Adevărul despre TRANSPLANTUL DE

ORGANE (I)
Cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în
timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardio-
respiratorii, s-a introdus drept criteriu moartea cerebrală.

Prin termenul de transplant înțelegem

în mod obișnuit înlocuirea sau amplasarea la un bolnav a unor țesuturi sau organe (cum ar fi
inima, plămânii, ficatul, rinichii, cornea, pielea ș.a.) luate de la o altă persoană sănătoasă, sau de
la una cu așa-numita moarte cerebrală (în cazul transplanturilor numite „cadaverice”).

Informații interesante cu privire la istoricul și practica actuală a transplanturilor aflăm dintr-un

volum intitulat Biserica și transplanturile, care reunește diverse expuneri ale unor oameni de
știință și specialiști în domeniu[1].

Transplanturile sunt menționate și în perioade mai vechi – spre exemplu, transplanturile de piele
făcute de vechii egipteni. În vremea noastră, transplanturile de organe au o istorie de o jumătate
de secol. În 1954 s-a făcut primul transplant de rinichi. Au urmat și alte transplanturi – de ficat și
de plămâni în 1963, de intestin și de inimă în 1967. Astăzi se efectuează transplanturi ale mai
multor organe și chiar recent a fost anunțată vindecarea unui bolnav de diabet după un transplant
de celule producătoare de insulină.[2] „Transplanturile au cunoscut o foarte largă răspândire și
au produs entuziasm pe scară mondială. Acest entuziasm se datorează cu siguranță măreției
acestei realizări, dar, poate, și năzuinței omului contemporan către o nemurire pământească”
(Gheorghios Manzaridis)[3].

Așadar, prin transplant înțelegem îndepărtarea grefei, adică a unui organ sau țesut, de la o
persoană și implantarea acesteia la o alta.
Transplanturile de organe, deși considerate a fi soluții pentru diverse afecțiuni, se confruntă, cu
toate acestea, cu unele dificultăți, care provin din lipsa organelor pentru transplant (aspect care se
leagă și de definirea criteriilor morții), dar și din faptul că beneficiarii unui transplant vor trebui
să ia toată viața medicamente imunosupresive pentru ca organele transplantate să nu fie respinse.
Pentru a evita aceste probleme, oamenii de știință, au recurs, pe de-o parte, la xenotransplantare
(prelevarea organelor pentru transplant de la animale), iar pe de altă parte, la producerea de
țesuturi în laborator cu ajutorul celulelor stem. Au fost create deja în laborator celule nervoase
(pentru bolnavii de Parkinson și pentru cei care au suferit accidente cerebrale), celule ale
mușchiului cardiac, celule hepatice și nefritice (renale – n.n.), celule pancreatice producătoare de
insulină și altele[4]. Problemele bioetice și teologice la care ne vom referi, dar și lipsa
donatorilor, au îndreptat cercetările spre producerea de organe artificiale sau parțial sintetice
(prin combinarea unor țesuturi biologice cu componente artificiale).

Există, așadar, trei factori implicate în transplant: donatorul, care e fie o persoană în viață ce-și
donează unul din organele pereche, fie una cu moarte cerebrală, primitorul, care dorește
înlocuirea unui organ bolnav, și echipa de medici care va realiza prelevarea și implantarea
transplantului[5].

Anterior am adus în discuție dubiile și problematizările referitoare la stabilirea criteriilor morții.

Într-adevăr, cu câteva decenii în urmă, oamenii de știință au redefinit criteriile morții și în

timp ce anterior moartea era considerată ca încetarea a funcției cardio-respiratorii, s-a
introdus drept criteriu moartea cerebrală. Merită să urmărim pe scurt istoria acestei teme.

În anul 1959, în Franța s-a publicat prima descriere clinică a morții cerebrale, care a fost numită
„coma depasse”, adică „starea dincolo de comă”, care nu a fost considerată încă identică cu
moartea. Pentru ca o persoană să fie considerată moartă, trebuie să se afle în coma apneică, să nu
se constate reflexe la extremități sau orice activitate cinetică automată, adică va trebui atât
creierul, cât și măduva spinării să fie moarte.

La Harvard, în 1968, o echipă de medici, teologi și juriști au publicat un articol în care au emis
opinia că dacă creierul este mort, atunci omul trebuie considerat mort. Au stabilit câteva criterii
și condiții pentru diagnosticarea morții creierului.

