Sunteți pe pagina 1din 8

DREPT MD DEMOCRAȚIA ÎNSEAMNĂ DOI LUPI ȘI UN MIEL CARE

VOTEAZĂ CE SĂ MĂNÂNCE LA PRÂNZ

Conflictul transnistrean şi Republica Moldova


În anii 1989-1990, după căderea Imperiului Sovietic, în Europa s-au evidenţiat valuri
întregi de transformări şi schimbări politice de mare anvergură. URSS, Iugoslavia,
Cehoslovacia, s-au dezmembrat, acestea, la rîndul lor, transformîndu-se în 22 de state
noi. În urma acestui fapt, s-au declanşat conflicte numeroase conflicte, aici
exemplificînd prin Rusia, care se află în conflict armat cu Cecenia; Georgia, a cărei
regiune Abhazia, i-a fost recunoscută independenţa în 2010 de către acelaşi stat
menţionat mai sus; Moldova, şi aici evidenţiem de fapt două conflicte – Transnistria şi
Găgăuzia (Unitatea Administrativ – Teritorială Găgăuzia[1]). În acest mod, se constituie
separatismul politic.
Dacă este să dăm o definiţie separatismului politic, acesta poate fi interpretat ca o
mişcare politică, constituită cu scopul desprinderii dintr-un grup social constituit, ori a
desprinderii din teritoriul unui stat şi, constituirea ulterioară a unei formaţiuni statale
independente. Scopul general al mişcării separatiste se poate evidenţia prin obţinerea
unei largi autonomii în cadrul statului (găgăuzii în Republica Moldova).
În acest sens, este imperios necesar de menţionat faptul că separatismul este specific
pentru grupări etnice sau minorităţi naţionale, se deosebesc radical de etnia de bază
(element constitutiv al statului respectiv) şi exprimă tendinţe de autodeterminarea
politică. Întrucît trăim în într-o societate contemporană, este nevoie să evidenţiem faptul
că separatismul contemporan se caracterizează printr-o serie de activităţi programate în
baza principiului autodeterminării, foarte des grupările separatiste utilizînd forme
violente, care se caracterizează prin relaţii duşmănoase cu etnia statului pe teritoriul
căreia se află, activităţi teroriste (atentate cu bombă, ameninţări la adresa securităţii
statului, luare de ostatici, etc.), în unele cazuti, conflictul poate degenera în războaie.
Etnicitatea, ca principala forţă generatoare de conflicte etnice, a fost analizată de către
o sumedenie de teorii şi lucrări teoretice, însă, menţionăm faptul că etnicitatea, nu
presupune implicit şi apariţia conflictelor etnice sau a diverselor ameninţări la adresa
securităţii unui stat. Etnicitatea este una din forţele care în moderaţie, susţine Donald L.
Horowitz, ajută la construirea comunităţilor, dar în exces duce la distrugerea lor.
Pentru ca un conflict etnic să apară, nu este însă suficient ca grupul să simtă
discriminare fie ea economică sau politică, din partea statului, el trebuie de asemenea
să se identifice şi printr-o ideologie aparte şi conducere unică, care poate, ulterior,
îmbrăca forma unei mişcări sociale sau politice.
Putem susţine cu succes, că, la baza separatismul se axează pe două mai trăsături ale
unui stat, prima fiind puterea economică alta fiind cea politică. Discriminarea economică
reprezintă o condiţie inerentă, dar nu obligatorie pentru generarea unui conflict. A două
trăsătură, cea politică are de obicei, consecinţe mult mai grave, din cauza faptului că
grupările etnice de cele mai de ori, apelează la o separare care duce pînă la
autodeterminare[3].
Trecînd în revistă cele spuse, nu putem omite şi criteriile care duc la declanşarea şi
generarea de conflicte etnice. Astfel, evidenţiem următoarele:
Criterii teritoriale, legate de unele consecinţe istorice (deportarea unor popoare, cum ar
fi tătarii din Crimeia; lipsa unor frontiere administrative clare; dezmembrarea grupului
etnic etc.);
Criterii politice, generate de lupta pentru putere la nivel local, regional şi central; lupta
minorităţii pentru aprecierea statutului său politic; lupta pentru recunoaşterea unei largi
