Sedimente aluviale – J.

Collinson (1996)

3.3.8. Conuri aluviale

Conurile aluviale sunt localizate în areale cu sedimentare relativ mare în aval de punctele
unde curenții limitați lateral se extind. Delimitarea este de obicei dată de văii înguste și cheii tăiate
într-un areal cu relief înalt. Expansiunea este în mod obișnuit pe fundul unei văii joase sau a unei
câmpii costieră. Cauzele expansiuni curentului a reducerii adâncimii și vitezei cu consecințe
pierderii competenței ceea ce duce la depunerea sedimentelor. În multe, dar nu în toate cazurile,
linia schimbărilor topografice care este aproape de traseul unei zone de falie activă.
Conurile aluviale diferă foarte mult pe o scară largă care au de la raze de câțiva metri până la
conuri enorme extinzându-se peste 100 km. Ele de asemenea diferă în termenii proceselor lor
active. Atât scara cât și procesele reflectă o combinație a litologiei ariei sursă, dimensiunii bazinului
hidrografic și climatului, în special așa cum este exprimată în modelul de sedimentare.
Conurile tipice aproximează segmente de con, în mod obișnuit cu canale radiare din apex. În
cazurile când un con este format într-o vale, o morfologie radiară adevărată poate fi redusă de
pereții de vale sau terase laterale (de exemplu Boothroyd, 1972; Boothroyd & Ashley, 1973). Unde
câteva bazine hidrografice debușează de-a lungul unui abrupt, conurile laterale adiacente se unesc
pentru a forma o rampă continuă, o „bajada”.
Gradientul celor mai multor conuri descrește în josul pantei pentru a forma un profil radial
cu concavitatea în sus. Cu toate acestea, în detaliu, multe conuri dezvăluie un profil care conține o
serie de segmente rectilini mai degrabă decât o curbă lină. Aceste segmente sunt legate de incizarea
părții superioare a conului de către canalul de alimentare. Deoarece gradul de incizare a conului
superior variază în timp, punctul la care curentul se extinde lateral, punctul de intersecție (Fig. 3.28)
(Hooke, 1967), se schimbă în sus și jos pe suprafața conului. Pe conurile mici, în timpul unui eve-
niment major de inundație, depunerea poate avea loc la partea superioară a suprafeței conului când
punctul de intersecție este aproape de apexul conului (Fig. 3.29). Așa că depunerea descrește, inci-
zarea conului superior și depozitarea se deplasează în jos pe con, parțial reprelucrând depozitele ale
maximului inundației anterioare (cf. Blair, 1987a). Pe conurile mari și pe o lungă scală a timpului, o
tranziție similară poate urmări o fază de ridicare tectonică în aria sursă (cf. Harvey, 1987).

Figura 3.28 Profilul radial al unui con aluvial arătând poziția punctului de intersecție (după Hooke, 1967)

Procesele prin care sedimentele sunt transportate și depozitate pe conuri variază de la debris-
flow-uri până la curgeri torențiale susținute. Două clase principale de conuri sunt recunoscute pe
baza proceselor dominante; conuri de curgeri gravitaționale (semi-aride) și conuri fluviatile
(umede). Termenii în paranteze sunt în mod obișnuit utilizați dar ei pot induce în eroare pentru că
procesele nu sunt pur și simplu echivalente cu climatele. Unele cuvinte privesc termenul „con
aluvial” ca aplicabil numai la conurile mici, caracterizate de gradienți înalți, dominate de curgeri
gravitaționale de sedimente, „conurile de curgeri gravitaționale” considerate în acest caz (Blair &
McPherson, 1994). O astfel de utilizare se pare inutil restrictivă chiar dacă acestea pot fi divizări
„naturale” în distribuția parametrilor așa cum sunt raza și gradientul între diverse tipuri.

1
 O viitoare clasă de conuri care nu sunt conforme cu generalizările de mai sus sunt „conurile
terminale”. Acestea arată o dependență mai mică de o sursă punctiformă și discontinuitate topogra-
fică și rezultă dintr-o interacțiune a debușării râului și climat și hidrologia anumitor medii semi-ari-
de.

Figura 3.29 Harta unui con aluvial mic dezvoltat pe rudite grosiere ca rezultat al unui eveniment de inundație
torențială. Granulometria diminuându-se rapid spre partea inferioară. Toate dar depozitele foarte grosiere au
stratificație orizontală (după Blair, 1987a).

