Drept Civil

DREPT CIVIL
– TEORIA OBLIGAŢIILOR –
2014
– CUPRINS –
INTRODUCERE........................................................................................................................................ 1
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 1
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 1
3.Structura cursului………................................................................................................................... 1
Unitatea de învăţare 1:
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA OBLIGAŢIILOR CIVILE.................................................. 1
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
1.3.Definiţie şi terminologie............................................................................................................... 1
1.4.Elementele raportului juridic de obligaţie............................................................................... 1
1.5.Clasificarea obligaţiilor................................................................................................................. 1
1.6.Clasificarea izvoarelor obligaţiilor............................................................................................. 1
1.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGAŢII..................................................1
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
2.3.Consideraţii generale................................................................................................................... 1
2.4.Noţiunea de act juridic unilateral.............................................................................................. 1
2.5.Clasificarea actelor unilaterale.................................................................................................. 1
2.6.Regimul juridic al actelor unilaterale........................................................................................ 1
2.7.Promisiunea unilaterală…........................................................................................................... 1
2.8.Promisiunea publică de recompensă….................................................................................. 1
2.9.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
CONTRACTUL - IZVOR DE OBLIGAŢII………….................................................................... 1
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
3.3.Noţiunea de contract civil............................................................................................................ 1
3.4.Contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale…............................................................. 1
3.5.Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit........................................................... 1
3.6.Contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale……………...................... 1
3.7.Contracte numite şi contracte nenumite…............................................................................. 1
3.8.Contracte cu executare instantanee şi contracte cu executare succesivă …............... 1
3.10.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE….................................... 1
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
4.4.Excepţia de neexecutare a contractului….............................................................................. 1
4.5.Rezoluţiunea…………………......................................................................................................... 1
4.6.Rezilierea……………………............................................................................................................ 1
4.7.Riscul contractului sinalagmatic…............................................................................................ 1
4.9.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR…...................................................................... 1
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
5.3.Principiul executării în natură a obligaţiilor……..................................................................... 1
5.4.Plata.................................................................................................................................................. 1
DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 3

CUPRINS
5.5.Executarea silită în natură a obligaţiilor….............................................................................. 1
5.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
EXECUTAREA SILITĂ INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE............... 1
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
6.3.Consideraţii generale……............................................................................................................ 1
6.4.Condiţiile acordării de despăgubiri........................................................................................... 1
6.5.Evaluarea despăgubirilor…........................................................................................................ 1
6.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
FAPTUL JURIDIC LICIT - IZVOR DE OBLIGAŢII…............................................................ 1
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
7.4.Gestiunea de afaceri.................................................................................................................... 1
7.5.Plata nedatorată…………….......................................................................................................... 1
7.6.Îmbogăţirea fără justă cauză..................................................................................................... 1
7.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE…......................... 1
8.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
8.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
8.4.Prejudiciul........................................................................................................................................ 1
8.5.Fapta ilicită……………………......................................................................................................... 1
8.6.Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu...................................................... 1
8.7.Vinovăţia……………………….......................................................................................................... 1
8.8.Rezumat…….………………………………………………….............................................................. 1
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA ALTUIA................................ 1
9.1.Introducere...................................................................................................................................... 1
9.2.Competenţe.................................................................................................................................... 1
9.3.Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie ............................. 1
9.4.Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului…......................................................... 1
9.5.Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului............................. 1
9.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 1
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
ANIMALE SAU LUCRURI............................................................................................................... 1
10.1.Introducere.................................................................................................................................... 1
10.2.Competenţe.................................................................................................................................. 1
10.3.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general..................................... 1
10.4.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale….................................................. 1
10.5.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului...................................... 1
10.6.Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea unui lucru .... 1
10.7.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
TRANSFORMAREA ŞI TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR............................................... 1
11.1.Introducere.................................................................................................................................... 1
11.2.Competenţe.................................................................................................................................. 1
4 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR
CUPRINS
11.3.Consideraţii generale................................................................................................................. 1
11.4.Novaţia……………………….......................................................................................................... 1
11.5.Cesiunea de creanţă…….......................................................................................................... 1
11.6.Subrogaţia în drepturile creditorului plin plata creanţei................................................... 1
11.7.Preluarea datoriei şi cesiunea de datorie………................................................................. 1
11.8.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
STINGEREA OBLIGAŢIILOR........................................................................................................ 1
12.1.Introducere.................................................................................................................................... 1
12.2.Competenţe.................................................................................................................................. 1
12.3.Compensaţia................................................................................................................................ 1
12.4.Darea în plată.............................................................................................................................. 1
12.5.Confuziunea................................................................................................................................. 1
12.6.Remiterea de datorie…….......................................................................................................... 1
12.7.Imposibilitatea fortuită de executare..................................................................................... 1
12.8.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR: GARANŢIILE GENERALE ŞI CELE PERSONALE.... 1
13.1.Introducere....................................................................................................................................1
13.2.Competenţe.................................................................................................................................. 1
13.3.Gajul general al creditorilor...................................................................................................... 1
13.4.Acţiunea oblică............................................................................................................................ 1
13.5.Acţiunea pauliană…………......................................................................................................... 1
13.6.Fidejusiunea………………........................................................................................................... 1
13.7.Garanţiile autonome………........................................................................................................ 1
13.8.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR: PRIVILEGIILE ŞI GARANŢIILE REALE............... 1
14.1.Introducere.................................................................................................................................... 1
14.2.Competenţe.................................................................................................................................. 1
14.3.Privilegiile...................................................................................................................................... 1
14.4.Ipoteca........................................................................................................................................... 1
14.5.Gajul…………………………........................................................................................................... 1
14.6.Dreptul de retenţie...................................................................................................................... 1
14.7.Test de evaluare......................................................................................................................... 1
BIBLIOGRAFIE…....................................................................................................................................... 1

– INTRODUCERE –
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 7
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 8
3.Structura cursului………................................................................................................................... 8
1. OBIECTIVELE CURSULUI.
Obiectivele cursului constau, în principal, în familiarizarea studenţilor cu:
- noţiunea de obligaţie civilă, respectiv definiţia obligaţiei civile şi terminologia specifică
materiei obligaţiilor; structura obligaţiei (subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic
de obligaţii); criteriile de clasificare a obligaţiilor (izvoare, obiect, sancţiune); clasificarea
izvoarelor obligaţiilor (actele juridice civile şi faptele juridice civile stricto sensu);
- actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii, respectiv noţiunea de act juridic unilateral,
clasificarea actelor juridice unilaterale, regimul juridic al actelor unilaterale, precum şi
promisiunea unilaterală;
- contractul ca izvor de obligaţii, respectiv noţiunea de contract civil şi clasificarea
contractelor civile (contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale; contracte cu titlu
oneros şi contracte cu titlu gratuit; contracte consensuale, contracte solemne şi contracte
reale; contracte numite şi contracte nenumite; contracte cu executare instantanee şi
contracte cu executare succesivă);
- efectele specifice contractelor sinalagmatice, respectiv excepţia de neexecutare a
contractului, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului sinalagmatic;
- executarea directă a obligaţiilor, respectiv principiul executării în natură a obligaţiilor,
principiul executării întocmai a obligaţiilor, plata şi executarea silită în natură a obligaţiilor;
- executarea silită indirectă a obligaţiilor contractuale, respectiv noţiunea de răspundere
civilă contractuală, condiţiile acordării de despăgubiri (fapta ilicită, prejudiciul, raportul de
cauzalitate, vinovăţia, clauzele cu privire la răspundere) şi evaluarea despăgubirilor;
- faptul juridic licit ca izvor de obligaţii, respectiv gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi
îmbogăţirea fără justă cauză;
- răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv noţiunea de prejudiciu
(patrimonial şi moral), cerinţele reparării prejudiciului, principiile reparării prejudiciului,
repararea prejudiciului prin echivalent; noţiunea de faptă ilicită, cauzele care înlătură
caracterul ilicit al faptei prejudiciabile; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu; noţiunea de vinovăţie, formele şi modalităţile vinovăţiei, criteriile pentru
stabilirea vinovăţiei, capacitatea delictuală şi cauzele care înlătură vinovăţia;
- răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia, respectiv răspunderea pentru fapta
minorului sau a celui pus sub interdicţie, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,
precum şi corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului;
- răspundere civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri, respectiv
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de animale, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea unui lucru;
- transformarea şi transmiterea obligaţiilor, respectiv dinamica obligaţiilor atât în lumina
transformării obligaţiilor (novaţia), cât şi a transmiterii obligaţiilor (cesiunea de creanţă,
subrogaţia în drepturile creditorului plin plata creanţei, preluarea datoriei şi cesiunea de
datorie);
- stingerea obligaţiilor, respectiv unele aspecte privind mijloacele de stingere a
obligaţiilor, precum compensaţia, darea în plată, confuziunea, remiterea de datorie şi
imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către debitor;
- garanţiile executării obligaţiilor, respectiv garanţiile generale (gajul general al
creditorilor), garanţiile personale (fidejusiunea şi garanţiile autonome, respectiv scrisoarea
de garanţie şi scrisoarea de confort), privilegiile şi garanţiile reale (ipoteca, gajul şi dreptul
de retenţie).
INTRODUCERE
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, este insuficient unei
depline aprofundări a materiei dreptului succesoral, astfel încât, pentru optime rezultate în
cadrul activităţii lor profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la
una sau mai multe din lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.
2. COMPETENŢE CONFERITE.
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student va fi capabil să
descrie şi să explice corelaţia dintre diversele părți ale regimul juridic actual al obligaţiilor,
în general, aşa cum este reglementat de Codul civil şi de alte acte normative; să explice
noţiunile de bază din cadrul materiei obligaţiilor, să coreleze regimul juridic general al
obligaţiilor cu diverse prevederi speciale, să manifeste o atitudine responsabilă faţă de
pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau
a modificărilor legislative şi a jurisprudenţei; să explice şi să interpreteze regimul juridic
actual al obligaţiilor, aşa cum este reglementat de Noul Cod Civil şi de alte acte normative,
să explice regimul juridic al fiecărei instituţii de drept civil prezentate în cadrul acestui
suport de curs (precum noţiunea de obligaţie şi clasificarea obligaţiilor; izvoarele
obligaţiilor: contractul, actul juridic unilateral, faptul juridic licit, faptul juridic ilicit; regimul
juridic general al obligaţiilor; garantarea executării obligaţiilor), efectele juridice produse
atât cu privire la raporturile dintre părţi cât şi cu privire la efectele faţă de terţi; să explice
procesul de evoluţie în reglementarea şi aplicarea acestui regim juridic, importanţa sa în
cadrul unei economii de piaţă funcţionale; să interpreteze normele juridice şi să analizeze
jurisprudenţa în materie; să deceleze raportul dintre diversele instituţii care alcătuiesc
materia obligaţiilor; să aplice în practică elementele teoretice dobândite.
De asemenea, studentului îi va creşte nivelul de comprehensiune a importanţei
regimului juridic general al obligaţiilor civile - dreptul comun pentru obligaţiile comerciale şi
premisă indispensabilă a unei economii de piaţă funcţionale, i se va dezvolta o axiologie a
obligaţiilor, bazată pe premisele de mai sus, precum şi o atitudine responsabilă faţă de
pregătirea teoretică şi practică în domeniu, cunoaşterea evoluţiei legislative în materie –
condiţii indispensabile pentru o abordare corectă, ca practician al dreptului, a
nenumăratelor situaţii concrete care implică instituţia obligaţiilor în lumina Noului Cod Civil.
RESURSE ŞI MIJLOACE DE LUCRU:
Pentru parcurgerea cu succes a materiei în vederea dobândirii competenţelor specifice
fiecărei unităţi de învăţare, fiecare student va trebui obligatoriu să deţină şi să
întrebuinţeze efectiv Codul civil – Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15.7.2011, cu modificările şi
completările ulterioare – precum şi Legea nr. 71/2011 pentru punere în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409
din 10.06.2011, cu modificările şi completările ulterioare.
3. STRUCTURA CURSULUI.
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Privire generală asupra obligaţiilor civile;
Unitatea de învăţare 2: Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii;
Unitatea de învăţare 3: Contractul - izvor de obligaţii;
Unitatea de învăţare 4: Efectele specifice contractelor sinalagmatice;
Unitatea de învăţare 5: Executarea directă a obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 6: Executarea silită indirectă a obligaţiilor contractuale;
Unitatea de învăţare 7: Faptul juridic licit - izvor de obligaţii;
Unitatea de învăţare 8: Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
Unitatea de învăţare 9: Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia;
Unitatea de învăţare 10: Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de
animale sau lucruri;
Unitatea de învăţare 11: Transformarea şi transmiterea obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 12: Stingerea obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 13: Garantarea obligaţiilor: Garanţiile generale şi cele personale;
Unitatea de învăţare 14: Garantarea obligaţiilor: Privilegiile şi garanţiile reale.

– Unitatea de învăţare 1 –
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA OBLIGAŢIILOR CIVILE
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 9
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 9
1.3.Definiţie şi terminologie............................................................................................................... 9
1.4.Elementele raportului juridic de obligaţie............................................................................... 9
1.5.Clasificarea obligaţiilor................................................................................................................. 12
1.6.Clasificarea izvoarelor obligaţiilor............................................................................................. 17
1.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 18
1.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale noţiunii de obligaţie civilă. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul terminologiei specifice
materiei obligaţiilor, cât şi al structurii obligaţiei civile (subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic
de obligaţii). De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale criteriilor de
clasificare a obligaţiilor (izvoare, obiect, sancţiune), precum şi cu clasificarea izvoarelor obligaţiilor
(actele juridice civile şi faptele juridice civile stricto sensu).
1.2. COMPETENŢE.
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al obligaţiei civile.
1.3. DEFINIŢIE ŞI TERMINOLOGIE.
Noul Cod civil defineşte obligaţia în textul art. 1164, ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia
datorată”. Din punct de vedere doctrinar, obligaţia civilă este raportul juridic în care o parte, numită
creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia sau prestaţiile la
care este îndatorat, sub sancţiunea constrângerii de stat.
Obligaţia este întotdeauna un raport juridic care se naşte şi există între cel puţin două persoane,
alcătuit din două laturi inseparabile:
- o latură pasivă, adică un debitor şi datoria sa → datoria este un element al pasivului patrimonial
al debitorului, el fiind ţinut să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii în favoarea creditorului;
- o latură activă, adică un creditor şi dreptul său de creanţă → dreptul de creanţă face parte din
activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestaţia ce i se datorează.
Termenul de obligaţie are două înţelesuri principale şi unul secundar:
a. raportul juridic de obligaţii, cu ambele sale laturi, activă şi pasivă, în cadrul căruia creditorul are
dreptul de a cere debitorului să execute prestaţia la care este îndatorat, sub sancţiunea
constrângerii de stat (sens propriu şi accesibil specialiştilor în drept);
b. orice îndatorire juridică, noţiune generică (sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent) prin
care înţelegem:
- atât îndatoririle juridice generale: acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane
nedeterminate (ex. obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia → drepturile reale
şi drepturile personale nepatrimoniale);
- cât şi îndatoririle juridice speciale, personale pe care le avem în societate: acele îndatoriri pe
care le are numai o anumită persoană sau le au anumite persoane, determinate,
individualizate, şi pot rezulta din acte juridice sau fapte juridice (ex. obligaţia unui debitor de a
executa prestaţia pe care i-o datorează creditorului său).
c. înscrisul constatator al existenţei unui drept de creanţă (raport obligaţional care are ca obiect o
prestaţie pecuniară) → adesea, se confundă raportul obligaţional cu înscrisul constatator al
existenţei sale.
1.4. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE.
În dreptul nostru civil este împărtăşită concepţia monistă, obligaţia constând într-un singur raport
juridic între creditor şi debitor → obligaţia este un singur raport juridic, care însă prezintă o anumită
structură internă: patru elemente componente (subiectele, conţinutul, obiectul şi sancţiunea).
A. Subiectele (părţile) raportului juridic de obligaţii: toate persoanele fizice şi persoanele juridice.
- subiectul activ (creditor: cel care a avut încredere în debitor): persoană determinată sau cel puţin
determinabilă în momentul naşterii raportului de obligaţii;
- subiectul pasiv (debitor: datorează creditorului o prestaţie): persoană întotdeauna determinată la
naşterea obligaţiei.
- raporturile de obligaţii unilaterale: o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai
debitor (ex. raportul de obligaţii născut dintr-un contract de donaţie).
- raporturile de obligaţii bilaterale: fiecare subiect este în acelaşi timp, creditor şi debitor (ex.
raportul de obligaţii născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare).
B. Conţinutul raportului de obligaţii: drepturile de creanţă şi îndatoririle care aparţin subiectelor acestuia
→ conţinutul raportului juridic de obligaţii este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi
îndatorarea juridică a debitorului de a executa prestaţia datorată.
- raportul de obligaţii, din punctul de vedere al conţinutului, poate fi:
a. simplu: o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligaţii (ex. contractul de donaţie),
b. bilateral: ambele ori toate subiectele au deopotrivă şi în acelaşi timp atât drepturi, cât şi
obligaţii (ex. contractul de vânzare-cumpărare).
- conţinutul raportului obligaţional poate fi:
a. subiectiv: stabilit prin voinţa părţilor → raporturile obligaţionale născute din acte juridice;
b. obiectiv: stabilit de legea imperativă (raporturile obligaţionale născute din fapte juridice
cauzatoare de prejudicii).
- deosebiri între drepturile de creanţă şi drepturile reale: modul lor de exercitare şi realizare →
drepturile de creanţă se realizează mediat sau mijlocit, ele se pot realiza numai printr-o anumită
activitate, atitudine sau anumit comportament al debitorului.
- în conţinutul raporturilor de obligaţii mai pot exista în unele cazuri şi drepturi din categoria aşa-
ziselor drepturi potestative: puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situaţie
juridică preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică prin voinţa sa unilaterală → exercitarea unui
asemenea drept se obiectivează într-un act juridic unilateral (ex. dreptul de a alege într-o obligaţie
alternativă, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, dreptul de a revoca o ofertă de a
contracta etc.).
- îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanţă, după natura prestaţiilor pe care trebuie să le
execute, sunt de trei feluri: a da, a face şi a nu face.
C. Obiectul raportului juridic de obligaţii: însăşi prestaţia sau conduita concretă la care este îndrituit
creditorul şi la care este ţinut debitorul → poate consta:
- fie într-o acţiune (prestaţia este pozitivă),
- fie într-o inacţiune sau abstenţiune (prestaţia este negativă).
!!! obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului obligaţional:
- conţinutul raportului juridic de obligaţii: drepturile şi obligaţiile concrete, personale ale
subiectelor, adică posibilităţile juridice de a pretinde şi îndatoririle juridice de a îndeplini anumite
acţiuni sau inacţiuni.
- obiectul raportului juridic de obligaţii: însăşi acele acţiuni sau inacţiuni, pe care creditorul le poate
pretinde şi debitorul este ţinut să le săvârşească sau, după caz, să se abţină de la săvârşirea lor.
!!! în cazul raporturilor obligaţionale născute din contracte şi, în general, din acte juridice, obiectul
acestor obligaţii nu este identic cu obiectul actului juridic care le-a generat:
- obiectul obligaţiei civile (indiferent că este sau nu de origine contractuală): însăşi conduita sau
prestaţia pe care creditorul o poate pretinde şi pe care debitorul este îndatorat să o îndeplinească
[art. 1226 alin. (1): „Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”];
-obiectul contractului: operaţia juridică pe care părţile contractante urmăresc să o realizeze prin acel
contract [art. 1225 alin. (1): „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta
reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”].
!!! celor două obiecte li se aplică reguli juridice distincte şi proprii fiecăruia → astfel pot exista:
- operaţii juridice ilicite şi prestaţii datorate licite,
- operaţii juridice valabile, dar prestaţiile stipulate în contract sunt prohibite de lege.
- prestaţiile sunt de două feluri:
- pozitive: constau în acţiuni, care pot fi de „a da” (dare) şi de „a face” (facere);
- a da: a constitui sau a transmite un drept real în patrimoniul creditorului (ex. vânzătorul
transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului vândut).
- a face: orice conduită pozitivă care nu este o prestaţie de a da şi nici nu intră în conţinutul sau
structura acesteia (ex. plata chiriei, restituirea unui bun, realizarea unui tablou de către un
artist plastic şi predarea lui, efectuarea unui transport de bunuri sau persoane, pregătirea unei
persoane pentru a participa la un concurs, confecţionarea unui lucru, repararea unui bun etc.);
- negative: o inacţiune sau abţinere şi constă în „a nu face” (non facere).
- a nu face: este întotdeauna o abţinere a debitorului de a face ceea ce ar fi fost îndreptăţit să
facă în lipsa angajamentului obligaţional existent între el şi creditor (ex. vânzătorul unui fond
de comerţ se obligă să nu înfiinţeze sau să deschidă o nouă afacere, identică cu cea
înstrăinată, în aceeaşi localitate sau în acelaşi cartier al oraşului; avocatul care şi-a înstrăinat
clientela unui alt avocat se obligă să nu deschidă un nou birou avocaţial în aceeaşi localitate;
autorul unui roman care a încheiat un contract de publicare cu o anumită editură se
îndatorează să nu publice acea operă la o altă editură înainte de împlinirea unui termen etc.
- obiectul obligaţiei, sub sancţiunea nulităţii contractului, trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii existente în prezent;
- să fie licit.

D. Sancţiunea obligaţiilor: obligaţia ca raport juridic este necesar să aibă o sancţiune → sancţiunea
obligaţiei constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi defensive
pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de constrângere a statului, pentru a obţine sau
păstra prestaţia care i se datorează de către debitor şi, din perspectiva debitorului, în mijloacele
juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestaţiei
datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă
raportul obligaţional prin executare.
1. Mijloacele juridice ofensive şi defensive aflate la dispoziţia creditorului:
a. punerea în întârziere a debitorului: manifestarea unilaterală de voinţă prin care creditorul
pretinde sau îi cere ferm debitorului să execute prestaţia sau prestaţiile datorate → se face
prin:
- notificare scrisă, comunicată debitorului prin executorul judecătoresc sau prin orice alt
mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen de executare;
- cererea de chemare în judecată a debitorului de către creditor.
!!! consecinţe:
- se constată refuzul debitorului de a executa prestaţia → creditorul are dreptul să ceară
plata de daune-interese compensatorii;
- de la data la care se află în întârziere, debitorul datorează creditorului daune-interese
moratorii;
- debitorul pus în întârziere va răspunde de orice pierdere cauzată de un caz fortuit.
b. acţiunea în justiţie: actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiţie pentru
ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie condamnat la executarea prestaţiei pe care o
datorează.
c. daunele cominatorii (!!! nu au funcţie de despăgubiri → imediat după executarea prestaţiei de
către debitor, creditorul este obligat să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu, căci în
caz contrar, s-ar îmbogăţi tară justă cauză): sume de bani pe care debitorul este condamnat,
prin hotărârea unei instanţe competente, să le plătească creditorului său pentru fiecare zi de
întârziere sau altă unitate de timp - săptămână, decadă, lună - până la executarea prestaţiei
datorată → scop: a-l constrânge economic pe debitor la executare.
d. amenzile cominatorii: sume de bani pe care debitorul este obligat, prin hotărâre
judecătorească, să le plătească la bugetul de stat, cu titlu de sancţiune, pentru fiecare zi de
întârziere, până la momentul în care va avea conduita la care este îndatorat → scop: mijloc
de constrângere pecuniară a debitorului la executare, însă, fiind venituri la bugetul de stat, ele
nu sunt supuse restituirii.
e. daunele-interese moratorii (funcţie reparatorie şi mijloc de presiune economică asupra
debitorului pentru a se hotărî să facă plata datoriei): despăgubiri în bani pentru repararea
prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării prestaţiei de către debitor → se
cumulează: - fie cu executarea în natură a prestaţiei;
- fie cu plata de daune-interese compensatorii.
f. executarea silită: procedură complexă prin care creditorul care are un titlu executoriu obţine
prestaţia ce i se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care
debitorul nu înţelege să o execute de bunăvoie → creanţa se realizează prin urmărirea
bunurilor debitorului.
- executarea silită fi:
- directă (în natură): de ex. prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul
executorului judecătoresc şi organele statului;
- indirectă (prin echivalent bănesc): se procedează la vânzarea bunurilor debitorului sau
la poprirea sumelor pe care acesta are dreptul să le primească de la terţe persoane.
!!! obligaţiile naturale: creditorul nu poate recurge la niciun mijloc juridic de constrângere a debitorului
pentru a-şi realiza creanţa însă dacă debitorul execută voluntar prestaţia pe care o datorează,
cunoscând în principiu că nu poate fi constrâns la executare, el nu mai are posibilitatea să solicite
cu succes obligarea creditorului la restituirea plătii, pe motiv că ar fi o plată nedatorată → sancţiunea
obligaţiilor naturale este un mijloc defensiv, în apărare a creditorului, care constă în excepţia pe care
o poate opune cererii de restituire a prestaţiei executate de debitor, invocând faptul că debitorul a
plătit o datorie existentă.
2. Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie: creditorul are dreptul,
dar şi îndatorirea de a primi prestaţia de la debitor, iar în plus creditorul este obligat să se comporte
faţă de debitor cu bună-credinţă (refuzul nejustificat al creditorului de a primi plata este o dovadă a
relei sale credinţe).
- legea îi conferă debitorului anumite prerogative atunci când:
a. creditorul nu vrea să primească plata: debitorul are la dispoziţie prerogativa punerii în întârziere
a creditorului → creditorul va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate debitorului prin
întârziere.
- după punerea în întârziere, în funcţie de natura datoriei sale, debitorul:
- în cazul datoriilor pecuniare, poate recurge la oferta reală de plată, urmată de
consemnaţiune, reglementate în Codul de procedură civilă → în acest fel, debitorul se
liberează de datorie.
- în cazul în care prestaţia datorată constă în predarea unui bun, refuzul nejustificat al
creditorului de a-l primi îi dă dreptul debitorului să consemneze bunul în cauză pe
cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie → dacă natura bunului face imposibilă
consemnarea, dacă este perisabil sau dacă depozitarea lui la o terţă persoană necesită
costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a
acelui bun şi consemna preţul obţinut, cu condiţia notificării în prealabil a creditorului şi
încuviinţării instanţei de judecată competente
- în cazul obligaţiei de a nu face, orice prestaţie de acest fel este susceptibilă de
executare împotriva voinţei creditorului → fiind o conduită negativă, legal, creditorul nu
se poate împotrivi la executarea ei.
b. creditorul nu poate primi plata din anumite motive obiective.
1.5. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR.
Trăsături comune ale obligaţiilor civile (întrunite cumulativ):
a) obligaţiile civile sunt reglementate de normele dreptului privat, unele dintre aceste norme fiind
dispozitive;
b) obligaţiile civile se nasc din acte juridice civile şi fapte juridice civile, licite sau ilicite;
c) subiectele acestor raporturi juridice sunt persoanele fizice şi persoanele juridice (de drept privat sau,
după caz, de drept public);
d) obligaţiile civile pot avea caracter oneros sau caracter gratuit;
e) subiectele raporturilor juridice de acest fel se află pe poziţie de egalitate juridică.
1. Clasificarea obligaţiilor după izvoarele lor:
A. Obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale (dreptul roman postclasic →
Codul civil de la 1865: actualmente s-a renunţat la această clasificare):
▪ obligaţii contractuale, născute din contracte;
▪ obligaţii cvasicontractuale născute din cvasicontracte:
- gestiunea de afaceri,
- plata nedatorantă,
- îmbogăţirea fără justă cauză (adăugată de doctrină şi jurisprudenţă);
▪ obligaţii delictuale izvorâte din fapte ilicite şi prejudiciabile, săvârşite cu intenţie;
▪ obligaţii cvasidelictuale izvorâte din fapte ilicite şi prejudiciabile săvârşite din neglijenţă sau
imprudenţă (culpă propriu-zisă).
- această clasificare a fost supusă unor critici întrucât:
- sunt omise unele izvoare a căror existenţă nu poate fi ignorată, precum:
- actele juridice unilaterale,
- îmbogăţirea fară justă cauză.
- categoria cvasicontractelor este artificială: gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, reglementate
ca fiind cvasicontracte, nu pot fi asimilate contractelor deoarece nu sunt acorduri de voinţă;
- categoria cvasidelictelor este inutilă, acestea deosebindu-se de delicte prin forma vinovăţiei sau
culpei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile (nu există două răspunderi diferite, una delictuala şi
alta cvasidelictuală) → !!! natura şi efectele lor sunt identice:
- existenţa reparaţiei şi întinderea ei nu depind de forma vinovăţiei;
- repararea prejudiciului cauzat este şi trebuie să fie integrală şi după aceleaşi reguli.
B. Obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii născute din fapte juridice (nouă sistematizare a
izvoarelor obligaţiilor):
- obligaţii născute din acte juridice: se nasc din acorduri sau manifestări de voinţă făcute cu
intenţia de a genera efecte juridice, efecte care altfel nu s-ar putea produce;
- obligaţii născute din contracte (obligaţii contractuale);
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale.
- obligaţii născute din fapte juridice → se nasc din:
- conduite ale oamenilor (acţiuni sau inacţiuni) care pot fi licite sau ilicite;
- fapte juridice, care nu sunt conduite umane, în acele situaţii în care legea le acordă o
astfel de semnificaţie juridică, ex. unele fenomene ale naturii, defectele produselor,
sperietura unui animal, ruina unui edificiu, explozia unui cazan sau a unui cauciuc).
▪ obligaţii născute din fapte juridice umane licite sau ilicite:
- obligaţii născute de fapte licite (plata nedatorată, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
justă cauză);
- obligaţii născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (raporturi de răspundere civilă).
▪ obligaţii născute din alte fapte juridice care nu constau în conduite umane.
2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor:
A. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face: clasificarea tradiţională a obligaţiilor după
obiectul lor sau natura prestaţiei la care este îndatorat debitorul şi are dreptul creditorul → preluată
din dreptul roman şi consacrată în unele texte disparate din cuprinsul noului Cod civil român.