autonomii sau chiar a independenţei; promovarea unor interese geopolitice şi strategice
ale altui stat (Transnistria);
Criterii socio-economice, care izvorăsc dintr-un grad înalt de sărăcie a statului şi a unui
nivel de viaţă scăzut al minorităţilor etnice;
Criterii juridice, izvorîte din cadrul legislativ neefectiv, nivelul înalt al corupţiei şi
criminalităţii, lipsei unei garanţii juridice adecvate privind protecţia drepturilor
minorităţilor etnice;
Criterii demografice, care se manifestă într-o concentrare masivă a unei etnii pe un
anumit teritoriu (albanezii în provincia Kosovo);
Criterii socio-culturale, care generează conflicte legate de limba oficială vorbită, tradiţii,
obiceiuri, religie.
Trăgînd o linie de bilanţ (evident nu definitivă), îndrăznim să afirmăm cum că
Transnistria se încadrează întocmai în criteriul politic, întrucît, nu mai este pentru nimeni
un secret, Rusia doreşte ca prin autoproclamata Republică Moldovenească
Transnistreană, să-şi menţină zona de influenţă şi control în spaţiul european. Spunînd
acestea, vom încerca să elucidăm care sunt de fapt, adevăratele intenţii ale Rusiei,
originile conflictului de pe malul stîng al Nistrului precum şi unele date despre
Transnistria, cu caracter general, în vederea obţinerii unei impresii cîtuşi de puţin a
ceea ce numim noi conflictul transnistrean.
Transnistria este regiunea situată pe malul stîng al rîului Nistru, numită şi Republica
Moldovenească Nistreană. Înaintînd, aruncăm o privire de ansamblu asupra datelor
generale despre acest teritoriu, şi aflăm că autoproclamata Republică Nistreană, cu
capitala la Tiraspol, este o republică prezidenţială, a cărui limbi oficiale sunt româna (cu
alfabet chirilic), rusa şi ucraineana. Aşa numita „independenţă”, Igor Smirnov (de altfel,
actualul preşedinte al regiunii Transnistrene) a declarat-o la 2 septembrie 1990. Pe plan
internaţional, Transnistria este privită ca parte a Republicii Moldova, însă în realitate,
lucrurile stau invers decît ne-am fi dorit noi, cei din Republica Moldova.
Făcînd o incursiune în timp, aflăm că în anul 1989, românii din Moldova, au declarat, ca
limbă oficială de stat limba română. Ca urmare a acestui fapt, în oraşul Tiraspol, unde
procentajul populaţiei româneşti este mai scăzut, şi-a început activitatea o mişcare
separatistă, care, la 2 septembrie 1990 a proclamat Republica Moldovenească
Nistreană. Luptele au început la 2 martie 1992, cînd cazaci şi gardişti înarmaţi au
ocupat secţia raională de poliţie Dubăsari, luînd ostatici 34 de poliţişti. Liderii separatişti
de la Tiraspol, susţinuţi de Armata a 14-a a Rusiei, declanşează acţiuni militare
împotriva organelor constituţionale ale puterii de stat care marchează începutul
conflictului armat.
În ziua de 15 martie Mircea Snegur a declarat o încetare unilaterală a focului, însă
aceasta nu a stopat conflictul. Protestele de la Chişinău continuau să ia amploare, în
special, cînd a devenit şi mai evident că Rusia acorda ajutor regimului de la Tiraspol. La
17 septembrie 2006, autoritățile separatiste transnistrene au organizat un referendum
privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină
independența faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă. Rezultatele acestui
referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internațională.
Soluţionare conflictului transnistrean are o importanţă vitală atît pentru Republica
Moldova cît şi pentru unele state occidentale. Dacă s-ar purcede la recucerirea
teritoriului din partea stîngă a Nistrului, s-ar face dovada încă o dată a poziţiei ferme a
Moldovei în ceea ce priveşte identitatea naţională, limba pe care o vorbim, teritoriu,
trecutul istoriei, etc. Interesul statelor occidentale în soluţionarea problemei nistrene,
constă în simplul fapt că ar limita într-o măsură destul de mare, expansiunea Rusiei la
