Probabil cel mai utilizat comparator vizual a fost dezvoltat de Powers (1953). Powers a mo-
dificat clasificarea lui Pettijohn (1949) prin utilizarea unei scări logaritmice în bază 0,7, și a intro-
dus o clasă adițională 'foarte angular' la creșterea rezoluției pentru valorile mici ale rotunjimii (Ta-
belul 9). Powers a specificat de asemenea o limită dimesională inferioară a clasei pentru această
categorie la 0,12, așa cum a crezut că rotunjimea nu mai poate fi diferențiată sub 0,12 exceptând
pentru minerale cristaline. Comparatorul lui Powers conține fotografii ale modelelor de particule de
mâl care au micșorat mediile geometrice ale intervalelor claselor de rotunjime, pentru fiecare două
clase de 'sfericitate' (sau, mai potrivit, izometric). Pettijohn et al. (1972) reproduce comparatorul
imagistic lui Powers ca diagrame liniare albe și negre pentru a accentua detaliile suprafețelor tridi-
mensionale și a face comparțiile mai ușoare.
Acest sistem a fost aplicat pe scară largă, în special la granulele nisipoase, pentru mai mult
de jumătate de secol. Cu toate acestea, poate fi dificil de a decide cărei clase de rotunjime îi atribu-
im o anumită particulă, în special pentru valorile rotunjimii ridicate și scăzute, rezultând o variație
potențial importantă a operatorului (Folk, 1955). Benn & Ballantyne (1994) sugerează criterii des-
criptive pentru a distinge șase clase bazate pe gradul de alterare vizibilă pe muchiile și fețele granu-
lelor, dar diferențele între nivelele de rotunjime ridicate este încă dificil de făcut. În experiența auto-
rilor, repetabilitatea mai bună a rezultatelor poate fi obținută dacă se utilizează patru clase de 'rotun-
jime', numite angular, subangular, subrotunjit și rotunjit. Un nou sistem de clasificare al rotunjimii
este propus aici care definește limitele acestor patru clase utilizând o scară logaritmică în bază 0,5
(Tabelul 9). Acest sistem este de preferat scării logaritmice în bază 0,7 utilizat de Powers (1953)
deoarece studiile cu multipli operatori indică că se echivalează mai bine percepțiile vizuale ale celor
patru clase de rotunjime. Limitele claselor sunt, de fapt, relativ similare cu acelea din clasificarea
originală empirică propusă de Russel & Taylor (1937), deși categoria lor foarte rotunjite este omisă.
Utilizând această schemă un comparator generat de computer cu imagini bidimensionale a fost con-
ceput atât pentru particule regulate cât și neregulate (Fig. 15). Profilele granulelor pot fi rapid com-
parate cu cel mai adecvat comparator, fie pe teren sau fie în laborator.

26
Fig. 15. Comparator vizual generat de computer pentru estimarea rotunjimii particulelor, bazat pe schema de
clasificare sugerată în Tabelul 9, utilizând ca exemplu (A) o stea în opt colțuri; și (B) un pătrat. Rotunjimea este
calculată utilizând prima metodă sugerată de Wadell (1932).

Angularitatea

Deși termenul de 'angularitate' este adesea văzut pur și simplu ca opusul rotunjimii, Lees
(1964a,b) consideră a fi un concept diferit care combină relația de angularitate dintre planurile care
limitează un colț, și distanța colțului față de centrul particulei, definit prin cel mai mare cerc inscrip-
tibil (Fig. 14B). Lees propune o măsură, denumită Grad de Angularitate, Ai, pentru orice colț, cal-
culată cu formula:

Ai = (180° - a) (x/r)