!!! deşi noul Cod civil consacră principiul consensualismului în cazul constituirii sau transferului
drepturilor reale prin contracte, existenţa obligaţiilor de a da nu poate fi contestată → obligaţia de a
da are un conţinut complex:
- atât constituirea sau transferul dreptului real,
- cât şi predarea bunului determinat şi eventual conservarea lui sau, după caz, individualizarea
şi predarea bunurilor generice (prestaţia constând în predarea sau individualizarea bunurilor
nu are o existenţă autonomă, nu este independentă de constituirea sau, după caz, transferul
dreptului de proprietate sau al altui drept real) → pentru realizarea obligaţiei de a da în
întreaga şi desăvârşita sa dimensiune, debitorul este ţinut să procedeze şi la predarea sau
individualizarea şi predarea bunului sau bunurilor în cauză.
B. Obligaţiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantităţi de bunuri generice; obligaţiile de
predare a unui bun cert, determinat; obligaţiile de prestare de servicii şi obligaţiile de a nu face:
- făcând abstracţie de obligaţiile de a da, în doctrina franceză s-a propus clasificarea raporturilor
obligaţionale, după obiectul lor, în patru categorii:
▪ obligaţiile de plată a unei sume de bani ori de predare a unei cantităţi de alte bunuri generice
(obligaţii de a face ce pot fi realizate prin executare silită în natură → transferul dreptului de
proprietate are loc de plin drept, ex lege, în momentul predării bunurilor):
- prestaţia datorată de debitor constă în individualizarea acelor bunuri prin numărare, cântărire
sau măsurare sau în alt mod stabilit de părţi ori care rezultă din natura lor, precum şi în
predarea lor la creditor.
▪ obligaţiile de predare a unui bun cert individual determinat (pot fi realizate prin executare silită în
natură): toate obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a pune la dispoziţia creditorului (a-i preda
un bun determinat, asupra căruia creditorul a dobândit un drept real sau un drept personal) →
exemple:
- obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul cert vândut;
- obligaţia donatorului de a preda donatarului bunul donat;
- obligaţia locatorului de a pune lucrul închiriat la dispoziţia locatarului;
- obligaţia depozitarului de a restitui deponentului bunul care i-a fost dat în depozit;
- obligaţia celui care a sustras bunul altuia de a-l restitui victimei.
▪ obligaţiile de prestare de servicii: obligaţii care au ca obiect o activitate proprie a debitorului, cu
excepţia predării unui bun sau unor bunuri (fiind, de cele mai multe ori, intuitu personae, nu sunt
susceptibile de executare silită în natură; în caz de neexecutare voluntară, creditorul având
dreptul doar de a pretinde şi obţine condamnarea debitorului a plata de daune-interese) →
exemple:
- obligaţia transportatorului de a efectua un transport de persoane sau de bunuri;
- obligaţia salariatului de a presta munca la care s-a îndatorat prin contractul individual de
muncă;
- obligaţia medicului de a-l trata pe pacientul său de o maladie de care suferă;
- obligaţia unui frizer de a executa tunsoarea comandată de clientul său;
- obligaţia unei persoane de a organiza o competiţie sportivă ori un spectacol artistic;
- obligaţia unui neseriaş oarecare de a efectua o reparaţie a unui bun;
- obligaţia notarului public de a autentifica sau legaliza un înscris.
▪ obligaţiile de a nu face: obligaţii care au ca obiect o conduită negativă a debitorului → trebuie să
se abţină de la o conduită pozitivă la care avea dreptul dacă obligaţia non faciendo nu ar exista
(încălcarea acestor obligaţii dă dreptul creditorului la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat) →
exemple:
- obligaţia de a nu construi un edificiu într-un anumit loc;
- obligaţia celui care a cesionat clientela sa civilă de a nu face concurenţă cesionarului
(avocatul sau medicul cu cabinet propriu).
C. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace:
▪ Obligaţiile de rezultat (determinate): acele raporturi juridice de obligaţii în care debitorul este
îndatorat, prin conduita sa pozitivă sau negativă, să obţină un anumit rezultat, precis determinat,
în favoarea creditorului său, debitorul garantând creditorului că acel rezultat va fi obţinut →
exemplu: obligaţia unui transportator (contract de transport de persoane), să-l transporte pe un
călător, sănătos şi nevătămat într-un anumit loc.
- dacă în timpul transportului se produce un accident şi persoana respectivă suferă o vătămare
corporală, la cererea creditorului-voiajor, se va angaja răspunderea debitorului-transportator
→ creditorul trebuie să facă doar dovada că rezultatul la care debitorul era îndatorat nu a fost
obţinut → !!! creditorul-voiajor nu este ţinut să probeze cauzele accidentului;
- răspunderea transportatorului se angajează inclusiv pentru caz fortuit iar exonerarea de
răspundere intervine numai dacă debitorul face proba, pe terenul cauzalităţii, că rănirea
călătorului a fost cauzată de:
- forţa majoră,
- fapta victimei,
- fapta unui terţ care întruneşte condiţiile forţei majore.

- majoritatea obligaţiilor civile sunt obligaţii de rezultat:
- toate obligaţiile de predare a unui bun cert sau a unor bunuri generice;
- o bună parte a obligaţiilor de prestări de servicii → exemple:
- obligaţia unui meseriaş de a executa o anumită reparaţie a unui lucru;
- obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată;
- obligaţia de a transporta o cantitate de mărfuri;
- obligaţia de a executa lucrări de igienizare.
- obligaţia de rezultat creează o veritabilă garanţie de executare pe care debitorul şi-o asumă
expres ori legea o pune în sarcina sa, implicit sau explicit, faţă de creditorul său → creditorul are
garanţia sau siguranţa că va obţine:
- fie rezultatul aşteptat a-i fi furnizat de către debitor,
- fie, în caz contrar, repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutare.
- obligaţiile de rezultat, după gradul de intensitate a garanţiei de executare pe care debitorul o
datorează creditorului, se subclasifică în:
▪ obligaţii de rezultat absolute: cazul în care debitorul rămâne îndatorat chiar şi atunci când
rezultatul promis nu a fost obţinut din cauză de forţă majoră → exemplu: obligaţia de a plăti o
sumă de bani poate fi executată în orice situaţie;
▪ obligaţii de rezultat relative: cazul în care obligaţia încetează din cauză de forţă majoră,
răspunderea debitorului fiind înlăturată → exemplu: obligaţia transportatorului născută dintr-un
contract de transport de persoane.
▪ obligaţii de rezultat intermediare: obligaţii în care rămân în sarcina debitorului numai anumite
cazuri de forţă majoră, determinate printr-o clauză contractuală sau dispoziţie legală →
răspunderea debitorului pentru neobţinerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci
când va dovedi că aceasta se datorează unui alt caz de forţă majoră decât cele stabilite în
contract sau în lege.
!!! în cazul obligaţiilor de rezultat, neobţinerea rezultatului la care este îndatorat debitorul antrenează
răspunderea civilă obiectivă, fară vinovăţie a acestuia faţă de creditorul său.
▪ Obligaţiile de mijloace (de diligentă sau prudenţă): raporturi juridice de obligaţii în care debitorul
este îndatorat să utilizeze şi să pună în valoare toate mijloacele necesare şi posibile, dând
dovadă de diligentă şi prudenţă în conduita sa, pentru a obţine un anumit rezultat în favoarea
creditorului sau persoanei determinată de acesta → debitorul nu garantează creditorului că
rezultatul urmărit va fi obţinut şi că, în caz contrar, îi va repara prejudiciul cauzat → exemple:
- obligaţia avocatului de a pune în valoare toate cunoştinţele juridice şi diligenta necesară
pentru a câştiga procesul în care clientul său este parte;
- obligaţia unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o anumită maladie;
- obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru obţinerea unui vaccin în vederea
imunizării împotriva unei boli contagioase.
- angajarea răspunderii debitorului pentru neexecutarea prestaţiei sale este posibilă numai în
situaţia în care creditorul dovedeşte că:
- rezultatul promis nu a fost obţinut deoarece debitorul nu s-a folosit de toate mijloacele
necesare şi posibile
- debitorul în loc să fie diligent a fost neglijent şi în loc să fie prudent a fost imprudent.
!!! în cazul obligaţiilor de mijloace, răspunderea debitorului pentru neexecutarea prestaţiei datorate este
eminamente subiectivă - răspunderea civilă subiectivă - întemeiată pe culpa sau vinovăţia dovedită
de către creditor.
- pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat în delimitarea raporturilor juridice de
obligaţii se va ţine seama îndeosebi de următoarele:
- modul în care obligaţia este stipulată în contract;
- existenta şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
- gradul de risc pe care îl presupune obţinerea rezultatului;
- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
!!! raportat la clasificarea tradiţională a raporturilor obligaţionale în obligaţii de a da, a face şi a nu face:
- obligaţiile de a da sunt întotdeauna de rezultat;
- obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau, după caz, de mijloace;
- obligaţiile de a nu face sunt prin scopul lor obligaţii de rezultat.
!!! există legături şi interferenţe între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace, deoarece aproape
fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligentă din partea debitorului şi fiecare obligaţie
de mijloace presupune şi una sau mai multe activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor → exemplu:
între avocat şi justiţiabil se naşte un raport obligaţional care are ca obiect mai multe prestaţii:
- prestaţia principală este de mijloace şi constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale a
avocatului, cu toată diligenta normală pentru câştigarea procesului;
- alături de aceasta avocatul trebuie să execute şi alte prestaţii, specifice obligaţiilor de rezultat,
precum:
- să redacteze la timp anumite acte procedurale,
- să fie prezent în instanţă la termenele de judecată, etc.

D. Obligaţii în natură şi obligaţii pecuniare (una dintre cele mai importante clasificări ale obligaţiilor după
obiectul lor):
▪ Obligaţiile în natură: raporturi juridice obligaţionale care au ca obiect orice prestaţie pozitivă sau
negativă, cu excepţia prestaţiei de a plăti o sumă de bani → exemple:
- obligaţia de predare a unui bun cert;
- obligaţia de predare de bunuri generice, altele decât sume de bani;
- obligaţia care are ca obiect prestarea unui serviciu;
- obligaţia care are ca obiect o abţinere de la o conduită pozitivă (nonfacere).
▪ Obligaţiile pecuniare sau monetare: raporturi juridice obligaţionale care au întotdeauna ca obiect
prestaţia de a plăti sau remite o sumă de bani creditorului sau reprezentantului său → exemple:
- obligaţia de a restitui suma împrumutată sau aflată în depozit;
- obligaţia de a plăti despăgubirile datorate pentru repararea unui prejudiciu,
- oligaţia de a plăti redevenţe.
!!! obligaţiilor pecuniare li se aplică anumite norme speciale prevăzute în art. 1488-1489, art.
1535 Cod civil, la care se adaugă textele referitoare la toate obligaţiile de restituire prin
echivalent bănesc, indiferent că sunt contractuale sau extracontractuale.
- deosebiri între obligaţiile în natură şi obligaţiile pecuniare:
▪ obligaţiile pecuniare sunt întotdeauna şi fără excepţii obligaţii de rezultat; în timp ce obligaţiile în
natură pot fi de rezultat sau de mijloace;
▪ obligaţiile pecuniare: dacă debitorul întârzie să facă plata, răspunderea debitorului se angajează
fără ca creditorul să fie ţinut a face dovada vinovăţiei debitorului şi a întinderii prejudiciului suferit:
- în lipsă de clauză penală, întinderea daunelor-interese moratorii, este stabilită de lege, fiind, de
regulă, egală cu dobânda legală (art. 1489 şi art. 1535 C. civ.).
- întrucât bunurile de gen nu pier, în caz de forţă majoră, obligaţia debitorului nu încetează
fortuit, fiind doar suspendată executarea ei.
▪ obligaţiile în natură: dacă debitorul întârzie în executarea prestaţiei datorate, răspunderea
debitorului se angajează doar dacă ca creditorul face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului,
iar dacă este vorba de obligaţii de mijloace, creditorul este ţinut să probeze şi culpa sau vinovăţia
debitorului;
- în lipsă de clauză penală, întinderea daunelor-interese moratorii, este stabilită de instanţa de
judecată, nefiind evaluate de lege;
- dacă debitorul dovedeşte că prestaţia datorată nu poate fi executată din cauză de forţă
majoră, obligaţia sa încetează fortuit → excepţie: obligaţiile care au ca obiect predarea de
bunuri generice.
▪ obligaţiile pecuniare: pot fi executate întotdeauna în natură dacă debitorul este solvabil:
- neexecutarea plăţii de către debitor nu poate avea drept consecinţă obligarea ai la plata de
daune-interese compensatorii, care sunt tot sume de bani;
- executarea obligaţiei pecuniare poate însă fi cumulată cu obligarea debitorului, în caz de
întârziere, la daune-interese moratorii.
în schimb, obligaţiile în natură, în unele situaţii,
▪ obligaţiile în natură: dacă nu sunt executate de către debitor sau nu pot fi executate în natura lor
specifică, executarea va fi înlocuită cu plata de despăgubiri → daune-interese compensatorii se
pot cumula cu plata de daune-interese moratorii.
▪ obligaţiile pecuniare cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv pentru plata lor
sunt influenţate de fluctuaţiile monetare grave, care pot să apară în anumite perioade de
instabilitate economică şi financiară →după momentul naşterii raportului obligaţional, poate
interveni un dezechilibru evident şi grav între prestaţiile părţilor, încât una dintre ele suferă sau
este pe cale de a suferi o pagubă mare şi imprevizibilă.
- prejudiciul suferit de creditorul dintr-o obligaţie pecuniară ca urmare a disproporţiei de valoare
dintre prestaţia sa şi prestaţia datorată de debitor, apărută după naşterea raportului
obligaţional din cauza fluctuaţiilor monetare, se numeşte impreviziune → reechilibrarea valorii
prestaţiilor pentru caz de impreviziune este reglementată în art. 1271 Cod civil:
- în primul rând, este o sarcină a părţilor acelui raport obligaţional;
- în caz contrar, la solicitarea părţii prejudiciate sau pe cale de a fi prejudiciată, această
operaţie este în competenţa instanţelor de judecată, care pot dispune adaptarea sau
încetarea contractului.
▪ obligaţiile de natură, de regulă, sunt insensibile la asemenea fenomene (dezechilibru evident şi
grav între prestaţiile părţilor), creditorul nefiind expus să piardă din cauza riscului unei deprecieri
monetare.
3. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor în obligaţii perfecte şi obligaţii naturale:
▪ Obligaţiile perfecte (înzestrate cu mijloace juridice ofensive pentru realizarea lor): subiectul activ,
creditorul are la dispoziţie mijloacele juridice ofensive, la care poate recurge împotriva debitorului,
pentru a obţine realizarea dreptului său de creanţă, în cazul în care debitorul nu execută voluntar
prestaţia sau prestaţiile datorate → mijloace juridice ofensive:
- punerea debitorului în întârziere,

- acţiunea în justiţie,
- sistemul daunelor cominatorii,
- amenzile cominatorii,
- daunele-interese moratorii,
- executarea silită.
▪ Obligaţiile naturale (neînzestrate cu acţiune injustiţie) raporturi juridice de obligaţii a căror sancţiune
constă într-un mijloc juridic defensiv, adică în posibilitatea creditorului de a refuza restituirea
prestaţiei primite de la debitor, care a făcut plata voluntar, invocând faptul că debitorul a executat
ceea ce în realitate datora, fară să poată fi constrâns în acest sens prin forţa coercitivă a statului →
raporturile obligaţionale pentru a căror executare creditorul nu are la dispoziţie mijloace juridice
ofensive.
- efectele juridice ale obligaţiilor naturale: în ipoteza în care debitorul execută voluntar prestaţia
datorată, plata este valabilă, definitivă şi ireversibilă, el nu poate cere şi obţine restituirea
prestaţiei, deoarece a plătit ce datora.
- clasificarea obligaţiilor naturale:
▪ obligaţiile civile imperfecte sunt acele obligaţii naturale care nu s-au putut naşte sau, după
caz, nu au putut supravieţui ca obligaţii civile perfecte, din cauza unui obstacol juridic, prezent
la momentul naşterii sau, după caz, pe durata fiinţei lor;
a. obligaţiile avortate: obligaţii care, datorită unui obstacol juridic s-au născut în viaţa juridică
fără vitalitate, adică lipsite de dreptul creditorului de a accede la mijloace juridice ofensive
pentru a obţine ceea ce i se datorează pe cale de constrângere → exemple:
- obligaţia contractuală asumată de un minor în apropierea vârstei de majorat;
- obligaţia contractuală a unei persoane pusă sub interdicţie şi aflată sub tutelă, care
şi-a dat consimţământul într-un moment de luciditate;
- obligaţia moştenitorului de a executa un legat verbal sau stipulat de către autorul său
într-un testament nevalabil datorită unui viciu de formă;
- obligaţia contractuală rezultată dintr-un contract lovit de nulitate relativă pentru un
viciu de consimţământ care între timp a încetat, situaţie în care plata făcută ulterior
de către debitor în cunoştinţă de cauză ar putea să nu dea dreptul de a obţine
restituirea ei.
b. obligaţiile degenerate: obligaţii care s-au născut perfecte, pe deplin valabile, numai că
ulterior şi-au pierdut eficacitatea sau vitalitatea, adică dreptul la acţiune în justiţie, precum şi
celelalte mijloace juridice ofensive care le însoţeau:
- fie ca efect al prescripţiei extinctive,
- fie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat.
!!! dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face obiectul anei asemenea obligaţii, el
nu are dreptul de a obţine restituirea a ceea ce a plătit.
▪ obligaţiile naturale - datorii de conştiinţă obligaţiile care îşi au originea şi suportul în resursele
spirituale şi morale ale fiinţei umane → exemple:
- obligaţia naturală a celui care a primit o donaţie de a asigura donatorului locuinţă în
propria sa casă, dintr-un sentiment de recunoştinţă, donatorul fiind în nevoie;
- obligaţia de întreţinere în sarcina unei persoane faţă de un copil natural şi
nerecunoscut;
- obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia, deşi condiţiile de angajare a
răspunderii civile nu sunt întrunite, dintr-un sentiment de corectitudine;
- obligaţia unui amant de a acorda subsidii amantei sale;
- obligaţia unei persoane de a presta întreţinere unui copil după ce i s-a admis
acţiunea în tăgada paternităţii.
- efectele juridice ale obligaţiilor naturale:
a. dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face obiectul obligaţiei naturale, el face o plată
valabilă şi ireversibilă → executarea de bunăvoie de către debitor a prestaţiei are semnificaţia
şi valoarea unei ratificări tacite a obligaţiei.
b. unele obligaţii naturale pot fi confirmate expres, prin voinţa unilaterală a debitorului, cu efectul
transformării lor în obligaţii civile perfecte → cazul unor obligaţii avortate, cum sunt:
- obligaţiile născute din acte juridice civile anulabile pentru un viciu de consimţământ
care, între timp, a încetat (violenţa);
- obligaţiile născute din acte juridice încheiate de un minor, care între timp a devenit
major.
!!! confirmarea obligaţiilor naturale degenerate poate avea loc şi prin renunţarea la prescripţia
împlinită (expresă sau tacită) → renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică şi poate
rezulta numai din manifestări neechivoce, precum constituirea de garanţii de către debitor
în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă.
c. obligaţiile naturale pot fi transformate în obligaţii civile perfecte prin novaţie (convenţie prin
care părţile sting o obligaţie veche şi dau naştere simultan la o obligaţie nouă, care ia locul
celei vechi → obligaţia nouă este întotdeauna o obligaţie contractuală);
d. obligaţiile naturale se pot transmite prin:

- cesiune de creanţă,
- cesiune de datorie,
- cesiune de contract (numai dacă sunt de origine contractuală).
!!! indiferent tipul de cesiune este vorba, obligaţia rămâne mai departe neînzestrată cu
acţiune injustiţie şi toate celelalte mijloace juridice ofensive.
e. obligaţiile naturale nu sunt susceptibile de stingere: - prin compensaţie legală;
- prin compensaţie judiciară.
!!! compensaţia legală şi cea judiciară fiind o plată forţată, aceasta ar constitui un mijloc juridic
ofensiv la îndemâna creditorului, pentru a obţine plata împotriva voinţei debitorului →
obligaţiile naturale pot face obiectul doar al compensaţiei convenţionale (realizată prin
acordul de voinţă intervenit între creditor şi debitor).
f. obligaţia naturală, sub aspectul laturii sale active, prin care înţelegem creanţa, nu poate fi
cauţionată, gajată sau ipotecată.
g. obligaţia naturală nu poate fi însoţită nici de un drept de retenţie, acesta constituind un mijloc
juridic de constrângere indirectă a debitorului de către retentor şi s-ar ajunge, pe această cale,
la transformarea implicită, fară consimţământul debitorului, a obligaţiei naturale într-o obligaţie
civilă perfectă.
1.6. CLASIFICAREA IZVOARELOR OBLIGAŢIILOR.
1. Faptele juridice - izvoare ale raporturilor juridice de obligaţii civile:
Faptele juridice (în sens larg): toate împrejurările - acţiuni omeneşti şi evenimente sau fenomene
naturale - cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau naştere, modifică sau sting
raporturi juridice.
Izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor în vechiul Cod civil:
Izvoarele obligaţiilor sunt, în linii generale, identice cu izvoarele tuturor raporturilor juridice. Vechiul
Cod civil român a fost în bună parte o copie fidelă a Codului civil francez de la 1804, care deşi a suferit
multe modificări şi completări este şi astăzi în vigoare. În vechiul nostru Cod civil erau reglementate
numai patru izvoare de obligaţii (clasificarea obligaţiilor era insuficient de cuprinzătoare şi fără rigoare
ştiinţifică):
▪ contractul: acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un
raport juridic;
▪ cvasicontractul: un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau
obligaţii reciproce între părţi → gestiunea de afaceri şi plata nedatorată;
▪ delictul: orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală
s-a ocazionat a-l repara: raporturi de răspundere delictuală;
▪ cvasidelictul: omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de
acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa → faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu dar,
spre deosebire de delict, este săvârşită din culpă propriu-zisă, adică din neglijenţă sau prin
imprudenţă: raporturi de răspundere delictuală;
!!! nu exista nici o dispoziţie în care să se prevadă expres şi explicit că unele raporturi de obligaţii ar
fi putut naşte direct şi nemijlocit din lege.
Izvoarele obligaţiilor şi clasificarea lor în noul Cod civil:
Doctrina juridică româneascăa adoptat clasificarea generică a izvoarelor obligaţiilor în două mari
categorii: actele juridice civile şi faptele juridice civile în sensul propriu al cuvântului.
▪ actele juridice civile: acorduri de voinţă sau manifestări unilaterale de voinţă ale diferitelor
persoane făcute cu respectarea sau în executarea legii, cu intenţia de a produce efecte juridice,
care altfel nu s-ar putea produce.
▪ contractul: acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, cu intenţia de a da naştere,
modifica, transforma, strămuta sau stinge raporturi juridice, efecte care altfel nu s-ar putea
produce.
▪ actul juridic unilateral de drept civil: manifestarea de voinţă a unei singure persoane, cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică a da naştere, a modifica ori stinge raporturi juridice
civile → ca izvor de obligaţii constă în manifestarea de voinţă a debitorului.
!!! de cele mai multe ori, actele juridice unilaterale de drept privat constituie expresia juridică a
drepturilor potestative (puterea pe care o are titularul său de a da naştere, a modifica sau
stinge o situaţie ridică, prin voinţa sa unilaterală, în care sunt afectate şi interesele altei
persoane care nu se poate împotrivi ci, dimpotrivă, este ţinută să se supună).
▪ faptele juridice civile stricto sensu: toate celelalte împrejurări, cu excepţia acordurilor şi
manifestărilor unilaterale de voinţă, indiferent că sunt sau nu sunt conduite umane, de săvârşirea
sau producerea cărora legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice
obligaţionale → după natura lor avem:
▪ faptele juridice-conduite umane: acţiuni sau inacţiuni ale oamenilor, licite şi ilicite, care dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice de obligaţii, dacă aşa prevede legea.
!!! acestea sunt izvoare de obligaţii în afară de voinţa debitorului de a se obliga → debitorul
nu a avut şi nu are această intenţie, chiar dacă este autorul acelei conduite.

!!! raporturile juridice de obligaţii care se nasc în acest fel au în conţinutul lor dreptul
creditorului şi îndatorirea debitorului de restituire a unui bun sau a altei valori ori
repararea unui prejudiciu.
- după cum prin conduitele umane se încalcă sau nu normele juridice în vigoare, avem:
▪ conduitele umane ilicite: acele acţiuni sau inacţiuni ale omului săvârşiţe prin încălcarea
normelor juridice imperative (în vechiul Cod civil: delictele şi cvasidelicte);
▪ conduitele umane licite: fapte ale omului prin care nu se încalcă normele mperative ale
legii aflate în vigoare (în vechiul Cod civil: cvasicontractele; noul Cod civil
reglementează: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fară justă cauză).
▪ alte fapte juridice, care nu sunt conduite umane: manifestări ale unor energii exterioare omului,
ale unui lucru sau ale unei fiinţe, alta decât fiinţa umană, care, potrivit legii imperative, produc
efecte juridice şi deci pot da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice de obligaţii →
exemple: - fenomenele naturii (trăsnetul, cutremurul, inundaţiile, alunecările de teren etc),
- explozia unui cazan, explozia cauciucului unui autovehicul,
- deraierea unui tren,
- defectele produselor,
- sperietura unui animal,
- ruina unui zid sau gard,
- surparea unei construcţii.
!!! acestea nu sunt conduite umane şi nu trebuie să aibă la origine faptele omului.
- asemenea împrejurări, de cele mai multe ori, au ca rezultat cauzarea injustă a unui
prejudiciu corporal, material sau moral → existenţa prejudiciului dă naştere, potrivit
normelor imperative ale legii, unei obligaţii de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare
(raport de răspundere civilă) → exemple:
- păzitorul juridic al unui animal este ţinut să răspundă de prejudiciul cauzat de acel
animal unei persoane;
- păzitorul juridic al unui lucru este obligat să repare prejudiciul cauzat de lucrul său;
- proprietarul unui edificiu are îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat altuia de ruina
edificiului în cauză;
- persoanele care în calitate de producători pun în circulaţie diferite produse sunt
obligate de lege să repare prejudiciile cauzate consumatorilor de defectele acelor
produse (Legea nr. 240/2004).
- în textele noului Cod civil izvoarele obligaţiilor sunt enumerate cuprinzător în art. 1165 C. civ., care
prevede: „Obligaţiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii” → legea enumera expres numai acele izvoare de obligaţii a căror existenţă
este necontestată, însă dispoziţiile Codului civil şi alte acte normative reglementează fapte sau
împrejurări ce nu pot fi încadrate în niciuna dintre izvoarele obligaţiilor expres enumerate (orice alt
act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii) → exemple:
- cauzarea de prejudicii de către animalele şi lucrurile pe care le avem în paza noastră juridică;
- cauzarea de prejudicii prin ruina unui edificiu;
- cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulaţie (Legea nr. 240/2004);
- cauzarea de prejudicii prin erori judiciare [art. 53 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din
Legea nr. 303 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 505 C.proc.pen.].
1.7. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt elementele raportului juridic de obligaţie?
2. care sunt criteriile de clasificare a obligaţiilor civile?
3. care sunt izvoarele obligaţiilor potrivit Codului civil?

ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGAŢII
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 19
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 19
2.4.Noţiunea de act juridic unilateral.............................................................................................. 19
2.5.Clasificarea actelor unilaterale.................................................................................................. 20
2.6.Regimul juridic al actelor unilaterale........................................................................................ 20
2.7.Promisiunea unilaterală…........................................................................................................... 21
2.8.Promisiunea publică de recompensă….................................................................................. 22
2.9.Test de evaluare............................................................................................................................ 22
2.1. INTRODUCERE.
ale actului unilateral ca izvor de obligaţii. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul noţiunii de act
juridic unilateral, cât şi al criteriilor de clasificare a acestor actele. De asemenea cursanţii vor fi
familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale aranjamentului unilateral.
2.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al actul unilateral ca izvor de obligaţii.
2.3. CONSIDERAŢII GENERALE.
Actul juridic unilateral de drept civil era manifestarea de voinţă a unei singure persoane, cu intenţia de
a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile → în cazul
în care printr-o asemenea manifestare de voinţă solitară se năşteau raporturi juridice de obligaţii, actul
juridic unilateral de drept civil era considerat izvor de obligaţii civile.
- anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, se considera că voinţa unei singure persoane poate
produce efecte juridice numai în cazurile expres prevăzute de legea civilă (în principiu, prin voinţa
unei singure persoane, nu se poate naşte un raport juridic obligaţional din care să rezulte drepturi şi
obligaţii pentru o altă persoană care n-a consimţit la naşterea lor) → exemple:
- legatul cuprins într-un testament; acceptarea şi renunţarea la o succesiune,
- confirmarea unui act lovit de nulitate relativă,
- revocarea unui contract (mandat, societate, locaţiune, donaţie între soţi etc.)
- declararea rezoluţiunii întemeiată pe un pact comisoriu,
- ratificarea gestiunii de afaceri,
- actul juridic unilateral de înfiinţare de către un asociat unic al unei societăţi comerciale cu
răspundere limitată,
- înfiinţarea unei fundaţii sau asociaţii,
- subscripţia publică, pentru constituirea unei societăţi pe acţiuni,
- renunţările la drepturi,
- recunoaşterea paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei.
- clasificarea actelor juridice unilaterale după consecinţele declarării voinţei unilaterale prevăzute de
lege → acte juridice unilaterale cu:
▪ efecte abdicative: toate cazurile de renunţare;
▪ efecte extinctive: acte juridice unilaterale care duc la încetarea unui raport juridic (ex. cazul
revocării unui contract;
▪ efecte declarative, precum în cazul ratificării gestiunii de afaceri, recunoaşterea unui copil
din afara căsătoriei.
▪ efecte translative: numai legatul, în măsura în care un asemenea act juridic, prin el însuşi şi
solitar, dădea naştere Ia un raport obligaţional.
2.4. NOŢIUNEA DE ACT JURIDIC UNILATERAL.
Actul juridic unilateral este reglementat actualmente în Capitolul II intitulat „Actul juridic unilateral”,
din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”) şi cuprinde două secţiuni, una
dedicată regulilor generale în materie de acte unilaterale (art. 1324-1326 Cod civil) şi cealaltă dedicată
actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii (art. 1327-1329 C. civil). Pe parcursul codului se regăsesc
numeroase alte reglementări care privesc acte unilaterale izvoare de obligaţii (ex. cele dedicate ofertei
de a contracta şi acceptării).
Potrivit art. 1324 Cod civil, „Este unilateral actul juridic care presupune manifestarea de voinţă a
autorului său” → în esenţă, actul juridic unilateral este acea manifestare de voinţă care generează
efecte juridice, deşi nu a fost acceptat de o altă persoană.