CONURI DE CURGERI GRAVITAȚIONALE

Conurile de curgeri gravitaționale sunt conuri clasice mici și medii care în mod obișnuit se
dezvoltă pe marginile unot bazine active tectonic și care sunt bine expuse în medii aride. Cu toate
acestea, ele pot apărea și în climate mai umede, în special acolo unde ploile torențiale foarte
puternice au o caracteristică recurentă și unde există material fin-granular abundent în aria sursă.
Terenurile vulcanice cu material piroclastic abundent sunt în special capabile să genereze debris-
flow-uri (de exemplu Vessell & Davies, 1981) (Sect. 12.4.4). În mediile semi-aride, debris-flow-
urile sunt generate de rare dar intense furtumi torențiale care spală acumulările de debrite din
bazinele hidrografice ale văilor și canioanelor. Debris-flow-urile rezultate pot fi coezive și necoezi-
ve, depinzând de conținutul de sedimente fin-granulare. Sub punctul de intersecție, curenții decele-
rează pe suprafața conului și depun în lobi alungiți așa că a rezultat curenți activi pe suprafața
lobului limitând în levee debrisurile „înghețate”. Lobii se pot extinde pe mai mulți kilometri pe
conurile mari, cu forma curbei descendente ascuțită (Sharp & Nobles, 1953; Hubert & Filipov,
1989; Beaty, 1990). Unitățile de debris-flow sunt de obicei mai mari de 2 m grosime cu fabricuri
matrix-supported și claste foarte mari care „plutesc”, dintre care unele pot ieși în afara topului
suprafeței. Unele debris-flow-uri prezintă o granoclasare inversă în partea lor inferioară ca un
rezultat a unei forfecări intense în acea zonă.
Cu toate că debris-flow-urile sunt importanți agenți pe conurile de acest tip, ele nu sunt
numai procese depoziționale. Când evenimentele de curgere dispar, curgeri reziduale torențiale
persistă la suprafața superioară a depozitelor de debris-flow pe care apoi le reprelucrează. Frac-
țiunile fine sunt împrăștiate în afară și clastele mai mari se concendrează pe suprafeșele curățate.
2
Când nisipul este abundent, procesele de curgere produc ondulații și dune. Un debris-flow major
poate fi urmat pe un interval în timpul căruia mici debirsuri libere sunt disponibile în bazinul
hidrografic, în pofida inundațiilor recurente. Procesele de curgere și pânză torențială sunt dominante
pe suprafața conului (Beaty, 1990).
Pânzele totențiale transportă sedimente atât în suspensie cât și ca sarcină de fund, și pe
multe conuri ele pierd volume la partea inferioară a conului prin infiltrarea apei (Rahn, 1967).
Pânzele rezultate și lobii sunt de obicei dominate de sedimente laminate cu mici eroziuni, laminații
oblice și stratificații oblice. Când infiltrația este rapidă și sarcina sedimentară este deficitară în
material fin-granular, pot rezulta lobi discreți de pietrișuri cu structură clast-supported, care se mai
numesc depozite de pietrișuri lobate (Hooke, 1967). Astfel de lobi de obicei au fost definiți clar pe
marginile din aval și tind să se dezvolte în timpul de început, în stadiile de apă limpede ale unui
eveniment de inundație (Wasson, 1974).
Depunerea pe conurile de curgeri gravitaționale este intermitentă ca un rezultat al proceselor
episodice și de natură localizată, și de obicei incizează partea superioară a conului. Ca un rezultat,
largi areale ale conurilor sunt lipsite de sedimente pentru perioade lungi în timpul cărora in situ pot
avea loc alterări (de exemplu Denny, 1967). Acestea de obicei determină pedogeneză și se dezvoltă
pigmenți roșii de hematit prin alterarea mineralelor fero-magneziene și prin infiltrarea produselor de
alterare (T.R.Walker, Waugh & Crone, 1978). Dezvoltarea solului variază în funcție de gradul de
incizare și de poziția de pe suprafața conului (Fig. 3.30) (V.P.Wright & Alonso Zarza, 1990). Pe
conurile fără incizare, solurile cel mai puțin mature apar la partea superioară a conului unde ratele
de depunere sunt mari. Pe conurile incizate, arealele adiacente canalului mai sus de punctul de
intersecție sunt de natură să prezinte solurile cele mai mature. În plus, deflația vântului împrăștie și
redistribuie sedimentel cu dezvoltarea dunelor eoliene pe suprafața unor conuri.