capitolul influenţei acesteia asupra ţărilor ex-sovietice. De aici apare şi simpla întrebare,
la care nu se cunoaşte un răspuns concret: care dintre marile ţări au influenţă în
această zonă a Europei? Răspunsul nu-l putem găsi nici noi cu exactitate. Pe de o
parte, Europa este dependentă de Rusia (care favorizează conflictul transnistrean) în
ceea ce priveşte resursele naturale, şi este conştientă de faptul că un eventual conflict
cu aceasta din urmă ar duce la urmări dezastruoase, afectîndu-se întregul mers
economic şi social. Pe de altă parte, Rusia este ferm convinsă că aceasta are putere
mare de influenţă în zonă, menţinînd aprins conflictul.
Luptele dintre poliţiştii moldoveni şi separatiştii nu au arătat nici ele o eventuală
rezolvare a conflictului, ba mai mult, nu a făcut decît să pună sare pe o rană şi aşa
sîngerîndă, protestele iscate în urma războiului la Chişinău, luînd amploare, mai ales
după ce s-a înţeles faptul că Rusia acordă sprijin autorităţilor separatiste.
La 29 martie preşedintele de atunci al Republicii Moldova, M. Snegur, a declarat starea
de urgenţă pe teritoriul Moldovei, chemînd separatiştii la predarea armelor şi
recunoaşterea guvernului de la Chişinău. Acesta declarase ulterior Parlamentului că
timpul alocat pentru negocieri a expirat şi că este evident că liderii de la Tiraspol nu sînt
interesaţi în soluţionarea conflictului. 30 martie este data la care preşedintele afirma că
Guvernul va întreprinde „toate măsurile necesare” pentru restabilirea autorităţii sale în
regiunea separatistă şi că va reconsidera propunerea de a oferi regiunii statut de „zonă
economică liberă”.
Autorităţile tiraspolene au făcut apel la arme către populaţia din partea stîngă a
Nistrului, apoi au cerut Rusiei ajutor. Ca răspuns, ministrul de externe rus a făcut o
declaraţie, chemînd autorităţile de la Chişinău precum şi toate părţile implicate, să
acţioneze în strictă conformitate cu prevederile dreptului internaţional, şi, să respecte
drepturile omului şi minorităţilor naţionale. La rîndul său, preşedintele Boris Elţin a
semnat la 01 aprilie decretul care plasa Armata a 14-a şi cîteva unităţi militare, dislocate
în Moldova, sub jurisdicţia Federaţiei Ruse. Acest decret era un act ilegal, deoarece,
după destrămarea U.R.S.S., proprietatea acestui stat trecea în posesia republicilor pe al
căror teritoriu se afla.
După interviul acordat de ministrul de externe rus Andrei Kozîrev la 7-8 iunie ziarului
francez „Le Monde” spiritele antrenate în conflict s-au încins. Întrebat dacă regiunea
estică a Moldovei „ar putea vreodată deveni parte a Rusiei”, Kozîrev a declarat că „el nu
exclude o astfel de posibilitate”. El a recomandat, de asemenea, Ucrainei, Moldovei şi
ţărilor Baltice să accepte crearea unor „anumite regiuni pe teritoriul său, care vor avea
statut special şi legături strînse, privilegiate cu Rusia”[4].
În data de 21 iunie 1992, preşedinţii, Mircea Snegur, şi Boris Elţin, , semnează
„Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona
nistreană a Republicii Moldova”. Conform convenţiei date, zona oraşului Bender a fost
declarată zonă cu un regim de securitate. Unităţile Armatei a 14-a, dislocate în R.M., au
fost obligate să respecte cu stricteţe neutralitatea. Cele două părţi în conflict se
angajau, la rândul lor, să nu atenteze la această neutralitate şi să se abţină de la orişice
acţiuni ilegale în raport cu militarii.
Ulterior, în cadrul audierilor parlamentare din Duma de Stat a Federaţiei Ruse din 9
decembrie 1997 cu privire la ratificarea Acordului dintre Moldova şi Rusia[5], au fost
relatate următarele cu privire la problema Moldova – Transnistria – Rusia:
Deputatul Dumei, general-locotenentul Makaşov: „Prima problemă este cea militară. În
plan strategic, acest mic petic de pământ rusesc prezintă pentru Rusia o importanţă
deosebită. E convenabil pentru noi să avem acest sector”;