În statul Minnesota din America, în 1971, o altă echipă de cercetători au susținut idea că semnul
nerevenirii la viață e lezarea ireversibilă a trunchiului cerebral, aspect care se observă la
evaluarea activității nervilor cranieni ai trunchiului.

Congresul a două Colegii principale din Anglia, în 1976, a publicat un studiu oficial privind
diagnosticarea morții cerebrale, în care se făcea referire la condițiile și probele necesare acestei
diagnosticări. Un aspect important este că acest studiu desființa electroencefalograma (EEG) ca
pe un criteriu demn de încredere.

Raportul comisiei instituite de președintele Statelor Unite în anul 1981 a subliniat că se consideră
drept moarte cerebrală pierderea ireversibilă a funcției întregului sistem nervos central,
cuprinzând și trunchiul cerebral[6].
Toate acestea arată că există o evoluție a definirii morții cerebrale și a delimitării criteriilor
corecte potrivit cărora este constatată. Diverse lucrări precizează că această constatare trebuie să
se facă prin examene clinice și de laborator. În realitate, însă, au loc numai examinările clinice,
fără a mai fi urmate și de cele de laborator, deoarece, așa cum susțin oamenii de știință, probele
clinice sunt de încredere și indică pierderea ireversibilă a funcției trunchiului cerebral, în timp ce
testele de laborator pentru controlul trunchiului cerebral nu oferă nici un sprijin substanțial[7].
Desigur, există obiecții pertinente și față de metodele de laborator, anume în ce măsură pot, într-
o chestiune de asemenea însemnătate, să stabilească cu perfectă rigoare moartea cerebrală.
Obiecțiile sunt și mai puternice în cazul nou-născuților cu moartea cerebrală. Deasemenea, se
discută despre eventualele leziuni pe care i le pot provoca bolnavului aceste teste de
diagnosticare a morții cerebrale, și în special verificarea apneei.

Așadar, problema s-a deplasat de la inimă (așa cum se considera anterior) la creier, și se
consideră că moartea cerebrală, adică necroza trunchiului cerebral și lezarea ireversibilă a
țesutului cerebral, se identifică deplin cu moartea biologică, chiar dacă inima funcționează
încă datorită aparatului de susținere a respirației.

Există însă obiecții cu privire la aceasta, deoarece, așa cum s-a afirmat, „persoanele cu moarte
cerebrală prezintă elemente care trimit la ideea de viață, cum ar fi faptul că sunt calde, au
palpitații cardiace și circulație a sângelui, produc urină și absorb și metabolizează hrana”[8].

De asemenea, cu câțiva ani în urmă, opinia publică americană s-a sensibilizat cu privire la acest
subiect prin cazul unei cercetătoare de 26 de ani din cadrul NIH, Susan Torres, care a rămas în
moarte cerebrală (brain death) după un accident vascular datorat unei tumori cerebrale
metastatice, în timp ce era însărcinată cu cel de-al doilea copil. A fost menținută în viață cu
ajutorul aparatelor timp de aproximativ 3 luni, până când și-a „născut” fiica prin cezariană, la
data de 2 august 2005. De asemenea, într-un jurnal medical oficial a fost publicat un articol
retrospective care face referire la faptul că în literature engleză dintre anii 1980 și 2002 au fost
menționate 10 cazuri de femei cu moarte cerebrală și însărcinate care au fost ținute la aparate și
în cel din urmă și-au „născut” copiii, care cu toții au supraviețuit. Cea mai îndelungată asistare a
fost de 107 zile[9]. Faptul că aceste femei care au fost diagnosticate cu moarte cerebrală (brain
death) au purtat sarcina, se consideră a fi „ireconciabil cu moartea”.

Desigur, există și contraargumente la cele de mai sus, precum faptul că, deși la cei cu moarte
cerebrală se observă unele funcții care îi arată vii, cu toate acestea „au în timp însușiri care sunt
familiar percepției clasice asupra unui mort, spre exemplu nu prezintă nicio reacție nici chiar la
cei mai puternici stimuli, au o apnee desăvârșită, nu există mișcări automate, nu păstrează
mecanismele interne ale homeostaziei fiziologice și, mai mult decât atât, nu prezintă nicio
speranță de restabilire”. Se observă totodată că, în timp ce „oprirea bruscă a inimii deseori este
reversibilă”, după cum, deasemenea, „inima și funcția ei pot fi substituite”, moartea cerebrală,
dacă diagnosticarea ei se face corect, „este definitivă și irevocabilă”. S-a mai replicat că e
îndoielnic faptul că femeile pot purta sarcina în timp ce sunt moarte cerebral, într-o asemenea
situație moartea cerebrală fiind confundată cu o comă profundă[10]. Cazurile sus-amintite au fost
însă oficial catalogate ca moarte cerebrală, astfel încât acest ultim contraargument se respinge.