Figura 3.30 Model pentru distribuția paleosolurilor în contrast cu maturitatea asociată cu conurile aluviale supuse la
diferite grade de incizare și controale de timp îndelungat diferite (după V.P.Wright & Aloso Zarza, 1990)

CONURI FLUVIALE

Acestea sunt în general mai mari decât conurile de curgeri gravitaționale și se caracterizează
prin migrarea permanentă sau intermitentă a unui curent canalizat. Deplasarea canalului este în
mare parte aleatorie, legată de formarea crevaselor și dezvoltarea barelor de canal (de exemplu
Knight, 1975). Atuunci când materialul grosier este disponibil, ca în cazul conurilor erozionale
glaciare (Sect.14.4.4), există de asemenea de obicei o schimbare în aval în stilul canalelor și barelor

3
(Fig. 3.31). Barele de inundație proximale cu claste de marimea blocurilor trec progresiv în aval la
bare împletite longitudinale de pietriș și apoi la forme de fund transversale nisipoase asociate cu
bare compuse (Boothroyd, 1972). Atunci când sedimentele sunt foarte groase, conuri mici, abrupte
pot avea uneori profile cu convexitatea în sus și aât progradează cât și cresc prin deplasarea lobului
(de exemplu Nemec & Postma, 1993). În general depunerile rezultă din interacțiunea unui canal
mobil și a creșterii unei bare de inundație.

Figura 3.31 Schimbări în gradientul, tipul de bară și structura internă de-a lungul unui con erozional fluviatil împletit
în frontul ghețarului Scott Glacier, Alaska (după Boothroyd, 1972)

Cele mai mari exemple sunt foarte mari și au un gradient scăzut. Fără cartografii extinse,
fotografii aeriene sau imagini satelitare, ele nu pot fi recunoscute ca conuri dar ca câmpii aluviale.
Dintre cele formate la exteriorul munților Himalaya în valea Gange, cel mai cunoscut este conul
Kosi (Fig. 3.32) (Gole & Chitale, 1966; N.A.Wells & Dorr, 1987; Gohain & Parkash, 1990) cu
toate că conurile Gandak și Son de la vest sunt tot atât de mari (Monhindra, Parkash & Prasad,
1992). Conul Kosi se extinde 160 km din apex până în fundul văii și este lat de aproximativ 120
km. Canalul fluviatil activ migrează sistematic de-a lungul conului, ultima migrare a avut loc pe o
perioadă de 230 ani până în anul 1963. Inginerii lucrează să stopeze această migrare, ultima cea din
prezent. Migrarea apare ca rezultat dintr-o combinație între mici etape de avulsie și mobilitatea
canalului. Continuua măturare de la este la vest poate fi datorată basculării neotectonice, deși și
sedimnetarea poate juca un rol. Canalul activ, în prezent aproape de marginea vestică a conului,
prezintă în partea terminală a conului o schimbare sistematică de la un model cu pietriș nisipos
împletit printr-unul nisipos împletit și drept se ajunge spre o platformă meandrată cu un gradient
mic la bază (Gohain & Parkash, 1990). În afara contextului, depozitele sunt asemănătoare până la
imposibil de distins de cele de câmpii aluviale torențiale. Canalele abandonate sunt colonizate de
plante iubitoare de umiditate și de obicei apar lacuri mici de tip belciug (oxbow) pe con (N.A.Wells
4
& Dorr, 1987). În plus față de cursul canalului principal provenind din Himalaya, mici canale mean-
drate, alimentate de izvoare, reprelucrează partea inferioară a conului. În afară de canale suprafața
conului este intens cultivată dar formarea solului și bioturbarea intensă ar putea domina unde conul
este netulburat.

Figura 3.32 Megaconul Kosi din nordul Indiei prezintă progresiv canale mobile pe o perioadă de 230 ani (după Gole &
Chitale, 1966)

CONURILE TERMINALE

Un caz special al conurilor aluviale este unde evacuarea apei se face progresiv în partea
terminală a conului prin evaporare și infiltrare așa că nu există apă la suprafața conului. Aceste
conuri terminale apar de obicei în bazinele semi-aride cu drenaj spre interior și nu este necesar
asocierea cu forme to-pografice de rupturi de pantă. Deversarea poate fi la fel de scurtă ca și al
evenimentelor de inudație de scurtă durată sau să fie mai mult sau mai puțin constant de la un râu
mai important (Mukherji, 1976; Parkash, Awasthi & Gohain, 1983; Abdullatif, 1989; Kelly &
Olsan, 1993). Pe suprafețele conurilor terminale, canalele se împart în rețele distributare. În
depozitele de canal ca urmare a pierderii debitului se induce separarea curenților și se dezvoltă un
model de subconuri și lobi. La capetele lor distale, asemenea conuri se sfârșesc în zone de playa,
lunci inundabile sau în câmpuri de dune eoliene. Depunerea pe un con terminal se poate extinde și
micșora ca răspuns fie la evenimente de inundație de perioadă scurtă sau schimbări pe timp
îndelungat a debitului. Depozitele apărute par a fi faciesuri mixte de canal, dominate de de
stratificații oblice, și depozite de pânză torențială cu o largă extindere laterală dominate de laminații
paralele și ondulații laminate oblic prezentând de obicei granoclasare. În general, există o
descreștere în partea distală a raportului nisip/mâl.