!!! nu are relevanţă întotdeauna numărul emitenţilor (manifestarea de voinţă a mai multor subiecţi
de drept) în calificarea unui act ca unilateral → este posibil ca mai multe persoane să constituie
prin voinţa lor unică (act unilateral) o fundaţie → determinantă pentru calificarea juridică este
unicitatea voinţei care este dată adesea de unicitatea rezultatului urmărit de emitenţii care
acţionează în virtutea unei voinţe juridice comune fără a se situa pe poziţii de obligaţii reciproce.
!!! actul unilateral se deosebeşte de contractul unilateral:
- contractul unilateral este rezultatul întâlnirii a două voinţe juridice (un asemenea contract se
bazează pe un acord) prin care se creează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi;
- actul unilateral, fiind o manifestare de voinţă unilaterală, nu există niciun asemenea acord
(lipseşte întâlnirea două voinţe juridice).
2.5. CLASIFICAREA ACTELOR UNILATERALE.
▪ clasificarea legală a actelor unilaterale în acte supuse comunicării şi acte nesupuse comunicării
(comunicarea: condiţie de efectivitate a acestora):
▪ actele unilaterale supuse comunicării: actul unilateral este supus comunicării atunci când:
- fie constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului;
- fie informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
- exemple:
- actul prin care se denunţă unilateral un contract cu executare succesivă şi fără termen,
nu produce niciun efect cât timp acesta nu a fost comunicat persoanei interesate (până
la comunicarea lui, el este liber revocabil);
- declaraţia de rezoluţiune unilaterală a contractului produce efecte de la data la care se
consideră comunicată celeilalte părţi;
- actul prin care se exercită un drept potestativ, care dă naştere unui contract de vânzare
prin exprimarea opţiunii de cumpărare într-un pact de opţiune, trebuie în mod evident
comunicat promitentului-vânzător pentru ca acesta să producă efecte juridice şi poate fi
revocat liber până se consideră comunicat.
- comunicarea: se poate face prin orice mijloc adecvat → excepţie: dacă se prevede altfel prin
lege.
- momentul de la care un asemenea act unilateral produce efecte juridice: teoria recepţiei →
actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar
dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
▪ actele unilaterale nesupuse comunicării:
- acte prin care nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului;
- natura actului nu presupune necesitatea comunicării sale.
- exemplu: testamentul (testamentul nu este supus comunicării pentru că efectul său nu constă
într-o constituire imediată a unor drepturi sau/şi obligaţii în favoarea beneficiarilor
testamentului → totuşi eficacitatea sa este legată însă de acceptarea sa la un moment dat de
către destinatar).
2.6. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR UNILATERALE.
Potrivit art. 1325 Cod civil: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la
contracte se aplică în mod corespunzător şi actelor unilaterale”.
▪ actele unilaterale au aceleaşi condiţii de validitate ca şi contractele → se aplică toate prevederile
legale privitoare la condiţiile consimţământului, capacităţii, obiectului şi cauzei contractului,
precum şi, atunci când este cazul, ale formei contractului (art. 1179 Cod civil) → aspect subliniat
de detalierea regulilor legate de consimţământ odată cu reglementarea ofertei şi acceptării
(cazuri tipice de acte juridice unilaterale), cu precizarea că, în anumite privinţe, prevederile sunt
ele însele derogatorii de la regimul juridic general al actelor unilaterale → exemplu: posibilitatea
revocării ofertei fără termen adresate unui destinatar absent înaintea expirării termenului
considerat rezonabil pentru ca o acceptare să se producă [art. 1 193 alin. (3) Cod civil] are un
caracter excepţional faţă de cea a promisiunii unilaterale fără termen, despre care tot legiuitorul
prevede că se consideră făcută pentru o anumită durată, după natura obligaţiei sau cu
împrejurările, dar care îl leagă unilateral pe autor [art. 1327 alin. (1) Cod civil].
!!! excepţii de la regula aplicării condiţiilor de validitate ale contractului: situaţiile în care legea
prevede inaplicabilitatea regulilor şi la actele juridice unilaterale → trebuie asimilate ipotezei în
care legea ar prevedea expres acest lucru, toate situaţiile în care aplicarea normelor de la
contract este incompatibilă cu natura actelor juridice unilaterale → exemplu: în cazul
dispoziţiile legale referitoare la leziune, acest aşa-zis viciu al consimţământului bazându-se pe
o disproporţie între prestaţiile reciproce ale părţilor, domeniul de operare al acestui viciu este
cel al contractelor sinalagmatice.
!!! actelor unilaterale li se aplică şi regimul juridic al nulităţilor contractelor → exemplu:
prevederile legate de confirmarea contractului trebuie considerate aplicabile şi confirmării unui
act unilateral lovit de nulitate relativă.
▪ principiile aplicabile contractelor:
- anumite reguli de interpretare sunt pe deplin compatibile cu natura actului unilateral.

- forţa obligatorie (art. 1270 Cod civil) a actului juridic unilateral (a cărui esenţă constă tocmai
în nerevocarea sa potestativă) este suspendat până la un anumit momentul comunicării
sale: actele unilaterale trebuie considerate irevocabile de la un anumit moment → exemple:
- oferta cu termen: forţa obligatorie operează din momentul comunicării acesteia către
destinatar şi până la expirarea termenului;
- de regulă, actele unilaterale supuse comunicării nu mai pot fi revocate din momentul
comunicării lor (ex. declaraţia unilaterală de rezoluţiune) → excepţie: pot fi revocate
dacă legea permite acest lucru, explicit sau implicit (ex. este posibilă revocarea
ofertei publice de recompensă în aceleaşi condiţii în care a fost făcută cunoscută
publicului).
!!! aplicabilitatea principiului este incompatibilă cu actele unilaterale nesupuse comunicării
şi care sunt esenţialmente revocabile (ex. testamentul).
- principiul relativităţii efectelor contractului (art. 1280 Cod civil) → distincţie între terţi:
- terţul destinatar al actului unilateral: adesea, până la momentul acceptării de către
acesta a beneficiului actului unilateral, efectele actului nu se produc (la actele
unilaterale supuse comunicării);
- ceilalţi terţi: aplicabilitatea principiului este de regulă absolută.
- principiul opozabilităţii faţă de terţi (art. 1281 Cod civil):
- comunicarea unor acte unilaterale pentru ca acestea să producă efecte este în acelaşi
timp o condiţie de opozabilitate a actului unilateral;
- anumite acte unilaterale trebuie să îndeplinească, în vederea realizării opozabilităţii lor,
condiţii suplimentare de opozabilitate → exemple:
- renunţarea la un drept real trebuie înscrisă în cartea funciară;
- declaraţia unilaterală de rezoluţiune, pentru a fi făcută opozabilă terţilor trebuie
înscrisă în cartea funciară.
2.7. PROMISIUNEA UNILATERALĂ (ANGAJAMENTUL UNILATERAL).
Angajamentele unilaterale: varietate de acte unilaterale care dau naştere prin ele însele unui raport
juridic obligaţional → leagă două persoane ca urmare a declaraţiei de voinţă a unei singure persoane
(emitentul actului).
▪ discuţia admisibilităţii valabilităţii angajamentelor unilaterale a pornit de la trei tipuri de
angajamente unilaterale:
- emiterea titlurilor la purtător: includ angajamentul unilateral al emitentului titlului de a plăti
necondiţionat deţinătorului acestuia;
- oferta de a contracta cu termen sau adresată unei persoane neprezente: include angajamentul
unilateral al emitentului de a nu revoca oferta într-un anumit termen sau într-un termen
rezonabil;
- promisiunea publică de recompensă: include angajamentul emitentului de a plăti celui care
întruneşte condiţiile cuprinse în promisiunea unilaterală.
▪ în doctrina anterioară codului actual, admiţându-se caracterul de sursă de obligaţii a
angajamentului unilateral, s-au subliniat însă anumite trăsături ale acestei admisibilităţi a
angajamentului unilateral ca sursă de obligaţii:
- angajamentul unilateral are un caracter subsidiar: acesta trebuie considerat sursă de obligaţii
numai dacă celelalte tehnici juridice prioritare (contractul şi teoria faptelor juridice), nu sunt
apte prin ele însele să explice naşterea obligaţiilor;
- caracterul necesarmente utilitar pe care actul unilateral trebuie să îl aibă pentru a putea avea
natura unui angajament unilateral creator de obligaţii → necesitatea existenţei sale trebuie să
fie apreciată prin raportare la consideraţii de utilitate socială şi interes social;
- angajamentul unilateral trebuie să fie suficient de precis: nu orice act juridic unilateral poate
avea valoarea unui angajament unilateral → exemplu: un simplu anunţ la mica publicitate
privind vânzarea unui bun, nu constituie un angajament ferm de menţinere a ofertei şi nici de
vânzare a bunului.
Codul civil, la art. 1327 reglementează o varietate de act juridic unilateral a cărui valabilitate şi
efectivitate era adesea pusă în discuţie în doctrina anterioară intrării în vigoare a codului, înlăturând
echivocul cu privire la valabilitatea unui asemenea act.
Promisiunea unilaterală (denumire de natură să producă serioase confuzii la nivel terminologic, mai
ales cu varianta promisiunii unilaterale de a contracta în condiţiile în care aceasta are o natură
contractuală şi cu care trebuie în mod esenţial să nu fie confundată → varianta potrivită ar fi fost aceea
de „angajament unilateral”): un act unilateral cu valoare de angajament unilateral prin care autorul său
se obligă faţă de un terţ, independent de acceptarea din partea acestuia a actului, să execute o anumită
prestaţie.
- dacă terţul acceptă beneficiul actului unilateral:
- poate pretinde executarea de la autorul actului, în condiţiile generate de principiul forţei
obligatorii a contractului, sau
- poate cere despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei asumată prin respectivul angajament
unilateral, fără ca totuşi prin acceptare să se fi format un contract în mod necesar.
- exemple:
- actul unilateral prin care autorul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii se obligă să
plătească victimei o sumă de bani, această obligaţie a sa are valoarea unui angajament
unilateral obligatoriu pentru emitent → victima, odată ce acceptă despăgubirile oferite
de autor poate să solicite executarea angajamentului unilateral.
- dacă o ofertă cu termen este revocată înainte de împlinirea termenului, destinatarul poate
totuşi să emită acceptarea acesteia în termen şi astfel contractul să fie încheiat.
!!! promisiunea unilaterală (angajamentul unilateral: o singură voinţă juridică deocamdată neîntâlnită cu
acceptarea din partea destinatarului) trebuie distinsă de contractul care include o promisiune
unilaterală → cazul tipic: contractul prin care se promite unilateral înstrăinarea unui bun (o varietate a
sa fiind aşa-numitul „pact de opţiune”), fără ca în contrapartidă să se promită şi o contraprestaţie
pentru primirea acelui bun (contract unilateral care presupune un acord de voinţe).
▪ efectele angajamentului unilateral:
- dacă terţul refuză dreptul născut din angajamentul unilateral, angajamentul unilateral este lipsit de
orice efecte juridice (caduc);
- angajamentul unilateral poate fi retractat până la comunicarea sa;
- dacă angajamentul stipulează un termen, atunci el trebuie în mod obligatoriu menţinut pe toată
durata acestui termen → eventuala revocare nu produce nici o consecinţă până la expirarea
termenului → modelul tipic pentru acest mod de funcţionare este cel al ofertei de a contracta;
- dacă angajamentul unilateral nu prevede un termen, atunci el trebuie totuşi menţinut „pentru o
anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată” [art. 1327
alin. (3) C. civ.] → modelul funcţional al unui asemenea act unilateral este cel al ofertei adresate
unei persoane absente şi tară termen de acceptare.
2.8. PROMISIUNEA PUBLICĂ DE RECOMPENSĂ.
Promisiunea publică de recompensă: oferta adresată de către emitent publicului ca, în schimbul unei
prestaţii determinate, să plătească o recompensă (obligatorie pentru emitent) → exemplu: oferta de
recompensă pentru găsirea unui animal pierdut, a unui obiect pierdut.
- promisiunea publică de recompensă este obligatorie şi dacă terţul a executat prestaţia fără a fi
cunoscut existenţa ofertei publice → exemplu: cel care a găsit obiectul îl înapoiază emitentului
ofertei publice, fără a şti că există un anunţ public prin care se acordă o recompensă găsitorului
care restituie bunul.
- dacă mai multe persoane execută prestaţia:
- în principiu, toate aceste persoane trebuie să fie remunerate:
- fie proporţional cu contribuţia fiecăreia la executarea prestaţiei, dacă nu cumva oferta
însăşi cuprinde criterii de departajare legate, de exemplu, de întâietatea executării
prestaţiei de către un terţ (ex. prima persoană care execută prestaţia va fi recompensată);
- fie plata se împarte în mod egal între ele, dacă o asemenea contribuţie nu se poate
determina;
- recompensa se aplică aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul, dacă criteriul de
departajare între terţi nu este prevăzut şi aceştia execută separat fiecare câte o prestaţie
identică celei prevăzute în oferta publică.
- revocarea ofertei publice de recompensă: poate fi revocată oricând în aceeaşi formă în care a fost
făcută, adică în aceeaşi manieră publică (publicată) → o excepţie de la forţa obligatorie a actului
unilateral supus comunicării.
!!! excepţie: oferta de recompensă nu mai poate fi revocată faţă de cel care înaintea publicării
revocării ofertei a executat prestaţia.
- dacă revocarea este făcută în manieră abuzivă (fără justă cauză): atunci când terţii au avansat
cheltuieli în vederea executării prestaţiei, aceştia au dreptul la o despăgubire echitabila care nu
va putea însă depăşi recompensa promisă → despăgubiri pe temeiul răspunderii delictuale →
exemplu: promisiunea publică de premiere a unei lucrări:
- dacă unii terţi au avansat cheltuieli proprii în vederea efectuării acelei lucrări, ei
vor fi în mod rezonabil îndreptăţiţi la o despăgubire echitabilă în cazul revocării
intempestive a ofertei de premiere (dreptul la acţiunea în despăgubire se
prescrie în termen de un an de la data publicării revocării);
!!! excepţie: dacă autorul ofertei dovedeşte că oricum rezultatul prestaţiei incluse în oferta de
recompensă nu putea fi atins, acesta va fi scutit de plata despăgubirilor.
1. care este clasificarea legală a actelor unilaterale?
2. care este regimul juridic al actelor unilaterale?
3. care sunt efectele angajamentului unilateral?

CONTRACTUL - IZVOR DE OBLIGAŢII
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 23
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 23
3.3.Noţiunea de contract civil............................................................................................................ 23
3.4.Contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale…............................................................. 23
3.5.Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit........................................................... 24
3.6.Contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale……………...................... 26
3.7.Contracte numite şi contracte nenumite…............................................................................. 26
3.8.Contracte cu executare instantanee şi contracte cu executare succesivă …............... 27
3.9.Test de evaluare............................................................................................................................ 27
3.1. INTRODUCERE.
ale contractului civil ca izvor de obligaţii. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul noţiunii de
contract, cât şi în cel al criteriilor de clasificare a contractelor civile (contracte sinalagmatice şi contracte
unilaterale; contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit; contracte consensuale, contracte
solemne şi contracte reale; contracte numite şi contracte nenumite; contracte cu executare instantanee
şi contracte cu executare succesivă). De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi
practice ale importanţei clasificării contractelor.
3.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al diferitelor categorii de contracte.
3.3. NOŢIUNEA DE CONTRACT CIVIL.
Art. 1166 Cod civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic. În cuprinsul Codului civil, termenul de contract este
sinonim cu acela de „acord de voinţe”. În doctrină şi pe alocuri, chiar şi în noua reglementare regăsim şi
utilizarea termenului de „convenţie. Obligaţiile născute din acorduri de voinţă pot fi calificate deopotrivă,
ca obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.
Acordul de voinţe - element esenţial al contractului: elementul specific al contractului este acordul de
voinţe al părţilor → întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor
de a produce efecte juridice. Astfel, în acest mod, contractul se deosebeşte de actul juridic unilateral
care constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane cu intenţia de a produce efecte juridice.
Potrivit art. 1169 Cod civil, după modelul urmat cu regularitate de propunerile modeme de codificare
a regulilor în materie de contracte, „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, consacrându-
se astfel, principiul libertăţii contractuale cu privire la încheierea şi conţinutul contractului → consecinţa
acestui principiu este forţa obligatorie a contractului (principiul pacta sunt servanda).
3.4. CONTRACTE SINALAGMATICE ŞI CONTRACTE UNILATERALE.
- după conţinutul lor, Codul civil împarte contractele în:
▪ contractele sinalagmatice: contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente (în caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea
lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi) → specificul contractului sinalagmatic:
- caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor, adică fiecare parte are
concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte;
- obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte
părţi → nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente.
!!! prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare: vânzătorul se obligă să
transfere dreptul de proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc
să plătească preţul.
!!! toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.
▪ contractele unilaterale contracte în care o parte sau mai multe părţi se obligă faţă de cealaltă (sau
celelalte părţi) - adică unilateral, fără ca acesta sau acestea din urmă să se oblige faţă de primele la
vreo contraprestaţie→ specificul contractului unilateral:
- contracte care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi (o parte este
numai creditor, iar cealaltă numai debitor);
- caracterizate de lipsa interdependenţei şi reciprocităţii.

!!! contracte unilaterale: donaţia, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea etc.
▪ contractele sinalagmatice „imperfecte” (textul art. 1171 Cod civil nu admite existenţa categoriei):
unele contracte unilateral pot, după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naştere la obligaţii în
sarcina creditorului, obligaţii pe care acesta nu şi le-a asumat iniţial (obligaţiile nu au luat naştere
cu ocazia formării contractului) → exemplu: contractul de depozit: dacă depozitarul a făcut unele
cheltuieli cu conservarea bunului aflat în depozit, deponentul va fi obligat să-i plătească valoarea
acestora (există obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante);
!!! obligaţiile celor două părţi, deşi reciproce, nu sunt şi interdependente.
- contractul „sinalagmatic imperfect” prin el însuşi, face să se nască obligaţii numai în sarcina
uneia dintre părţi;
!!! naşterea ulterioară a unei alte obligaţii în sarcina celeilalte părţi are ca izvor un fapt juridic
distinct şi anume, îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului;
- caracterul reciproc al prestaţiilor este insuficient pentru a fi în prezenţa unui contract
sinalagmatic. Este necesar ca obligaţiile sau datoriile pârtilor să fie interdependente. Datoriile
fac parte din conţinutul raportului contractual, în timp ce prestaţiile alcătuiesc obiectul său.
Sunt contracte în care obligaţiile sunt reciproce, dar prestaţia la care se obligă o parte poate fi
datorată unui terţ (stipulaţia pentru altul), într-o astfel de ipoteză, contractul este sinalagmatic,
deşi între stipulant şi promitent nu există reciprocitate de prestaţii , dar există reciprocitate de
obligaţii;
- toate contractele care nu generează obligaţii interdependente şi reciproce trebuie considerate
unilaterale, toate contractele ale căror obligaţii sunt deopotrivă reciproce şi interdependente
fac parte din sfera contractelor sinalagmatice.
!!! aşa-ziselor „contracte sinalagmatice imperfecte” li se aplică regimul juridic al contractelor
unilaterale, atât în ceea ce priveşte proba, cât şi efectele şi executarea lor → totuşi, caracterul
sinalagmatic poate fi dat de voinţa părţilor care, cu ocazia încheierii contractului, înţeleg să îşi
asume obligaţii reciproce şi interdependente deşi contractul, prin natura sa, este unilateral (caz
în care ne situăm în sfera contractelor sinalagmatice, datorită libertăţii de voinţă în
desemnarea conţinutului contractual).
- importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale:
▪ din punct de vedere probator: înscrisul sub semnătură privată destinat a constitui proba unui
contract, este reglementat de lege diferit:
- de regulă, pentru contractul sinalagmatic, trebuie respectată condiţia dublului sau multiplului
exemplar (înscrisul este necesar să fie redactat în atâtea exemplare originale câte părţi cu
interese distincte participă la încheierea contractului → un singur exemplar original este
suficient pentru persoanele având acelaşi interes).
- pentru contractul unilateral: înscrisul sub semnătură privată este suficient a fi redactat într-un
singur exemplar şi remis creditorului → dacă prin acel contract debitorul se obligă să plătească
o sumă de bani sau să dea o cantitate de bunuri generice, înscrisul va trebui să conţină formula
„bun şi aprobat” scrisă cu propria sa mână.
▪ din perspectiva regulilor speciale aplicabile efectelor lor → contractele sinalagmatice se
deosebesc de cele unilaterale prin anumite reguli speciale:
- efecte specifice ale contractelor sinalagmatice (caracterul reciproc şi interdependent al
obligaţiilor celor două părţi):
- excepţia de neexecutare a contractului: dreptul oricărei părţi de a suspenda executarea
prestaţiei datorate, atât timp cât cealaltă parte nu execută prestaţia la care ea însăşi s-a
obligat;
- rezoluţiunea contractului o parte contractantă este îndreptăţită să ceară rezoluţiunea în
justiţie în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte;
- riscurile neexecutării contractului datorită forţei majore sau cazului fortuit generează efecte
diferite, în primul rând datorită reciprocităţii prestaţiilor generând adesea o obligaţie de
restituire, ceea ce nu este cazul la contractele unilaterale (sau cel puţin, eventuala obligaţie
de restituire în cazul lor, nu este una de natură contractuală).
3.5. CONTRACTE CU TITLU ONEROS ŞI CONTRACTE CU TITLU GRATUIT.
- după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, contractele se clasifică în:
▪ contractele cu titlu oneros: contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în
schimbul obligaţiilor asumate → exemple: - vânzarea,
- locaţiunea,
- schimbul,
- antrepriza,
- contractul de asigurare,
- contractul de rentă viageră.
Aceste contracte se divid în:
▪ contractul comutativ: contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă →
exemple: vânzarea, schimbul, locaţiunea, antrepriza.

- prestaţiile reciproce la care se obligă părţile contractante sunt relativ echivalente;
- întinderea prestaţiilor datorate de părţi este certă şi valoarea lor este cunoscută din chiar
momentul încheierii contractului.
▪ contractul aleatoriu: contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert [eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa sau cel puţin
momentul realizării sale] (contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea
prestaţiilor pârtilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert →
evenimentul – alea – constituie pentru fiecare dintre părţi, în acelaşi timp, o şansă de câştig şi
un risc de pierdere) → exemple: - contractul de asigurări,
- contractul de rentă viageră,
- contractul de întreţinere viageră.
- importanţa practică a clasificării contractelor în comutative şi aleatorii:
- leziunea → existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului,
astfel că leziunea poate fi invocată numai în cazul contractelor comutative (nu pot fi atacate
pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute
de lege).
- obligaţiile de restituire subsecvente desfiinţării contractelor (art. 1635 şi urm. Cod civil).
▪ contractele cu titlu gratuit (de binefacere): contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să
procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj → exemple: donaţia,
depozitul, mandatul, comodatul, fideiusiunea.
Aceste contracte se divid în:
▪ liberalităţile: sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din
patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părţi fără a primi un echivalent (una din părţi se
însărăceşte, iar cealaltă se îmbogăţeşte). Obiectul unui astfel de contract este prestaţia de a
da → în principal, contractele de donaţie (în categoria largă a liberalităţilor intră şi unele acte
juridice unilaterale, precum legatele);
▪ contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate: contracte prin care o parte se
obligă să facă un serviciu fără a se însărăci pe sine şi nici in scopul îmbogăţirii celeilalte părţi →
exemple: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.
- importanţa practică a distincţiei dintre contractele-liberalităţi şi contractele dezinteresate constă
în următoarele:
▪ contractele liberalităţi (donaţiile):
- întotdeauna contracte solemne (excepţie: darul manual şi donaţiile indirecte);
- regulile prevăzute în materie succesorală privitoare la raport (raportul donaţiilor) şi la
reducţiune (reducţiunea liberalităţilor excesive) se aplică numai liberalităţilor.
▪ contractele dezinteresate: sunt contracte consensuale.
!!! la baza distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit stau două criterii:
- criteriul obiectiv:
- existenţa de avantaje reciproce pentru ambele părţi în contractele oneroase;
- lipsa oricărui avantaj pentru una dintre părţi în contractele gratuite.
- criteriul subiectiv: cauza sau scopul încheierii contractului:
- contractele cu titlu oneros: părţile îşi dau consimţământul la încheierea lor cu intenţia
fiecăreia de a obţine un echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă;
- contractele cu titlu gratuit (intenţia de liberalitate): partea care se obligă o face cu scopul
sau intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a pretinde, sub aspect juridic, nimic în
schimb.
- importanţa practică a clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit:
▪ în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, se interzice
reprezentanţilor lor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă;
▪ în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă, chiar dacă au
încuviinţarea ocrotitorilor legali şi a autorităţii tutelare, se interzice minorilor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă să facă donaţii;
▪ persoanele aflate în insolvabilitate nu au dreptul să facă liberalităţi;
▪ în scopul protejării procesului de formare a consimţământului donatorului şi pentru a-i atrage
atenţia asupra gravităţii hotărârii sale, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă
autentică (sub sancţiunea nulităţii absolute);
▪ contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae; de aceea → eroarea asupra
persoanei constituie cauză de anulare a contractului (de regulă, în ce priveşte contractele cu titlu
oneros, considerarea identităţii şi însuşirilor persoanei sunt indiferente);
▪ moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa succesorală
pentru stabilirea rezervei succesorale, putând cere reducţiunea lor în cazul în care depăşesc
cotitatea disponibilă (contractele cu titlu oneros nu sunt supuse acestor operaţiuni);
▪ revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în
condiţii mult mai uşoare decât atunci când ea se îndreaptă contra actelor cu titlu oneros încheiate
de debitor cu terţe persoane;

▪ în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt
reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit;
▪ de regulă, contractele cu titlu oneros au un regim fiscal diferit faţă de cel al contractelor cu titlu
gratuit.
3.6. CONTRACTE CONSENSUALE, CONTRACTE SOLEMNE ŞI CONTRACTE REALE.
- după criteriul modului lor de formare valabilă, contractele se clasifică în:
▪ contractele consensuale: contracte care se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor (solo
consensu), fără nici o formalitate → deşi consensualismul a rămas principiul de bază în
încheierea contractelor (urmare firească a autonomiei de voinţă), el cunoaşte şi numeroase
excepţii (contractele solemne şi contractele reale) expres prevăzute de lege, determinate de
necesitatea ocrotirii intereselor părţilor şi terţilor iar, alteori, de apărarea unui interes public.
▪ contractele solemne: contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca acordul de
voinţă al părţilor să îmbrace o anumită formă sau să fie însoţit de anumite solemnităţi prevăzute
de lege (nerespectarea formei sau formalităţilor prevăzute de lege se sancţionează cu nulitatea
absolută a contractului) → exemple (forma înscrisului autentic):
- contractele prin care se strămută sau se transferă drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară;
- donaţia (excepţie: donaţia de bunuri mobile, când solemnitatea care trebuie respectată
constă în remiterea materială a bunului sau bunurilor de la donator la donatar, precum şi
donaţiile indirecte şi donaţiile deghizate), contractul de ipotecă, vânzarea imobilelor (supusă
regulilor de carte funciară în privinţa transferului drepturilor reale).
▪ contractele reale: contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voinţe al părţilor, este
necesară şi remiterea materială a bunului (în lipsa acestei formalităţi, nu avem de a face cu un
contract real ci, cel mult, cu o promisiune de a contracta) care este obiectul prestaţiei uneia din
părţi (contractul se consideră încheiat numai din momentul predării sau remiterii bunului la care
se referă) → exemple: - împrumutul de consumaţie,
- contractul de transport,
- donaţia prin intermediul darului manual,
- comodatul (împrumutul de folosinţă),
- depozitul,
- contractul de gaj.
!!! în lipsa predării sau remiterii bunului la care se referă, nu avem de a face cu un contract real ci,
cel mult, cu o promisiune de a contracta → uneori, chiar şi această promisiune poate produce
efecte, în condiţiile în care persoana interesată (adică beneficiarul prezumtiv al predării
nerealizate) se adresează instanţei solicitându-i să pronunţe o hotărâre judecătorească menită să
ţină loc de contract → asemenea prevederi se regăsesc în art. 2145 Cod civil, în materie de
contract de împrumut: atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuză
să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină
loc de contract, dacă cerinţele legii pentru validitatea acesteia sunt îndeplinite (adică toate
celelalte condiţii de validitate ale contractului în general, mai puţin condiţia remiterii voluntare în
scopul executării contractului promis a bunului ce face obiectul derivat al prestaţiei contractului).
- importanta clasificării în contracte consensuale, solemne şi reale, din punct de vedere practic:
- la contractele consensuale: trebuie verificate condiţiile obişnuite de validitate (capacitate,
consimţământ, obiect cauză);
- la contractele solemne: trebuie verificate, pe lângă condiţiile generale de validitate şi respectarea
formei cerută ad validitatem de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1242 C. civ.);
- la contractele reale: trebuie verificate, pe lângă condiţiile generale de validitate şi condiţia remiterii
bunului, fiind însă indiferentă, din perspectiva validităţii, forma contractului.
3.7. CONTRACTE NUMITE ŞI CONTRACTE NENUMITE.
- după cum sunt sau nu sunt reglementate expres de legea civilă şi calificate prin denumiri speciale,
contractele se împart în:
▪ contractele numite: contractele reglementate prin dispoziţii exprese ale Codului civil şi ale altor
legi civile şi calificate prin denumiri speciale în acord cu operaţiunile juridice pe care le generează
→ exemple:- vânzarea,
- locaţiunea,
- mandatul,
- împrumutul,
- depozitul,
- contractul de societate,
- contractul de cont curent,
- contractul de transport,
- contractul de ipotecă,
- contractul de gaj.