unde a este unghiul măsurat planele ce delimitează colțul, x este distanța față de vârful colțului din
centrul celui mai mare cerc inscriptibil, și r este raza celui mai mare cerc inscriptibil. Totalul grade-
lor de angularitate a granulului (A) este dat de suma valorilor pentru toate colțurile măsurate în trei
plane ortogonale, cu valori variind de la 0 până la > 1500. Metoda de calcul este destul de mare
consumatoare de timp și necesită extrapolarea subiectivă în spațiu a planelor ce delimitează colțu-
rile rotunjite. Lees recunoaște natura consumatoare de timp a metodei sale și concepe un compa-
27
rator vizual (Lees, 1964a). Din păcate, o distincție vizuală între numeroasele clase de angularitate
este dificil de făcut (în special între cele opt categorii de angularitate scăzută), și conceptul de
angularitate al particulei este puternic influențat de forma particulei în general (i.e. numărul și
magnitudinea relativă a proiecțiilor granulare).
Sukumaran & Ashmawy (2001) propun doi noi parametrii, care au fost denumiți factorul de
formă și factorul de angularitate, bazându-se pe analiza conturului granulelor utilizând un analizor
de imagine Leica Quantimet. Proietarea 'adevăratului' contur al fiecărei particule era în primul rând
aproximată prin desenarea de segmente de dreaptă în jurul perimetrului particulei. Fiecare segment
de dreaptă unește două puncte pe perimetrul la fiecare 40 de unghiuri egal distanțate din centrul gra-
nulului. Unghiul fiecărui segment de dreaptă era comparat apoi cu cel a unui segment între punctele
echivalente de pe un cerc ideal, diferența dintre cele două fiind denumită ca o distorsiune unghiula-
ră. Factorul de formă era definit ca abaterea conturului global al unei particule de la un cerc. Având
în vedere că distorsiunea unghiulară poate fi atât pozitivă cât și negativă, suma valorilor este un in-
dicator al relativei abateri de la figura circulară. Factorul de angularitate era definit în termenii ai
numărului și ascuțimii colțurilor (pe aproximarea poligonului incriptibil). Angularitatea fiecărui colț
era definită ca diferența dintre 180° și măsurarea unghiului intern al colțului. Suma pătratelor dife-
rențelor a fost apoi utilizată cu scopul de a mări influența colțurilor ascuțite. După normalizare, va-
lorile factorului de angularitate sunt cuprinse în intervalul 0 pentru un cerc până la > 107 pentru par-
ticule foarte neregulate. Metoda se referă la a fi foarte repetabilă pe același contur al granulei, și
măsura incorporează alte aspecte ale figurii în plus față de 'rotunjimea colțurilor' în sensul lui Wa-
dell (1932). De exemplu, elipse 2:1, 3:1 și 4:1, care nu au colțuri, au valorile factorului de angulari-
tate de respectiv 4, 11 și 29. Numărul de de raze selectate pentru a defini segmentele și angularitatea
trebuie să nu fie fixate la 40, dar pot fi variat în raport cu gradul de neregularitate al particulei consi-
derate. Deși asemenea metode de analiză a imaginii ale caracteristicilor figurii pot fi realizate relativ
rapid pe particule de nisipuri și pietrișuri fine în condiții de laborator, ele sunt în mod clar imprati-
cabile pe teren și dificil de realizat în laborator pe particule de pietriș grosier dacă nu au fost mai
întâi fotografiate.

SFERICITATEA

Sfericitatea este un aspect al figurii care este frecvent confundat cu forma și rotunjimea.
Krumbein (1941), de exemplu, descrie formele izometrice (unde L = I = S) ca fiind sferice. Câțiva
din factorii discutați mai devreme au fost de asemenea a fi aproximări ale sfericității (așa cum sunt
indexul sfericității a lui Krumbein și sfericitatea proiecției maxime a lui Sneed & Folk), chiar dacă
acestea nu sunt în stare să facă distincție între cuburi și sfere. Întrucât formele izometrice trebuie să
fie numai echidimensionale în trei dimensiuni, o adevărată sferă este echidimensională în toate di-
mensiunile. Astfel, un cub și un dodecaedru regulat (12 fețe) au de asemenea izometrie, dar dode-
caedrul este mai sferic. Acest exemplu de asemenea servește la demonstrarea că sfericitatea este
diferită de rotunjime, deși conceptele sunt legate între ele. Un dodecaedru regulat are un grad de
sfericitate ridicat dar are o rotunjime zero din cauză că fețele se întâlnesc în unghi. O sferă adevăra-
tă este o formă curbă în trei dimensiuni cu o rază de curbură constantă în toate orientările, și poate
de asemenea să fie considerată a fi perfect rotundă. Gradul de sfericitate adevărată pot numai cuan-
tificate exact prin comparare ariei suprafeței a unei particule cu cea a unei sfere cu un volum egal
(Wadell, 1932; Wentworth, 1933). Această măsurare a sfericității are valoarea 1,00 pentru o sferă
perfectă, 0,91 pentru un dodecaedru regulat și 0,81 pentru un cub. Cu toate acestea, aria suprafeței
este de multe ori dificil de măsurat pe granule naturale, și volumul este dificil de determinat cu
acuratețe pentru particule mici. În consecință, câteva metode alternative de estimare a sfericității au
fost pro-puse bazate pe măsurătorile proiecției particulei în două dimensiuni, o proprietate denumită
mult mai corect circularitate. Formulele cele mai comune utilizate în determinarea circularității
sunt listate în Tabelul 10.