Deputatul Dumei, membrul Comitetului vama, Corovin A. M.: „Rusia trebuie să ţină
minte că Transnistria se află în componenţa Imperiului Rus de mai bine de 200 de ani.
Amplasarea strategică a acestui teritoriu prezintă, la sigur, un interes uriaş pentru
Rusia. Al doilea moment important pentru Rusia – înaintarea NATO spre Est, nu trebuie
să uităm aceasta”;
Deputatul Dumei, juristul Oleg Mironov: „Considerăm varianta optimă pentru
reglementarea relaţiilor între Moldova şi Transnistria crearea unui stat unic federal,
constituit din două subiecte egale în drepturi: Republica Moldova şi Republica
Moldovenească Nistreană. Nu mă voi referi la interesele strategice ale Rusiei, ele sunt
clare, în special, în urma apropierii NATO de frontierele noastre”;
Preşedintele Comitetului pentru problemele geopolitice, A. V. Mitrofanof: „Guvernul
Cernomîrdin a adoptat hotărârea Despre acordarea de asistenţă pensionarilor din
Transnistria. Aceasta s-a făcut în baza unui articol al bugetului, de care s-a ocupat şi
comitetul departamentului de stat pentru statistică al Republicii Moldova”[6].
Pentru a accentua scopurile sale, Transnistria a dus tratative cu Rusia, în scopul creării
unei secţii consulare a Federaţiei Ruse la Tiraspol[7]. În Hotărîrea Dumei de Stat a
Federaţiei Ruse[8] din 19 februarie 1999, este menţionată necesitatea atenţionării
Guvernului rus asupra faptului că la Tiraspol, a rămas nesoluţionată problema ce
vizează deschiderea unui Consulat al Rusiei în Transnistria. De asemenea, în punctul 4
al acestei Hotărîri, este arătată şi propunerea încheierii de acorduri economice,
colaborare culturală şi tehnico-ştiinţifică, conform punctului 3 al Memorandumului
privind principiile normalizării relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, semnat
la 8 mai 1997, la Moscova.
Între timp, Republica Moldova continuă să informeze destul de des organismele
internaţionale, cu privire la situaţia sa precară din partea stîngă a Nistrului. Astfel, în
septembrie 1998 la Oslo, are loc Consiliul Ministerial al OSCE, unde a fost adoptată şi o
decizie referitor la Moldova. Miniştrii au constatat că nu există de fapt nici un progres
apropo de negocierile cu privire la statutul regiunii transnistrene. Ei îndeamnă la
intensificarea discuţiilor de către ambele părţi în scopul consolidării independenţei,
suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova. De asemenea, ei pun în
lumină şi faptul că se înregistrează un regres în ceea ce priveşte procesul de retragere
a trupelor ruse, dislocate şi menţinute şi pînă în prezent pe teritoriul Republica Moldova,
fiind de acord că evacuarea armamentului, echipamentului, muniţiilor şi a altui
patrimoniu militar rusesc din Moldova, trebuie să fie primul pas în soluţionarea directă a
conflictului de pe malul stîng al Nistrului.
Şi la această întrunire internaţională, şi la următoarea din 1999 de la Istanbul, statele
participante menţionează necesitatea consolidării independenţei şi suveranităţii
Republicii Moldova. După cum vedem, statele internaţionale relatează despre faptul că
trupele armate ruseşti se află în mod ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, respectiv,
este subiectul de drept internaţional împuternicit să ducă tratative cu Rusia şi nu
Transnistria. În data de 1 decembrie 1999, Smirnov trimite o telegramă prim-ministrului
Rusiei la acel timp, Vladimir Putin, în care menţionează despre interzicerea evacuării
armamentului şi tehnicii militare ruse din regiune[9]. Acţiunile întreprinse de către Rusia
în ajunul Summit-ului de la Istanbul în vederea retragerii (retragerea a trei garnituri) au
demonstrat că, de fapt, în condiţiile manifestării unei voinţe ferme, acest obiectiv este
realizabil.
În ciuda faptului că Republica Moldova a încheiat un şir de acte cu Transnistria, al căror