Totuși, s-au remarcat cu privire la acest subiect următoarele:

„Moartea cerebrală este și va rămâne expusă contestației filosofice, cele mai importante motive
ale contestării ei fiind:

1. Faptul că moartea cerebrală este, spre deosebire de moartea biologică, așa cum a fost
cunoscută până acum, o noțiune introdusă în medicină, consecință nu a evoluției firești a
organismului uman, ci a tehnologiei.
2. Suspiciunea că moartea cerebrală a fost născocită spre a servi unui scop anume –
transplanturilor -, care poate să fie chiar legal și util, de vreme ce are caracter
terapeutic, dar nu încetează totuși a constitui o intenționalitate.
3. Temerea îndreptățită că utilitarismul fără opreliști și eudemonismul duc la
desconsiderarea trupului neînsuflețit și a evenimentului morții.
4. Confuzia dintre moartea cerbrală și coma sau starea vegetative cronică.
5. Temerea că criteriile morții cerebrale nu sunt riguroase, prin urmare diagnosticul poate
fi eronat și situația reversibilă.
6. Ideea că cei cu moarte cerebrală ar mai putea păstra eventual unele din funcțiile de mai
sus, reflexele cerebro-spinale, constituie dovezi ale neinstalării irevocabile a morții”[11].

Unele opinii interesante pe această temă au fost exprimate de profesorul Konstantinos

Karakatsanis[12], de asemenea, au fost publicate într-un articol intitulat „Probleme și nelămuriri
cu privire la legea 2737/1999 privind transplanturile de țesuturi și organe umane”[13], semnat
de zece profesori ai Facultății de Medicină și directori de clinici, în articolul profesorului
cardiolog Athanasios Avramidis, „Ce am dori să știm despre moartea cerebrală”[14], și într-un
text semnat de Arhimandritul Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefanopoulos și monahul
Damaschin Aghioritul, „Transplanturile și moartea cerebrală, abordare medicală și teologică”,
text prelucrat și adoptat de un grup mai larg de teologi și medici[15], ale căror opinii, ca
ortodocși, nu le putem ocoli și desconsidera cu ușurință.

Așadar, dacă moartea cerebrală va fi mereu expusă contestării medicale și filosofice, cu mult mai
mult va fi expusă contestării din partea teologiei ortodoxe, deoarece teologia Bisericii Ortodoxe,
așa cum a fost exprimată de Părinții Bisericii, a dezvoltat o antropologie specială.

Mitropolit Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, edit. Christiana, trad. Ierom. Teofan
Munteanu, București, 2013, p. 132-139.

PS Abordarea teologică și concluziile pe această temă vor fi expuse în următorul articol (n.n.)
„Adevărul despre transplantul de organe” (II).

[1] Vezi Biserica și transplanturile, Editura Sectorului pentru Comunicare și a Serviciului

Cultural al Bisericii Greciei, Athena, 2001.

[2] Ioanna Soufleri, ziarul Tribuna, 13.03.2005.

[3] Biserica și transplanturile, ed. cit., p. 252.

[4] Ioanna Soufleri, ibidem.

[5] Biserica și transplanturile, ed. cit. P. 35 și 282-288.

[6] Eleni Askitopoulos, Medicină de urgență și intensivă, Editura Medicală Litsa, 1991, p. 568-
569.

[7] Ibidem, p. 577-580.

[8] Vezi Ziarul de seară, 26.06.2005.

[9] Vezi D. Pawner, I Bernstein, Extended somatic support for pregnant women after brain
death, Crit Care Med 2003, vol. 31, pp. 1241-1249.

[10] Ziarul de seară, 26.06.2005.

[11] Ibidem.

[12] Vezi Konstantinos Karakatsanis, Moartea cerbrală, dar și, Transplantul de organe sub
aspectul medical și filosofic, ed. a treia, University Studio Press, Tesalonic, 2008.

[13] Vezi Brettos Giannoulis, Gkialas, Karakatsanis, Koundouras, Tsanaka, Goulianos,

Konstantinidis, Kouglas, în periodicul elin Tribuna medicală, noiembrie-decembrie, pp. 22 și
urm.