▪ contractele nenumite (nereglementate): contractele nereglementate expres de lege şi lipsite de o
denumire legală → existenţa lor se explică prin principiul libertăţii contractuale (părţile pot încheia
orice fel de contracte cu respectarea condiţiilor generale de validitate prevăzute de Codul civil) →
exemple: - contractul de asistenţă,
- contractul de hotelărie,
- contractele în cadrul cărora prestaţiile complexe împiedică includerea contractului
în sfera contractelor reglementate expres (ex. contractul prin care, în schimbul
proprietăţii unui bun, se prestează un serviciu, se transferă bunuri şi se plătesc
sume de bani, fără a se putea stabili care este „centrul de greutate” al contractului
şi care sunt prestaţiile principale reciproce).
- importanta clasificării în contracte numite şi nenumite, din punct de vedere practic:
- de principiu, tuturor contractelor li se aplică regulile generale privitoare la condiţiile de validitate, la
formarea contractului şi la efectele contractului, astfel cum sunt acestea prevăzute în cod (dreptul
comun),
- contractelor numite li se aplică şi regulile particulare destinate acestor contracte numite şi
regăsibile în Codul civil şi în reglementări extrinseci speciale (dreptul special) → contractelor
numite li se aplică prioritar dreptul special şi, în subsidiar (sau în completare), dreptul comun (sau
general).
- contractelor nenumite li se aplică numai dispoziţiile generale privitoare la toate contractele, adică
dreptul comun al contractelor (Capitolul I „Contractul”, Titlul II, Cartea a V-a) → orice alte
reglementări aplicabile sunt, de obicei, stabilite prin acordul de voinţe al părţilor contractante.
!!! cu toate acestea, dacă nici voinţa părţilor şi nici dreptul comun nu sunt în măsură să determine
într-o manieră suficientă efectele contractelor nenumite, atunci se vor aplica regulile dreptului
special aferente contractului cu care se aseamănă cel mai mult.
3.8. CONTRACTE CU EXECUTARE INSTANTANEE ŞI CONTRACTE CU EXECUTARE
SUCCESIVĂ.
- potrivit criteriul modului de executare a prestaţiilor la care sunt obligate părţile contractante:
▪ contractele cu executare instantanee sau imediată: contracte în care părţile au obligaţia să execute
prestaţiile ce şi le datorează una celeilalte în unul şi acelaşi moment, care coincide, de regulă, cu
momentul încheierii contractului (regula executării de îndată şi imediat a prestaţiilor) → exemplu:
contractul de vânzare, în care vânzătorul se obligă să transmită proprietatea şi să remită bunul
vândut şi cumpărătorul să plătească preţul imediat şi dintr-odată.
▪ contractele cu executare succesivă: contracte din care se naşte obligaţia ambelor părţi sau, cel
puţin, a uneia dintre ele, de a executa prestaţiile ce le datorează într-o perioadă de timp →
exemple: - contractul de întreţinere,
- contractul de rentă viageră,
- contractul de locaţiune,
- contractul de societate.
- prestaţiile pot fi:
- continue, fără întrerupere, pe toată durata contractului.
- la anumite intervale de timp (săptămânal, lunar, trimestrial, anual), înăuntrul termenului
extinctiv stabilit de părţile contractante.
- interesul practic al clasificării în contracte cu executare instantanee sau imediată şi contracte cu
executare succesivă:
▪ neexecutarea obligaţiilor uneia dintre părţi atrage:
- rezoluţiunea: contractele cu executare instantanee,
- rezilierea: contractele cu executare succesivă;
▪ revocarea contractului:
- contractele cu executare instantanee nu pot fi revocate prin voinţa uneia dintre părţi;
- unele contracte cu executare succesivă pot fi revocate, în cazurile prevăzute de lege, pe cale
unilaterală (ex. contractul de locaţiune sau contractului de mandat);
▪ suportarea riscurilor contractuale: se rezolvă diferit, după cum contractul respectiv este cu
executare instantanee sau cu executare succesivă;
▪ adesea, efectele restituirilor subsecvente nulităţii, rezoluţiunii sau altor cauze de încetare a
contractului sunt diferite după cum avem de a face cu un contract instantaneu sau cu executare
succesivă → în principiu, efectele restituirilor subsecvente desfiinţării contractului vor fi diferite:
- retroactive în cazul rezoluţiunii;
- pentru viitor în cazul rezilierii.
1. care este importanţa practică a clasificării contractelor în sinalagmatice şi unilaterale?
2. care este importanţa practică a clasificării contractelor în consensuale şi solemne?
3. care este importanţa practică a clasificării contractelor în numite şi nenumite?
EFECTELE SPECIFICE CONTRACTELOR SINALAGMATICE
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 29
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 29
4.4.Excepţia de neexecutare a contractului….............................................................................. 29
4.5.Rezoluţiunea…………………......................................................................................................... 30
4.6.Rezilierea……………………............................................................................................................ 32
4.7.Riscul contractului sinalagmatic…............................................................................................ 33
4.8.Test de evaluare............................................................................................................................ 33
4.1. INTRODUCERE.
ale efectelor specifice contractelor. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul excepţiei de
neexecutare a contractului, cât şi în cel al riscului contractului sinalagmatic. De asemenea cursanţii vor
fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale rezoluţiunii şi ale rezilierii.
4.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al efectelor specifice contractelor.
- reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice determină unele
efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu uneia dintre părţi.
- interdependenţa obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice → niciuna dintre
obligaţiile reciproce ale părţilor nu poate fi concepută în lipsa celeilalte.
!!! dacă s-ar admite că o parte este ţinută la executare, chiar dacă cealaltă nu procedează în acelaşi
fel în ceea ce priveşte propria obligaţie, s-ar ajunge la ruperea legăturii de interdependenţă dintre
cele două obligaţii, legătură care este de esenţa contractului sinalagmatic.
- efectele specifice contractelor sinalagmatice (vizează executarea acestora → spre deosebire de
nulitate, care intervine pentru cauze legate de încheierea valabilă a contractelor) sunt:
▪ excepţia de neexecutare a contractului: se discută în legătură cu executarea contractului pe
planul culpei părţilor;
▪ rezoluţiunea (rezilierea): se discută în legătură cu executarea contractului pe planul culpei
părţilor;
▪ riscul contractului: se discută în legătură cu imposibilitatea executării contractului, datorată
unor cauze neimputabile părţilor.
Reciprocitatea obligaţiilor (datoriilor):
▪ obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală, nu să
fie născute din izvoare diferite, contractuale sau extra-contractuale;
▪ nu trebuie să se confunde cu ideea de reciprocitate a prestaţiilor → exemplu: prestaţiile
părţilor nu sunt reciproce în cazul stipulaţiei pentru altul sau al contractului de societate (însă
obligaţiile sunt reciproce):
- cazul stipulaţiei pentru altul:promitentul îşi execută prestaţia faţă de terţul beneficiar, iar
nu faţă de stipulant;
- cazul contractului de societate: părţile din contractul de societate nu se obligă la
prestaţii reciproce, ci se obligă unii faţă de alţii să pună ceva în comun, eventual în
favoarea societăţii viitoare.
▪ nu trebuie să se confunde cu echivalenţa prestaţiilor → pentru a fi în prezenţa unui contract
sinalagmatic, este necesar fiecare să aibă convingerea că obţine nu numai echivalentul
prestaţiei sale, ci şi un câştig.
4.4. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI.
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus): mijloc de apărare care
constă în refuzul de executare a obligaţiei exprimat de către una dintre părţile contractului sinalagmatic
atunci când cealaltă parte îi pretinde această executare:
- fie fără a-şi executa propria obligaţie;
- fie fără a oferi executarea propriei obligaţii.
Art. 1556 alin. (1) Cod civil prevede că „atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic
sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate,

într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege,
din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi”. Alin. (2) al
aceluiaşi articol dispune că „executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama
de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe”.
- justificarea existenţei excepţiei de neexecutare a contractului sinalagmatic ca mijloc de apărare:
obligativitatea contractului → partea căreia i se opune excepţia este sancţionată (prin refuzul
executării obligaţiei cocontractantului) tocmai pentru conduita sa culpabilă (neexecutarea
obligaţiei asumate), conduită ce contravine principiului pacta sunt servanda.
- funcţie de garanţie a excepţiei de neexecutare a contractului sinalagmatic: refuzând executarea
prestaţiei la care s-a obligat, debitorul, care este totodată şi creditor, poate evita eventualul
concurs al celorlalţi creditori ai cocontractantului său.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului:
▪ obligaţiile reciproce ale părţilor să îşi aibă temeiul în acelaşi contract, iar nu să aibă izvoare
diferite → exemplu: vânzătorul nu poate refuza predarea lucrului vândut pe motiv că nu i-a fost
restituită suma pe care o împrumutase cumpărătorului cu un alt prilej;
▪ să existe o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de însemnată, din partea părţii care pretinde
executarea;
▪ această neexecutare să fie imputabilă părţii care, la rândul ei, pretinde executarea obligaţiei
celeilalte părţi, iar nu să se datoreze:
- unei fapte săvârşite de partea care invocă excepţia;
- unei împrejurări ce exclude vinovăţia;
▪ ambele obligaţii să fie exigibile la data invocării excepţiei (prezintă interes, desigur, obligaţia părţii
căreia i se opune excepţia);
▪ să nu existe o anumită ordine în executarea obligaţiilor → obligaţia părţii care invocă excepţia să
nu trebuie să fie executată înaintea obligaţiei celeilalte părţi.
Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului:
▪ fără a fi nevoie de punerea în întârziere sau de sesizarea instanţei (evident poate fi invocată, ca
mijloc de apărare, şi în cadrul unui proces) partea îndreptăţită poate invoca excepţia direct faţă de
cealaltă parte;
!!! dacă vreuna dintre condiţiile necesare invocării excepţiei nu este îndeplinită: refuzul de
executare va îndreptăţi cealaltă parte (partea împotriva căreia s-a invocat excepţia) să solicite
despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale.
▪ excepţia de neexecutare poate fi invocată şi împotriva creditorilor cocontractantului:
- fie în cazul în care creditorii cocontractantului, pe calea acţiunii oblice, exercită drepturile
debitorului lor;
- fie atunci când creditorii cocontractantului ar urmări un bun care se află pe un temei
contractual în mâinile celui ce invocă excepţia.
▪ excepţia de neexecutare nu poate fi opusă terţilor care invocă un drept propriu, absolut distinct
de contract.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare:
- se produce de îndată şi constă în suspendarea executării obligaţiei asumate de partea care
recurge la acest mijloc de apărare, până la data la care cealaltă parte îşi va executa obligaţia
asumată prin acelaşi contract.
!!! partea îndrituită să refuze executarea obligaţiei sale nu poate fi obligată să plătească daune-
interese moratorii pe motiv de întârziere în executarea obligaţiei sale.
- contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează, fiind numai suspendată executarea contractului,
deci părţile contractante nu sunt liberate de obligaţiile lor.
4.5. REZOLUŢIUNEA.
Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor izvorâte
dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia (ex
tunc) → fundamentul rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce izvorăsc
din contractul sinalagmatic: neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic
executarea obligaţiei reciproce şi interdependente asumate de cealaltă parte, astfel încât aceasta este
îndreptăţită să solicite desfiinţarea contractului respectiv.
!!! rezoluţiunea poate fi cerută numai de către creditorul obligaţiei neexecutate culpabil (trebuie să-şi
fi executat obligaţia asumată prin contractul sinalagmatic ori să se declare gata să şi-o execute),
nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin contractul
sinalagmatic.
!!! creditorul obligaţiei neexecutate culpabil (partea îndreptăţită) poate opta între:
- să solicite rezoluţiunea;
- că ceară executarea silită (în natură sau, după caz, prin echivalent) a obligaţiei asumate de
cealaltă parte contractantă.
- în funcţie de izvorul său, se poate distinge: ▪ rezoluţiunea legală;
▪ rezoluţiunea convenţională.
- în funcţie de modul de operare, se poate distinge:

▪ rezoluţiunea judiciară: care se dispune, la cerere, de către organul de jurisdicţie;
▪ rezoluţiunea unilaterală: care operează prin declaraţia de rezoluţiune a părţii interesate;
▪ rezoluţiunea de plin drept: care intervine: - fie în cazurile expres prevăzute de lege,
- fie atunci când părţile au convenit astfel.
Rezoluţiunea judiciară (operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a
fost pronunţată) – condiţii:
a. să existe o neexecutare, chiar şi parţială, dar suficient de importantă, a obligaţiei asumate de
către cealaltă parte a contractului sinalagmatic:
- formele neexecutării:
▪ în cazul obligaţiilor pozitive, neexecutarea poate îmbrăca:
- fie forma unei abstenţiuni, caz în care debitorul rămâne pur şi simplu în pasivitate,
- fie forma unei acţiuni inadecvate sau chiar contrare faţă de prestaţiile pozitive de care
este ţinut debitorul.
▪ în cazul obligaţiilor negative, neexecutarea presupune însă întotdeauna săvârşirea unei
acţiuni contrare clauzelor contractuale.
- neexecutarea parţială poate conduce:
▪ fie la rezoluţiunea totală a contractului:
▪ fie la rezoluţiunea parţială a contractului: rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a
contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă;
▪ fie doar la reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului care este gata să îşi
execute sau care şi-a executat prestaţia: cazul unei executări de mică însemnătate,
creditorul nu are dreptul la rezoluţiune → creditorul are dreptul:
- fie la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta
este posibilă,
- fie la daune-interese, dacă, după împrejurări, reducerea prestaţiilor nu poate avea
loc.
!!! contractul plurilateral: neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage
rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi → excepţie: cazul când prestaţia neexecutată
trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.
!!! uneori, prin norme speciale se stabilesc şi criterii concrete de apreciere a gravităţii
neexecutării → exemplu: vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii, în lipsa
unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime din
preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului.
b. neexecutarea obligaţiei să fie imputabilă debitorului ei: culpa părţii (condiţie justificată de rolul
sancţionator al rezoluţiunii) → rezoluţiunea nu va interveni:
- dacă partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată dovedeşte existenţa unei cauze de
forţă majoră sau a unui caz fortuit (se vor aplica dispoziţiile referitoare la suportarea riscului
contractului sinalagmatic);
- dacă neexecutarea obligaţiei este imputabilă creditorului (neexecutarea este cauzată de
acţiunea sau inacţiunea creditorului).
!!! excepţie: în anumite cazuri prevăzute de lege, atitudinea subiectivă a debitorului obligaţiei
neexecutate nu prezintă relevanţă, deci s-ar putea cere rezoluţiunea şi atunci când nu există
culpa debitorului → exemplu: rezoluţiunea contractului de vânzare în ipoteza:
- în care cumpărătorul a fost evins, iar vânzătorul a fost de bună-credinţă;
- rezoluţiunii cerută pentru viciile ascunse ale bunului vândut când vânzătorul nu a
cunoscut existenţa lor.
c. debitorul acestei obligaţii să fi fost pus în întârziere.
- inconvenientele rezoluţiunii judiciare (partea îndreptăţită să solicite rezoluţiunea judiciară nu are
certitudinea că va obţine desfiinţarea contractului deşi sunt îndeplinite condiţiile ce permit instanţei
să pronunţe rezoluţiunea judiciară):
- instanţa, în principiu, are posibilitatea să acorde debitorului un termen de graţie pentru ca
debitorul să îşi execute obligaţia;
- instanţa, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, are posibilitatea să aprecieze dacă este
cazul: - fie să pronunţe rezoluţiunea;
- fie să oblige la executarea silită a contractului;
- fie să dispună reducerea proporţională a prestaţiei reclamantului.
- debitorul poate evita rezoluţiunea, executându-şi obligaţia până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a admis cererea de desfiinţare a contractului.
Rezoluţiunea unilaterală: pentru creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, mai avantajoasă decât
rezoluţiunea judiciară este rezoluţiunea unilaterală, adică acea rezoluţiune care nu mai presupune
sesizarea instanţei, ci numai notificarea scrisă pe care creditorul o comunică debitorului → rezoluţiunea
unilaterală poate interveni în următoarele trei situaţii:
- când părţile au convenit astfel;
- dacă debitorul se află de drept în întârziere;
- când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
- declaraţia de rezoluţiune:
- este irevocabilă: - fie de la data comunicării ei către debitor;
- fie de la data expirării termenului fixat prin punerea în întârziere.
- trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare
acesteia;
- pentru a fi opozabilă terţilor, se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate.
Rezoluţiunea în temeiul pactelor comisorii (convenţională): în baza principiului libertăţii de voinţă, părţile,
prin acordul lor de voinţă, pot insera în contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la desfiinţarea
contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către oricare dintre ele, clauze care
poartă denumirea de pacte comisorii.
- invocarea pactului comisoriu: numai de către creditorul acestei obligaţii, nu şi de către cel culpabil
de neexecutare.
- creditorul (partea îndreptăţită) poate opta între: - rezoluţiune;
- a cere executarea silită.
!!! pactul comisoriu produce efecte numai dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare
atrage rezoluţiunea de drept a contractului.
- feluri de pacte comisorii:
▪ ca regulă, rezoluţiunea care operează pe temeiul pactului comisoriu este subordonată punerii în
întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil (excepţie: părţile pot conveni că
rezoluţiunea va rezulta din simplul fapt al neexecutării).
- dacă părţile nu au convenit altfel, rezoluţiunea presupune două manifestări de voinţă
succesive, din partea creditorului obligaţiei neexecutate culpabil:
- mai întâi punerea în întârziere a debitorului → aceasta produce efecte numai dacă
indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.
- apoi declaraţia scrisă de rezoluţiune notificată debitorului.
- dacă părţile au stabilit că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului obligaţiei
neexecutate culpabil, rezoluţiunea va opera din momentul la care creditorul notifică în scris
debitorului declaraţia unilaterală de rezoluţiune.
!!! în ambele cazuri menţionate mai sus, rezoluţiunea nu va opera dacă partea culpabilă execută
înainte de notificarea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
▪ părţile pot conveni şi un pact comisoriu care să prevadă că neexecutarea culpabilă a obligaţiei
asumate prin contractul sinalagmatic conduce la desfiinţarea contractului, fără a mai fi necesară
punerea în întârziere sau vreo altă formalitate (rezoluţiunea va rezulta din simplul fapt al
neexecutării) →în ipoteza unui asemenea pact comisoriu creditorul obligaţiei neexecutate
culpabil poate opta între: - rezoluţiune,
- obligarea debitorului la executare.
!!! atât în cazul rezoluţiunii unilaterale, cât şi a rezoluţiunii de plin drept → instanţa nu mai pronunţă
rezoluţiunea, ci doar constată, dacă este cazul, că rezoluţiunea a operat, adică constatată:
- existenţa unei neexecutări culpabile,
- validitatea pactului comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită sau, după caz,
- incidenţa unei dispoziţii legale care să prevadă rezoluţiunea de plin drept.
Efectele rezoluţiunii (indiferent de felul ei):
- desfiinţarea retroactivă (ex tunc) a contractului sinalagmatic → excepţie: rezoluţiunea nu produce
efecte asupra:- clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor;
- clauzelor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
- părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat în baza
contractului desfiinţat → dacă este cazul, se va aplica şi regula resoluto iure dantis, resolvitur ius
accipientis, în condiţii asemănătoare celor din materia nulităţii.
- partea care şi-a executat obligaţia ori s-a declarat gata să şi-o execute poate să obţină despăgubiri
pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către cealaltă
parte.
4.6. REZILIEREA.
Rezilierea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii izvorâte dintr-
un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv (doar
pentru viitor – ex nunc) [nu despre o desfiinţare - şi pentru trecut - ca în cazul rezoluţiunii].
Ca şi rezoluţiunea, rezilierea este o sancţiune ce intervine în cazul unei neexecutări culpabile, are ca
fundament reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractul sinalagmatic. Art. 1549
alin. (3) Cod civil prevede că „dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică
şi în cazul rezilierii”.
- deosebire între rezoluţiune şi reziliere în privinţa efectelor:
▪ în cazul rezilierii, prestaţiile deja executate nu se mai restituie, fiind vorba despre o desfacere a
contractului (încetează efectele viitoare ale contractului – ex nunc), nu despre o desfiinţare (şi
pentru trecut) ca în cazul rezoluţiunii.
▪ în ceea ce priveşte reducerea prestaţiilor: în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul
are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter
repetat.

4.7. RISCUL CONTRACTULUI SINALAGMATIC.

- riscul contractului sinalagmatic: una dintre părţile contractante este împiedicată de un caz fortuit sau
de forţă majoră să îşi execute obligaţia asumată → în alte cuvinte, neexecutarea uneia dintre
obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic este consecinţa vinovăţiei unei împrejurări mai
presus de voinţa debitorului acestei obligaţii.
- suportarea riscului contractului sinalagmatic (spre deosebire de reglementarea actuală, în
reglementarea anterioară, regula aplicabilă riscului diferea după cum contractul sinalagmatic era
sau nu translativ de proprietate):
- fie debitorul al obligaţiei imposibil de executat mai este îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi
executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă → riscul contractului sinalagmatic este
suportat de acea parte care este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce această
parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi nu va primi contraprestaţia;
- fie debitorul al obligaţiei imposibil de executat nu mai este îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi
executarea obligaţiei asumate de aceasta din urmă → riscul contractului sinalagmatic este
suportat de acea parte care este debitorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce partea
care are calitatea de creditor al obligaţiei imposibil de executat este şi ea liberată de executarea
propriei obligaţii;
- regula generală potrivit căreia riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat se
aplică: - atât contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate,
- cât şi contractelor sinalagmatice translative de proprietate.
Suportarea riscului în contractele sinalagmatice translative de proprietate:
▪ în lipsă de stipulaţie contrară (regulă supletivă, părţile putând conveni altfel), cât timp bunul nu
este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (debitorul
obligaţiei imposibil de executat), chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului
(creditorului)→ în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
!!! exemplu: vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii (obligaţia de plată este
garantată cu rezerva dreptului de proprietate) → cumpărătorul dobândeşte dreptul de
proprietate la data achitării ultimei rate din preţ însă riscul bunului este transferat
cumpărătorului (creditor al obligaţiei de predare) de la momentul predării acestuia.
▪ creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului → !!! acesta nu se poate libera nici
dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
Suportarea riscului în contractele sinalagmatice netranslative de proprietate: nu există o dispoziţie
legală cu caracter general referitoare la suportarea riscului;
▪ contractul de locaţiune: riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (debitorul
obligaţiei de a asigura liniştita şi utila folosinţă a bunului), adică de către locator.
▪ alte contracte netranslative de proprietate:
- anterior punerii în întârziere a creditorului riscul este suportat de debitorul obligaţiei;
- ulterior punerii în întârziere a creditorului riscul este suportat de creditorul obligaţiei.
1. care sunt condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului?
2. cum se clasifică rezoluţiunea în funcţie de modul de operare?
3. cine suportă riscul contractului de locaţiune?

EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 35
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 35
5.3.Principiul executării în natură a obligaţiilor……..................................................................... 35
5.4.Plata.................................................................................................................................................. 36
5.5.Executarea silită în natură a obligaţiilor….............................................................................. 44
5.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 46
5.1. INTRODUCERE.
ale executării directe a obligaţiilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul fundamentelor executării
voluntare a obligaţiilor (plata). De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi
practice ale executării silite în natură a obligaţiilor.
5.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al executării directe a obligaţiilor.
5.3. PRINCIPIUL EXECUTĂRII ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR.
- în accepţiunea tradiţională, obligaţia, ca şi raport juridic obligaţional (iuris vinculum), indiferent de
izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva,
prestaţie pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancţiunea constrângerii sale →
executarea prestaţiei datorată de debitor are ca efect realizarea dreptului de creanţa, respectiv
liberarea lui de datorie şi, implicit, stingerea raportului juridic de obligaţie.
Modurile de executare a obligaţiilor:
▪ executarea voluntară sau plata: executare directă sau în natură voluntară.
▪ executarea silită: poate fi o executare: - fie directă în natură,
- fie indirectă, prin echivalent.
- executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc:
- fie de bunăvoie, adică prin plată,
- prin constrângere, adică prin executare silită a prestaţiei, împotriva voinţei debitorului.
- executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive (nu imposibilitate fortuită
de executare → caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului fortuit)
executarea directă sau în natură: - fie nu mai este posibilă,
- fie nu mai prezintă interes pentru creditor.
- în cazul executării indirecte a obligaţiilor, creditorul poate pretinde de la debitor plata de
despăgubiri sau daune-interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a
neexecutării culpabile sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Principiul executării în natură şi întocmai a obligaţiilor: prin realizarea drepturilor de creanţă, precum
şi a celorlalte drepturi subiective, subiecţii raportului juridic urmăresc satisfacerea unor interese →
atingerea acestui scop poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută prestaţia pe
care o datorează în natura ei specifică (sunt cazuri în care executarea unei alte prestaţii de către debitor,
prin înlocuirea celei iniţiale, nu prezintă interes pentru creditor; nici chiar o despăgubire bănească,
acordată pentru a înlocui executarea în natură a unei obligaţii, prin ea însăşi, nu poate asigura în mod
direct şi nemijlocit satisfacerea diverselor interese din cele mai variate ale participanţilor la circuitul civil)
→ executarea în natură a obligaţiilor înseamnă executarea întocmai a prestaţiei însăşi, la care este
îndatorat debitorul, prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu despăgubiri băneşti, fără
acordul creditorului.
Executarea obligaţiilor debitorului pentru a corespunde exigenţelor principiului executării în natură,
trebuie să satisfacă trei criterii şi reguli, în acelaşi timp:
a. obligaţiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din actul sau faptul
juridic care le-a dat naştere → expresia cantitativă a principiului;
b. obligaţiile trebuie executate exact cum acestea rezultă din actul sau faptul juridic ce constituie
izvorul lor → expresia calitativă a principiului;
c. obligaţiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic ce a dat naştere
obligaţiei → expresia temporală a principiului.
!!! prioritatea executării în natură este vizibilă şi în situaţia unui potenţial concurs între executarea silită
în natură şi executarea prin echivalent care este soluţionat de Codul civil în sensul priorităţii
executării silite în natură, cu condiţia ca executarea silită în natură să prezinte interes pentru creditor.
- creditorul are un drept de opţiune:
▪ fie să treacă la executarea silită a obligaţiei → creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul
să fie constrâns să execute obligaţia în natură (oricât de oneroasă ar fi executarea în natură
pentru debitor, creditorul are dreptul la aceasta) → excepţie: cazul în care o asemenea
executare este imposibilă;
▪ fie să utilizeze alte remedii pentru neexecutare.
- principiul executării în natură a obligaţiilor stabileşte o ierarhie în cadrul modalităţilor de stingere a
obligaţiilor → prioritate: executarea exactă şi voluntară în natură (plata);
- creditorul (nu şi debitorul) are un drept de opţiune între a cere:
- fie executarea silită în natură (plata silită),
- fie executarea silită prin echivalent (o altă formă de plată silită),
- fie a utiliza o altă modalitate legală pusă la dispoziţie ca mijloc de satisfacere a creanţei
sale → în materie contractuală poate utiliza, de exemplu, de dreptul de a solicita
rezoluţiunea, rezilierea sau reducerea prestaţiilor.
5.4. PLATA.
1. Noţiunea de plată.
Plata: executarea benevolă a obligaţiei care duce la stingerea acesteia → obiectul plăţii poate să
constea în: - remiterea unei sume de bani;
- executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei (obligaţii de a
da, a face sau chiar de a nu face).
- lipsa temeiului plăţii (preexistenţa unei obligaţii valabile → orice plată presupune o datorie) are
drept consecinţă calificarea operaţiunii în plată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit.
- executarea unei obligaţii naturale nu va fi considerată plată nedatorată, ci va consolida obligaţia
preexistentă, făcând imposibilă repetiţiunea (restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor
naturale care au fost executate de bunăvoie).
- noţiunea de plată, din punct de vedere practic, are două înţelesuri:
- de mijloc de executare voluntară a unei obligaţii → are două sensuri:
- în sens larg, în terminologia juridică (sens propriu ştiinţei dreptului), prin plată se înţelege
executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative, de a da sau de a face sau a
nu face (ex. transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun,
efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui bun, încheierea unui contract, abţinerea de
la o acţiune);
- în sens restrâns şi în vorbirea curentă, cuvântul plată desemnează numai executarea unei
obligaţii de a da o sumă de bani.
- de act juridic, în accepţiunea tradiţională a acestui mecanism juridic (unii autori susţin ideea de
plată - fapt juridic, subliniind că plata reprezintă în acelaşi timp un mijloc de executare şi un mijloc
de stingere a datoriilor):
- în opinia unor autori, plata constă într-un act juridic care împrumută schema unui contract
subliniindu-se, astfel, pe lângă valoarea actului unilateral al debitorului, şi semnificaţia
extinctivă a acceptării plăţii de către creditor;
- în concepţia altor autori, plata reprezintă un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea
unei obligaţii.
!!! indiferent de calificarea pe care o dăm plăţii , este cert că mecanismul plăţii include un act
juridic sau un fapt juridic a cărui cauză imediată constă în intenţia de a stinge o obligaţie
(animo solvendi) prin executarea prestaţiei datorată de debitor creditorului.
!!! nu se poate neg rolul consimţământului creditorului la stingerea obligaţiei:
- dacă creditorul refuză plata, deşi ea este conformă, raportul obligaţional nu se stinge
decât dacă debitorul utilizează tehnici de obligare a creditorului la preluarea executării
(punerea în întârziere prin consemnare şi apoi validarea consemnării);
- acceptarea expresă a creditorului cu privire la plată are semnificaţia unei renunţări la
invocarea neconformităţii plăţii;
- este reglementată cu titlu destul de evident obligaţia creditorului de preluare a executării.
2. Subiectele plăţii.
A. Persoana care poate face plata (solvens): plata poate să fie făcută, în principiu, de orice persoană,
chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie:
▪ debitorul care poate face plată personal sau prin reprezentantul său,
▪ în subsidiar, orice terţ, persoană interesată sau neinteresată:
a. plata poate fi tăcută şi de o persoană ţinută împreună cu debitorul: codebitorul solidar
sau indivizibil;
b. de o persoană ţinută pentru debitor: - fidejusorul,
- comitentul pentru prepus,
- părinţii pentru copiii lor minori.
c. plata poate fi făcută de un terţ care are intenţia să se subroge în drepturile creditorului →
exemplu: dobânditorul unui imobil ipotecat care doreşte să salveze bunul de la
urmărirea silită (terţul devine astfel creditor al debitorului: art. 1593-1598 Cod civil);

d. plata poate fi făcută de un terţ neinteresat → caz în care plata poate fi făcută:
- în numele debitorului în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de
mandat: terţul se va subroga în drepturile creditorului plătit,
- în nume propriu, făcând o liberalitate debitorului: terţul nu se subrogă în drepturile
creditorului.
- creditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată → excepţii:
▪ în cazul în care natura obligaţiei impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul
acelei obligaţii (ex. obligaţiile intuitu personae) → excepţie: creditorul îşi dă acordul;
▪ în cazul în care s-a stipulat în convenţia pârtilor că executarea poate fi făcută numai de către
debitor;
▪ în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert: plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui
bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care
debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu se
stinge şi se aplică regulile art. 1230 Cod civil, referitoare la obiectul contractului);
▪ creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terţ dacă debitorul l-a
încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta → excepţie: un asemenea refuz l-ar
prejudicia pe creditor.
Efectele plăţii făcute de un terţ:
- în principal, plata efectuată de un terţ, dacă nu ne aflăm într-unul din cazurile de excepţie de mai
sus, atrage stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditor dacă este făcută pe seama debitorului;
- dacă plata a fost efectuată de terţ fără intenţia de a face o liberalitate, plata va avea ca efect o
subrogaţie de drept a terţului în drepturile vechiului creditor numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege → odată făcută plata de către un terţ pe seama debitorului:
a. subrogaţia se produce de drept în cazurile de subrogaţie legală prevăzute de art. 1596 Cod
civil în folosul:
▪ creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de preferință,
potrivit legii;
▪ dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție asupra
bunului respectiv;
▪ celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria;
▪ moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii;
▪ în alte cazuri stabilite de lege.
b. subrogaţia se produce pe cale convenţională dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de:
▪ art. 1594 Cod civil, pentru subrogaţia consimţită de creditor (când, primind plata de la un
terț, îi transmite acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva
debitorului → subrogația operează fără consimțământul debitorului iar orice stipulație
contrară se consideră nescrisă) → subrogaţia operează nu numai prin faptul plăţii, ci prin
exprimarea voinţei creditorului în sensul transmisiunii tuturor drepturilor pe care le are
asupra debitorului;
▪ art. 1595 Cod civil, pentru subrogaţia consimţită de debitor: atunci când debitorul se
împrumută spre a-și plăti datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile
creditorului față de care avea datoria respectivă → subrogația este valabilă numai dacă
actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se
declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanță se menționează
că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor (în lipsă de stipulație contrară,
subrogația consimțită de debitor are loc fără consimțământul creditorului inițial).
c. subrogaţia nu se produce dacă nu sunt respectate condiţiile legale ale subrogaţiei (art. 1593-
1598 Cod civil).
Plata efectuată de un incapabil:
- debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la
data executării → plata poate fi efectuată chiar şi de către un debitor incapabil → nu va avea dreptul
la repetiţiune.
!!! situaţia în care plata trebuie sa se concretizeze într-un nou act/contract cu valoarea unui act de
dispoziţie, rămâne în afara regulii de mai sus → nu poate să fie executată fără respectarea
regimului general al actelor juridice ale incapabilului, fără a atrage sancţiunea nulităţii relative; la
fel, în ipoteza în care plata presupune obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra unui
bun sau un alt drept real, dacă aceasta presupune încheierea efectivă a unui nou contract şi nu
se produce ca efect automat în materie imobiliară.
B. Persoana care poate primi plata (accipiens) → plata trebuie să se facă:
a. creditorului;
b. reprezentantului său (legal sau convenţional);
c. persoanei autorizată de instanţă să o primească;
d. persoanei indicate de creditor să primească plata.
!!! accipiens trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie considerată valabilă → excepţie:
cazul când plata făcută către incapabil a profitat creditorului şi numai în măsura în care i-a profitat
acestuia → în caz contrar, plata putând fi solicitată din nou.