scop a fost de apropiere şi soluţionare a problemelor, pînă în prezent nu s-a reuşit acest
lucru, din varii motive, fie că Republica Moldova nu a dorit, fie că guvernanţii de pînă
acum au promovat o politică de soluţionare a conflictului doar pe „hîrtie” fie că nu a
putut să-şi impună o poziţie sigură a sa, nu ştim cu siguranţă. Într-un interviu acordat
agenţiei de presă „Olivia”, preşedintele unităţii separatiste, Igor Smirnov, menţiona: „în
concepţia noastră statul trebuie să fie reprezentat de două entităţi egale, ce ar conlucra
în toate sferele sociale, inclusiv în cea politică în bază de tratate”[10]. Mai mult ca atît, la
data de 17 mai 2001, Sovietul Suprem al Transnistriei, emite o hotărîre, în care se
menţionează ca Smirnov să nu admită în nici un caz lezarea suveranităţii şi
independenţei autoproclamatei R.M.N.
Justificîndu-şi acţiunile sale geopolitice pe plan internaţional, Kremlinul a dat dovadă de
perspicacitate şi iniţiativă privind soluţionarea conflictului transnistrean, punînd în
aplicare diverse modalităţi de acţiune, care urmăresc scopul realizării propriului interes.
Una din acestea a fost şi planul Kozak de federalizare a Moldovei, respins într-un final,
de către Chişinău. Ca finalitate, acest plan era conceput astfel: Republica Moldova se
federalizează, temporar ce-i drept, pentru ca, peste un anumit timp, Tiraspolul să-şi
ceară independenţa, în conformitate cu dreptul său, declarat prin Constituţia Federaţiei
Ruse Moldoveneşti, după care, statele internaţionale urmau să-i recunoască
independenţa. Această variantă însă nu a avut succes, un impediment pentru
preşedintele de atunci, Vladimir Voronin, constituind-ul şi ameninţarea cu proteste
violente a cetăţenilor Republicii Moldova, care au ieşit cu sutele în Piaţa Marii Adunări
Naţionale.
Dialogul politic dintre Chişinău şi Tiraspol, se află într-un impas continuu, iar
soluţionarea conflictului nu se prevede în viitorul apropiat. Chişinăul doreşte menţinerea
statului independent pentru Republica Moldova şi integrarea sa în Uniunea Europeană.
Federaţia Rusă, prin intermediul Tiraspolului, doreşte să-şi menţină zona de influenţă în
teritoriu, cu scopul de a îngreuna sau chiar face imposibilă integrarea europeană a
acesteia.
Încă o încercare nereuşită, din păcate, de rezolvare a problemei transnistrene, au
reprezentat deciziile deciziilor summit-urilor OSCE de la Istanbul şi Porto, unde se
menţiona faptul despre retragerea trupelor şi muniţiilor ruseşti de către Rusia din
regiunea de est a Republicii Moldova integral, pînă la sfîrşitul anului 2003. Nu s-a
îndeplinit nici acest fapt, reprezentanţii Rusiei invocînd faptul că autorităţile de la
Tiraspol blochează procesul, pretinzînd anularea unor datorii la consumul de gaze
naturale furnizate de către Rusia.
Duelul politic, economic şi informaţional dintre Chişinău şi Tiraspol va continua, şi va
avea o perpetuare destul de lungă în timp şi spaţiu. Pentru Republica Moldova va fi
dificil să se integreze în Uniunea Europeană, dacă nu va soluţiona acest conflict, unde
mai adăugăm şi faptul că, procesul de soluţionare se desfăşoară într-o ambianţă de
circumstanţe defavorabile pentru Republica Moldova: prezenţa trupelor ruseşti în de
partea cealaltă a Nistrului; susţinerea regimului de la Tiraspol de către Federaţia Rusă,
iar Uniunea Europeană încă nu şi-a clarificat strategia şi modul de acţiune faţă de
vecinătatea apropiată.
Idei privind soluţionarea conflictului nistrean trebuie să vină în primul rînd de la noi, ori
Republica Moldova este interesată în rezolvarea acestui caz, care, iată, că şi după 20
de ani de independenţă, tot mai planează în incertitudine şi neant. Putem opina faptul
că, de ce nu, şi conducerea de la Chişinău, începînd cu 1992 şi pînă în prezent, a fost
preocupată mai mult de problemele interne în privinţa deţinerii puterii centrale, decît de