28
Tabelul 10. Factorii circularității cei mai utilizați
Formula Domeniul Referința Observații

4A/π(L)2 0 la 1 Pentland (1927) Raportul ariei granulului și aria cercului cu un

diametru egal cu cel mai mare diametru al granulului.

4πA/P2 0 la 1 Cox (1927) Raportul ariei granulului și aria cercului cu același

perimetru. Cox a numit aceasta 'rotunjime'
4A/π(Dc)2 0 la 1 Tickell (1931) Raportul ariei granulului și aria celui mai mic cerc
circumscris. Tickell a denumit aceasta 'rotunjime'
c/C = √ 4πA/P2 0 la 1 Wadell (1933) Raportul perimetrului unui cerc care are aceiași arie ca
granulul și perimetrul actual al granulului. Rădăcina
pătrată a formulei lui Cox (1927)
dc/Dc = √ 4A/π(Dc)2 0 la 1 Wadell (1935) Raportul diametrului unui cerc care are aceiași arie cu
a granulului și diametrul celui mai mic cerc
circumscris. Formula este dată de Wadell (1933) dar
într-o formă diferită
√ Di/Dc 0 la 1 Riley (1941) Rădăcina pătrată a raportului diametrului celui mai
mare cerc inscriptibil și a celui mai mic cerc
circumscris. Riley a numit-o 'sfericitatea cercului
inscriptibil'
P2/A 4π la ∞ Janoo (1998) Raportul general al perimetrului și ariei
Notificațiile au fost standardizate pentru o mai ușoară comparație:
P este perimetrul particulei
A este aria particulei
Di diametrul celui mai mare cerc inscriptibil
Dc diametrul celui mai mic cerc circumscris

Cox (1927) a dezvoltat una din primele metode de estimare a sfericității utilizând imagini
proiectate ale granulelor văzute în două dimensiuni. Cox compară aria particulei cu cea a unui cerc
care același perimetru. Pentland (1927) utilizează o metodă ușor diferită, comparând suprafața parti-
culei și aceea a unui cerc cu aceiași diametru. Amândoi cercetătorii consideră aceasta ca fiind o mă-
sură a rotunjimii dar, așa cum s-a menționat mai sus, ele sunt mai corect măsuri de circularitate.
Wadell (1933) propune ca măsură un grad de circularitate, ø, bazat pe raportul dintre perimetrul
unui cerc cu aceiași suprafață ca particula și perimetrul măsurat al particulei. Tickell (1931)
propune o metodă similară, bazată pe raportul dintre suprafața granulului și a aceea a celui mai mic
cerc circumscris. Wadell (1933, 1935) a sugerat o formulă similară, bazată pe raportul dintre
diametrul unui cerc cu aceiași suprafață ca și particula și diametrul celui mai mic cerc inscriptibil, o
măsură definită de el ca fiind sfericitatea proiecției. O măsură simplă viitoare, denumită sfericitatea
cercului inscriptibil, 0, de către Riley (1941), este rădăcina pătrată a raportului dintre cel mai mare
cerc inscriptibil și diametrul celui mai mic cerc circumscris (Fig, 14C). Această măsură este simplă
și rapidă pentru determinarea în două dimensiuni pe baza conturului proiecției granulei și a fost larg
utilizată în studiile sedimentologice. În multe studii recente de analiză a imaginilor, raportul P2/A a
fost larg utilizat ca o simplu indice al circularității particulei (e.g. Janoo, 1998). Intervalul de valori
ale indicelui se întinde de la 12,568 pentru un cerc perfect până la infinit, deși cele mai multe
particule sedimentare naturale au valori cuprinse între 12,6 și cca. 30.
Rittenhouse (1943) publică un comparator vizual bidimensional conținând imagini de contu-
ruri standard pentru granule cu diferite valori calculate pentru sfericitatea proiecției Wadell, . Cu
toate acestea, comparatorul conține un mare număr de contururi granulare și este destul de dificil de
utilizat cu coerență.
Toate aceste metode sunt dezvoltate în primul rând pentru aplicații la granulele de dimen-
siuni arenitice sau particule ruditice văzute ca proiecții de conture bidimensionale sau siluete; cu
toate acestea, ele pot fi aplicate în trei dimensiuni dacă particulele sunt văzute, fotografiate și mă-
surate în trei direcții ortogonale. Particulele ruditice pot fi fixate înainte de fotografiere, și descrise
așa cum s-a arătat mai sus. Particulele arenitice pot fi fixate într-o distribuție diagonală pe un disc
de carbon adeziv atașat la un capăt al microscopului de scanare electronic de aluminiu (SEM). Parti-
29
culele pot fi apoi fotografiate în trei direcții utilizând un microscop binocular și sistemul de captură
al imaginii înainte de examinarea texturii suprafeței la o mărire ridicată a SEM. O medie a măsură-
torilor circularității a fost făcută în trei orientări care pot fi apoi utilizate ca variabilă măsurată pen-
tru 'sfericitate'. Tabelul 11 prezintă valorile medii de circularitate obținute din măsurătorile în trei
orientări făcute pe 23 exemple de particule ruditice listate în Tabelul 3, și calculate utilizând fiecare
din formulele de circularitate listate în Tabelul 10. Baza măsurătorilor a fost obținută utilizând ima-
gini fotografice digitale și softwere-ul de procesare a imaginii Nikon EclipseNET. Rezultatele ne
arată că, pentru particule regulate cu câteva suprafețe proiectate, metodele lui Pentland (1927) și
Tickell (1931) produc constant valori scăzute ale 'sfericității'. Metoda lui Wadell (1933) produce
valorile cele mai ridicate, în timp ce metoda lui Cox (1927), care este pătratul formulei lui Wadell,
produce valori ușor mai scăzute. Măsurătorile lui Wadell (1935) și Riley (1941) sunt intermediare și
produc rezultate foarte asemănătoare. Aceste tendințe coboară abrupt pentru cele extrem de neregu-
late particule. Din cauza relativei simplități și rapidei măsurări, și similitudinii cu metoda lui Wadell
(1935), care compară suprafața și perimetrul particulei cu cele ale unui cerc adevărat, metoda lui
Riley (1941) este considerată cea mai bună de utilizat.

