Sunteți pe pagina 1din 3

Hans Christian Andersen

Hans Christian Andersen (n. 2 aprilie 1805, Odense, Danemarca - d. 4 august


1875, Copenhaga) a fost scriitor și poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre
cele mai cunoscute povești ale sale se numără „Crăiasa Zăpezilor”, „Mica sirenă”,
„Hainele cele noi ale împăratului” și „Rățușca cea urâtă”. În timpul vieții Andersen
a fost celebrat de regalitate și aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga
Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi și continuă să fie
publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.
Hans Christian Andersen a fost scriitor și poet, rămânând celebru în special
pentru poveștile sale. El s-a născut la Odense, Danemarca, marți, 2 aprilie 1805.
Cele mai multe surse englezești, germane și franceze folosesc numele întreg (Hans
Christian Andersen), însă în Danemarca și restul Scandinaviei el este cunoscut ca
H.C. Andersen. Prenumele Hans Christian este un prenume tradițional danez și este
folosit ca și un singur nume, deși, la origine, a reprezentat o combinație de două
nume. Este incorect să se folosească doar unul dintre cele două prenume. Este un
obicei acceptat în Danemarca să se folosească, în acest nume și în câteva altele,
doar inițialele. Tatăl lui Andersen credea că el ar putea avea rădăcini nobile, și
conform specialiștilor de la Centrul Hans Christian Andresen, bunica pe linie
paternă i-a spus că familia fusese odată pe o scară socială superioară. Oricum,
cercetările arată că aceste povești sunt nefondate. Familia, după cât se pare, avea
ceva legături cu regalitatea daneză, dar numai în ce privește munca la curte.
Oricum, teoria că Andersen a fost fiul nelegitim al regelui persistă în Danemarca,
susținută și de faptul că regele danez a manifestat un interes personal pentru tânărul
Andersen și a plătit pentru educația lui. Scriitorul Rolf Dorset insistă că nu toate
opțiunile au fost explorate în determinarea moștenirii lui Andersen. De mic copil
Andersen a dovedit o inteligență și o imaginație sclipitoare, o trăsătură încurajată
de îngăduința părinților și de superstiția mamei lui. El și-a construit un mic teatru
de jucărie și stătea acasă făcând haine pentru păpușile lui, și citea toate piesele
care-i cădeau în mână; printre ele erau cele ale lui Ludvig Holkberg și William
Shakespeare. De-a lungul copilăriei el a fost pasionat de literatură. El era
recunoscut pentru că memora integral piesele lui Shakespeare și le recita folosindu-
și păpușile de lemn drept actori.
În 1816 tatăl său a murit și, pentru a fi capabil să se întrețină singur, Andersen
lucra ca ucenic atât pentru un țesător, cât și pentru un croitor. Mai târziu el a lucrat
într-o fabrică de țigări unde colegii îl umileau spunând că este fată. La vârsta de
paisprezece ani Andersen s-a mutat la Copenhaga, căutând de lucru ca actor la
teatru. Vocea lui plăcută de soprană l-a ajutat să intre la Teatrul Regal Danez.
Această carieră i s-a întrerupt la scurt timp după ce vocea i s-a schimbat. Un coleg
de la teatru l-a recomandat drept poet, iar el a luat în serios acest lucru și a început
să se concentreze asupra scrisului. Întâlnindu-l întâmplător, Jonas Collins a început
să fie interesat de acest băiat ciudat și l-a trimis pe Andersen la Școala secundară
din Slagelse, suportând toate cheltuielile. Încă înainte de a fi admis la Școala
secundară el reușise deja să publice prima poveste „Fantoma de la mormântul lui
Palnatoke”, în 1822. Deși era un elev îndărătnic, Andersen a studiat atât la
Slagelse, cât și la școala din Elsinor, până în 1827. El a afimat mai târziu că acești
ani au fost cea mai întunecată și mai amară parte a vieții sale. El a locuit în casa
profesorului său, fiind abuzat cu scopul de a-i „forma caracterul”, și a fost
îndepărtat de colegii lui de școală, fiind mult mai în vârstă decât majoritatea dintre
ei, casnic și neatrăgător. Ba mai mult, el era dislexic, o cauză aproape sigură pentru
dificultățile sale de învățare, mai târziu a afirmat că experiența de la școală l-a
împiedicat sau l-a descurajat să scrie. Mai târziu el a învățat să vorbească aproape
fluent limbile engleză, daneză și germană, precum și limbile scandinave.
Operele de început
În 1829, Andersen a înregistrat un succes considerabil cu o povestire intitulată
„O călătorie de la Canalul Holmen la capătul răsăritean al Insulei Amager în anii
1828 și 1829”. În aceeași perioadă el a publicat atât o farsă, cât și o colecție de
poeme. A urmat o perioadă relativ slabă, până în 1833 când a primit o bursă de
călătorie din partea regelui, făcând astfel una dintre primele sale lungi călătorii prin
Europa. La Le Locle, în Jura, el a scris „Agnete și tritonul” iar în octombrie 1834
el a sosit la Roma. Primul roman al lui Andersen, „Improvizatorul”, a fost publicat
la începutul anului 1835 și a devenit un succes imediat.
Poveștile lui Andersen
În cursul anului 1835 Andersen a publicat primul fascicul al Poveștilor
(daneză: Eventyr) sale care vor deveni nemuritoare. Mai multe povești care au
completat primul volum au fost publicate în 1836 și 1837. Valoarea acestor povești
nu a fost recunoscută imediat, și s-au vândut cu greu. În același timp Andersen se
bucura de mai mult succes cu două romane publicate în aceeași perioadă:
După o vizită în Suedia în 1837, Andersen a fost inspirat de zona scandinavă
și s-a dedicat scrierii unui poem în care să prezinte sentimentele de înrudire dintre
suedezi, danezi și norvegieni. În iulie 1839, în timpul unei vizite pe insula Funen el
a scris textul poemului „Jeg er en Skandinav” (Eu sunt un scandinav). În acest
poem Andersen a surprins „frumusețea spiritului nordic și felul cum cele trei
națiuni surori s-au dezvoltat gradat împreună” ca parte a unui imn național.
Compozitorul Otto Lindblad a transpus acest poem în muzică și compoziția a fost
publicată în ianuarie 1840. Popularitatea ei a ajuns la apogeu în 1845, după care a
fost adesea cântată. Faima poveștilor sale a crescut constant; o a doua serie a
început în 1838 și o a treia în 1845. Andersen era acum celebrat în întreaga Europă,
deși Danemarca încă rămânea sceptică.
Jurnalele de călătorie