reglementarea intereselor naţionale în plan internaţional.
Căi de soluţionare în acest sens, la prima vedere s-ar părea că sunt destul de simple.
Nu este greu de închipuit situaţia în care Rusia îşi retrage în totalitate trupele sale
militare împreună cu arsenalul de război de pe teritoriul Transnistriei, iar Republica
Moldova, cu ajutorul ţărilor vecine şi a Uniunii Europene, devine membră a comunităţii
europene, lucru spre care se tinde atît de mult. Din păcate, lipsa unor programe
eficiente care ar oferi căi de atac în acest sens, lipsesc. Actuala criză politică din
Moldova, împiedică procesul de soluţionare a acestei probleme stringente. Guvernarea
comunistă din ultimii opt ani a reprezentat şi ea un impediment în aplanarea conflictului
de pe malul stîng al Nistrului. La prima vedere, fostul preşedinte comunist Vladimir
Voronin a manipulat opinia publică şi a indus cetăţenilor Republicii Moldova falsa stare
de bine, acolo unde societatea nu mai are nici o grijă şi totul merge ca pe roate. Nu este
aşa, şi ţinem să credem că de fapt acesta a fost încă o marionetă în mîinile Federaţiei
Ruse, pentru ca aceasta din urmă, să-şi poată realiza toate planurile referitor la
Moldova. Bunăoară, să luăm banalul caz cu exportul producţiei vinicole către Rusia. Pe
timpul PCRM-ului, nici pomeneală de interdicţie asupra acestei producţii, totul era bine,
relaţiile erau într-o continuă dezvoltare. De cum s-a schimbat guvernarea, şi la putere a
venit Alianţa pentru Integrare Europeană, s-a încercat discreditarea acesteia prin
diferite metode, unde menţionăm şi cazul interdicţiei realizării pe piaţa rusească a
producţiei vinicole din Republica Moldova.
În contextul soluţionării conflictului transnistrean, Parlamentul Republicii Moldova, a
adoptat la 22 iulie 2005, Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic
special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), intrată în vigoare la data de 29
iulie 2005, prin care se arată atît statutul juridic al autoproclamatei republici, cît şi
relaţiile Republicii Moldova cu aceasta. De asemenea, este de remarcat faptul că în
legea dată, se menţionează următoarele: Transnistria este parte componentă
inalienabilă a Republicii Moldova şi, în limita împuternicirilor stabilite de Constituţia şi
alte legi ale Republicii Moldova, soluţionează problemele date în competenţa ei[11].
Cred că mulţi dintre cetăţenii Moldovei, în virtutea unei inerţii post-sovietice,
interpretează sintagma dată ca fiind una lipsită de sens, ambiguă, a cărei destinaţii este
doar de a acoperi în mod vag, problema dată. Ţin să-i contrazic pe cei care au
asemenea atitudine. Pe lîngă criza politică din ultimii 2 ani din R. M., alianţa de la
guvernare nu a uitat deloc problema aceasta, ea este şi va rămîne mereu actuală, pînă
la soluţionarea acesteia. Este foarte interesant faptul că ori de cîte ori, Republica
Moldova se aşează la masa tratativelor cu Transnistria (formatul 5+2), apar tot mai
multe impedimente care favorizează tărăgănarea aplanării acestui conflict. Şi de fiecare
dată, Republica Transnistreană găseşte diferite scuze, în aceeaşi manieră sarcastică a
conducerii de la Tiraspol, prin care Moldova se face vinovată de eşecul întîlnirii.
Realitatea cotidiană nu rămîne nici ea în urmă. Ziarul „Jurnal de Chisinau”, publică, la
data de 10 octombrie 2011, un articol, unde se menţionează faptul că, preşedintele
României, Traian Băsescu, cere retragerea imediată şi necondiţionată a trupelor şi
armamentului rusesc de pe teritoriul Republicii Moldova. De asemenea, preşedintele
român, încurajează pe aceasta din urmă, să colaboreze mai strîns cu NATO, „aceasta
contribuind, între altele, la avansarea procesului de reformă internă şi a procesului de
modernizare”[12].
Nu putem să trecem cu vederea susţinerea din partea României, în ceea ce priveşte