5
 3.5. Faciesurile aluviale

Faciesurile aluviale cuprind o gamă largă de granulometrii și includ unele produse chimice
și organice și sedimente modificate. Spectrul litologic poate fi subdivizat și clasificat în acord cu
câteva scheme de facies. Unele secvențe necesită cercetarea propriei scheme de facies din cauză că
caractersiticile particulare sunt considerate de importanță specială. Pentru alte secvențe, o suită de
mai mult sau mai puțin faciesuri standard poate fi considerată adecvată. O schemă a fost aplicată pe
larg este cea sugerată de Miall (1977). Se recunosc trei clase majore de granulometrie – pietriș,
nisip și fine (G, S, F) – fiecare la rândul lor putând fi subdivizate în acord cu textura și stilul de
straticare și laminare (de exemplu m, masiv; t, stratificație oblică concoide; p, planar (de exemplu
tabular) stratificație oblică; r, ondulații; h, laminație orizontală, etc.). Această schemă are meritul de
a fi ierarhică și memorizată ușor și poate fi extinsă și rafinată. Este un punct de plecare util și
aplicarea sa poate ajuta la descrierile de lucru preliminare. Aplicarea sa necritică poate, cu toate
acestea, să conducă la succesiuni de tip pigeonholing care riscă ca faciesuri neuzuale și intermediare
sunt forțate să intre într-o clasa predeterminată. Pentru prezentarea observațiilor este un slab substi-
tuient pentru descrierea verbală și/sau construcția grafică a coloanelor. Faciesurile sunt bine definite
cel mai bine pe baza texturii interne și structurilor dar o cunoaștere mai completă poate numai să fie
posibilă când formele, dimensiunile, orientările și relațiile mutuale ale diferitelor unităși de facies
sunt de asemenea considerate. Unii cercetători (de exemplu Ramos & Sopeña, 1983) au inclus
proprietăți cum ar fi form aunităților de facies în definirea acestor faciesuri (Fig. 3.33).

Figura 3.33 o schemă pentru faciesurile conglomeratice aluviale. Faciesurile sunt definite pe baza texturii, structurii și
formei unităților și prin urmare constituie tipuri ale arhitecturii elemnetului (după Ramos & Sopeña, 1983).

6
3.5.1. Faciesurile conglomeratice

Conglomeratele și pietrișurile conțin într-o proporție importantă pietrișuri medii și claste