Plata făcută unui terţ: în situaţii de excepţie, plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altor persoane
decât cele indicate de art. 1475 Cod civil → plata făcută altor persoane este valabilă în urm. cazuri:
a. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi → prin ratificarea plăţii
(expresă sau tacită → manifestarea de voinţă a creditorului atestă renunţarea creditorului la
dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic al plăţii) de către creditor, terţul care a primit-
o devine retroactiv mandatarul creditorului;
b. când cel care a primit plata fără a avea acest drept devine ulterior titularul creanţei → exemplu:
ulterior plăţii faţă de sine, terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,
dobândind, astfel, şi creanţa;
c. când plata a fost tăcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de
creditor → în principiu, este vorba de situaţia unui terţ care deţine, indiferent sub ce formă, un act
care atestă că are dreptul să primească plata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor
(situaţia asimilată celei a creditorului aparent):
d) când plata a fost făcută unui terţ în alte condiţii (decât cele menţionate mai sus şi nici nu este
considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai sus), adică nu a fost ratificată,
terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii, terţul nu deţinea o chitanţă semnată de
creditor → plata poate fi totuşi considerată valabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura
în care a profitat creditorului → exemplu: plata făcută de solvens unui creditor al creditorului fără
ca acesta din urmă să fi iniţiat o poprire a creditorului;
e) când plata s-a făcut unui creditor aparent: solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei,
care apare public ca fiind titularul acesteia, atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar
dacă creditorul nu a profitat de ea → exemplu: ipoteza moştenitorului aparent, căruia îi este
făcută plata în virtutea unui certificat de moştenitor care este ulterior anulat, sau fără a se
cunoaşte că acest act a fost deja anulat (urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit pe acelea ale
restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este obligat să restituie adevăratului creditor plata primită).
!!! în toate cazurile în care nu se încadrează în situaţiile de mai sus, plata nu nu poate fi considerată
valabilă, nu stinge obligaţia şi poate fi cerută a doua oară:
- solvens are dreptul să ceară restituirea plăţii nevalabile de la cel care a primit-o fără a avea acest
drept → temeiul restituirii:
- fie plata nedatorată;
- fie îmbogăţirea fără justă cauză,
- fie răspunderea civilă delictuală, în măsura în care acţiunile terţului îmbracă forma
unui delict.
- restituirea plăţii se va realiza:
- fie după regulile restituirii prestaţiilor (art. 1635-1649 Cod civil),
- respectiv după cele privind repararea prejudiciului (art. 1381-1395 Cod civil) în cazul
răspunderii delictuale.
!!! plata trebuie considerată nevalabilă şi dacă este făcută (art. 1479 Cod civil) cu nesocotirea:
- unui sechestru,
- unei popriri,
- unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor.
- creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri pot cere plata din nou,
- debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.
3. Condiţiile plăţii şi obiectul plăţii:debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea
datorată (debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează), chiar dacă
valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare → excepţie: creditorul consimte la aceasta.
- debitorul în executarea prestaţiilor sale:
- ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale → excepţie: prin lege sau prin contract se dispune altfel,
- obligaţii profesionale: diligenta se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate [art.
1480 alin. (1) şi (2) C. civ.].
- în funcţie de tipul obligaţiei ce face obiectul raportului juridic:
a. obligaţiile de rezultat şi obligaţiilor de mijloace:
- obligaţiile de rezultat: debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis;
- obligaţiilor de mijloace: debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare
pentru atingerea rezultatului promis.
- criterii de urmat pentru a distinge între obligaţiile de rezultat şi obligaţiilor de mijloace:
▪ stipulaţiile contractuale referitoare la obligaţie şi celelalte prevederi contractuale → din
redactarea contractului se poate desprinde sensul pe care părţile au dorit să îl dea unei
anumite obligaţii;
▪ existenţa şi natura contraprestaţiei → în funcţie de existenţa sau inexistenţa, precum şi
de valoarea contraprestaţiei se poate stabili amploarea angajamentului asumat de către
debitor şi implicit, se pot trage concluzii legate de natura obligaţiei asumate;
▪ gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului → existenţa unui risc obiectiv
major în privinţa posibilităţii obiective de executare a obligaţiei poate să indice, de
exemplu, intenţia părţilor de a desemna o obligaţie de mijloace);

▪ influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei → posibilitatea
creditorului de a condiţiona rezultatul prestaţiilor debitorului de voinţa sa, este un indiciu
al caracterului de mijloace al obligaţiei debitorului. Distincţia de mai sus are importanţă
cu privire la aprecierea plăţii ca fiind efectuată valabil sau nu.
!!! neatingerea rezultatului promis:
- obligaţiile de rezultat: plata se consideră neefectuat,
- obligaţiile de mijloace: plata nu se consideră neefectuată.
b. predarea un bun cert:
- debitorul trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei, nu
în starea în care acesta se găseşte în momentul plăţii.
- debitorul nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului datorată cazului fortuit ori
forţei majore → excepţie: debitorul va răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului:
- fie dacă aceasta a intervenit după punerea sa în întârziere;
- fie dacă a fost cauzată de culpa debitorului.
- cazul pieirii fortuite (situaţiei îi este asimilată şi scoaterea din circuitul civil a bunului):
debitorul este obligat să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care
le are cu privire la bunul respectiv;
- debitorul nu are calitatea de titular al dreptului transmis sau nu poate dispune de acesta în
mod liber, plata nu se consideră efectuată decât atunci când se realizează efectiv acest
transfer al dreptului (se aplică şi art. 1230 Cod civil);
- dacă în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care
nu poate dispune:
- debitorul nu poate cere creditorului restituirea bunului predat → excepţie: dacă se
angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care poate dispune;
- creditorul de bună-credinţă poate totuşi restitui bunul şi solicita daune-interese pentru
repararea prejudiciului suferit;
c. strămutarea proprietăţii (formă a obligaţiei de a da): debitorul are şi obligaţiile complementare
de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare → imobile înscrise în cartea funciară:
presupune şi obligaţia debitorului de a preda creditorului înscrisurile necesare pentru
efectuarea înscrierii;
d. constituirea unei garanţii: (asimilabilă obligaţiei de a da): obligaţia generică de a constitui o
garanţie (debitorul poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă
garanţie suficientă, inclusiv atunci când obligaţia de a constitui o garanţie rezultă din lege) se
consideră stinsă prin plată, în momentul constituirii unei garanţii reale sau personale, la
alegerea debitorului, cu condiţia ca constituirea garanţiei să fie acoperitoare:
- fie pentru creanţa garantată;
- fie pentru limita asumată a fi garantată prin actul din care rezultă obligaţia de a constitui
o garanţie fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate.
e. prestaţia de a da bunuri generice → reguli subsidiare de efectuare a unei plăţi valabile:
▪ debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate;
▪ debitorul trebuie să remită creditorului întotdeauna bunuri de o calitate cel puţin medie →
excepţie: părţile au convenit altfel;
▪ în principiu, pieirea bunurilor de gen, nu are ca efect stingerea datoriei (genera non pereunt).
f. prestaţia de a da o suma de bani → reguli:
▪ debitorul trebuie să plătească suma nominala datorată, indiferent de fluctuaţiile valorice
survenite după momentul naşterii obligaţiei monetare (este o consacrare de principiu a
nominalismului monetar, consecinţă a forţei obligatorii a contractului → trebuie însă
corelată cu impreviziunea şi efectele pe care aceasta le produce);
▪ pentru efectuarea plăţii se poate utiliza orice mijloc, în mod obişnuit folosit la locul plăţii
(acceptarea plăţii de către creditor şi implicit stingerea datoriei este prezumată a fi
făcută cu condiţia ca instrumentul de plată să fie onorat) → exemple:
- remiterea efectivă a banilor,
- efectuarea unui virament bancar,
- depunerea în cont,
- utilizarea de instrumente de plată, precum cecul;
▪ dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părţi prin
contract sau, în lipsă, cea stabilită de lege (trebuie însă corelat cu reglementarea
daunelor-moratorii şi cele ce stabilesc limitele dobânzilor legale);
g. cazul obligaţiilor de a face: debitorii trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat iar
dacă este vorba de o obligaţie rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în
situaţia în care acel rezultat fost obţinut.
4. Indivizibilitatea plăţii: chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă, creditorul poate refuza să primească o
executare parţială, → datoria trebuie plătită în întregime şi printr-o singură prestaţie, adică plata este
indivizibilă (ex. debitorul datorează creditorului o cantitate, la scadenţă nu va putea pretinde
creditorului să accepte o plată parţială de jumătate din întreaga marfa datorată, urmând ca ulterior
să îi predea sau nu şi restul).
- excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii (executarea poate fi fracţionată şi acceptată ca atare,
generând o stingere parţială a obligaţiei):
a. creditorul consimte ca plata să fie divizibilă (să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie);
b. debitorul încetează din viaţă şi datoria se divide între doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie
universală → excepţie: obligaţia este indivizibilă;
c. o parte din datoria debitorului se stinge prin compensaţie legală;
d. instanţa de judecată acordă debitorului termen rezonabil pentru a putea face plata, în cazul în
care creditorul însuşi nu a acordat un termen suplimentar de executare debitorului;
e. nu poate refuza o plată parţială posesorul: - unei cambii,
- unui bilet la ordin,
- unui cec.
f. există doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleaşi datorii şi unul dintre ei invocă beneficiul de
diviziune cu succes.
!!! în toate cazurile în care este permisă o plată parţială, debitorul este ţinut să suporte toate cheltuielile
generate de efectuarea fracţionată a plăţii.
5. Locul plăţii: reguli succesive şi graduale de determinare a locului plăţii → nerespectarea acestora
va avea drept consecinţă o abatere de la principiul executării întocmai a obligaţiilor. Locul plăţii se
determină astfel:
a. plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor (determinarea
convenţională a locului plăţii):
- plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă.
- plata ce trebuie făcută la domiciliul creditorului este portabilă.
- părţile pot determina însă şi un al treilea loc pentru efectuarea plăţii (ex. locul unde bunul
se află în momentul plăţii);
b. plata va trebui efectuată în locul determinat prin:
- fie natura prestaţiei (ex. furnizarea de curent electric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi
efectuate decât la domiciliul creditorului acestei prestaţii);
- fie practicile stabilite de părţi (practicile convenţionale generate de executarea unor obligaţii
anterioare într-un anumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că
va guverna şi noua executare) → exemplu: dacă, deşi plata sumei de bani este portabilă, însă
conform practicilor părţilor ea este cherabilă pentru că, de exemplu, astfel a fost executată în
cei câţiva ani de relaţii contractuale anterioare identice, atunci va trebui să considerăm ca
plata este cherabilă şi nu portabilă;
- prin uzanţe (ex. regulile generale care sunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă
comercială, într-un anumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii) → uzanţele generale
reprezintă practici care se bucură de un grad mai mare de răspândire, având virtutea de a se
aplica în executarea obligaţiilor dintr-o anumită ramură de activitate (uzurile profesionale), sau
într-o anumită regiune.
c. dacă părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fi determinat în funcţie de natura
prestaţiei sau cu ajutorul practicilor convenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie
contrară (determinare posibilă a locului plăţii în funcţie de prevederile contractului sau ale actului
din care rezultă obligaţia debitorului), plata trebuie făcută astfel:
▪ obligaţie bănească (monetară): trebuie executată la domiciliul sau sediul creditorului de la
data plăţii (portabilă);
▪ obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat: trebuie executată în locul în
care bunul se afla în momentul încheierii contractului;
▪ cazul oricăror alte obligaţii (excepţie: cele monetare şi de a preda un bun cert): în principiu, la
domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii (drept comun: în general, cherabilă) → uneori,
legiuitorul stabileşte reguli specifice pentru executarea anumitor obligaţii, în materia
contractelor speciale.
d. domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinant pentru efectuarea plăţii este cel din momentul
efectuării plăţii → excepţia: dacă schimbarea domiciliului sau sediului determinat ca loc al plăţii
se produce după momentul încheierii contractului, partea care a generat această schimbare
suportă, în lipsa unei stipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care această
schimbare le cauzează.
6. Data plăţii: plata trebuie făcută în momentul în care creanţa devine exigibilă şi, respectiv, datoria
debitorului a ajuns la scadenţă.
▪ obligaţiile pure şi simple (neafectate de un termen suspensiv): dacă nici practicile convenţionale
sau uzanţele nu determină o altă interpretare, plata trebuie făcută imediat după naşterea
'aportului obligaţional (de îndată) → excepţie: când natura prestaţiei sau locul unde urmează să
se facă plata o impune, instanţa poate stabili un termen (≠ termenul suplimentar de executare ca
remediu) [termen dedus din elemente obiective: natura prestaţiei şi locul unde plata urmează să
fie efectuată].
▪ obligaţia afectată de un termen suspensiv: plata trebuie făcută la expirarea termenului (la
scadenţă);

- termenul se prezumă a fi stabilit în beneficiul debitorului: debitorul poate renunţa oricând la
beneficiul său suspensiv de executare → debitorul poate face o plată anticipată → excepţie:
prevedere contractuală contrară sau să nu se deducă din circumstanţe că plata nu se poate
face anticipat;
- debitorul poate face plata datoriei cu anticipaţie numai cu consimţământul creditorului, dacă:
- termenul a fost stabilit prin acordul de voinţă al părţilor în beneficiul exclusiv al creditorului,
- toate celelalte cazuri în care creditorul are un interes legitim ca plata să fie executată la
scadenţă şi nu anticipat.
!!! eventualele cheltuieli suplimentare generate de posibila plată anticipată sunt în sarcina
debitorului care face o astfel de plată.
- reguli speciale legate de plata prin virament bancar:
a. data plăţii efectuate prin virament bancar este data la care contul creditorului a fost alimentat
cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii;
b. plata prin virament bancar se prezumă relativ a fi fost efectuată dacă există un ordin de plată
semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare.
!!! executarea cu întârziere a obligaţiei → creditorul:
- dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat, în condiţiile generale
stabilite pentru acordarea de daune-interese (art. 1530 şi urm. Cod civil);
- dreptul la daune-interese moratorii în materie contractuală, este, de regulă, condiţionat de
prealabila punere în întârziere a debitorului.
7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii: cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului
(caracter supletiv) → părţile pot cădea de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de:
- creditor;
- deopotrivă de creditor şi debitor, în părţi egale, ori în alte cote.
a. oferta reală de plată: toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată şi ale consemnaţiunii
făcute valabil sunt în sarcina creditorului;
b. contractul de vânzare: dacă nu s-a convenit altfel, spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului.
- cheltuielile ce se fac cu individualizarea prin măsurare sau cântărire a bunului vândut şi cu
predarea lucrurilor mobile vândute sunt în sarcina vânzătorului → în lipsa uzanțelor sau a
unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul
trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului (vânzătorul este liberat
când predă bunul transportatorului ori expeditorului).
- cheltuielile aferente preluării şi transportului de la locul executării, dacă nu este stipulaţie
contrară, sunt în sarcina cumpărătorului.
- toate cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.
c. contractul de depozit: dacă nu s-a convenit altfel, cheltuielile de restituire sunt în sarcina deponentului.
8. Proba plăţii: plata (mijloc de executare a obligaţiilor şi cauză de încetare a raportului obligaţional)
fiind dependentă de manifestarea de voinţă a părţilor raportului obligaţional este, în acelaşi timp, un
fapt juridic şi un act juridic.
- dovada plăţii: după regulile dreptului comun: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii
se face prin orice mijloc de probă” (art. 1499 Cod civil) → plata are natura unui fapt juridic privită
din perspectiva debitorului → în principiu, sarcina probei incumbă debitorului, căci el afirmă că a
efectuat-o.
- proba plăţii: debitorul, făcând plata, are dreptul să obţină de la creditor:
- fie o chitanţă liberatorie → dacă creditorul refuză emiterea acestei chitanţe, debitorul este
îndreptăţit să suspende plata (cheltuielile întocmirii: chitanţei liberatorii sunt în sarcina
debitorului);
- fie, dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanţei.
- prezumţii de plată (pentru a uşura sarcina probei plăţii), în funcţie de modalitatea de plată utilizată
şi de natura înscrisului emis creditor ca probă a plăţii, precum şi de maniera de remitere a
acestuia:
a. chitanţa prin care s-a confirmat primirea plăţii principale generează prezumţia relativă a
executării prestaţiilor accesorii;
b. chitanţa prin care se confirmă plata unei prestaţii periodice generează prezumţia relativă că
toate prestaţiile periodice cu scadenţă anterioară celei la care se referă chitanţa liberatorie au
fost, de asemenea, executate;
c. când creditorul a remis debitorului titlul original al creanţei sale, care este un înscris sub
semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin
plată;
- dacă titlul original al creanţei este un înscris autentic, deşi se prezumă liberarea
debitorului prin plată, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un
alt motiv decât stingerea obligaţiei;
- deţinerea înscrisului original al creanţei: se prezumă că intrarea persoanei interesate să
facă dovada plăţii în posesia titlului (debitor, codebitor, fideiusor) s-a făcut printr-o
remitere voluntară din partea creditorului;

d. plata prin virament bancar: generează prezumţia relativă a efectuării plăţii dacă ordinul de plată
este semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare → debitorul are oricând dreptul
să solicite o confirmare scrisă a efectuării plăţii de la instituţia de credit şi aceasta va face
proba absolută a plăţii până la înscrierea în fals;
e. prezumţia de liberare a debitorului prin plată se extinde şi:
- asupra celorlalţi debitori obligaţi solidar;
- asupra fideiusorilor;
- asupra garanţilor care au constituit garanţii reale,
- creditorul, după efectuarea plăţii, are obligaţia ca:
- să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru
satisfacerea creanţei sale,
- să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.
9. Imputaţia plăţii: când un debitor are mai multe datorii, având ca obiect prestaţii de aceeaşi natură,
faţă de unul şi acelaşi debitor, şi face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin
executare voluntară → care dintre aceste datorii se consideră plătite (asupra căror datorii se impută
plata)? Legiuitorul a prevăzut o serie de reguli graduale de realizare a imputaţiei plăţii.
- interes practic: cheltuielile obţinerii titlului, executării începute împotriva debitorului, plăţii etc.,
precum şi în ce priveşte dobânzile şi garanţiile care însoţesc creanţele care fac obiectul imputaţiei.
- (art. 1506-1509 C. civ.). Din textele legale se deduce, în primul rând, că imputaţia plăţii este de
două feluri: convenţională, unilaterală (,) şi legală (în lipsa imputaţiei convenţionale).
A. Imputaţia convenţională: efectuată prin acordul părţilor → în acest caz, imputaţia nu cunoaşte limite
→ exemple: părţile pot conveni:
- imputarea plăţii direct asupra capitalului, înainte de dobânzi şi cheltuieli;
- imputarea plăţii doar asupra cheltuielilor şi capitalului,
- să stabilească plăţi parţiale ale unor creanţe diferite, ajunse sau neajunse la scadenţă;
!!! fiind vorba de un acord patrimonial în ipoteza în care este încheiat în frauda anumitor creditori, el
poate fi atacat printr-o eventuală acţiune pauliană;
B. Imputaţia unilaterală: prin voinţă unilaterală → făcută de debitor sau făcută de creditor.
▪ imputaţia plăţii de debitor: va arăta care datorii înţelege să fie plătite → debitorul poate face
imputaţia plăţii în următoarele limite:
a. când creanţa este producătoare de dobânzi şi/sau a presupus cheltuieli, nu poate impune
creditorului plata capitalului înaintea plăţii dobânzilor şi nici pe aceste, înaintea plăţii
cheltuielilor [art. 1507 alin. (1) C. civ.];
b. dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadenţă, ia: termenul a fost stipulat
în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputaţia numa asupra datoriilor scadente [art.
1507 alin. (2) C. civ. - textul este necesar să fu completat cu cel al art. 1496 C. civ., referitor la
plata anticipată];
c. în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, imputaţia trebuie făcută către debitor prin
menţiunile corespunzătoare consemnate de el însuşi pe ordinul dc-plată [art. 1507 alin. (3) C.
civ.];
d. în sfârşit, ca regulă de principiu, dedusă din principiul indivizibilităţii plăţi consacrat de art.
1490 C. civ., debitorul nu are dreptul să impună creditorului o plat: fracţionată.
▪ imputaţia plăţii de creditor (dacă plata nu a fost imputată convenţional, dacă nici debitorul nu
făcut imputaţia plăţii): creditorul poate face imputaţia plăţii → creditorul poate, într-un termen
rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa:
- în principiu, creditorul are dreptul de a face imputaţia plăţii în mod nelimitat → excepţie: nu
va putea imputa plata asupra unei datorii neexigibile sau litigioase (decât, bineînţeles cu
acordul debitorului, caz in care imputaţia redevine convenţională).
- dacă remite o chitanţă liberatorie, creditorul este dator să indice în cuprinsul acesteia
asupra cărei datorii înţelege să facă imputaţia.
C. Imputaţia legală: dacă imputaţia plăţii nu s-a făcut de părţile raporturilor obligaţionale, ea se va
face de drept, în puterea legii → regulile după care se face imputaţia legală a plăţii:
a. în primul rând, se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
b. se sting prioritar datoriile negarantate sau cu mai puţine garanţii faţă de cele garantate sau
faţă de cele cu garanţii suficiente;
c. dacă toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulii de la lit. b), imputaţia se face asupra
datoriei celei mai oneroase;
d. dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, dar şi garantate în egală măsură,
se va considera plătită datoria cea mai veche;
e. dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, plata se
impută proporţional asupra fiecăreia (contrar principiului indivizibilităţii plăţii) → creditorul va
primi o plată parţială pentru fiecare din creanţele sale.
f. în toate cazurile, dacă părţile nu convin altfel, plata se va imputa:
1. mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare,
2. apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei;
3. în final, asupra capitalului.

10.Punerea în întârziere a creditorului (în vederea preluării executării → mora creditoris): întreaga
instituţie se bazează pe ideea unei obligaţii de recepţie a executării din partea creditorului şi pe
dreptul debitorului de a lua toate măsurile în vederea librării sale de datorie → mijloc juridic aflat la
dispoziţia debitorului pentru a se libera de datorie în cazul în care creditorul refuză să primească
prestaţia (scopul: a da posibilitatea debitorului de a se libera de obligaţia sa faţă de creditor).
Punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată de debitor, atunci când creditorul:
- refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător,
- refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
În concepţia modernă a raportului obligaţional, se reţine că plata este constituită dintr-un mecanism
complex →pentru ca efectul extinctiv al plăţii să se producă, este necesară:
- executarea din partea debitorului să fie conformă , adică să respecte principiul executării
întocmai a obligaţiei, urmare a principiului executării în natură a acestuia;
- preluarea executării de către creditor, dublată de acceptarea executării de către acelaşi creditor.
- dacă executarea conformă şi acceptarea ei se produc, obligaţia este stinsă prin plată.
- dacă executarea este conformă → acceptarea din partea creditorului este obligatorie.
- uneori, executarea din partea debitorului nu se poate produce fără concursul creditorului care:
- fie refuză să preia plata;
- fie refuză să efectueze actele pregătitoare executării.
- dacă debitorul face creditorului o ofertă de executare conformă, dar creditorul refuză să preia
executarea şi să accepte oferta → debitorul este îndreptăţit să treacă la punerea în întârziere a
creditorului, somându-l să accepte oferta sa şi, dacă nici în acest fel nu produce efecte, trecând:
- fie la consemnarea bunului la dispoziţia creditorului,
- fie la oferta de plată urmată de consemnaţiune,
- fie la vânzarea publică.
- debitorul va putea proba intenţia sa de executare conformă → debitorul dacă trece mai departe de
simpla notificare a creditorului (la consemnarea sau vânzarea publică), se produce efectul extinctiv
obligaţional al plăţii.
Condiţiile punerii în întârziere a creditorului:
a. să existe o ofertă de plată conformă din partea debitorului;
b. creditorul să refuze în mod nejustificat (lipsa oricărei cauze justificate care să îl împiedice să-şi
execute obligaţiile, precum imposibilitatea fortuită de executare) să accepte plata astfel oferită de
debitor sau să refuze efectuarea de acte pregătitoare fără de care debitorul nu poate să îşi
execute obligaţia.
- punerea în întârziere a creditorului se poate face prin intermediul oricărui act menit:
▪ să aducă la cunoştinţa creditorului intenţia de executare din partea debitorului;
▪ să îl determine pe creditor să îşi îndeplinească propriile obligaţii legate de executare.
- prima fază a mecanismului punerii în întârziere a creditorului: notificarea creditorului → după
modelul punerii în întârziere a debitorului, somarea creditorului poate avea loc printr-o notificare
scrisă care poate fi comunicată creditorului:
- fie prin intermediul executorului judecătoresc;
- fie prin intermediul oricărui alt mijloc ce asigură dovada comunicării.
!!! deşi efectul punerii în întârziere a creditorului se realizează pe calea oricărui tip de somaţie pentru
primirea executării şi că anumite efecte (cele prevăzute de art. 1511 Cod civil: creditorul preia riscul
imposibilității de executare a obligației şi este ținut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere și
la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat; debitorul nu trebuie să restituie fructele
culese după punerea în întârziere) se produc oricum pe calea acestui act, pentru ca punerea în
întârziere a creditorului să aibă efect liberator prin intermediul ofertei reale de plată şi al
consemnaţiunii, este necesară respectarea formelor prescrise pentru aceste instituţii de Codul de
procedură civilă (ex. notificarea creditorului să accepte executarea oferită de către debitor trebuie
făcută prin intermediul unui executor judecătoresc).
- dacă punerea în întârziere prin intermediul notificării creditorului nu produce efectele dorite,
debitorul este îndreptăţit să treacă la una din următoarele faze ulterioare ale mecanismului
punerii în întârziere a creditorului, astfel cum sunt reglementate de art. 1512-1514 Cod civil:
a. consemnarea bunului la dispoziţia creditorului (procedură reglementată de Codul de procedură
civilă): depunerea bunului cert sau bunurilor generice consemnabile pe care debitorul îl/le
datorează creditorului, în depozit, la dispoziţia creditorului care poate să îl ridice atunci când
consideră, realizând astfel şi preluarea executării oferite de debitor → cheltuielile consemnării
revin creditorului (pot fi recuperate de la creditor);
b. oferta reală de plată urmată de consemnaţiune: priveşte obligaţia debitorului de a plăti o sumă
de bani sau de a preda bunuri de gen şi cuprinde trei faze:
1. oferta reală [trebuie să fie întotdeauna însoţită de o executare şi astfel se deosebeşte de
o simplă ofertă de executare] de plată făcută de debitor creditorului prin intermediul
executorului judecătoresc, somându-l să se prezinte într-un anumit loc şi la o anumită
dată pentru a primi plata;
2. consemnarea sumei de bani sau a lucrului la dispoziţia creditorului, atunci când nu se
prezintă la somaţie sau se prezintă, dar refuză a primi plata;
3. validarea consemnării de instanţa de judecată prin hotărâre rămasă definitivă.
!!! debitorul este liberat de datorie din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care s-a validat consemnarea.
c. vânzarea publică: modalitate de liberare forţată a debitorului de obligaţiile sale → constă în
posibilitatea debitorului de a vinde în mod public bunul/bunurile datorate creditorului şi de a
consemna la dispoziţia creditorului preţul obţinut din vânzare → condiţii:
▪ natura bunului datorat creditorului să facă imposibilă consemnarea, bunul este perisabil,
sau depozitarea lui necesită costuri de conservare considerabile;
▪ debitorul să notifice în prealabil creditorului intenţia sa de a trece la vânzarea publică a
bunului/bunurilor datorate → excepţie: instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără
notificarea creditorului, dacă bunul:
- este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată,
- are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări
publice;
▪ debitorul să obţină încuviinţarea instanţei judecătoreşti pentru efectuarea vânzării.
Efectele punerii în întârziere a creditorului: sunt graduale, în funcţie de faza până la care debitorul a
înaintat în cadrul acestui mecanism juridic:
a. punerea în întârziere prin intermediul notificării unei oferte de executare conforme, atrage după sine
prezumţia de bună-executare (faptul că debitorul este gata la un anumit moment să îşi îndeplinească
obligaţiile sale) → punerea în întârziere astfel efectuată, va fi un bun mijloc de probă (procedura
somării creditorului reprezintă un mijloc de probă a ceea ce se cheamă mora creditoris) pentru
îndeplinirea condiţiilor invocării: - excepţiei de neexecutare;
- unei neexecutări rezolutorii şi invocării subsecvente a rezoluţiunii.
b. de la data notificării: - creditorul preia riscul imposibilităţii fortuite de executare;
- debitorul nu este ţinut să restituie creditorului fructele bunului datorat culese
după data punerii în întârziere a creditorului.
c. creditorul este ţinut:
- să repare prejudiciul generat de întârzierea în executarea obligaţiei de preluare a executării,
- să suporte cheltuielile de conservare a bunului datorat şi pe care a refuzat nejustificat să îl
preia.
d. efectul extinctiv:
- dacă, în urma notificării, creditorul se prezintă la locul indicat în somaţie şi preia executarea
(încasând suma de bani sau preluând bunul cert sau bunurile generice oferite de debitor),
obligaţia se stinge de la această dată.
- utilizarea ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune atrage după sine stingerea obligaţiei
debitorului → stingerea are un caracter definitiv dacă operaţiunea consemnării bunului:
- fie a fost validată de instanţa de judecată,
- fie a fost acceptată de către creditor.
!!! până la validare/acceptare, efectul extinctiv este provizoriu şi se prezumă doar că debitorul şi-
a executat obligaţia (prezumţie relativă de executare) → retragerea bunului consemnat: până la
momentul validării, debitorul poate să retragă bunul consemnat (şi să revoce astfel efectele
ofertei sale de executare conformă (reală), cu privire la stingerea obligaţiei, dar nu şi cu privire
la alte efecte ale punerii în întârziere a creditorului), caz în care creanţa renaşte cu toate
garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
5.5. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR.
1. Dreptul la executarea silită în natură: executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă
cu valoare de principiu decurgând din principiul forţei obligatorii a contractului → dacă debitorul refuză
să execute prestaţia datorată celeilalte părţi, creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă,
poate să recurgă la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale.
- în caz de neexecutare, creditorul, are un drept de opţiune între mai multe remedii, inclusiv
executarea silită în natură a obligaţiilor → mijloace care duc la executarea silită în natură a obligaţiei:
- executarea silită în natură a obligaţiilor de a da;
- executarea silită a obligaţiilor de a face;
- autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor;
- înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a nu face.
2. Condiţiile executării silite în natură: creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie
constrâns să execute obligaţia în natură → excepţie: cazul în care o asemenea executare este
imposibilă (piedică a executării în natură);
a. prealabila punere în întârziere a debitorului: utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate
realiza decât cu condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului, inclusiv în cazul executării
silite în natură → punerea debitorului în întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin
orice act care să asigure comunicarea către debitor a somaţiei la executare a acestuia:
- prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicări;
- prin intermediul cererii de chemare în judecată.