conflictul transnistrean. Republica Moldova are nevoie de ajutor, mai ales de susţinerea
ţării vecine, cu care, iată, împărţim aceeaşi limbă, tradiţii, obiceiuri, etc. Şi mai
interesantă a fost reacţia ambasadorului Rusiei la Chişinău, Valerii Kuzmin, care a
afirmat precum că: „Retragerea armatei ruse din Transnistria este imposibilă”, în cadrul
unui interviu acordat ProTV-ului[13]. Acesta şi-a motivat cele spuse, relatînd că de fapt,
acum nu mai sunt vremurile din trecut, că avem alte realităţi şi că de fapt, menţinerea
trupelor ruseşti pe teritoriul din stînga Nistrului, reprezintă un garant al menţinerii
securităţii în zonă, şi ajută la prevenirea unui nou conflict interetnic.
Tot din presa basarabeană[14], aflăm că la data de 30 noiembrie 2011, s-a dat startul
unei noi runde de negocieri, în formatul 5+2 privind soluţionarea conflictului
transnistrean. Negocierile au durat timp de două zile, la Vilnius, după o pauză de şase
ani. Din partea RM la discuţii au fost prezenţi vicepremierul pentru Reintegrare, Eugen
Carpov, împreună cu doi colegi de la Biroul pentru Reintegrare din cadrul Cancelariei
de Stat. Într-o declaraţie ulterioară presei, vicepremierul a precizat că: „vor fi abordate
două subiecte de caracter mai curând tehnic: principiile şi garanţiile pe care se vor baza
viitoarele negocieri, precum şi domeniile la care se vor referi grupurile de experţi de pe
ambele maluri ale Nistrului la întâlnirile viitoare”[15]. Pentru conformitate, precizăm că în
cadrul negocierilor în formatul „5+2” dintre R. M. şi Transnistria, în calitate de
negociatori participă Rusia, Ucraina şi OSCE, pe cînd S.U.A. şi U.E., au statut de
observatori.
Incertitudinea planează deasupra problemei în cauză întrucît procesul de negociere a
fost dat peste cap de aşa numitele „alegeri prezidenţiale” în Transnistria, desfăşurate la
11 decembrie 2011. Menţionăm în acest context, faptul că cele mai multe voturi a
obţinut fostul preşedinte al Sovietului Suprem al Transnistriei, Evgheni Şevciuc care a
obţinut 38,53% din voturi. El este urmat de actualul aşa-numit speaker al republicii
separatiste, Anatolii Kaminski cu 26,48% de voturi. Veşnicul lider al regimului de la
Tiraspol, Igor Smirnov, după 20 de ani de „domnie” se pare că-şi va termina mandatului
de preşedinte. Acesta nu se poate bucura decât cu 24,82% de voturi[16].
Cert este faptul că pentru Republica Moldova, este mai bine să mai aştepte încă puţin
timp, pînă cînd se va fi găsind o forţă din exteriorul statului, interesată în aplanarea
conflictului la fel de mult, pe cît de mult este interesată Rusia de menţinerea acestuia. Şi
acest lucru ar fi realizabil. Din fericire pentru Moldova, aceasta se află la hotarul cu
NATO şi Uniunea Europeană, ori Rusia, este lesne de înţeles, se teme de extinderea
acestor două instituţii internaţionale, realizînd că prin acest mod, aceasta îşi va pierde
treptat influenţa şi puterea în zona Europei. Altă cale de soluţionare a conflictului
transnistrean este aderarea la spaţiul euro a Moldovei, lucru care este foarte greu de
realizat, nu şi imposibil. Atunci ţările occidentului vor fi interesate în aplanarea
conflictului, pentru că este de înţeles faptul că Europa nu va tolera prezenţa Rusiei la ea
„acasă”. Ori, odată cu aderarea Moldovei la Uniunea Europeană, mulţi cetăţeni din
Transnistria vor încerca, în mod evident, să obţină cetăţenia română, în vederea liberii
circulaţii în spaţiul Schengen. În acest sens, este posibil ca majoritatea populaţiei din
Transnistria, îşi va întoarce faţa spre Europa. Procesele respective au nevoie doar de
cîţiva ani, pentru ca acestea să înceapă a lucra în favoarea Moldovei. Tiraspolul şi
Moscova nu pot să nu-şi dea seama de acest fapt, şi, în consecinţă, nu doresc grăbirea
procesului de rezolvare a problemei din partea stîngă a Nistrului.
Referinţe bibliografice