mari, în mod curent mai mult de 10 %. Sedimentele cu o mică proporție sunt descrise bine ca
pietrișuri nisipoase (gresii conglomeratice). Conglomeratele se pot împărții în texturi matrix-
supported (paraconglomerate) și clast-supported (structurale sau ortoconglomerate). Aceste clase
sunt susceptibile pentru o împărțire viitoare bazată pe profile grannulometrice, orientarea clastelor
și stilul de stratificație.
Conglomeratele matrix-supported de obicei sunt lipsite atât de stratificație internă cât și de
claste imbricate deși ar putea prezenta slab dezvoltate granoclasări grosiere sau granoclasări inverse
(de exemplu. Schultz, 1984). Clastele mari pot ieși în afară la partea superioară a topului nivelului
conglomertaic (de exemplu Tanner & Hubert, 1991). Astfel de conglomerate sunt în general privite
ca produse ale debris-flow-urilor coezive (sensu Nemec & Steel, 1984). Granoclasarea sugerează
oarecum curenți diluați și turbulenți, în timp ce granoclasarea inversă indică că acționează presiunea
disipativă, curenții granulari denși modificați ai lui Lowe (1976). Granocalsarea inversă mai poate
rezulta și din creșterea barelor de relief scăzut deși un fabric clast-supported este mult mai probabil
(todd, 1989; Nemec & Postma, 19930. Unitățile cu componenți interstratificați mai bine sau mai
slab sortați sugerează curgeri torențiale (Fig. 3.34). conglomeratele în care clastele largi, plutind
într-o matrice nisipoasă, prezentând imbricări sugerează curgeri în pânză hiperconcentrate, în spe-
cial unde unitățile sunt tabulare și interstratificate cu material fin (Laming, 1966; Nemec & Steel,
1984).
Conglomeratele clast-supported și de asemenea unele gresii conglomeratice bine sortate cu
claste mari plutind prezentând depuneri de sarcină de fund din curegeri torențiale. Astfel de conglo-
merate de obicei sunt caracterizate de stratificații lenticulare și suprafețe de eroziune cu relief vizi-
bil. Stratificația orizontală și clastele imbricate sugerează depunerea pe pavaje cvasi-orizontale sau
în topul barelor împletite sau ca aluviuni bazale pe fundul canalelor (Fig. 3.35) (Nemec & Postma,
1993). Stratificația definită de contrast granulometric și textural poate să înregistreze schimbările
fazei apoase pe ciclurile de inundație (Fig. 3.36) (Steel & Thompson, 1983). Unele conglomerate, în
special acelea cu forme mai lenticulare și baze erozive, prezintă stratificații oblice concoide sau
tabulare în care foreseturile pot fi granoclasate și care de obicei prezintă schimbări destul de radica-
le în granulometrie de-a lungul setului, probabil reflectând care fluctuații stadiale sunt responsabile
pe creasta barei. Unele seturi pot include suprafețe de reactivare sau să prezinte foreseturi ruditice
interstratificate înclinate în jos cu seturi bazale nisipoase (Steel & Thompson, 1983). În timp ce cele
mai multe seturi din conglomeratele aluviale au grosimi de zeci de centimetrii sau câțiva metri, pe
lângă aceasta seturile foarte mari prezintă grosimi de până la 20 m sau mai mult (de exemplu
Massari, 1983; Ori & Roveri, 1967; Collinson, Bevis & Clemmensen, 1989). Unele pot reprezenta
bare longitudinale sau de confluență între canale formate în sectoarele adânci ale unui canal (Steel
& Thompsom, 1983) pe când altele pot fi comparate cu largi forme de fund dezvoltate pe flancurile
vailor stâncoase ca rezultat al unor inundații catastrofice (cf. Baker, 1973).
Conglomerate stratiforme fie cu textură clast-supported, fie cu textură matrix-supported sunt
de obicei limitate la a fi produse ale curgerilor catastrofice (Fig. 3.34). Aceasta este susținută de o
corelație directă între marimea maximă a particulelor și grosimea stratului prin reflectarea ralațiilor
între competența curetului și dimensiune (de exemplu Bluck, 1967a; Larsen & Steel, 1987; Nemec
& Steel, 1984).
Unitățile cu stratificație oblică de scară mare și unghi mic în conglomerate și gresii conglo-
meratice sunt probil să aibă baza spălată ca și pietrișurile bazale. Imbricarea în rudite indică un
transport la un unghi ridicat al înclinării azimutale a suprafețelor înclinate (Ramos și Sopeña, 1983).
Astfel de unități înregistrează fie trecerea unei bare spre un sistem împletit (cf. N.D.Smith, 1974),
fie migrarea unui point-bar în curgeri meandrate în rudite stratificate (cf. Gustavson, 1978; Arche,
1983).
Un facies mai puțin comun este cel foarte angular, brecie clast-supported care apare în
asociațiile aluviale în strânsă legătură cu un paleorelief abrupt (Collinson, Bevins & Clemmensen,

7
1989; Tanner & Hubert, 1991). Clastele angulare pot fi foarte mari și în mod obișnuit prezintă
matrice nisipoasă stratificată, sugerând o depunere târzie. Aceste depozite sunt interpretate ca
grohotiș de pantă care s-a acumulat direct la piciorul unei pante abrupte.

Figura 3.34 textură tipică și caracteristici structurale ale depozitelor curgerilor în masă care caracterizează multe
debris-flow-uri ale conurilor aluviale (Nemec & Steel, 1984).