Tabelul 11. Mediile măsurătorilor făcute pe trei orientări pentru 23 de particule ruditice listate în Tabelul 3.
Formulele sunt date în Tabelul 10

Utilizând măsurătorile lui Riley (1941), o nouă schemă de clasificare a fost dezvoltată cu
cinci clase (Tabelul 12). Limitele sunt definite astfel că elipse cu lungimi și lățimi variabile sunt dis-
tribuite uniform de-a lungul unui interval de valorii ale circularității (Fig. 16). Clasificarea este egal
aplicabilă la poligoane, deși trebuie notat că poligoanele izometrice vor avea diferite valori ale cir-
cularității maxime (de exemplu 0,84 pentru pătrat, Fig. 16A). Dacă se măsoară în trei dimensiuni,
valoarea medie va oferi o estimare a circularității tridimensionale, care poate fi utilizată ca variabilă
pentru sfericitatea particulelor.

30
Tabelul 12. Schema de clasificare pentru circularitatea particulelor (când sunt utilizate în două dimensiuni) sau
pentru sfericitatea particulelor (când sunt aplicate în trei dimensiuni), măsurarea s-a realizat utilizând metoda lui Riley
(1941)
Limitele clasei Media geometrică

Circularitate/sfericitate foarte ridicată 0,894 – 1,000 0,949

Circularitate/sfericitate ridicată 0,775 – 0,894 0,837

Circularitate/sfericitate moderată 0,632 – 0,775 0,707

Circularitate/sfericitate scăzută 0,447 – 0,632 0,548

Circularitate/sfericitate foarte scăzută 0,000 – 0,447 0,316

NEREGULARITATEA

O combinație a măsurătorilor formelor, sfericității și rotunjimii este de multe ori suficientă