Cuhal. Fenomenul separatismului. „Legea şi viaţa”, 2008, nr.10, pag.32;


Moldova Suverană, 23 iulie, 1992.
http://www.olvia.net.md
http://www.monitorul.ro
Nezavisimaia Gazeta, 10 iulie 2003.
Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI din
22.07.2005
Jurnal de Chişinău, URL: http://www.jurnal.md/ro/news/basescu-cere-retragerea-fortelor-militare-stationate-in-transnistria-211372/;
Jurnal de Chişinău, URL: http://www.jurnal.md/ro/news/kuzmin-retragerea-armatei-ruse-din-transnistria-este-imposibila-194760/.
Ziarul Timpul, 14 decembrie 2011. URL: http://timpul.md/articol/dupa-20-de-ani-smirnov-a-pierdut-puterea-in-transnistria-29526.html

[1] I. Cuhal. Fenomenul separatismului. „Legea şi viaţa”, 2008, nr.10, pag.32

[2] I. Cuhal. Fenomenul separatismului.”Legea şi viaţa”, 2008, nr.10, pag.32

[3] Ibidem

[4] Moldova Suverană, 23 iulie, 1992.

[5] V. Popa. Dreptul la autodeterminare vis-a-vis de separatism. Avocatul poporului, 2000, nr. 7-9, pag. 18.

[6] Caracteristica social-economică a oraşelor şi raioanelor Republicii Moldova în anii 1990-1991, volum 1-2, Departamentul de stat
pentru statistică al Republicii Moldova, Chişinău, 1992.

[7] Интервью главного редактора „Ольвия-пресс” Антоновой С.Г. с государственным секретарём Приднестровской
Молдавской Республики Лицкаем В.А. / http://www.olvia.net.md, 2 februarie, 2000.

[8] Eventual sursa hotărîrii

[9] Igor Smirnov intenţionează să discute cu premierul rus problema împărţirii patrimoniului militar din Republica Moldova.
/ http://www.monitorul.ro. 9 septembrie, 1999.

[10] Nezavisimaia Gazeta, 10 iulie 2003.

[11] Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stînga Nistrului (Transnistria), nr. 173-XVI
din 22.07.2005, art. 3, paragraf 2.

[12] Jurnal de Chişinău. Băsescu cere retragerea forţelor militare staţionate în Transnistria.
URL:http://www.jurnal.md/ro/news/basescu-cere-retragerea-fortelor-militare-stationate-in-transnistria-211372/

[13] Jurnal de Chişinău. URL: http://www.jurnal.md/ro/news/kuzmin-retragerea-armatei-ruse-din-transnistria-este-imposibila-194760/

[14] Timpul, URL: http://timpul.md/articol/a-inceput-prima-runda-de-negocieri-in-formatul-5%2B2-29106.html

[15] Idem

[16] Ziarul Timpul, 14 decembrie 2011. URL: http://timpul.md/articol/dupa-20-de-ani-smirnov-a-pierdut-puterea-in-transnistria-


29526.html