8
Figura 3.35 Pânze conglomeratice interstratificate interpretate ca produse ale aluviunilor bazale și barelor de inundație
pe un con aluvial, bazat pe conul complex Sfakia, Creta. Barele de inundație sunt grosiere și cu grosime mare în timp ce
alviunile de canal sunt mai fine și subțiri (după Nemec & Postma, 1993)

Figura 3.36 (a) Texturi interstratificate variabile în conglomerate stratificate din Triasicul din Cheshire, Anglia.
Variațiile sunt interpretate (b) în termenii ale transportului unei populații variate în timpul stadiului de scădere a apei
(după Steel & Thompson, 1983)

9
3.6.3. Conurile conglomeratice

Pentru că elementele arhitecturale ale conurile de debris-flow sunt în mare strate cu surafețe
paralele în relație cu evenimente de curgere discrete, profilele verticale cu aceiași dimensiune sunt
de obicei adecvate pentru a descrie depozitele lor. Stratele individuale sunt în termenii foarte sto-
hastici ai granulometriei, faciesului și grosimii stratului. Magnitudinea și natura debris-flow-urilor
reflectă: (i) foarte multe precipitații; (ii) natura și abundența debrisurilor disponibile; și (iii) timpul
între evenimentele de spălare. O corelare liniară pozitivă între maximul dimensiunilor particulei și
grosimea stratelor înseamnă că creșterea retrogradării și progradării coincid cu creșterea fluidității și
respectiv al grosimii. Dacă furtunile sunt frecvente, debrisul insuficient poate fi acumulat pentru a
se mobiliza în debris-flow și depozitele torențiale pot fi dominante (Schumm, 1973; Heward, 1978).
Trendul în faciesuri, în grosimea stratelor și în granulometrie (de obicei dimensiunea
maximă a particulelor) sunt de obicei evidente într-o serie de scări (Steel, 1974, 1976; Heward,
1978a). Secvențele groase (sute de metri) (megasecvențe sensu Heward, 1978a) probabil înregis-
trează controale externe cum ar fi schimbarea climatică și activitatea tectonică (de exemplu
Ethridge, Tyler & Burns, 1984; Blair, 1987b). Astfel de efecte sunt, cu toate acestea, nu ușor de
descifrat. Modificările legate de climă și vegetație conduc la schimbări de facies și granulometrie
complicând astfel interpretarea (de exemplu Croft, 1962; Lustig, 1965). Evoluția drenajului
bazinului hidrografic după o perioadă de mișcări tectonice la o margine de bazin poate fi complexă
cu controale geomorfologice modulând mai evident semnale climatice și tectonice (Fraser &
DeCelles, 1992).
Secvențele subțiri (zeci de metri) sunt de obicei limitate în extinderea laterală și probabil se
referă la procese intriseci conului cum ar fi incizarea canalului, umplerea și distribuția și distribuția
lobului (Fig. 3.47) (DeCelles, Gray et al., 1991). Unele secvențe mai groase la partea superioară
implică depozite torențiale care culminează într-un conglomertae de canal incizat în partea axială a
lobilor conului, dând o descreștere rapidă a grosimii stratelor.

Figura 3.47 Secțiune transversală prin partea proximală a unui con aluvial, orientată normal față de axa conului. Stadiile
1-5 prezintă stadii în construcția elementelor majore ale conului sedimentar (litostoma de ordinul V) ca rezultat al
incizizării, migrarii și o umplerii unui canal și deversarea pe o pânză împletită. În final abandonat apare ca un rezultat al
avulsiei canalului și este însoțit de pedogeneza depozitelor mai vechi. Secțiunea 6 prezintă unele detalii ale struturii
interne a unității depoziționale (după DeCells, Gray et al., 1991).
10
 Depozitele conurilor fluviale au aceleași faciesuri ca și alte tipuri de conglomerate fluviatile.
Alternanța aluviunilor bazale de pe fundul canalului și apariția mai multor pânze stratificate a bare-
lor de canal (Nemec & Postma, 1993). Scara mare a multor conuri fluviatile în relație cu
dimensiunea obișnuită a realelor de studiu de obicei este opusă recunoașterii morfologiei conului și
interpretată ca depozite de curent împletit poate fi tot așa de posibil. În conurile unde depozitele
vechi sunt reprelucrate de inundații ulterioare, interpretarea este deosebit de dificilă. Secvențele
progradante pot înregistra fie realxarea și ajustarea urmată de ridicarea tectonică rapidă a ariei sursă
fie perioadele de momente tectonice lente. Alternativ, ele pot înregistra descreșterea în subsidența
bazinală sau schimbări hidrologice pe termen lung (Heller & Paola, 1992; Paola, Heller &
Angevine, 1992). Complexitatea unor posibile răspunsuri și ambiguitatea interpretării pe termen
mediu care controlează depunerea sunt în general deduse dintr-o interpretare informațiilor din alte
regiuni cu aceea a secvenței conului.