să caracterizezi cele mai multe figuri regulate ale particulelor. În acest context, termenul de 'regulat'
este utilizat pentru a descrie figurile cu laturi drepte sau cele care au un contur curb continuu, în
două sau trei dimensiuni. Acolo unde o particulă prezintă adâncituri semnificative (concavități) și
protuberanțe (convexități) pe suprafața ei, poate fi descrisă ca neregulată. Multe particule naturale
de pietriș și nisip pot fi vag descrise ca 'noduroasă', cu suprafața caracterizată de protuberanțe și
adâncituri care pot fi rotunde, angulare sau un amestec între acestea două. Particulele de chert, de
exemplu, de multe ori arată această caracteristică (e.g. particulele V și W în Tabelul 3 și Fig. 5).
Fragmentele ruditice coraligene sau de alte roci biogene carbonatice de asemenea de multe ori pre-
zintă figuri neregulate (particulele L și M, tabelul 3, Fig. 5), la fel ca și particulele de materie orga-
nică silicifiată (material lemnos, pelete fecale, dinți și fragmente de oase) și unele glauconite sau
alte petele de mâl.
Pentru a reflecta acest atribut, o metodă de măsurare a particulelor neregulate a fost dezvol-
tată și care cuatifică numărul și mărimea suprafeței protuberanțelor și adânciturilor vizibile într-o
imagine în două dimensiuni a unui granul relativ la adâncimea concavităților (măsurate din centrul
celui mai mare cerc inscriptibil) și lungimea protuberanțelor (măsurată de la înfășurătoarea conve-
xă, care este linia celei mai scurte distanțe care unește protuberanța maximă a conturului unei par-
ticule, așa cum este ilustrat în Fig. 14 D). Un indice al neregularității, I, poate fi calculat așa cum
urmează:

I(2D) = ∑ (y – x)/y

unde x este distanța din centrul celui mai mare cerc inscriptibil la punctul cel mai apropiat de orice
concavitate, și y este distanța din centrul celui mai mare cresc inscriptibil la înfășurătoarea convexă,
măsurată în aceiași direcție ca și x. Gradul total al profilului neregulat este indicat de suma valorilor
pentru toate concavitățile măsurate în planul proiecției. Unde distanța la înfășurătoarea convexă este
dificil de măsurat, y poate fi calculat prin măsurarea distanței la protuberanțele adiacente oricărei
concavități:

y = (a cosA + b cosB)/2

unde a și b sunt distanțele din centru celui mai mare cerc inscriptibil la vârful protuberanței la fieca-
re latură a concavității, și A și B sunt unghiurile dintre a și x, și respectiv b și x.
În unele circumstanțe poate fi suficient a face măsurători pe un singur plan de proiecție, dar
o măsurătoare a neregularității în trei dimensiuni, I(3D), poate fi obținută din trei orientări ortogona-
31
le. Valorile ale lui I(3D) sunt în intervalul de la 0,0 până la > 20,0 pentru figurile particulelor extrem
de neregulate. Multe din particulele sedimentare naturale au valori în intervalul 0 la 1,0. Valorile
pentru 23 de exemple de particule ruditice listate în Tabelul 3, calculate din măsurători din nou fă-

32
Fig. 16. Comparator vizual generat de computer pentru estimarea circularității (în două dimensiuni) și sfericității (în
trei dimensiuni) particulelor, bazate pe schema de clasificare sugerată în Tabelul 12. Circularitatea este calculată
utilizând metoda sugerată de Riley (1941). Trei exemple de figuri sunt prezentate: (A) rectangular, (B) octogonal, și (C)
elipsă, care au circularități maxime de 0,841, 0,961 și respectiv 1,000
cute pe fotografii digitale utilizând softwere-ul Nikon EclipseNET, sunt prezentate în Tabelul 13.

Tabelul 13. Neregularitatea măsurată pentru 23 de particule ruditice listate în Tabelul 3

Ca și în cazul sfericității, un simplu sistem de clasificare poate fi utilizat pentru a caracteri-

za gradul de neregularitate, cu cinci clase (Tabelul 14). Comparatorul vizual din Fig. 17 ilustrează
că neregularitățile cresc atât cu numărul de protuberanțe cât și cu adâncimea concavităților. În timp
ce multe din particulele din Tabelul 13 sunt regulate (cu valorile I(3D) egale cu 0), valorile > 1,0 sunt
obținute pentru particule de chert noduroase și valori mai mari de 7,47 pentru corali ramificați.

Tabelul 14. Schema de clasificare sugerată pentru particule neregulate, I(2D) (vezi textul pentru formulă)
Limitele clasei Media geometrică

Extrem de neregulat > 2,0 ‒

Foarte neregulat 1,0 – 2,0 1,414

Moderat de neregulat 0,5 – 1,0 0,707

Puțin neregulat 0,0 – 0,5 0,250

Perfect regulat 0,0 ‒

33
Fig. 17. Comparator vizual generat de computer pentru estimarea neregularității particulelor, bazat pe schema de
clasificare sugerată în Tabelul 14, utilizând ca exemple: (A) stea în patru colțuri; (B) stea în opt colțuri; și (C) stea în
șaisprezece conțuri
34