Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ionel Teodoreanu - La Medeleni Vol.1
Ionel Teodoreanu - La Medeleni Vol.1
La Medeleni
Partea întîi
POTEMKIN ŞI KAMI-MURA
― Cum?
― Fetele nu fac armată. Eu îs fată... să spuie papa... Şi-n afară de
asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s nişte fricoşi.
― Minţi!
― Mint? Atunci de ce-s galbeni?
― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; aşa-s japonezii.
― Să-ţi spun eu: is galbeni de frică. Toţi au gălbenare! ţipase Olguţa
pentru urechile întregii Japonii... Şi dacă vrei să te baţi, să te baţi cu
mine, nu cu ruşii, încheiase Olguţa cu fruntea sus.
La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise
următorul comunicat:
Potemkin şi Kami-Mura
Au pornit dîrji la răzbel
Foc şi pară şi oţel.
Ura! Ura!
S-au luptat cît s-au luptat
― Umplînd casa de clemstre ―
Prin salon, sufragerie
Şi prin locuri mai sihastre.
Peste-peste-amiral
Kami-Mura-i avansat.
Dar chipiul e-ntr-un hal
Supra-supranatural.
Kami-Mura a învins,
Şi Dănuţ a cîştigat;
Dar Olguţa a pretins
Că e fată, nu băiat.
Şi că deci nu poate fi
Biruită, nici vasal,
Fiindcă n-a fost niciodată
Autentic amiral.
Envoi (1)I
Kami-Mura legendar,
Vezi proverbul cu căruţa!
Buturuga nu-i la ruşi,
Ocoleşte-o pe Olguţa.
Envoi II
Japonezi stăpînitori
Pe îndepărtata mare,
La ce bun? Toţi veţi pieri
În curînd de gălbenare.
II
HERR DIREKTOR
Mustăcioara lui
Pana corbului,
Ochişorii lui
Mura timpului,
Feţişoara lui
Spuma laptelui...
Partea a doua
"MEDIUL MOLDOVENESC"
Unu Ilă
Duduilă
Eşti caş
Toporaş
Pe la moara Murgului
Trece fata turcului
C-un cojoc
De motoc
C-o pestelcă
Strecătoare
Una mara
Două para
Triaria
Compania...
― Nani, Dănuţ! răsuna ca prin vis glasul doamnei Deleanu din patul
slab luminat de lampa cu abat-jour verde. Şi Dănuţ şoptea mai încet:
Eşti cas
Topoas...
― Sst!
Pe la moaa Mugului
Tece fata tucului...
― ...? Ţţ-ţţ!
Şi Dănuţ zîmbea fiindcă numai gîndul lui mai auzrea că fata turcului
avea:
Un cozoc.
Di motoc...
Şi adormea zîmbind.
Unu Ilă
Duduilă
Eşti caş
Toporaş...
II
ROBINSON CRUSOE
Ploua...
Cea din urmă căruţă a şatrei de ţigani se oprise în drum, ceva mai
încolo de poarta ogrăzii boiereşti. Caii firavi muriseră parcă în picioare,
cu capetele grele, şi mîţa unghiulară, legată cu o frînghiuţă îndărătul
căruţei, mieuna slab.
Subt coviltirul de culoarea norilor zdrenţele galbene şi roşii ale
ţigăncilor şi sclipirea focoasă a salbelor abia se desluşeau prin
întunericul înceţoşat de fumul lulelelor, înstelat cînd şi cînd de luceferi
rubinii.
Un glas femeiesc momea încetişor, cînta poate, adormind un copil
sau o durere.
Anica, zgribulită în burniţă, îşi odihnea sufletul şi mîna desfăcută în
palma castanie a ghicitoarei. Cînd rare, cînd repezi şi bolmojite, vorbele
sorocului aduceau nădejde sau înfricoşare. Anica privea cu spaimă
degetul vrăjit căutîndu-i în palmă cărările vieţii, potecile norocului şi
dumbrăvile dragostei.
Ploaia se înteţea răscolită de vînt. De subt coviltir un glas aspru
bodogăni răstit.