3.6.4. Conglomeratele de canal

Depozitele conglomeratice de canal sunt compuse din gresii interstratificate și interpătrunse

precum și din conglomerate. Astfel de depozite de obicei apar ca pânze multistratificate suprapuse
cu mici sau care nu s-au păstrat cuverturi de câmpie aluvială, o reflectare a mobilității laterale a
curenților cu sarcină de fund de mare energie. Cu toate acestea, în mediile tropicale, cu roci vulca-
nice ușor de alterat abundente, puțin detritus nisipos granoclasat este produs și depozitele conglo-
meratice de canal apare ca lentile izolate în contextul unor cuverturi de câmpie aluvială (Tiercelin,
Vincennes et al., 1987). Similar conglomeratele de canal restictive apar în partea proximală a
sistemelor aluviale distributare (Alonso Zarza, Calvo & Garcia del Cura, 1993).
În multe de obicei pânze suprapuse, este dificil să se stabilească o ierarhie care să delimiteze
suprafețele, în special cu limitarea expunerii laterale. Suprafețele de eroziune larg răspândite (ordi-
nul 5 sau 6 al lui Miall, 1985a), asociate cu o marcantă creștere a granulometriei, probabil înregis-
trând schimbări ale canalului principal în timp ce suprafețe mai extinse, definite de elemente mai
lenticulare, înregistrează local schimbări ale barelor și subcanalelor (de exemplu S.A.Smith, 1990).
Multe canale conglomeratice cuprind pânze structurale sau stratificate orizontală și de obicei
pietrișuri imbricate și pietrișuri stratificate oblic, de obicei în ansambluri mai degrabă tabulare (Fig.
3.33) ( de exemplu Ramos & Sopeña, 1983; Steel & Thompson, 1983; Ramos, Sopeña & Perez-
Arlucea, 1986; Dawson & Bryant, 1987; S.A.Smith, 1990). În plus, elementele lenticulare de col-
matare a canalului, și cele care prezintă suprafețe de acreție laterală, pot fi interstratificate cu
elemente de tip pânză. Pietrișurile stratificate orizontal formate prin acreție verticală pe barele
longitudinale, și răspândirea limitată a paleocurenților derivați din imbricarea clastelor, sugerează
depunerea din stadiile de viitură (de exemplu Rust, 1984). Astfel pietrișurile pot trece în aval în
strate cu inclinație mică (Nemec & Postma, 1993). Pogradarea în cadrul unor pânze sugerează
avansarea în aval a unor bare frontale peste partea posterioară a unei bare fine (cf. Bluck, 1982a) și
unele pânze de pietriș planar din cupluri cu gresii stratificate oblic-concoid (S.A.Smith, 1990).
Unități lenticulare canalizate apar lateral adaicente pânzelor ruditice și pot de asemenea să se
suprapună erozional peste ele. Pietrișurile acreționate lateral probabil înregistrează statiile târzii ale
dezvoltării unei bare când creșterea pe verticală a ajuns la o anumită înălțime limită și curgerile au
fost tot mai deviate în jurul flancurilor sale (Fig. 3.48) (Ramos, Sopeña & Perez-Arlucea, 1986).
Unitățile de acreție laterală frecvent se termină în josul înclinării printr-un dom de conglomerate
masive.
Gresiile interstratificate din conglomeratele de canal sunt de obicei conglomeratice. Alter-
narea foreseturilor de gresie și conglomerate în seturi stratificate oblic reflectă debușări fluctuante
(Steel & Thompson, 1983). Unele corpuri de conglomerate de canal fine trec la partea superioară în
gresii sugerând fie o diminuare gradată a curegerii prin ramificare sau fie o migrare sistematică
laterală a razei de curbură a canalului (de exemplu Campbell & Hendry, 1987). Când conglome-
ratele de canal conțin seturi foarte groase cu stratificație oblică și sunt interstratificate cu unități

11
groase de cuverturi de ccâmpie aluvială, curgerile sunt probabil limitate prin bancuri coezive
(Massari, 1983). Rezultă canale adânci care pot permite dezvoltarea unor forme transversale înalte
de bare.