!!! notificarea trebuie să se acorde debitorului un termen de executare (termen suplimentar de
executare → un remediu în sine şi trebuie să fie utilizat pentru accesul la celelalte remedii, cu
excepţia cazurilor de punere de drept în întârziere), ținând seama de natura obligației și de
împrejurări → dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să
execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării;
- punerea în întârziere se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 C.civ.);
b. executarea silită în natură trebuie să fie posibilă → nu este posibilă atunci când avem:
- imposibilitate fortuită de executare:
- temporară (amânarea exigibilităţii obligaţiei);
- definitivă (duce la la stingerea obligaţiei);
- imposibilitatea de executare datorată culpei debitorului → exemplu: din culpa debitorului
bunul care trebuia predat creditorului a pierit, debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese;
- imposibilitatea de executare în natură datorată naturii obligaţiei → exemplu: obligaţiile de a
face nu pot fi, în principiu, executate în natură, precum şi obligaţiile de a nu face, al căror
obiect constă într-o abţinere şi nu se pune problema executării în natură a acestora;
c. debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestaţii → exemplu:
debitorului nu i se poate pretinde executarea:
- dacă creditorul însuşi nu şi-a executat propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de
executare (ipoteza excepţiei de neexecutare: art. 1556 Cod civil);
- dacă ordinea contractuală a executării prestaţiilor impune executarea prealabilă a obligaţiilor
creditorului şi acesta nu a efectuat această executare (art. 1555 Cod civil);
- dacă creditorul este pus în întârziere şi refuză să preia executarea (art. 1510-1511 Cod civil).
3. Executarea silită în natură a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da:
a. o suma de bani: sunt întotdeauna posibil de executat în natură → dacă debitorul refuză
executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul:
- va putea recurge la poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptăţit să le primească de
la proprii săi debitori,
- poate cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea creanţei sale din sumele obţinute;
b. un bun individual determinat → debitorul este ţinut:
- atât să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real: transferul dreptului de proprietate
asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în
momentul înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real → se
execută întotdeauna în natură;
- cât şi să predea bunul în materialitatea lui la creditor → predarea silită a bunurilor imobile şi a
bunurilor mobile de la debitor la creditor:
▪ predarea silită a bunurilor mobile: procedură care se încheie prin ridicarea bunurilor
mobile de la debitor de către executorul judecătoresc şi predarea lor creditorului →
executorul încheie două procese-verbale: unul de ridicare a bunurilor mobile de la
debitor şi altul în care consemnează predarea lor creditorului;
▪ predarea silită a imobilelor: procedură care se încheie cu dresarea unui proces-verbal.
!!! aceste proceduri sunt posibile numai dacă bunul sau bunurile individual determinate sunt
deţinute de către debitor;
- dacă debitorul a înstrăinat bunul între timp la un terţ şi a predat posesia lui:
▪ creditorul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva terţului (dacă
mai sunt întrunite condiţiile unei asemenea acţiuni) → terţul se poate apăra invocând:
- posesia de bună-credinţă, în cazul bunurilor mobile,
- sau uzucapiunea, respectiv decăderea sau prescripţia din dreptul de a formula
acţiunea în rectificare, în cazul bunurilor imobile.
▪ dacă acţiunea în revendicare este respinsă, creditorul va putea obţine executarea
obligaţiilor de la debitor numai prin echivalent bănesc;
c. bunuri de gen: transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor
care, de regulă, are loc cu prilejul predării → dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin
numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură a obligaţiei, cu
ajutorul forţei de constrângere a statului;
d. dacă debitorul a predat bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau ascunse sesizate
în condiţiile prevăzute la reglementarea garanţiei de vicii ascunse, respectiv predării conforme)
creditorul, în cadrul aceluiaşi drept la executarea în natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea
bunului , precum şi la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
4. Executarea obligaţiei de a face: în principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate
realiza în natură → explicaţie: o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite
prestaţii, poate să reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea ce este de
neconceput (nemo potest cogit ad factum).
- anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să-şi execute propriile prestaţii:
▪ amenzile cominatorii (art. 905 C.proc.civ.): debitorul este constrâns la executare prin utilizarea
presiunii băneşti şi obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a
obligaţiei sale (obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul).
▪ autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe
cheltuiala debitorului (în realitate, o executare prin echivalent): în cazul neexecutării unei obligaţii
de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie
executată obligaţia → dacă debitorul obligaţiei de a face nu îşi execută obligaţia şi fie este de
drept în întârziere, fie este pus în întârziere de către creditor şi cu această ocazie sau ulterior,
creditorul îl înştiinţează pe debitor că va lua măsurile necesare de executare în natură pe cheltuiala
debitorului:
▪ creditorul poate să execute el însuşi prestaţia de a face, solicitând apoi daune-interese
(adică executarea prin echivalent) de la debitor;
▪ creditorul are dreptul să facă să fie executată obligaţia, adică să apeleze la un terţ pentru a
obţine de ia acesta executarea silită în natură şi apoi să se îndrepte împotriva debitorului cu
solicitarea de executare prin echivalent, cerându-i:
- contravaloarea executării efectuate de către terţ,
- daune-interese pentru întârziere,
- cheltuielile generate de executarea în această manieră etc.
!!! procedură aplicabilă şi în cazul obligaţiei debitorului de a da bunuri de gen [art. 1527 alin. (2)
Cod civil: „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa”] → exemplu: dacă
debitorul nu are şi refuză să procure bunurile de gen, creditorul are dreptul să le achiziţioneze
de la altă persoană, pe cheltuiala debitorului, urmând a pretinde repararea prejudiciului suferit,
cu titlu de despăgubiri → se va angaja răspunderea contractuală a debitorului.
!!! posibilitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de:
- contract în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare [art. 1279 alin. 3 Cod civil];
- contract de împrumut (contract real – art. 2145 Cod civil).
!!! pentru neexecutarea obligaţiilor de a face nu se pot acorda daune cominatorii.
5. Executarea silită a obligaţiilor de a nu face: în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face,
creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.
!!! în situaţia obligaţiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se
poate face decât cu autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care hotărârea indică
desfiinţarea → exemplu: desfiinţarea unei construcţii edificată cu încălcarea obligaţiei de a nu
construi la o distanţă mai mică de X m asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările
urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată.
!!! pentru neexecutarea obligaţiilor de a nu face nu se pot acorda daune cominatorii.
6. Amenzile cominatorii (penalităţi – art. 905 C.proc.civ. → au înlocuit daunele cominatorii) constau
în amenzi de natură civilă (sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească
să le plătească creditorului la anumite intervale de timp, de regulă, pentru fiecare zi de întârziere,
până la executarea în natură a obligaţiei) menite să îl constrângă pe debitor în manieră indirectă să
treacă la executare.
- dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu
executa obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană,
debitorul poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de
executare;
- daca în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, debitorul nu
executa obligaţia prevăzuta în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va
fixa suma definitiva ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitiva şi executorie, dată cu
citarea părţilor; [convertirea penalităţilor în daune-interese la cererea creditorului].
- daca debitorul executa obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenta unor motive
temeinice care au justificat întârzierea executării penalitatea va putea fi înlăturată ori redusa, pe
calea contestaţiei la executare.
- nu poate fi vorba de obligarea debitorului la plata de daune cominatorii:
a. când debitorul a fost obligat anticipat prin hotărâre judecătorească să repare prejudiciul pe care l-
a suferit creditorul prin executarea cu întârziere a prestaţiei → daune-interese moratorii;
b. când executarea silită în natură a obligaţiei nu mai este posibilă → debitorul va putea fi obligat
numai la plata de daune-interese compensatorii;
c. când refuzul debitorului de a executa obligaţia este clar şi definitiv exprimat → se va angaja
răspunderea sa civilă pentru neexecutare, putând fi obligat să plătească daune-interese pentru
repararea prejudiciului cauzat creditorului.
1. care sunt situaţiile când plata făcută unui terţ este valabilă?
2. care sunt efectele punerii în întârziere a creditorului?
3. care sunt situaţiile în care debitorul nu poate fi obligat la plata de daune cominatorii?

EXECUTAREA SILITĂ INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
6.3.Consideraţii generale……............................................................................................................ 47
6.4.Condiţiile acordării de despăgubiri........................................................................................... 47
6.5.Evaluarea despăgubirilor…........................................................................................................ 50
6.6.Test de evaluare............................................................................................................................ 52
6.1. INTRODUCERE.
ale executării silite indirecte a obligaţiilor contractuale. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul
condiţiilor acordării de despăgubiri. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi
practice ale evaluării despăgubirilor.
6.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al executării silite indirecte a obligaţiilor
contractuale.
Art. 1350 Cod civil, după ce stabileşte în alin. (1) că „orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile
pe care le-a contractat”, prevede în alin. (2) că „atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această
îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest
prejudiciu, în condiţiile legii”.
- cu referire la obligaţii în general, indiferent de izvorul lor, deci şi la obligaţiile asumate prin contract,
art. 1516 alin. (1) Cod civil prevede dreptul creditorului „la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiilor”, iar art. 1530 Cod civil prevede dreptul creditorului „la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării
fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”.
- răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii civile, în cazurile în care paguba este
consecinţa încălcării obligaţiilor contractuale (raporturi juridice anterioare între păgubit şi autorul
faptei, născute prin acordul lor de voinţă) → ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu unei persoane în
lipsa sau în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă delictuală.
- neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor dă dreptul creditorului de a
recurge la: - executarea silită în natură;
- alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia care i se datorează
sau de constrângere a debitorului în acelaşi scop.
- creditorul nu întotdeauna poate obţine executarea silită în natură:
- fie pentru că este vorba despre obligaţii contractuale a căror executare silită în natură nu poate
fi obţinută prin constrângerea debitorului;
- fie din cauza faptului că executarea în natură este definitiv compromisă (ex. bunul nefungibil
care trebuia predat creditorului a pierit din culpa debitorului);
- fie executarea în natură, chiar silită, nu mai prezintă niciun interes pentru creditor; în toate
aceste situaţii, creditorul poate suferi un prejudiciu, ceea ce înseamnă că el este îndreptăţit să pretindă
o satisfacţie prin echivalent bănesc. - neexecutării,
- răspunderea civilă contractuală → prejudiciul fiind consecinţa: - executării cu întârziere,
- executării necorespunzătoare.
- creanţa contractuală iniţială este înlocuită (fără însă a fi vorba de o transformare propriu-zisă a
obligaţiei iniţiale) cu o altă creanţă, anume cea în despăgubire → obiect suma de bani ce
reprezintă prejudiciul suferit de către creditor → despăgubirile constituie obiectul subsidiar, cu
titlu de sancţiune, al executării obligaţiei asumate de către debitor.
- potrivit art. 1350 alin. (3) Cod civil, „dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate
înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi
mai favorabile”.
6.4. CONDIŢIILE ACORDĂRII DE DESPĂGUBIRI.
Condiţiile răspunderii contractuale:
A. existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale (neexecutarea,
executarea cu întârziere sau necorespunzătoare) → fapta ilicită constă:
- fie într-o inacţiune (neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei),
- fie într-o acţiune (executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei).
- săvârşirea faptei ilicite:
- de regulă, debitorul;
- un terţ faţă de contractul din care s-a născut obligaţia neexecutată → dacă părţile nu au
convenit, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se
foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.
- neexecutarea parţială → dacă obiectul obligaţiei (prestaţia) este:
▪ indivizibil (natura obiectului ori voinţa părţilor) → neexecutarea integrală a obligaţiei constituie
întotdeauna o neexecutare totală → debitorul trebuie să repare integral prejudiciul;
▪ divizibil → trebuie stabilită măsura în care obligaţia este executată, respectiv neexecutată, iar
despăgubirile datorate de debitor creditorului său vor fi diminuate în mod corespunzător.
- executarea necorespunzătoare → în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, poate fi apreciată
ca fiind o neexecutare:
▪ totală a contractului → exemplu: debitorul predă creditorului său în executarea contractului un
bun cu vicii ascunse care îl fac în întregime inutilizabil sau confecţionează la comandă un articol
de îmbrăcăminte prea mic pentru persoana căreia îi era destinat, astfel încât aceasta nu îl poate
îmbrăca;
▪ parţială a contractului → exemplu: bunul predat de către debitor prezintă anumite vicii sau
defecte care însă nu îl fac inutilizabil.
- despăgubirile (daunele-interese) sunt de două feluri:
▪ despăgubiri moratorii: echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu
întârziere a obligaţiei (debitorul şi-a executat în natură obligaţia sa, însă cu nerespectarea
termenului de executare ce rezulta din contract) → se pot cumula cu executarea în natură a
obligaţiei;
▪ despăgubiri compensatorii: echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării
sau a executării parţiale a obligaţiei (înlocuiesc executarea în natură) → nu se pot cumula cu
executarea în natură a obligaţiei.
- întârzierea în executarea unei obligaţii:
▪ dacă termenul pentru executarea obligaţiei contractuale a fost prevăzut ca esenţial → creditorul
poate refuza primirea prestaţiei, situaţie în care obligaţia va fi considerată ca neexecutată,
creditorul având dreptul la despăgubiri compensatorii → exemplu: obligaţia asumată de către
debitor de a presta creditorului anumite servicii la o anumită dată pentru sărbătorirea unui
eveniment;
▪ dacă, fără a deosebi după cum termenul de executare a obligaţiei era esenţial sau neesenţial,
creditorul primeşte prestaţia după împlinirea termenului, va avea numai dreptul la despăgubiri
moratorii.
- sarcina probei neexecutării, executării necorespunzătoare ori cu întârziere:
- obligaţiile de a da şi de a face: creditorul trebuie să dovedească existenţa creanţei iar neexecutarea
se prezumă.
- obligaţiile de a nu face: creditorul trebuie să dovedească faptul săvârşit de debitor prin care se
încalcă această obligaţie;
B. existenţa unui prejudiciu: prejudiciul reprezintă consecinţele păgubitoare, patrimoniale şi
nepatrimoniale, suportate de către creditor ca efect al neexecutării, executării necorespunzătoare
sau cu întârziere de către debitor a obligaţiei asumate prin contract → creditorul are dreptul
repararea:
▪ prejudiciului patrimonial (material): prejudiciu care poate fi evaluat în bani şi constă în diminuarea
patrimoniului creditorului cu o anumită valoare economică asupra căreia are un drept sau ar fi
avut dreptul ori posibilitatea să o dobândească → cuprinde:
- paguba efectiv suferită (damnum emergens): valoarea prestaţiei datorate de către debitor şi
neexecutată;
- câştigul nerealizat (lucrum cessans): creşterea patrimonială pe care ar fi dobândit-o creditorul,
în condiţiile normale ale circuitului civil, dacă debitorul ar fi executat prestaţia datorată sau ar fi
executat-o la termenul stabilit.
▪ prejudiciului nepatrimonial: prejudiciul nepatrimonial, care, prin ipoteză, nu este susceptibil de
evaluare pecuniară, rezultă ca regulă din încălcarea unor drepturi nepatrimoniale → exemplu:
distrugerea bunului împrumutat care reprezenta o amintire de familie pentru comodant poate să
se concretizeze nu numai într-un prejudiciu patrimonial, ci şi într-un prejudiciu nepatrimonial, de
ordin pur afectiv.
!!! prejudiciul corporal (poate să includă atât un prejudiciu patrimonial, cât şi unul nepatrimonial):
prejudiciu care constă în atingerile (vătămările) aduse sănătăţii şi integrităţii corporale ale unei
persoane → exemplu: în cazul contractului de transport de persoane, transportatorul răspunde
pentru moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului.
- dovada existenţei prejudiciului: ca regulă, incumbă creditorului → dovada neexecutării obligaţiei nu-l
scuteşte pe creditor de proba prejudiciului → excepţie: prin lege sau prin convenţia părţilor se
prevede altfel.
C. raportul de cauzalitate între faptă (neexecutarea sau executarea necorespunzătoare ori cu întârziere)
şi prejudiciu: prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

- pentru ipoteza de excepţie în care este supus reparaţiunii prejudiciul imprevizibil la momentul
încheierii contractului, „daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării obligaţiei” (art. 1533 teza a ll-a Cod civil).
D. vinovăţia debitorului: neexecutarea ori executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei
trebuie să fie imputabilă debitorului → debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat:
▪ fie cu intenţie;
▪ fie din culpă: culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării → prezumţie de vinovăţie a debitorului: debitorul, în caz de neexecutare sau de
executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei, pentru a nu fi angajată răspunderea lui
contractuală, trebuie să facă dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere.
- dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când
prejudiciul este cauzat:
▪ fie de forţă majoră: orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil;
▪ fie de caz fortuit: eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost
chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
!!! dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el
este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră [art. 1351 alin. (4) Cod civil].
!!! cazul fortuit şi cazul de forţă majoră sunt exoneratorii de răspundere numai dacă nu a existat o
acţiune sau inacţiune anterioară a debitorului care să îi fie imputabilă, fără de care nu s-ar fi
produs aceste evenimente.
- forţa majoră sau cazul fortuit poate:
▪ fie să facă imposibilă executarea:
- în contractele unilaterale, obligaţia se va stinge fără ca debitorul plătească despăgubiri;
- în contractele sinalagmatice se va pune problema suportării riscului contractului.
▪ fie să suspende temporar executarea obligaţiei → debitorul va executa cu întârziere fără însă a
plăti despăgubiri moratorii.
- neexecutarea obligaţiei este imputabilă exclusiv creditorului: debitorul nu va răspunde (o parte nu
poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată
de propria sa acţiune sau omisiune).
- dacă fapta ilicită este imputabilă debitorului, însă producerea prejudiciului este imputabilă şi
creditorului: despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător.
!!! debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o
minimă diligentă.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său. Însă, pentru acordarea
despăgubirilor, mai este necesar ca:
E. debitorul să fie pus în întârziere:
▪ punerea în întârziere a debitorului de către creditor: manifestarea unilaterală de voinţă prin care
creditorul pretinde debitorului să îşi execute obligaţia asumată → creditorul poate să îl pună în
întârziere pe debitor:
▪ fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei → dacă prin
lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin
executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării (notificarea
prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în
privinţa celorlalţi, iar notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce efecte şi în
privinţa celorlalţi creditori (art. 1526 Cod civil);
- prin notificare, creditorul trebuie să acorde debitorului un termen de executare, ţinând
seama de natura obligaţiei şi de împrejurări → dacă în notificare nu este stipulat un
asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil,
calculat din ziua comunicării notificării;
- până la expirarea termenului din notificare, creditorul:
▪ poate suspenda executarea propriei obligaţii;
▪ poate cere daune-interese;
▪ nu poate însă să solicite executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea sau rezilierea
ori reducerea propriei obligaţii şi nici nu poate să folosească alte mijloace legale
pentru realizarea dreptului său → excepţie: cazul în care prin dispoziţie legală
specială se prevede altfel ori dacă debitorul îl informează că nu va executa
obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost
executată.
▪ fie prin cererea de chemare în judecată: cererea de chemare în judecată formulată de
creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost
comunicată → dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân
în sarcina creditorului.
▪ întârzierea de drept a debitorului în executarea obligaţiei → debitorul se află de drept în întârziere
(art. 1523 Cod civil):

- atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un
asemenea efect;
- obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat
să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
- prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o
obligaţie de a nu face;
- debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia
sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute
obligaţia în mod repetat;
- nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi;
- obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extra-contractuale;
- în alte cazuri anume prevăzute de lege → exemplu: mandatarul datorează dobânzi pentru
sumele întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării (art. 2020 Cod civil), ceea
ce înseamnă că mandatarul este de drept în întârziere pentru sumele de bani cuvenite
mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său.
- dacă debitorul este de drept în întârziere, însă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului,
moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile:
- fie data la care creditorul i-a notificat;
- fie de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile legii.
- sarcina probei: legea nepermiţând părţilor să convină contrariul, cazurile în care debitorul se află
de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor.
!!! debitorul nu este în întârziere, dacă a oferit când se cuvenea prestaţia datorată, chiar fără a respecta
formalităţile prevăzute de lege pentru punerea în întârziere a creditorului, însă creditorul a refuzat,
fără temei legitim, să o primească.
- efectele întârzierii debitorului: debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice
pierdere cauzată de un caz fortuit → excepţie: situaţia când cazul fortuit îl liberează pe debitor de
însăşi executarea obligaţiei.
F. să nu existe o clauză de neresponsabilitate: convenţia părţilor sau actul juridic unilateral cu privire la
răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de producerea prejudiciului (dacă, după
producerea prejudiciului, creditorul renunţă la repararea lui, nu mai este vorba despre o convenţie
cu privire la răspundere, ci, eventual, de o iertare de datorie).
!!! clauzele cu privire la răspundere ≠ convenţiile prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei
de despăgubire (clauza penală).
- se pot deosebi:
▪ clauze care exclud sau limitează răspunderea debitorului: produc efecte numai dacă vinovăţia
debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei → nu se poate exclude sau limita, prin
convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă
săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă;
▪ clauze care agravează răspunderea debitorului.
!!! potrivit art. 1356 alin. (1) Cod civil, „un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală,
indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl
invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii
contractului”.
6.5. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR.
- stabilirea despăgubirilor (suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor
pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei asumate de
debitorul său) se poate face în trei moduri:
A. pe cale judecătorească (evaluare judiciară) → evaluarea despăgubirilor de către instanţă trebuie
făcută cu respectarea următoarelor reguli (art. 1531-1534 Cod civil):
- creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării;
- despăgubirile acordate creditorului trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum
emergens), cât şi câştigul de care creditorul a fost lipsit (lucrum cessans) → la stabilirea
întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;
- este supus reparaţiunii numai prejudiciul cert, indiferent dacă acesta este deja produs la data
soluţionării procesului sau se va produce în viitor;
- prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia
concretă a creditorului;
- debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului → excepţie: cazul în
care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia, când debitorul
va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil în momentul încheierii contractului;

- este supus reparaţiunii numai prejudiciul direct, adică prejudiciul care este consecinţa directă
şi necesară a neexecutării, iar nu şi prejudiciul indirect, adică acel prejudiciu care nu se
găseşte în legătură cauzală cu fapta ce a generat neexecutarea contractului;
- dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător, aceeaşi
fiind situaţia şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost
asumat de creditor;
- debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar f putut evita cu o
minimă diligentă.
B prin convenţia părţilor (evaluare convenţională) → părţile pot conveni asupra cuantumului
despăgubirilor ce vor fi plătite de debitor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau
necorespunzătoare: - fie după producerea prejudiciului;
- fie înainte de producerea prejudiciului, în cuprinsul contractului sau printr-o
convenţie separată, ulterioară încheierii acestuia → clauză penală.
- clauza penală: convenţie (obligaţie) accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei asumate de către debitor → părţile stipulează că debitorul se obligă
la o anumită prestaţie (o sumă de bani ori o altă valoare patrimonială) în cazul neexecutării obligaţiei
principale.
!!! stipularea unei clauze penale se poate face şi în cazul obligaţiilor care au un alt izvor (nu contractual).
Caracteristicile clauzei penale:
a. este o convenţie (obligaţie) accesorie deci trebuie îndeplinite:
- condiţiile generale de validitate a oricărei convenţii,
- validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru validitatea clauzei penale:
- nulitatea obligaţiei principale atrage nulitatea clauzei penale,
- nulitatea clauzei penale nu atrage şi nulitatea obligaţiei principale,
- dacă obligaţia principală se stinge atunci şi clauza penală se va stinge;
b. scopul clauzei penale este determinarea anticipată a cuantumului despăgubirilor ce vor fi plătite
de către debitor, iar nu crearea unei posibilităţi pentru debitor de a se libera de obligaţia
principală asumată printr-o altă prestaţie:
▪ debitorul nu are un drept de opţiune între executarea obligaţiei principale şi plata clauzei
penale, deci nu poate refuza executarea oferind clauza penală,
▪ creditorul, în caz de neexecutare, poate cere: - fie îndeplinirea obligaţiei principale,
- fie clauza penală.
!!! dacă creditorul aduce obligaţia la îndeplinire pe cheltuiala debitorului, înseamnă că a optat
pentru executarea în natură, deci debitorul va fi obligat la restituirea cheltuielilor, fiind fără
relevanţă împrejurarea că acestea întrec cuantumul clauzei penale;
c. dacă s-a stipulat clauza penală pentru:
▪ executarea cu întârziere, creditorul poate solicita: - atât executarea în natură,
- cât şi clauza penală;
▪ neexecutare: nu va putea fi cumulată cu executarea în natură.
d. clauza penală este datorată numai dacă sunt întrunite condiţiile necesare acordării de despăgubiri
→ !!! creditorul nu trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului (instanţa nu poate pretinde
creditorului care se prevalează de clauza penală să facă dovada prejudiciului suferit).
e. ca regulă, instanţa nu are posibilitatea de a reduce sau de a mări cuantumul clauzei penale →
excepţie: instanţa poate să reducă penalitatea dacă:
a. obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b. penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea
contractului → caz în care penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară
obligaţiei principale;
f. dacă obligaţia principală este indivizibilă, dar nu solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din
fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută:
▪ fie în totalitate celui care nu a executat,
▪ fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa → codebitorii care au plătit au
dreptul de regres împotriva celui care a provocat neexecutarea.
g. dacă obligaţia principală este divizibilă, şi penalitatea este divizibilă, fiind suportată numai de
codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut;
!!! dacă clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori
a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate:
- poate fi cerută acestuia din urmă întreaga penalitate,
- de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie → existând
regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.
h. creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar.
- arvuna confirmatorie (arvună care are rolul şi de penalitate, pe lângă cel de avans din prestaţia
datorată): evaluare convenţională şi anticipată a despăgubirilor → particularitate: creditorul obligaţiei
neexecutate poate opta [1544 alin. (3) Cod civil]:

- nu numai între executarea în natură sau declararea rezoluţiunii contractului cu reţinerea
arvunei (ori, după caz, solicitarea dublului arvunei);
- ci şi pentru rezoluţiunea contractului cu repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.
C. prin lege (evaluare legală): evaluarea legală intervine, dacă părţile nu au prevăzut o dobândă
penalizatoare (dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei
respective la scadenţă – clauză penală moratorie) în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul
executării cu întârziere a: - unei obligaţii care are ca obiect remiterea unei sume de bani,
- altor obligaţii de a face.
- dacă o sumă de bani nu este plătită la scadenţă:
▪ creditorul, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu (soluţie legislativă justificată de
prezumţia că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu), are
dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii:
- în cuantumul convenit de părţi sau,
- în lipsă, în cuantumul prevăzut de lege.
▪ debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii
plăţii ar fi mai mic.
1. dacă părţile au stipulat dobânzi remuneratorii (dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o
sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului
scadenţei obligaţiei) iar debitorul:
▪ înainte de scadenţă datora dobânzi mai mari decât dobânda legală → creditorul are dreptul la
daune-interese moratorii constând în dobânzi la nivelul aplicabil înainte de scadenţă (ipoteză:
înainte de scadenţă creanţa era producătoare de dobândă remuneratorie, ulterior scadenţei
datorându-se, pentru întârzierea executării obligaţiei pecuniare, dobânda moratorie).
▪ nu datorează dobânzi moratorii (penalizatoare) mai mari decât dobânda legală → creditorul are
dreptul: - atât la dobânda legală penalizatoare (dobânda legală),
- cât şi la daune-interese (adiţionale) pentru repararea integrală a prejudiciului suferit
(creditorul trebuie să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului suplimentar).
!!! dispoziţiile art. 1535 alin. (3) C.civ. şi sunt aplicabile în cazul în care părţile nu au
convenit asupra cuantumului daunelor-interese datorate pentru executarea cu întârziere
a obligaţiei pecuniare, creditorul putând obţine, în afara dobânzii legale (penalizatoare)
şi daune-interese adiţionale, dacă face dovada prejudiciului suplimentar suferit.
2. în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere
dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care
debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei → excepţie:
- cazului în care s-a stipulat o clauză penală;
- cazul în care creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în
executarea obligaţiei.
 în ambele cazuri, creditorul poate să facă dovada că a suferit un prejudiciu mai mare decât suma
rezultată din evaluarea legală → dreptul la repararea integrală a prejudiciului.
 dacă nu face o asemenea dovadă şi dacă părţile nu au stipulat în contract o dobândă
remuneratorie mai mare decât dobânda legală sau, după caz, o clauză penală, atunci creditorul
este îndreptăţit să pretindă dobânda legală, cu titlu de despăgubiri moratorii, fiind deci vorba de o
evaluare legală a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei
de către debitor.
- dobânzile scadente anterior introducerii cererii de chemare în judecată devin şi ele purtătoare de
dobânzi penalizatoare de la data sesizării instanţei [art. 1489 alin. (2) Cod civil].
- rata dobânzii legale (O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligaţii băneşti):
▪ rata dobânzii legale remuneratorii: nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R., care este rata
dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a României.
▪ rata dobânzii legale penalizatoare: nivelul ratei dobânzii de referinţă + 4 puncte procentuale.
 în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata
dobânzii legale este diminuată cu 20%.
!!! dobânda convenţională (atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda penalizatoare), în raporturile
juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu poate depăşi dobânda
legală cu mai mult de 50% pe an → clauza prin care se depăşeşte acest plafon este nulă de drept,
creditorul fiind decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală (valabilitatea nivelului dobânzii
convenţionale se determină prin raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării).
1. de câte feluri pot fi despăgubirile (daunele-interese)?
2. în ce situaţii debitorul se află de drept în întârziere?
3. care sunt caracteristicile clauzei penale?