Ghicitoarea îşi luă banii şi porni spre căruţă. Anica intră în ogradă cu
capul plecat în jos. Trecînd pe subt stejarul de la poartă, zări urma slabă
a unui pneu de automobil. Privirile-i alunecară spre zarea afumată...
Oftă. Toate drumurile erau şterse de cenuşiul des. Se scutură înfrigurată
şi alergă spre casă. Cînii strînşi pe subt streşini abia o priviră.
În priveliştea moartă, căruţa cu ţigani se îndepărta ducînd subt
coviltir cele din urmă focuri şi culori ale toamnei, lăsînd în urma ei
văzduhul sur, ca o bolnavă lumină de lună...
Nu s-auzea nici un lătrat. Ploaia vorbea singură ca o cerşetoare
nebună.
Prin ferestruicele de mansardă ale podului ― zăbrelite de ploaie pe
dinafară, zbîrcite de păianjeni pe dinăuntru ― lumina intră ca un val de
dantelă de mult aruncată acolo printre celelalte vechituri. Şi cîte nu
erau! Pe măsură ce porniseră bătrînii din casă luînd drumul cimitirului,
podul se umpluse cu tot ce le îndestulase mai curînd tabieturile şi
ciudăţeniile lor, cît şi ale vremii lor, decît trebuinţele.
Odaia Fiţei Elencu fusese surghiunită în pod, în întregime, ca
osemintele unui ciumat. Încăpătoarele fotolii şi canapele, cu picioare
arcuite şi primitoare speteze, căptuşite cu mătasă albastră ― înadins
adusă din Franţa ― cărunţiseră de cînd tăcerea moţăia în ele. Taburetele,
ca nişte broaşte ţestoase cu albastră carapace, înţepeniseră subt
apăsarea vremii. Şi toate cărţile, bucoavnele, gromolnicele şi ceasloavele
răsfoite de uscatul deget al Fiţei şi colindate de ochii ei verzi zăceau în
lăzi sau grămădite pe jos.
Într-un ungher, stranii instrumente de muzică ― născociri ale unui
strămoş meloman şi şui ― aşteptau pe strănepotul în care avea poate să
învie sufletul străbunului să le dezlege melodiile amuţite. Vioare de lemn
blond cu gîtul curb; vioare brune ca zahărul ars, cu gît şerpuitor de
lebede; viole cu pîntecele bombat ca al voluptăţii; cobze, mandoline şi
ghitare, care de care mai sucite, mai întortocheate. Şi toate înecate în
tăcere!
Teancuri de portrete cu rame negre, castanii sau aurii, ovale sau
pătrate, de lemn sau catifea, mari şi mici ― desprinse treptat de pe
zidurile odăilor de jos ― se rezemau laolaltă pe umărul aceleiaşi uitări; şi
chipurile lor păreau icoane ale colbului şi ale păianjenilor, nu ale unor
feţe omeneşti.
Mirosea a lemnărie încinsă de căldură, a putregai uscat şi a colb de
arhivă.
Aşa că aroma de proaspete piersici, în pod, era îngrozitor de veselă...
"...Mîncam ca un rege în faţa curţii. Nu avea voie să-mi vorbească decît
papagalul, ca un favorit. Cînele meu care îmbâtrînise şedea totdeauna la
dreapta mea; cele două pisici, la fiecare capăt al mesei, aşteptînd să le
arunc cîte o bucăţică de carne..."
Ajungînd la acest pasaj, Dănuţ întoarse cartea pe dos, aşezînd-o pe
podea, luă o persică fardată şi muşcă din ea zgomotos.
Cel mai fericit om din lume era Robinson Crusoe, aşa cum îl arăta
lucioasa cromolitografie de pe copertă.
Între coliba ― mai mult peşteră ― şi palmierul de trunchiul căruia
atîrna o nucă de cocos, se vedea marea, dincolo de gărduţ, inofensivă şi
drăguţă ca o grădiniţă de albăstrele.
La intrarea colibei, în gaura neagră-verzuie, un păianjen alegoric îşi
ţesuse o pînză neglijent poligonală. Din colibă pornea iarba tînără cu
reflexe verzi de acuarelă udă.