[14] Vezi Athanasios Avramidis în periodicul Moștenirea, art. 33, noiembrie-decembrie 2003,
pp. 9 și urm.

[15] Vezi Arhim. Lucas Tsioutsikas, Protoiereul Stefanos Stefopoulo, monahul Damaschin
Aghioritul, în periodicul Theodromia, octombrie-decembrie 2004, pp. 526 și urm.

Adevărul despre TRANSPLANTUL DE

ORGANE (II). Opinii teologice.
Biserica acceptă transplantul de organe a căror prelevare nu contribuie la
moartea donatorului. Cât timp funcționează inima, chiar prin susținere
mecanică a respirației, fiind prezente și alte funcții, înseamnă că încă se mai află
viață în om, și prin urmare, există suflet. Toată această problemă privitoare la
transplanturile cadaverice se pune în legătură cu întrebarea ce reprezintă
moartea cerebrală, dacă moartea cerebrală se identifică cu moartea biologică și
când iese sufletul din trup.

Vom sublinia câteva scurte opinii teologice privitoare

la această temă.

Privitor la transplanturi, a avut și continuă să aibă loc o amplă dezbatere mai ales în spațiul
bisericesc, deoarece ele dau naștere la diverse dileme etice și teologice. Tezele fundamentele în
cadrul acestei ample dezbateri la zi sunt următoarele:

1. Biserica Ortodoxă nu refuză știința, nici nu intră în contradicție cu ea, cu condiția

ca rezultatele cercetărilor să se dovedească a fi spre binele omului și însăși știința să
pună hotare cercetării iraționale care dăunează omului. De altfel, altul este țelul
Bisericii și altul al științei. Știința nu va putea nicicând să se substituie Bisericii și
teologiei acesteia. Transplanturile de organe ajută la prelungirea vieții omului și la
creșterea așa-numitei calități a vieții sale biologice.

Desigur, însă, Biserica are dreptul de a nu primi unele realizări ale cercetărilor științifice care
intră în contradicție cu teologia ei, tot astfel cum, la rândul său, creștinul are libertatea de a nu se
folosi de orice realizare a științei. Dacă acesta are libertatea-liberul arbitru de a refuza să se
supună voii lui Dumnezeu, cu mult mai mult are libertatea de a nu primi, la nivel personal,
realizările științei.

2. Antropologia ortodoxă, potrivit tradiției patristice, vorbește despre faptul că sufletul –

care este rațional și inteligibil-noetic – ca subsatanță-esență lucrează în inimă, considerată
nu ca un vas care îl cuprinde, ci ca organ, iar energia-lucrarea sufletului se află în creier și
în tot trupul[1] și lucrează sau se arată o dată cu dezvoltarea trupului, potrivit cuvântului
Sfântului Ioan Sinaitul. „Tot atât de mult lucrează sufletul atunci (în momentul zămislirii
pruncului – n. trad.), ca și trupul. Pe măsura creșterii trupului, își arată și sufletul
lucrările lui”[2].

Apoi, sufletul nu este „ținut” pur și simplu în trup, ci acesta (sufletul) ține, menține, dă
viață și unifică trupul, iar când un organ al trupului, din diverse motive, este bolnav sau nu
funcționează, nu înseamnă că se pierde sau se fragmentează sufletul.
De asemenea, în tradiția patristică se arată în chip limpede că dincolo de energia-lucrarea
rațională a sufletului (rațiune-cuvânt), există și energia-lucrarea mentală-noetică a sufletului
(minte-nous), iar când energia rațională nu funcționează, deoarece nu există organul
specific, așa cum se întâmplă la embrion, la copilul mic, la pruncii acefali și la persoanele
cu moarte cerebrală, există însă și funcționează energia noetică a sufletului, ca și alte
energii. Conștiința și relația omului cu Dumnezeu nu sunt determinate numai de lucrarea
rațională a sufletului, ci în special de lucrarea sa mentală-noetică[3].

Sfântul Ioan Damaschin, definind sufletul, scrie: „Sufletul, așadar, este o substanță vie, simplă,
necorporală, nevăzută prin natura ei de ochii trupești, rațională și inteligibilă, fără formă, deși
folosește trupul ca organ și îi dă acestuia viață și creștere și simțire și naștere, fără să aibă altă
minte în locul său, ci numai pe a sa proprie ca pe cea mai curată parte (căci precum este ochiul
pentru trup, așa este mintea pentru suflet); este de sine stăpânitor, înzestrat cu voință și lucrător,
schimbător, adică schimbător prin voință, deoarece este zidit, de vreme ce toate acestea le-a
primit din fire prin lucrul Celui ce l-a făcut, prin care a primit ființarea și felul de a fi prin fire în
acest chip”[4].