FAPTUL JURIDIC LICIT - IZVOR DE OBLIGAŢII
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 53
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 53
7.4.Gestiunea de afaceri.................................................................................................................... 53
7.5.Plata nedatorată…………….......................................................................................................... 58
7.6.Îmbogăţirea fără justă cauză..................................................................................................... 62
7.7.Test de evaluare............................................................................................................................ 64
7.1. INTRODUCERE.
ale faptelor juridice licite – izvoare de obligaţii. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul gestiunii de
afaceri, cât şi al plăţii nedatorate. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi
practice ale îmbogăţirii fără justă cauză.
7.2. COMPETENŢE.
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al faptului juridic licit ca izvor de obligaţii.
- sintagma fapte juridice civile are două accepţiuni:
▪ faptele juridice civile lato sensu: toate acţiunile omeneşti sau faptele voluntare ale omului, de
săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, constând în naşterea, modificarea sau
stingerea de raporturi juridice civile.
▪ faptele juridice civile stricto sensu: toate acţiunile omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se produc în temeiul şi puterea legii, chiar
împotriva voinţei autorului lor.
▪ faptele juridice licite: acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi
juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se
încalce normele de drept în vigoare.
▪ faptele juridice ilicite: sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi
juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva
voinţei autorului lor, şi prin care se încalcă normele de drept sau bunele moravuri.
7.4. GESTIUNEA DE AFACERI.
Gestiunea de afaceri constă în situaţia în care o persoană (gerantul - negotiorum gestor) îndeplineşte
acte sau fapte în interesul unei alte persoane (geratul) fără a fi fost însărcinată în acest sens (gestiunea
de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în folosul unei persoane) →
exemplu tipic: o persoană se ocupă de imobilul învecinat proprietăţii sale care se află în pragul ruinei,
făcând reparaţiile urgente, în timp ce proprietarul acestui imobil este plecat.
Gestiunea de afaceri îşi explică efectele obligaţionale prin ideea că este natural şi just ca o
persoană care, acţionând din altruism pentru a proteja interesele unei alte persoane, să fie
despăgubită pentru eventualele cheltuieli avansate în acest scop → actele realizate de gerant constituie
emanaţia spiritului comunităţii de securitate legală şi de aceea se cuvine a fi acoperite şi eventualele
cheltuieli pe care gerantul le-a avansat ca şi acoperite eventualele prejudicii care i-au fost cauzate.
Faptul de a face un serviciu necesar sau util altuia îşi găseşte explicaţia în altruismul, civismul şi
intenţia de într-ajutorare care trebuie să caracterizeze oamenii în societate, fundamentul obligaţiilor ce
rezultă din gestiunea de afaceri fiind principiul echităţii sociale.
Gestiunea de afaceri este definită ca un fapt juridic licit care constă în aceea că o persoană, numită
gerant, încheie din proprie iniţiativă, fără să fie obligată, acte juridice sau săvârşeşte acte materiale
necesare şi utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat.
Potrivit art. 1330 alin. (1) Cod civil: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o
persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat,
care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”.
A. Condiţiile gestiunii de afaceri:
a. să existe o gerare oportună a intereselor altuia: gerantul trebuie să încheie acte juridice sau să
săvârşească fapte materiale utile în interesul altuia (gestiunea de afaceri se deosebeşte de
mandat, căci mandatarul încheie numai acte juridice în numele şi pe seama celui reprezentat).

- conţinutul gestiunii:
▪ actele juridice de gestiune:
- exemple: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor reparaţii,
contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii, inscripţia unei ipoteci valabile
constituită în favoarea geratului, chemarea unui medic în caz de boală a geratului,
chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului.
- în principiu, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi sfera actelor de
conservare şi administrare.
- gerantul nu poate încheia acte de dispoziţie pe seama geratului → exemple:
achiziţionarea unui bun sau a unui fond de comerţ, acceptarea unei donaţii, vânzarea
unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun.
 excepţie: gerantul va putea încheia unele acte de dispoziţie sunt asimilate actelor de
conservare şi administrare, acte de dispoziţie care, raportate la întregul patrimoniu al
geratului, dobândesc caracterul unor acte de conservare sau administrare →
exemplu: vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii.
!!! este inadmisibil ca gerantul să încheie acte juridice în care o persoană nu poate fi
reprezentată, indiferent că sunt acte de conservare, administrare sau dispoziţie.
▪ faptele materiale de gestiune → exemple: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui
incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală care se
acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui animal aparţinând geratului.
- actele juridice încheiate şi faptele materiale săvârşite de către gerant trebuie să aibă, în
principiu, caracter patrimonial: utilitatea intervenţiei gerantului în afacerile geratului.
 excepţii: gestiune de afaceri cu conţinut nepatrimonial (legiuitorul nu prohibeşte
aplicabilitatea gestiunii de afaceri şi la acte nepatrimoniale, astfel încât este admisibilă
extinderea excepţională a gestiunii şi la acestea) → exemple:
- asistenţa sau salvarea geratului de la un pericol iminent;
- în intenţia de a-l salva pe gerat care este victima unui accident, îl scoate pe acesta
din maşina în flăcări şi suferă el însuşi arsuri serioase ca urmare a gestului său civic.
- intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte materiale, trebuie să
fie utilă geratului: - să fi evitat pierderea unei valori patrimoniale;
- fie să fi sporit valoarea unui bun al acestuia.
- utilitatea gestiunii (de regulă, utilitatea gestiunii - oportunitatea - se deduce din urgenţa
acesteia): chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei de judecată → instanţele de
judecată trebuie să raporteze actul sau faptul respectiv la momentul încheierii ori săvârşirii
sale → exemplu: pieirea ulterioară a bunului din cauză de forţă majoră, nu este de natură a
anihila caracterul util al intervenţiei gerantului care a făcut acte de conservare ori de
punere în valoare a acelui bun.
 din acest punct de vedere, gestiunea de afaceri se deosebeşte de îmbogăţirea fără
justă cauză.
b. actele de gestiune să fie săvârşite, fără împuternicire şi fără ştirea geratului sau, cu ştirea geratului,
dar fără ca acesta să poată desemna un mandatar sau fără a se putea ocupa de afacerile sale:
intervenţia gerantului este, în principiu, spontană.
- dacă geratul cunoştea faptele de gestiune dar nu se află în măsură de a desemna un mandatar
care să se ocupe de propriile-i afaceri → imposibilitatea de desemnare a mandatarului poate fi:
▪ fie relativă: efortul unei asemenea desemnări este disproporţionat în raport cu natura
actelor sau faptelor supuse gestiunii→ exemplu: gerantul se află la distanţă prea mare de
cel mai apropiat birou notarial.
▪ fie absolută → exemplu: gerantul se află internat într-un spital sau în detenţie pentru
executarea unei pedepse penale.
 chiar şi în ipoteza cunoaşterii de către gerat a gestiunii de către un terţ a propriilor afaceri,
dacă există o gestiune oportună, există gestiune de afaceri, cu condiţia ca geratul să nu fi
putut desemna un mandatar.
- dacă geratul cunoştea faptele de gestiune, dar nu se putea ocupa de acele afaceri,
nedesemnând un mandatar deşi era în măsură să o facă: în ipoteza indiferenţei geratului,
simpla cunoaştere a gestiunii nu înlătură valoarea de gestiune de afaceri.
- nu trebuie ignorată voinţa geratului: geratul poate să se opună acelor acte şi fapte →
exemplu: dacă gerantul are cunoştinţă de opoziţia geratului la gestiune, nu mai avem de a
face cu o gestiune (opoziţia geratului face ca gestiunea de afaceri să fie considerată o
imixtiune ilegală în afacerile lui) iar gerantul are obligaţia să se abţină de la gestiune
(neabţinerea = faptă juridică ilicită şi atrage răspunderea civilă delictuală).
c. gestiunea să fie voluntară: actele şi faptele să fie făcute cu intenţia de a gera interesele altuia;
- dacă gerantul lucrează cu credinţa greşită că încheie acte juridice şi săvârşeşte fapte în
propriul său interes, nu suntem în prezenţa unei gestiuni de afaceri → exemplu: dacă o
persoană face cheltuieli pentru repararea unui bun, pe care, din eroare, îl consideră al lui, are
dreptul de a cere obligarea proprietarului bunului respectiv să-i restituie valoarea acelor
cheltuieli numai pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

- dacă o persoană acţionează atât în interes propriu, cât şi în interesul unei alte persoane,
rămâne o gestiune de afaceri intervenţia sa în afacerile terţului → exemplu: dacă o persoană
desfundă pe propria cheltuială şanţul care separă proprietatea sa de cea învecinată, pentru a
evita inundarea ambelor fonduri sau repară conducta comună de apă, deşi a acţionat şi în
interes propriu a gerat şi afacerile altuia.
 pentru a fi în prezenţa gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca gerantul să încheie acte
juridice sau să facă acte materiale exclusiv în interesul altei persoane, el poate lucra, în
acelaşi timp, în interes propriu şi în interesul altuia; gestiunea de afaceri va exista numai în
ce priveşte efectele produse de actele sale în interesul celeilalte persoane → exemplu: un
coproprietar care face acte de conservare sau administrare asupra bunului indiviz;
codebitorul solidar plăteşte, din proprie iniţiativă, întreaga datorie.
- gerantul să acţioneze voluntar: toate situaţiile în care gerantul acţionează fără intenţia de a
gestiona interesele unei alte persoane nu pot fi calificate drept gestiuni de afaceri.
- nu este necesar însă ca:
- gerantul să fi cunoscut persoana geratului ale cărui afaceri le gestionează voluntar;
- geratul să fie o persoană determinată.
 exemplu: o persoană face reparaţiile necesare la casa învecinată pentru a evita ruina
acesteia, deşi nu ştie cine este proprietarul actual ai acesteia deoarece vechiul proprietar a
decedat.
- nu avem gestiune de afaceri:
▪ în cazul persoanei care lucrează în interesul alteia fără să ştie → exemplu: o persoană
crezând că are calitatea de moştenitor în virtutea unui certificat de moştenitor ulterior
anulat, face o serie de reparaţii la casa aparent moştenită şi după aceea realizează că
nu are calitatea de moştenitor, el nu va putea fi considerat un gerant al intereselor
adevăraţilor moştenitori → va putea solicita restituirea cheltuielilor avansate pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză.
▪ în cazul persoanei care acţionează în interesul alteia cu scopul de a o gratifica: intenţia
civică menită să justifice gestiunea de afaceri este în acest caz depăşită de intenţia
liberală care înlătură caracterul de fapt juridic licit, intrând în sfera liberalităţilor sau a
actelor dezinteresate.
- actele de gestiune trebuie săvârşite cu intenţia de a-I obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor
făcute şi obligaţiilor executate în interesul său de către gerant → gerantul să nu fi lucrat cu
intenţia de a face o liberalitate (intenţia de liberalitate trebuie să fie dovedită, nu se prezumă)
→ exemplu: nu există gestiune de afaceri când cineva plăteşte pe un creditor cu intenţia de a
face o donaţie indirectă debitorului.
d. gerantul să aibă, în principiu, capacitatea de a contracta: această condiţie a capacităţii gerantului
este una relativă şi că ea este cerută numai dacă obiectul juridic al gestiunii o implică:
- dacă presupune acte juridice: e nevoie de capacitatea gerantului (gerantul care acţionează
în nume propriu este obligat faţă de terţii cu care a contractat → o asemenea obligaţie a
gerantului nu se poate naşte valabil decât dacă el are capacitate de exerciţiu, în ipoteza în
care încheie acte juridice);
- dacă presupune acte materiale: nu este în principiu nevoie de capacitatea gerantului.
!!! geratul nu trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu, intervenţia voinţei geratului
nefiind necesară în cursul gestiunii de afaceri, actele juridice fiind încheiate de gerant
independent de consimţământul geratului.
B. Efectele gestiunii de afaceri:
1. Raporturile dintre gerant şi gerat: deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă
naştere la obligaţii reciproce între gerant şi gerat.
Obligaţiile gerantului:
a. obligaţia de înştiinţare: gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută
→ gerantul se ocupă de afacerile negestionate temporar, fapt ce trebuie adus la cunoştinţa
geratului pentru ca acesta să le preia;
b. obligaţia de continuare a gestiunii începute: un eventual abandon intempestiv al acesteia
este de nepermis întrucât ar putea cauza prejudicii geratului (este inadmisibil ca o
persoană să poată începe a se ocupa de afacerile altuia, din proprie iniţiativă, şi apoi să le
abandoneze) → întrucât gerantul a ales să se implice în afacerile celuilalt, exigenţe civice
pretind continuarea gestiunii până în momentul în care sunt în măsură să o preia:
- geratul, personal sau prin reprezentant,
- moştenitorii geratului.
 obligaţia de continuare a unei gestiuni începute se transmite şi moştenitorilor gerantului
care cunosc gestiunea şi care sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din
urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.
- situaţia juridică a gerantului este mai grea decât cea a mandatarului: în timp ce gerantul
este obligat să continue afacerea începută, mandatarul poate să renunţe oricând la
mandat, notificând această hotărâre mandantului său (excepţie: cazul în care
renunţarea cauzează prejudicii mandantului).

c. obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenta unui bun proprietar (gestiunea
presupune ca gerantul să se ocupe şi de afacerile conexe celei principale astfel încât să
nu-i fie cauzat vreun prejudiciu geratului → situaţie juridică mai grea decât cea a
mandatarului): gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi
competent.
 criteriul de apreciere al culpei gerantului: gerantul este dator să se îngrijească de
interesele geratului cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale (culpa levis in abstracto) → excepţie: în gestiunea necesară bazată pe
urgenţa intervenţiei în afacerile altuia (când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o
pagubă iminentă), gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu
intenţie sau din culpă gravă (dovada că fără intervenţia gerantului afacerea geratului s-
ar fi putut compromite), adică gerantul răspunde numai dacă se face vinovat de dol
(culpă gravă sau intenţie) în îndeplinirea actelor de gestiune.
d. obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul imixtiunii în
afacerile sale: dacă geratul ratifică gestiunea de afaceri, acesta se transformă în mandat.
e. obligaţia de a conserva şi de a remite geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul
său: dacă în cursul gestiunii gerantul primeşte sume de bani sau alte bunuri, în temeiul
afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului, chiar dacă este vorba de:
- sume de bani sau bunuri pe care altfel geratul nu le-ar fi primit;
- un profit al afacerii începute,
- ceea ce gerantul a primit fără a i se cuveni geratului, dar în legătură cu afacerea gerată.
Obligaţii geratului:
a. obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul
gestiunii:
▪ cheltuielile necesare: cheltuieli care au servit la conservarea intereselor geratului iar fără
intervenţia gerantului, afacerea geratului s-ar fi putut compromite → exemplu: repararea
de urgenţă a conductei de apă sparte de la casa geratului care poate cauza o inundaţie.
 aceste cheltuieli trebuie rambursate integral de către gerat, indiferent de urmările
concrete ale gestiunii necesare → excepţie: gerantul a acţionat încălcându-şi
obligaţia de diligentă astfel cum aceasta este stabilită de art. 1334 Cod civil (diligența
pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale).
▪ cheltuielile utile: cheltuieli pentru punerea în valoare a bunurilor geratului, fiind similare
cheltuielilor de administrare → exemplu: gerantul repară gardul în stare proastă al
vecinului său, deşi nu era absolut necesar, punând astfel în valoare proprietatea
geratului.
 geratul nu datorează restituirea cheltuielilor decât în limita sporului de valoare al
afacerii sale (chiar dacă eventualele cheltuieli sunt superioare acestui spor de
valoare) → diferenţa de cheltuieli va fi suportată de către gerantul care a exagerat în
intervenţia sa benevolă în afacerile altuia.
- dacă cheltuielile nu sunt nici necesare, nici utile iar gestiunea nu a fost ratificată de către
gerat: nu există obligaţia geratului de a avansa cheltuielile în toate cazurile în care
gestiunea nu a fost ratificată sau nu trebuie cumva considerată ratificată deoarece a
fost necesară sau utilă;
- cheltuielile necesare şi utile avansate de către gerant, acestea trebuie apreciate în
funcţie de momentul la care gerantul le-a făcut.
!!! fie că este vorba de cheltuieli utile, fie că este vorba de cheltuieli necesare, geratul
datorează gerantului şi dobânzi pentru sumele de mai sus, calculate din momentul în
care ele au fost avansate.
- garantarea obligaţiei de restituire a cheltuielilor necesare şi utile: ipotecă legală în
favoarea gerantului → ipoteca se înscrie ca urmare a solicitării gerantului în instanţă de
efectuare a unei expertize de evaluare pe calea ordonanţei preşedinţiale.
▪ gestiunea inoportună (gestiune nenecesară şi neutilă - voluptuară): actele şi cheltuielile
care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii, îl obligă pe
gerat la restituire numai în măsura în care i-a procurat vreun avantaj → în limita şi în
măsura în care gestiunea, chiar şi inoportună a conferit un profit geratului, îl obligă pe
acesta la restituire.
▪ gestiunea necesară: dacă geratul se împotriveşte gestiunii (începută sau continuării
gestiunii începute de către gerant), obligaţiile geratului faţă de gerant sunt limitate la
acoperirea cheltuielilor necesare (nu utile, nu voluptuarii) când gestiunea se vădeşte
necesară → instanţa sesizată cu o eventuală cerere de despăgubire din partea
gerantului, va putea acorda un termen pentru executarea acestei obligaţii.
 obligaţiile gerantului vor fi agravate: gerantul va răspunde chiar şi pentru prejudiciile
cauzate geratului din cea mai uşoară culpă (culpa levissima).
b. obligaţia de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa, geratul le-a suferit
din cauza gestiunii: legiuitorul nu prevede pentru garantarea acestor despăgubiri existenţa
vreunei ipoteci legale → exemplu: gerantul, reparând conducta spartă a vecinului său a

cauzat neintenţionat un prejudiciu propriilor bunuri, acest prejudiciu se cuvine a fi reparat
de chiar gerant.
c. obligaţia de a executa actele necesare şi utile care au fost încheiate de gerant: atât gestiunea
necesară, cât şi gestiunea utilă trebuie considerate ratificate automat de îndată ce se
constată că au acest caracter (necesar sau util) → excepţie: gestiunea utilă în cazul în care
geratul se împotriveşte efectuării gestiunii, caz în care avem o imixtiune ilicită în afacerile
altuia şi va antrena o eventuală răspundere delictuală a pretinsului gerant.
- dacă însă gestiunea se consideră ratificată, geratul trebuie să execute toate obligaţiile
izvorâte din actele încheiate de gerat cu terţii în vederea realizării unei gestiuni necesare
şi utile → exemplu: geratul a chemat un instalator pentru a repara conducta spartă a
vecinului său, geratul va avea obligaţia de a-i plăti acestuia efectuarea intervenţiei
necesare (e vorba de executarea obligaţiei faţă de terţi, obligaţie care altfel s-ar putea
să cadă în sarcina gerantului);
- serviciile gerantului: geratul nu trebuie să-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale,
deoarece ele au caracter dezinteresat → excepţie: activităţile respective au fost
săvârşite de gerant în virtutea profesiunii sale (ex. tratamentul medical făcut de un
medic, reparaţiile conductei de apă sau gaze făcute de un instalator).
2. Raporturile dintre gerat şi terţi: dacă gestiunea de afaceri: - fie a fost ratificată,
- fie este necesară sau utilă, geratul
este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant (în numele geratului sau în nume
propriu), în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate → exemple: plata
preţului unor materiale comandate sau achiziţionate de la terţi, plata muncii prestate de către un
terţ cu care a contractat gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc.
▪ dacă gerantul acţionează în nume propriu, deşi obligaţiile faţă de terţi se nasc în sarcina sa,
totuşi, terţii au o adevărată acţiune directă în regres faţă de gerat pentru aceste obligaţii.
▪ dacă gerantul acţionează în numele geratului, geratul este în mod direct obligat faţă de terţi.
3. Raporturile dintre gerant şi terţi: existenţa acestor raporturi depinde de atitudinea pe care a avut-
o gerantul atunci când a contractat cu terţii:
- dacă gerantul le-a adus la cunoştinţă că acţionează numai în contul geratului şi gestiunea a
fost ratificată sau este utilă, gerantul nu are nici o obligaţie proprie → gestiune cu reprezentare;
▪ gestiunea cu reprezentare:dă naştere unor raporturi similare mandatului.
- gerantul, întocmai ca şi mandatarul, nu este ţinut în niciun fel faţă de terţii cu care a
contractat → excepţie: dacă geratul nu este ţinut faţă de terţi (ex. gestiunea nu este nici
necesară, nici utilă şi nici nu a fost ratificată), atunci toate obligaţiile pentru care acesta
nu este ţinut, trebuie executate de către gerant (atunci când acţionează în numele
geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu
este obligat faţă de aceştia).
!!! ratificarea: recunoaştere de către gerat a gestiunii efectuate de către gerant → odată
ratificată gestiunea, aceasta produce retroactiv, efectele unui mandat.
- dacă gerantul a acţionat în nume propriu, asumându-şi personal obligaţiile faţă de terţi →
gestiune fără reprezentare.
▪ gestiunea fără reprezentare (cazul cel mai frecvent): terţii sunt de acord să contracteze, de
regulă, numai dacă gerantul se obligă personal sau contractează, căci ei nu pot să ştie şi
nici nu pot fi siguri că gestiunea va fi ratificată sau se va dovedi necesară sau utilă → terţii
pretind angajamentul personal al gerantului, astfel că gerantul este ţinut să răspundă direct
şi nemijlocit de toate obligaţiile asumate.
▪ terţii pot totuşi să pretindă executarea obligaţiilor nu numai de la gerant, ci şi de la gerat:
gerantul care acţionează în nume propriu est ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără
a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului → terţii au la
îndemână o adevărată acţiune directă împotriva geratului pentru executarea obligaţiilor
gerantului asumate faţă de ei.
▪ gerantul are un drept de regres împotriva geratului în temeiul existenţa obligaţiei legale a
geratului de a-l despăgubi pe acesta:
- de cheltuielile necesare, utile,
- pentru prejudiciile suferite în urma gestiunii (dacă este cazul).
C. Natura juridică a gestiunii de afaceri: legiuitorul şi după el, literatura de specialitate şi practica
judiciară recunosc existenţa gestiunii de afaceri ca izvor de obligaţii sui generis, deosebind-o de
îmbogăţirea fără justă cauză, mandat, actul juridic unilateral şi stipulaţia pentru altul.
1. Gestiunea de afaceri şi îmbogăţirea fără justă cauză: ambele fapte juridice licite se fundamentează
pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogăţească, fără
drept, în paguba alteia (gestiunea de afaceri este o aplicaţie practică a îmbogăţirii fără justă
cauză) → particularităţile gestiunii de afaceri în raport cu principiul îmbogăţirii fără justă cauză:
a. geratul are obligaţia de a restitui gerantului valoarea integrală a cheltuielilor pe care le-a făcut
cu gestiunea, chiar dacă avantajele geratului sunt inferioare acesteia (numai în cazul gestiunii
necesare); în timp ce îmbogăţitul este obligat a restitui însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii
sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare;

b. eventuala îmbogăţire a geratului are un temei legal în intervenţia unilaterală şi voluntară a
gerantului de a-i gera interesele;
c. eventualele despăgubiri generate de îmbogăţirea fără justă cauză, au un temei juridic
subsidiar faţă de cel al gestiunii de afaceri.
2. Gestiunea de afaceri şi mandatul: în ambele cazuri o persoană încheie acte juridice în contul altei
persoane (mandatul este termenul proxim ca şi mecanism juridic pentru gestiunea de afaceri →
diferenţa fundamentală este dată de un singur aspect: consimţământul mandantului face din
mandat un contract, pe când lipsa unui consimţământ expres în această privinţă din partea
geratului face din această operaţiune un fapt juridic producător de obligaţii). Atât gestiunea de
afaceri, cât şi mandatul pot fi cu sau fără reprezentare, însă între cele două izvoare de obligaţii
există deosebiri:
a. gerantul poate încheia acte juridice şi săvârşi acte materiale; mandatarul încheie numai acte
juridice în contul altei persoane;
b. gerantul acţionează din proprie iniţiativă şi fără ştirea geratului; mandatarul încheie acte
juridice în baza împuternicirii acordate de mandant;
c. gerantul răspunde pentru prejudiciile cauzate geratului, atunci când intervenţia sa a fost
absolut necesară, numai dacă se face vinovat de dol; mandatarul răspunde, fără excepţie,
dacă părţile n-au convenit altfel, indiferent de forma şi gradul culpei;
d. gerantul nu poate renunţa la gestiune, fiind obligat s-o continue până când geratul sau
moştenitorii săi, în caz de deces, o vor prelua; mandatarul poate renunţa la mandat, atunci
când continuarea executării lui l-ar prejudicia;
e. dacă gestiunea de afaceri nu a fost ratificată, obligaţiile geratului faţă de gerant vor exista
numai dacă gestiunea a fost necesară sau utilă; mandantul este întotdeauna obligat prin
actele încheiate de mandatar în limitele împuternicirii acordate.
Deşi gestiunea de afaceri este un izvor distinct de obligaţii civile, cu trăsături proprii, specifice, care îi
conferă o existenţă autonomă, în realitate, se apropie fie de mandat, când gestiunea este cu
reprezentare, fie de îmbogăţirea fără justă cauză, când are loc fără reprezentare.
7.5. PLATA NEDATORATĂ.
Orice plată presupune existenţa unei datorii iar dacă această datorie nu există, consecinţa este
logică, plata trebuie să fie restituită celui care a făcut-o, fiind fără cauză, adică nedatorată (art. 1341 alin.
(1) Cod civil prevede că „cel ce plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”). Dacă restituirea nu se
face voluntar de cel ce a primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acţiune în repetiţiune.
Plata nedatorată poate fi definită ca un fapt juridic licit care consta în executarea de către o
persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Faptul
plăţii nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia:
- cel care a plătit este creditor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate (solvens),
- cel care a primit plata este debitor al obligaţiei de restituire a prestaţiei executate (accipiens).
Condiţiile plăţii nedatorate:
A. Existenţa unei plăţi în sens obiectiv: plata făcută trebuie să constea în remiterea:
- unei sume de bani,
- unui bun individual determinat,
- unui bun determinat prin caractere generice.
- când plata are ca obiect executarea unei prestaţii:
▪ de a da (în sens larg): evidentă aplicabilitatea noţiunii de plată nedatorată.
▪ de a face: izvorul obligaţiei de restituire este tot plata nedatorată (ex. confecţionarea sau
repararea unui bun) → efectuarea unei lucrări cu convingerea că există obligaţia efectuării lor,
trebuie să permită repunerea în situaţia anterioară → cu toate acestea, restituirea propriu-zisă
este uneori dificil de avut în vedere şi tocmai de aceea, de cele mai multe ori este preferabilă
analiza prestaţiilor de a face nedatorate în contextul îmbogăţirii fără justă cauză (anumite
obligaţii de a face nu se pot restitui în natură ceea ce face ca acţiunea în restituire să nu fie
tipică).
▪ de a nu face: singura situaţie în care nu se poate pune logic problema restituirii, ci doar aceea
a repunerii părţilor în situaţia anterioară.
- efectuarea plăţii, ca fapt material, trebuie, în principiu, să fie dublată şi de elementul său
intenţional → este necesar ca solvens să facă plata cu voinţa fermă de a stinge o datorie.
 până la proba contrară, se prezumă, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
- dacă executarea prestaţiei s-a făcut fără intenţia de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, se poate
considera ca are valoarea unui împrumut sau constituie o donaţie → nu este supus restituirii
ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
B. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe: înseamnă că între cel care a făcut plata,
solvens, şi cel care a primit plata, accipiens, să nu existe raportul juridic de obligaţii a cărui stingere
se urmăreşte prin plata efectuată.
- plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ:
▪ inexistenta absoluta sau obiectivă a unui temei al plăţii: face ca şi plata să fie nedatorată →
caracterul absolut constă în absenţa oricărei obligaţii → exemplu: datoria este imaginară