În 1851 el a publicat cu mare fast în Suedia, un volum cu schițe de călătorie.


Un călător împătimit, Andersen a mai publicat și alte jurnale mai lungi de călătorie:
„Imaginile posomorâte ale unei călătorii la Harz”, „Bazarul unui poet”, „În
Spania”, „O vizită în Portugalia în 1866” etc. Ultima carte descrie vizita lui în
Portugalia la cei doi portughezi Jorge și Jose O’Neill, care îi fuseseră prieteni în
anii 1820, pe când aceștia locuiau în Copenhaga. În jurnalele sale de călătorie,
Andersen a ținut cont de convențiile contemporane despre scrierile de călătorie, dar
a dezvoltat întotdeauna specia în așa fel încât să i se potrivească propriilor intenții.
Fiecare dintre jurnalele sale combină prezentările documentare și descriptive ale
locurilor pe care le-a văzut cu digresiuni filozofice asupra unor subiecte cum ar fi
statutul unui autor, imortalitatea și natura ficțiunii în raportul literar de călătorie.
Unele jurnale, cum ar fi „În Suedia”, conțin chiar și povești. În anii 1840 atenția lui
Andersen s-a reîntors spre scenă, dar fără succes. Cu toate acestea, geniul său a fost
dovedit în miscelanea „Cartea cu chipuri si fără chipuri” (1840). Faima poveștilor
sale crescuse simțitor; începând o a doua serie în 1838 șiu o a treia în 1845.
Andersen era acum celebrat în întreaga Europă, deși țara sa de origine, Danemarca
încă dovedea o oarecare rezistență la pretențiile lui.
Întâlnirile cu Dickens

În iunie 1847 Andersen a făcut prima sa vizită în Anglia și s-a bucurat de un


succes social triumfal în timpul verii. Contesa de Blessington l-a invitat la
petrecerile sale unde se puteau întâlni intelectualii și oamenii faimoși. La o astfel
de petrecere l-a întâlnit pentru prima dată pe Charles Dickens. Andersen a
considerat această întâlnire drept un mare privilegiu, deoarece Dickens era pe
atunci cel mai mare scriitor englez în viață. Zece ani mai târziu Andersen a vizitat
din nou Anglia, dar de data aceasta avea ca scop să-l viziteze direct pe Dickens. El
a stat la Dickens cinci săptămâni, fără a părea să fie conștient de intenția lui
Dickens de a-l determina să plece. După această vizită corespondența dintre cei doi
s-a întrerupt la alegerea lui Dickens, Andersen neînțelegând niciodată ce s-a
întămplat.