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, sufletul omului are trei puteri, adică hrănitoare, imaginativă-
impulsivă, și rațională și înțelegătoare (noetică)[5].

Prin urmare, momentul ieșirii sufletului din trup trebuie cercetat din perspectiva a ceea ce
este sufletul, iar aceasta nu este scolasticism. De asemenea, ieșirea sufletului din trup se
săvârșește prin voia lui Dumnezeu, căci „legătura cea prea-firească a unității (dintre suflet și
trup) se desparte prin voia dumnezeiască și se desface tot omul”[6].

Această concepție antropologică de factură creștin-ortodoxă nu este acceptată astăzi, în

multe privințe, de știința medicală, dar noi, ortodocșii, nu putem să o trecem cu vederea
sau să o respingem cu ușurință. Căci, dacă facem aceasta, atunci se deschid porți spre a primi
și ideea că embrionul primelor 14 zile de la zămislire nu are suflet, deoarece știința medicală
susține că încă nu s-au diferențiat celulele stem și nu au început să se contureze originile
țesutului nervos, și deci embrionul nu are suflet. De asemenea, se vor deschide porți spre a primi
ideea că nici cei aflați în stare de comă profundă și fără cunoștință nu au suflet.

3. Ca pe orice altă temă care îi stă înainte, tot astfel și tema transplanturilor de organe,
Biserica o abordează într-un mod pastoral. Din această perpectivă, atât donatorul, cât
și beneficiarul și echipa de medici care realizează transplantul sunt întâmpinați în mod
pastoral. Se cercetează, adică, de ce și cum este oferit transplantul, de ce și cum îl
primește beneficiarul și de ce și cum acționează echipa de medici.
4. Din perspectiva teologică, se cercetează dacă organele transplantate sunt preluate
de la donatori în viață sau de la așa-numiții „donatori cadaverici”. Folosim termenul
de „cadaveric” prin concesie, deoarece există o serioasă problematizare cu privire la acest
moment al morții, așa cum am văzut anterior. În esență, un om care a suferit așa-
numita moarte cerebrală, nu este mort conform teologiei ortodoxe. Așadar, când o
persoană donează unul din organele pereche, fără ca acest lucru să contribuie la
propria-i moarte, această faptă poate fi considerată drept altruism, jertfă, dragoste.
 Când însă donarea organelor implică moartea donatorului, aceasta crează o
serioasă îngrijorare.
5. Toată această problemă privitoare la transplanturile cadaverice se pune în legătură
cu întrebarea ce reprezintă moartea cerebrală, dacă moartea cerebrală se identifică
cu moartea biologică și când iese sufletul din trup. Au fost exprimate mai multe opinii
pe marginea acestui subiect. Din punctul de vedere al teologiei ortodoxe, există o
problemă serioasă în afirmația că moartea cerebrală se identifică perfect cu moartea
biologică. Cât timp funcționează inima, chiar prin susținere mecanică a respirației,
fiind prezente și alte funcții, înseamnă că încă se mai află viață în om, și prin
urmare, există suflet. Același lucru se întâmplă și în cazul embrionului în primele etape
ale dezvoltării sale, când există viață și suflet, chiar dacă nu s-a format încă și nu
funcționează creierul. Așa-numita moarte cerebrală, așa cum s-a menționat anterior,
este un fenomen generat pe cale medicală, rezultat al asistării respiratorii. Și,
deoarece moartea, potrivit învățăturii ortodoxe, reprezintă o taină, de aceea se contestă
din punct de vedere filosofic și teologic stabilirea morții odată cu moartea cerebrală.
6. Biserica acceptă transplantul de organe a căror prelevare nu contribuie la moartea
donatorului. Pentru celelalte cazuri este nevoie de multă atenție și cercetare, pe baza
criteriilor antropologice teologice și patristice. Problema oferirii organelor s-ar putea
soluționa din perspectiva liberei și conștientei jertfe și dăruiri de sine, care se lucrează în
cadrele creștine și se diferențiază de sinucidere și eutanasie, chiar dacă și aceasta este în
ochi unora problematică, deoarece caracterul donației după moarte „se denaturează”,
fiindcă după moarte „donația nu mai depinde de donator” (G. Mantzaridis).