(există doar în reprezentarea debitorului); datoria a fost anterior stinsă de către debitor şi
replătită de către moştenitorul său care nu mai găseşte chitanţa care probează plata; plata
unor impozite şi taxe care de fapt şi de drept nu sunt datorate (solvens achită o contribuţie la
sistemul asigurărilor de sănătate fără ca aceasta să fie datorată).
▪ plata nedatorată are caracter relativ sau subiectiv, atunci când:
- fie ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens → exemplu:
executorul testamentar achită unui legatar o altă datorie decât cea reală a succesiunii faţă
de acesta, predă un legat unui legatar aparent, sau predă un alt legat decât cel datorat
- fie obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestaţii nu exista
între părţi, fără a fi exclusă existenţa unei alte obligaţii de altă natură (situaţiile în care plata
s-a făcut unei alte persoane decât cea a veritabilului creditor) → exemplu: plata s-a făcut
unei alte persoane decât cea a veritabilului creditor, precum persoanei care se prezintă
public ca deţinând această calitate fără a o deţine în realitate (cazul reprezentantului
aparent al creditorului), executorul testamentar predă un legat unui legatar aparent.
 acţiunea în repetiţiune este admisibilă, indiferent de caracterul absolut sau relativ al plăţii
nedatorate → distincţia este însă extrem de utilă pentru punerea în valoare a condiţiei erorii lui
solvens.
!!! executarea obligaţiei naturale: nu constituie plată nedatorată, aceasta fiind o datorie ce există →
deşi aceste obligaţii nu pot fi executate silit, totuşi, odată executate voluntar, restituirea lor nu mai
poate fi solicitată [restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate
de bunăvoie (= solvens trebuie să fi efectuat plata cu intenţia de a stinge o datorie) - art. 1471
Cod civil].
!!! executarea voluntară a unei obligaţii prescrise: cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce
termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
!!! executarea înainte de termen a prestaţiei care este obiect al unei obligaţii cu termen suspensiv de
executare: nu constituie plată nedatorată → ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere
înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză
înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii (art. 1414 Cod civil).
C. Relativitatea condiţiei ca plata să fie făcută din eroare: solvens să fi făcut plata în credinţa greşită că
este debitorul lui accipiens (eroarea lui solvens are ca efect absenţa cauzei care a stat la baza
prestaţiei executate în acest sens).
- plata presupune şi o componentă voliţională şi anume intenţia de a executa obligaţia pentru
stingerea unei datorii (în caz contrar nu se poate vorbi de o plată, ci eventual de o liberalitate care
nu mai este însă supusă restituirii).
- prezumţie relativă: plata făcută se prezumă că este făcută cu intenţia de a stinge o datorie proprie
→ nu poate fi prezumată intenţia liberală, ci trebuie probată (în caz contrar orice plată nedatorată
ar putea fi considerată o liberalitate, ceea ce nu era admisibil).
Condiţiile erorii lui solvens:
a. numai solvens trebuie să fi fost în eroare (existenţa sau absenţa erorii lui accipiens nu prezintă
nici o relevanţă, eroarea sa fiind indiferentă):
- dacă plata nedatorată se face prin reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi
aflat în eroare;
- eroarea solvens-ului poate să fie şi provocată, dolul fiind asimilat acestei situaţii;
b. eroarea să fi avut caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvens nu ar fi făcut plata: dacă
solvens a ştiut, atunci când a făcut plata, că nu datorează nimic lui accipiens, plata poate fi totuşi
uneori considerată valabilă (solvens nu are dreptul de a cere restituirea plăţii), fiind posibilă:
- probarea unei liberalităţi (dar ea nu poate fi prezumată, ci trebuie probată),
- confirmarea unei obligaţii anulabile (trebuie probată cunoaşterea cauzei de nulitate relativă),
- plata datoriei altuia.
- relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroasele excepţii în care fie nu mai este
necesară îndeplinirea condiţiei, fie plata poate fi restituită chiar dacă se dovedeşte că solvens
ştia că nu este datorată nici o plată şi totuşi a făcut o plată → condiţia erorii celui care a făcut
plata nu este necesară:
1. dacă suntem în prezenţa unei inexistente absolute sau obiective a temeiului plătit → în caz
contrar s-ar duce la concluzia că, efectuarea oricărei plăţi trebuie considerată ca fiind
făcută cu intenţie liberală dacă nu era cumva datorată;
2. dacă suntem în prezenţa unei obligaţii care ulterior a fost desfiinţată (caz particular de
inexistenţă absolută a plăţii, astfel încât condiţia erorii este superfluă) → cazurile care în
general atrag o restituire a prestaţiilor, o repunere a părţilor în situaţia anterioară:
▪ nulitatea absolută sau relativă (totuşi o eventuală plată făcută în virtutea unui contract
lovit de nulitate relativă poate fi considerată confirmare tacită a contractului, însă
numai dacă se dovedea că solvens cunoştea cauza de nulitate la data efectuării
plăţii) a contractului sau actului unilateral izvor de obligaţii;
▪ rezoluţiunea contractului;
▪ admiterea unei căi de atac prin care se desfiinţează retroactiv efectele unei hotărâri
judecătoreşti eventual executate; împlinirea unei condiţii rezolutorii etc.

3. executarea obligaţiilor naturale: singura condiţie este aceea ca plata să fie efectuată
voluntar, ceea ce presupune doar intenţia de a stinge obligaţia, chiar naturală fiind → chiar
dacă debitorul execută prestaţia în temeiul obligaţiei naturale, fără să ştie că nu putea fi silit
la aceasta, face o plată valabilă (raportul iniţial natural se fortifică prin faptul plăţii şi se
transformă într-o obligaţie civilă) → soluţia este aceeaşi şi în cazul executării unei obligaţii
prescrise;
4. când solvens a efectuat plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă iar acea condiţie nu s-a
realizat: tot ceea ce s-a plătit (eventuala executare anticipată a obligaţiilor) este supus
restituirii deoarece să vădeşte retroactiv ca fiind nedatorat;
5. plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestaţia
datorată pierde chitanţa doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul său
creditor → fie că găseşte sau nu chitanţa, plata este tot nedatorată (dacă ulterior găseşte
chitanţa, poate să-şi probeze caracterul nedatorat al celei de a doua plăţi) → chiar dacă
solvens a făcut plata fără a fi în eroare, acţiunea în restituire este perfect admisibilă;
6. plata făcută datorită dolului şi plata sub imperiul violenţei produc aceleaşi efecte ca şi cea
făcută din eroare → dă naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a primit-o.
Efectele plăţii nedatorate: plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între accipiens
şi solvens:
- accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat → restituirea plăţii
nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649 Cod civil iar anumite scurte reguli legate
de inexistenţa obligaţiei de restituire se regăsesc şi în secţiunea dedicată plăţii nedatorate (art.
1342-1343 Cod civil);
- nu este exclus ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens.
Cazuri când accepiens, deşi a primit o plată nedatorată, nu este totuşi obligat la restituire faţă de
solvens (inexistenţa obligaţiei de restituire) în temeiul mecanismului plăţii nedatorate, adică prin acţiunea
întemeiată pe plata nedatorată:
a. atunci când accipiens a primit plata cu bună-credinţă (crezând că i se cuvine) şi a lăsat să se
împlinească termenul de prescripţie: din cauza convingerii sale că datoria a fost stinsă prin plata
care în realitate era nedatorată, accipiens nu a mai reclamat în justiţie plata şi s-a împlinit termenul
de prescripţie în care acesta putea să o facă → accipiens trebuie protejat pe seama sancţionării
neatenţiei solvens-ului din cauza căruia accipiens şi-a pierdut posibilitatea legală de a-şi vedea
achitată datoria de către cel care i-o datora (solvens: drept de regres împotriva adevăratului debitor
în temeiul subrogaţiei reale în drepturile creditorului plătit);
b. solvens nu mai este îndreptăţit la restituire când accipiens a primit plata cu bună-credinţă şi ca
urmare a acestei plăţi:
- fie s-a lipsit în orice mod de titlul creanţei sale (exemplu: considerând efectuată plata, a distrus
titlul constatator al creanţei);
- fie a renunţat la garanţiile creanţei (exemplu: considerând efectuată plata, a consimţit la
stingerea ipotecii constituite în favoarea sa pentru garantarea creanţei).
(solvens: drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei reale în drepturile
creditorului plătit).
c. nu poate fi supus restituirii nici ceea ce s-a plătit înaintea împlinirii termenului suspensiv → excepție:
dacă plata s-a făcut prin dol sau violenţă.
!!! accipiens (debitorul obligaţiei de restituire) este:
- de bună-credinţă: a primit plata de la solvens cu convingerea că îi este datorată.
- de rea-credinţă: a avut cunoştinţă despre caracterul nedatorat al plăţii în momentul în care a
primit-o de la solvens.
 accipiens este de rea-credinţă dacă a primit o plată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti care
încă nu este definitivă, întrucât primeşte plata în baza unui titlu litigios, ale cărui vicii le cunoaşte
(chiar şi cel care se face vinovat de o culpă foarte uşoară, culpa levissima, nu poate fi considerat
de bună-credinţă).
- moştenitorii unui accipiens de rea-credinţă, neavând cunoştinţă despre caracterul nedatorat al
plăţii primită de autorul lor, trebuie consideraţi de rea-credinţă, întrucât, dacă plata a fost primită
de către cel care ulterior a decedat şi ştia că nu are acest drept, atunci accipiens a dobândit deja
atributul de accipiens de rea-credinţă şi el nu mai poate fi schimbat.
Criterii de individualizare a obligaţiei de restituire (restituirea prestaţiilor): după cum accipiens este de
bună-credinţă sau rea-credinţă şi după cum plata nedatorată priveşte o prestaţie de a da sau a face, un
bun fungibil sau nefungibil, un bun cert sau generic, un bun care a pierit ulterior ş.a.m.d. trebuie să
distingem între mai multe ipoteze (art. 1635 şi urm. Cod civil):
a. plata nedatorată trebuie restituită chiar dacă solvens a fost de rea-credinţă: prestaţia primită sau
executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii → dacă un
contract a fost declarat nul absolut pentru cauză ilicită, ambele părţi îşi datorează prestaţiile
reciproce deja executate;
b. restituirea se face în natură sau prin echivalent: principiul este cel al restituirii în natură (al restituirii
întocmai al prestaţiilor executate) → exemplu: în cazul rezoluţiunii vânzării, cumpărătorul trebuie să
restituie bunul care i-a fost predat.

 excepţie:- restituirea se realizează prin echivalent dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.
- restituirea nu poate fi făcută în natură şi se va face numai prin echivalent:
- în cazul imposibilităţii (exemplu: pentru că bunul a pierit fortuit în întregime sau
pentru că bunul mobil a fost înstrăinat unui terţ de bună-credinţă),
- din cauza unui impediment serios;
- dacă priveşte prestarea unor servicii deja efectuate.
c. plata nedatorată a avut ca obiect un bun cert: restituirea priveşte în acest caz bunul în starea în care
acesta a fost primit.
▪ dacă bunul a pierit nefortuit sau a pierit din culpa debitorului sau nu mai este posibilă restituirea
lui (exemplu: a fost înstrăinat şi este un bun mobil): accipiens va fi obligat să restituie
contravaloarea bunului raportată la momentul: - fie al primirii,
- fie al pierderii,
- fie al înstrăinării.
- cazul debitorului de bună-credinţă: se va ţine seama de cea mai mică dintre valori.
- cazul debitorului de rea-credinţă: se va ţine seama de cea mai mare dintre acestea valori.
 în cazul debitorului de rea-credinţă ar putea fi aplicabile regulile răspunderii civile de Ia
executarea prin echivalent (art. 1530 şi urm. Cod civil – dreptul la daune-interese) dacă
creditorului i s-a cauzat un prejudiciu prin neexecutarea care a generat obligaţia de
restituire (exemplu: cazul rezoluţiunii la care se adaugă şi daunele-interese).
▪ dacă bunul a pierit fortuit, debitorul de bună-credinţă:
- nu va fi obligat la restituire şi nici la contravaloarea bunului,
- va avea şi obligaţia de a cesiona creditorului acestei obligaţii sumele primite cu titlu de
indemnizaţii pentru pieirea bunului sau dreptul de a primi aceste sume.
▪ dacă bunul a pierit fortuit şi dacă:
- fie debitorul este de rea-credinţă,
- fie obligaţia debitorului de restituire este urmarea culpei sale (exemplu: cazul rezoluţiunii
pentru neexecutarea care este şi culpabilă atrăgând astfel şi răspunderea contractuală a
debitorului),
debitorul va fi obligat la restituirea echivalentului bunului în funcţie de cea mai mare dintre cele trei
valori menţionate mai sus → excepţie: debitorul va fi exonerat de obligaţia de restituire în cazul în
care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat creditorului;
▪ în cazul unei pierderi parţiale a bunului (pieire parţială, deteriorare sau orice scădere de valoare),
debitorul este obligat să îl achite creditorului contravaloarea pierderii → excepţie:
- scăderea de valoare generată de folosinţa normală a bunului;
- împrejurările neimputabile debitorului;
▪ când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul se restituie în starea în care acesta se
afla la momentul introducerii acţiunii în restituire, fără niciun fel de despăgubiri → excepţie:
această stare (stare mai proastă decât cea în care se afla bunul atunci când i-a fost predat) este
cauzată din culpa debitorului obligaţiei de restituire.
d. fructele bunului supus restituirii (bun frugifer):
▪ dacă debitorul obligaţiei de restituire este de bună-credinţă:
- va putea păstra în proprietate fructele, însă va suporta cheltuielile avansate pentru obţinerea lor,
- nu va fi ţinut la nici o despăgubire pentru folosinţa bunului → excepţie:
- cazul în care folosinţa este obiectul prestaţiei principale;
- cazul în care bunul era supus unei deprecieri rapide prin natura sa.
▪ dacă: - fie debitorul obligaţiei de restituire este de rea-credinţă,
- fie cauza restituirii îi este imputabilă debitorul obligaţiei de restituire, debitorul este ţinut:
- să restituie fructele sau contravaloarea lor → debitorul de rea-credinţă va avea dreptul la
acoperirea cheltuielilor făcute cu obţinerea fructelor;
- să îl despăgubească pe creditor de lipsa de folosinţă.
e. dreptul la rambursarea cheltuielilor:
- cheltuielile privitoare la bun (cheltuielile de conservare şi administrare) → se aplică regulile de
la accesiune: - pentru posesorul de bună-credinţă, în cazul debitorului de bună-credinţă;
- pentru posesorul de rea-credinţă, în cazul debitorului de rea-credinţă ori
căruia cauza restituirii îi este imputabilă,
- cheltuielile restituirii trebuie suportate:
- fie de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor ce trebuie restituite,
- fie integral de cel care este de rea-credinţă sau din culpa căruia a fost desfiinţat contractul
().
f. este posibilă cumularea obligaţiei de restituire şi cu o răspundere contractuală, caz în care se mai
poate pune şi problema unor daune-interese alăturate obligaţiei de restituire (indiferent de buna sau
reaua lui credinţă, să restituie suma de bani ori, după caz, bunurile de gen primite, în aceeaşi
cantitate şi de aceeaşi calitate);
g. dacă accipiens este un incapabil (nu are capacitate de exerciţiu deplină): ţinut la restituire numai în
limita folosului realizat apreciat la data cererii de restituire şi poate fi → excepţie: ţinut la restituire

integrală dacă incapabilul, cu intenţie sau din culpă gravă, este cel care a făcut ca restituirea să fie
imposibilă;
!!! buna-credinţă încetează din momentul: - primirii somaţiei de restituire a plăţii,
- introducerii acţiunii în repetiţiune.
- solvens nu are obligaţia de a restitui cheltuielile voluptuare (cheltuielile făcute exclusiv în scopul
înfrumuseţării bunului, în schimb, accipiens are dreptul de a ridica toate lucrările şi amenajările făcute
în scop de înfrumuseţare → excepţie: dacă prin acestea se provoacă stricăciuni sau deteriorări.
!!! obligaţia lui solvens de a restitui cheltuielile necesare şi utile îşi are izvorul în principiul îmbogăţirii
fără justă cauză, nefiind consecinţa directă a plăţii nedatorate.
Acţiunea în restituirea plătii nedatorate:
▪ de regulă, este o acţiune personală: se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3
ani (excepţie: creanţele speciale supuse restituirii, ex. art. 2519-2521 Cod civil) → termenul de
prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire:
▪ dacă acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată priveşte o sumă de bani, acţiunea în
restituire se prescrie în termen de 3 ani calculaţi de la data la care solvens a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască faptul că plata era nedatorată precum şi persoana accipiens-ului.
▪ dacă însă restituirea este subsecventă unei cauze de încetare (anularea, rezoluţiunea, altă
cauză de încetare) a contractului, prescripţia începe să curgă de la data:
- rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul (hotărâre prin care s-a
declarat nulitatea unui contract sau prin care s-a pronunţat rezoluţiune judiciară);
- la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă (declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege
pentru acţiunea corespunzătoare).
▪ când obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual determinat, are caracterul unei acţiuni în
revendicare, cu regimul său juridic: acţiunea are un caracter imprescriptibil.
!!! respingerea acţiunii în repetiţiunea plăţii nedatorate: acţiunea va fi respinsă în situaţia când
accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a
primit plata de la sau pentru adevăratul debitor (primirea cu bună-credinţă a plăţii) şi în această
credinţă accipiens a distrus titlul (distrugere materială) sau a pierdut posibilitatea de a-şi mai vedea
recuperată creanţa (distrugerea juridică): - fie a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie,
- fie s-a lipsit în orice mod, de titlul său de creanţă,
- fie a renunţat la garanţiile creanţei.
 solvens, nu poate să rămână păgubit, astfel că are drept de recurs împotriva adevăratului debitor
şi că, de asemenea, se subrogă în drepturile creditorului → acţiunea va avea ca temei principiul
îmbogăţirii fără justă cauză.
7.6. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ.
În Codul civil există numeroase aplicaţii speciale ale regulilor deduse din îmbogăţirea fără justă
cauză → exemple:
- în materie de accesiune imobiliară artificală: mecanismul despăgubirilor subsecvente porneşte
de fapt, de la regulile îmbogăţirii fără justă cauză când autorul lucrărilor este de bună-credinţă;
- în materie de fructe şi producte: cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile
necesare pentru perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.
Îmbogăţirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care are loc mărirea
patrimoniului unei persoane (debitorul-îmbogăţit) prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei
persoane (creditorul-însărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic →
acest fapt juridic generează un raport juridic în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia celui ce şi-a
sporit patrimoniul de a restitui celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit → dacă îmbogăţitul nu-şi
îndeplineşte obligaţia, însărăcitul poate introduce o acţiune în justiţie prin care pretinde restituirea,
numită, după tradiţia romană a acestui mecanism, actio de in rem verso.
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză: pentru ca acţiunea în restituire să fie admisă s-a prevăzut
necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii → aceste condiţii sunt de două feluri: materiale şi juridice.
A. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt:
a. să existe o îmbogăţire a pârâtului: se poate spune că există îmbogăţire, de fiecare dată când în
patrimoniul îmbogăţitului se poate înregistra orice avantaj care poate fi evaluat în bani, fără să fie
necesară o creştere a activului patrimonial, fiind suficientă şi o diminuare a pasivului (chiar dacă
matematic şi contabil duce la exact acelaşi rezultat) → exemple: îmbogăţirea poate consta în:
- mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe,
- îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană (cazul cheltuielilor
necesare şi utile făcute de posesorul unui bun supus restituirii),
- edificarea unei construcţii,
- facerea unei plantaţii sau executarea unei lucrări pe terenul altuia (accesiunea imobiliară
artificială),
- evitarea unei cheltuieli obligatorii (plata unei datorii, remiterea de datorie, prestarea unei
munci sau a unor servicii de către altul în favoarea pârâtului, folosirea de un bun care
aparţine altuia etc.).

b. să existe o însărăcire a reclamantului: însărăcirea poate rezulta dintr-o pierdere economică (nu
neapărat o diminuare a patrimoniului: se includ în această categorie şi ipotezele de prestare a
unui serviciu - obligaţiile de a face) → exemple:
- ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creanţă),
- prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor,
- efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului (cheltuieli de conservare sau de
îmbunătăţire a unui bun proprietatea altuia).
c. între îmbogăţirea pârâtului şi insărăcirea reclamantului să fie o legătură sau corelaţie directă: cele
două fenomene trebuie să aibă o cauză unică sau aceeaşi origine → indivizibilitatea de origine
(acelaşi fapt - un act sau un eveniment - atrage îmbogăţirea şi însărăcirea, fără ca în mod
necesar una să fie cauza celeilalte), fiind indiferent dacă însărăcirea şi îmbogăţirea corelativă
rezultă din fapta păgubitului, a îmbogăţitului, a unei terţe persoane sau fortuit;
B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt:
a. îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o justă cauză (temei juridic care să le
justifice) → îmbogăţirea unei persoane are justă cauză atunci când a avut loc:
▪ în temeiul: - unui act juridic (ex. un contract de vânzare executat);
- al unei hotărâri judecătoreşti (ex. o hotărâre judecătorească prin care s-au
acordat despăgubiri victimei unui accident);
- legii (ex. prin moratoriul legal).
▪ prin uzucapiune (dobândirea unui bun prin posesie îşi găseşte justa cauză în consecinţele
pe care legea le leagă de această posesie)
▪ prin posesie de bună-credinţă (dobândirea fructelor bunului frugifer îşi găseşte justa cauză
în consecinţele pe care legea le leagă de posesie şi de bună-credinţă).
- art. 1346 Cod civil prevede exemplificativ trei cazuri în care îmbogăţirea este justificată:
1. dacă îmbogăţirea rezultă din executarea unei obligaţii valabile (ex. vânzătorul primeşte
preţul contractului valabil încheiat → efect al principiului forţei obligatorii al contractului);
2. neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit (ex. victima unei fapte
ilicite nu înţelege să pretindă de la autorul acesteia repararea prejudiciului cauzat → în
această limită, autorul faptei ilicite este îmbogăţit just pentru că evită o micşorare a
patrimoniului său) → împlinirea termenului de prescripţie sau de decădere este o cauză de
justă îmbogăţire;
3. când îmbogăţirea rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi
exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (ex. o persoană investeşte în
calitatea drumului de acces către depozitele sale, transformându-l în cale de acces pentru
vehicule de mare tonaj; această calitate a drumului nu interesează pe un alt beneficiar al
drumului care nu are nevoie de un drum de acces care să prezinte asemenea caracteristici
întrucât activitatea sa este de altă natură).
b. îmbogăţitul să fie de bună-credinţă: această condiţie rezultă din interpretarea art. 1345 Cod civil
(„cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză”) → neimputabilitatea îmbogăţirii
este echivalentă cu buna-credinţă a îmbogăţitului → buna-credinţă se prezumă (nu trebuie
dovedită), deci îmbogăţitul nu trebuie să fie în culpă.
!!! fundamentul acţiunii de in rem verso rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în
dauna altuia (nu o conduită culpabilă a debitorului) → această îndatorire morală presupune
absenţa oricărei culpe din partea îmbogăţitului, acesta fiind obligat să restituie numai valoarea
îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare.
 dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă avem o faptă ilicită (nu îmbogăţire fără justă cauză)
care antrenează răspunderea civilă delictuală → însărăcitul va putea promova o acţiune
pentru repararea în întregime a pagubei cauzată (valoarea însărăcirii sale), chiar dacă
îmbogăţirea pârâtului este inferioară;
c. însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de
creanţă împotriva pârâtului: actio de in rem verso are caracter subsidiar (rolul de a împiedica o
utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate
ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire deşi există temei juridic pentru
ambele) şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii
suferite (nu are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat) → dacă
reclamantul are la dispoziţie o acţiune bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii (inclusiv
legea), nu se poate intenta acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
 actio de in rem verso este inadmisibilă în ipoteza în care reclamantul urmăreşte în realitate
obţinerea unei reparaţii: - pe care ar fi putut să o obţină pe calea unei acţiuni prescrise;
- care este paralizată prin altă excepţie ce pârâtul este în drept să o
invoce.
!!! în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso:
- fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului,
- fie că ea poate fi intentată împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fără justă
cauză nu este funcţional, astfel că domeniul îmbogăţirii fără justă cauză este extrem de
restrâns datorită tocmai caracterului subsidiar al actio de in rem verso.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză: dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit (debitorul
obligaţiei de restituire) şi însărăcit (creditorul obligaţiei de restituire).
- restituirea trebuie să se facă: - ori de câte ori este posibil, în natură.
- în toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc.
- regulile cărora le sunt supuse efectele restituirii prestaţiilor (regulile restituirii plăţii nedatorate + reguli
proprii doar îmbogăţirii fără justă cauză):
a. limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză → dublă limită:
1. îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă
însărăcirea reclamantului este mai mare (ex. nu poate fi ţinut să restituie fructele civile, căci
îmbogăţitul este de bună-credinţă şi că din partea lui nu există culpă);
2. însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele
obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
 obligaţia îmbogăţitului este de a restitui însărăcitului valoarea îmbogăţirii sale, numai în limita
însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limite reciproce (restituirea presupune
cea mai slabă dintre sumele reprezentând cele două aspecte ale îmbogăţirii, respectiv
însărăcirii).
!!! dacă îmbogăţirea fără justă cauză se datorează relei credinţe a îmbogăţitului, se va angaja
răspunderea civilă delictuală în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de
prejudicii.
b. momentul la care se raportează obligaţia de restituire (în funcţie de care se stabileşte întinderea
obligaţiei de restituire): îmbogăţirea trebuie să subziste la data sesizării instanţei (dacă
îmbogăţirea pârâtului a încetat până la data sesizării instanţei, pentru motive independente de
voinţa sa, raportul obligaţional se stinge → caz de aplicare a teoriei impreviziunii) → indemnizaţia
generată de îmbogăţirea fără justă cauză are natura unei datorii de valoare (unul din mijloacele
cele mai adecvate de înlăturare a efectelor deprecierii monetare → excepţie de la principiul
nominalismului monetar);
c. restituirea este subordonată regulilor generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1639 şi
urm. Cod civil (restituirea va urma principiile generale ale restituirii) cu menţiunea că este vorba
de reguli principial aplicabile acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză -
adică este vorba doar de reguli virtual aplicabile, aceste reguli trebuind subordonate celor două
reguli de mai sus → în măsura în care vreuna din dispoziţiile restituirilor astfel cum sunt ele
reglementate de art. 1639 şi urm. Cod civil se dovedeşte incompatibilă cu limitele restituirii
aferente îmbogăţirii fără justă cauză, ea va fi aplicată cu ajustările de rigoare → exemplu:
distincţia făcută de art. 1645 alin. (1) şi (2) Cod civil în sensul restituirii sau nu a fructelor bunului
frugifer sau a cheltuielilor necesare şi utile ale acestuia după cum cel obligat la restituire a fost
sau nu de bună-credinţă sau după cum cauza restituirii îi este sau nu imputabilă, este complet
invalidă în privinţa îmbogăţirii fără justă cauză, în contextul căreia îmbogăţitul (deci cel obligat la
restituire) trebuie să fie întotdeauna de bună-credinţă, în caz contrar situându-ne pe terenul
răspunderii civile delictuale.
Prescripţia dreptului la acţiune: acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză se prescrie în
termenul general de prescripţie de 3 ani.
- termenul de prescripţie începe să curgă:
- de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa lipsită de o
cauză justă, cât şi persoana îmbogăţitului.
- de la data când reclamantul a încetat să mai folosească acea locuinţă, atunci când îmbogăţirea şi
însărăcirea corelativă s-au produs ca urmare a faptului că însărăcitul a efectuat anumite lucrări
de îmbunătăţire a locuinţei îmbogăţitului, locuinţă pe care o folosea însărăcitul (soluţia este
aplicabilă şi altor cazuri identice sau asemănătoare).
1. care este natura juridică a gestiunii de afaceri?
2. care sunt condiţiile plăţii nedatorate?
3. care sunt efectele îmbogăţirii fără justă cauză?

Drept Civil - Teoria Obliga+úiilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil - Teoria Obliga+úiilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 3

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 5

8 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

10 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

12 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 13

14 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 15

16 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 17

18 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 19

20 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

22 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 23

24 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 25

26 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 29

30 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

32 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

4.7. RISCUL CONTRACTULUI SINALAGMATIC.

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 33

36 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 37

38 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

40 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 41

42 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

44 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

46 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

48 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 49

50 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 51

52 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 53

54 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 55

56 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 57

58 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 59

60 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 61

62 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR 63

64 DREPT CIVIL – TEORIA OBLIGAŢIILOR

S-ar putea să vă placă și