Figura 3.48 Model pentru râu împletit fin-ruditic dominat de bare longitudinale și transversale. Unele bare mari se
dezvoltă în canale cu acreție laterală. Bazat pe Triasicul din Spania Centrală. (după Ramos, Sopeña & Perez-Arlucea,
1986)

La scală regională, depozitele de canal conglomeratic pot prezenta schimbări sistematice în

granulometrie și faciesuri paralel cu paleocurgerea. Gresia de Van Horn din Texas, care este
urmărită lateral pe câțiva zeci de kilometri, prezintă schimbări ale faciesurilor proximale până la
distale de-a lungul unui con aluvial dominat de curenți (McGrowen & Groat, 1971). Faciesurile
proximale includ pânze groase de ortorudite cu topurile cu convezxitatea la partea superioară în
secțiunile normale pe paleocurent. Acestea se formează ca bare ruditice longitudinale și sunt flan-
cate de gresii conglomeratice cu stratificație oblică depozitate în canalele inter-bare la descărcări
reduse. Faciesurile conului mediu conțin puțin pietriș și o mare parte dintre strate au bazele erodate.
În arealele distale pietrișurile sunt limitate la strate subțiri și lentiliforme dispersate prin gresii cu
stratificație oblică. Astfel de schimbări sunt comparabile cu cele din conurile erozionale moderne
(de exmplu Boothroyd, 1972).

3.6.10. Curgerile efemere și depozitele conului terminal

Curgerile efemere pot avea cicluri de descărcare care se asociază cu furtunile de scurtă
durată sau cu schimbările climatice de lungă durată. Depozitele viiturilor de scurtă durată, chiar pe
conuri sau pe câmpii aluviale, de obicei reflectă condițiile de curgere în regimul superior în mod
obișnuit sub forma laminației paralele (Stear, 1985). În rarele cazuri combinația curgere rapidă și
sedimentare rapidă determină conservarea permenentă a laminației de valuri (Hand, Wessel &
Hayes, 1969; Collinson, Bevins & Clemmensen, 1989). Gresii masive uneori microconglomeratice,
erau rapid depozitate din curgeri hiperconcentrate. Descreșterea curgerii de-a lungul timpului în
mod obișnuit dă naștere la unități retrograde în interiorul cărora există dovezi ale scăderii regimului
de curgere. Alte unități retrograde pot rezulta din deplasarea sau umplerea canalelor de mică adân-
cime. Sedimentele interstratificate prezintă evidente pentru copndiții de liniște și apariții subaeriene.
Crăpături de uscare înregistrează uscarea suprafeței sedimentelor între evenimentele de inundație.
Curenții efemeri care se extind și se contractă pe o scară lunga a timpului dau naștere la
succesiuni dominate de secvențe retrograde. Acest rezultat din combinațiile variate ale migrării
canalului și scăderea debitului. Interstratificările pot fi depozite acvifere fine, adesea cu dovezi
12
pentru emergență, paleosol sau poate prezintă dovezi ale împrăștieri eoliene sau depozitării în
timpul perioadelor când sistemul curenților migrează sau seacă.
Gresiile în succesiunile conurilor terminale variază de la pânze subțiri, unele cu baze
erozionale locale, produse ale unei singur eveniment de inundații prin unități ale unui singur canal
pănâ la corpuri mai complexe și extinse de canale suprapuse. (de exemplu Tunbridge, 1981; Hubert
& Hyde, 1983; Olsen, 1987, 1989; Kelly & Olsen, 1993). Acolo unde stratele de gresii nu se extind
mai mult de 2 m în grosime poate fi dificil să faci deosebire între depozitele de canal și de pânză
torențială (Fig. 3.63). Un model bazat pe analoagele moderne și exemple din secvențele devoniene
din Islanda și Groelanda (Kelly & Olsen, 1993) sugerează că în mediile proximale corpuri mari de
canal apar asociate cu cuverturi de câmpie aluvială abundente, reflecând poziția destul de stabilă și
posibila incizare a canalului de alimentare principal (Fig. 3.64). Distal, canalele devin mai larg
distributive dar mai simple ca formă, refletând ramificarea canalelor în partea terminală a conului și
creșterea mobilității. În partea cea mai distală, gresii de tip pânză sunt interstratificate cu sedimente
fin-granulare, de câmpie inundabilă, playa sau posibil de origine eoliană.

Figura 3.63 Intervale de umplutură ale Gresiei de Bunter (Triasic) din sectorul danez al Mării Nordului prezentând
interstratificări nisipoase la scară mare, unități canalizate și depozite de pânză torențialăși argile de playa. Secvența este
interpretată ca produs al unui con terminal cu gradient scăzut peste care curenți efemeri se deplasează în timp (după
Olsen, 1987)
13
Figura 3.64 Model idealizat al unui con terminal prezentând schimbările din partea terminală a conului în formele
corpurilor de nisip și suprapuse (după Kelly & Olsen, 1993)

14