Așadar, pentru transplantul de organe este necesar pe de-o parte să se asigure

consimțământul liber, scris, al donatorului, cât timp acesta este conștient, deoarece nu
acceptăm așa-numitul „consimțământ prezumat”[7], iar pe de altă parte va trebui să existe
asigurarea că oferirea liberă organelor nu va deveni obiect de tranzacții comerciale din partea
donatorului, a rudelor, a beneficiarilor, a personalului medical, a companiilor ș.a. Din nefericire,
acest lucru nu se întâmplă. Mai trebuie menționat că și justețea consimțământului liber scris este
contestată de diverse cercuri teologice și medicale.

7. Probabil nu vom avea obiecții cu privire la folosirea „xenotransplanturilor”, cu

condiția ca acestea să prezinte siguranță din punctul de vedere al științei medicale,
deoarece există temeri privind transmiterea de viruși de la animale la om și răsturnarea
echilibrului existent în natură. Biserica nu poate fi de acord, însă, cu eventuala creare
de țesuturi pentru transplantare prin cultura de celule embrionare umane, așa cum
deja s-a menționat, deoarece în cursul tehnologiei de obținere a lor se distruge blastocistul
(embrionul) – dat fiind că, potrivit teologiei ortodoxe, încă din clipa zămislirii există
suflet în embrion. Diferă cazul cercetării și întrebuințării celulelor stem ale adulților
și celulele stem embrionare prelevate din cordonul ombilical, cu condiția de a nu
reprezenta rezultatul avortului și a nu deveni obiecte ale comercializării.
8. Scopul mai profund al transplantului nu trebuie să fie simpla prelungire a vieții
biologice, ci pocăința și tămăduirea omului, astfel încât prin curățire, luminare și
îndumnezeire, omul să se unească pe veci cu Hristos. În afara acestei premise
fundamentale, orice fel de transplant are caracter utilitarist și antropocentric și nu
contribuie la mântuire. Nu este suficientă și corectă din punct de vedere teologic
 simpla prelungire a vieții pământești, ci depășirea morții prin participarea la taina
Crucii și a Învierii lui Hristos.

Mitropolit Ierotheos Vlahos, Bioetică și Bioteologie, edit. Christiana, trad. Ierom. Teofan
Munteanu, București, 2013, p. 139-144.

[1] „Relația dintre suflet și trup constă în aceea că sufletul se află pretutindeni în trup, nelipsind
din nici o parte a acestuia, în timp ce inima constituie sălașul sufletului, al centrului sufletului –
nu ca vas, ci ca organ care călăuzește tot trupul” (Ierotheos Vlahos, Psihoterapia ortodoxă, Ed.
Învierea, Timișoara, 1998, p. 129). (N. Trad.)

[2][2][2] Vezi Scara, Cuv. XXVI, nota 725, în ediția românescă a Filocalei, vol. 9, ed. a doua,
Ed. Humanitas, București, 2002, p. 330.

[3] Ierotheos Vlahos, Psihoterapia Ortodoxă, ed. a opta (gr.), 2004, Editura Mănăstirii Nașterea
Maicii Domnului, p. 91.

[4] Sf. Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinței ortodoxe, Ed. Pournaras, Tesalonic, 1976,
pp. 152-153.

[5] „Dintre puterile sufletești, una hrănește și susține creșterea, și alta este imaginativă și
impulsivă, iar alta este rațională și intelectuală (noi am numi-o nu „intelectuală”, ci
„înțelegătoare”, termen patristic care descrie lucrarea minții, distinctă de ce a rațiunii – n. trad.).
De cea dintâi se împărtășesc plantele. Ființele neraționale, pe lângă acestea, se mai împărtășesc și
de cea dea doua. Iar oamenii, pe lângă acestea două, și de a treia. Primele două puteri sunt supuse
stricăciunii, a treia se dovedește nestricăcioasă și nemuritoare.” (Sf. Maxim Mărturisitorul,
Filocalia, vol. 2, Ed. Harisma, București, 1993, p. 109). (N. trad.).

[6] Ierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Viața după moarte, ed. a noua (gr.), Editura Mănăstirii
Nașterea Maicii Domnului (Pelaghia), 2005, p. 35.

[7] Consimțământul (acordul) prezumat presupune că persoana care nu și-a exprimat în timpul
vieții refuzul de a-și dona organele este în mod implicit de acord cu donarea. (N. trad.)