Trebuie să fi fost tare cald cînd se fotografiase Robinson, fiindcă
deasupra căciulei ţuguiete ― care-i acoperea şi urechile şi ceafa, ca o
glugă ― radia o umbrelă făcută din frunze de palmier cu marginele roze
de soare subt cerul albastru prin care literile titlului defilau roşii:
Robinson Crusoe.. Da aşa-i plăcea lui Robinson: să umble gros îmbrăcat
pe orice vreme! Sarica de blană bărboasă era croită pe talie. Robinson
avea o faţă foarte simpatică ― aducea cu Moş Crăciun, numai că barba şi
musteţile-i erau castanii. Musteţile spiritual răsucite; obrajii rumeori;
barba frumos retezată. De subt căciulă îi năvăleau cîrlionţii pînă
deasupra sprîncenelor, ca un breton drotat.
În mîna stîngă, ridicată deasupra genunchiului stîng, ţinea
papagalul. Adică papagalul susţinea mîna, fiindcă toate degetele ― corect
alineate ― se rezemau pe spinarea verde, ca pe găurile unui fluier; iar
cele patru degete de păpuşă ale mînii drepte pluteau pe spinarea căpriţei
care întindea botul spre papagal, ca şi cum ar fi vrut să-l sărute sau să-l
pască.
Robinson era aşezat pe... ― nu se vede pe ce! Şedea cum stau fachirii,
pe aer. La picioarele lui ― depărtate unul de altul şi în vîrfuri, ca ale
cuiva care saltă un copil pe genunchi ― se încrucişa o lopată cu altă
unealtă decapitată de chenarul coperţii. Pisicile dormeau, pesemne, în
colibă sau pe acoperişul ei. Cînele fugise de pe copertă şi sforăia în pod
la picioarele lui Dănuţ. Se numea Ali. Tot în pod, veghea şi un papagal ―
aidoma cu cel de pe copertă ― numai că era împăiat.
Insula lui Robinson, cu vesela sihăstrie a cromolitografiilor, se
mutase în podul cu vechituri. Dănuţ era Robinson Crusoe în insula lui
Robinson Crusoe. Şi era foarte bine !
Barba lui Robinson de pe coperta cărţii era umedă şi plină de picuri
aromaţi... fiindcă în podul cu vechituri al Medelenilor, Robinson Crusoe
mînca piersici, în tovărăşia unui cîne adormit şi a unui papagal împăiat.
Hîrtiile şi cărţile celor două birouri ― de la Iaşi şi de la moşie ― ale
domnului Deleanu, aveau flux şi reflux, datorite pe rînd magnetismului
ordonat al doamnei Deleanu şi izbucnirilor tumultoase ale domnului
Deleanu.
În epocile fluxului, biroul era o odaie ca oricare alta, înzestrată cu
masivă mobilă de birou bărbătesc, ţinută în cea mai amănunţită ordine
şi curăţenie, în acele epoci domnul Deleanu ori nu era acasă, ori nu
lucra.
În epocile refluxului, din dulapuri, de pe dulapuri, din saltare, de pe
etajere, din buzunarele tuturor hainelor, pardesiurilor, halatelor,
pijamalelor şi paltoanelor năvăleau tomuri multicolore şi proteiforme,
dosare, reviste, ziare, caiete, carnete, coli, scrisori, telegrame, recipise,
fiţuici, cutii cu tutun cu ţigări, cutii de chibrituri... peste tot. În acele
epoci doamna Deleanu nu intra în birou. Domnul Deleanu lucra ca
Neptun în viitoarea valurilor.
O telegramă sosită, de dimineaţă, de la Iaşi, dezlănţuise refluxul.
III
PĂPUŞA MONICĂI
Unu Ilă
Duduilă
Eşti coş
Toporaş...
Pe la moara murgului
Trece iată turcului...
IV
La tante Julie,
La tante Sophie,
La tante Melanie
Et l'oncle Leon... (1)
― Vai, papa! Dac-ai şti tu cine-i tante Melanie, n-ai spune una ca
asta!
― Da tu de unde-o cunoşti?
― Aşa!... Mi-o închipui eu... Ştii, papa, are ochelari pe vîrful nasului
şi se uită pe deasupra lor, o invocă Olguţa, sculptînd-o cu degetele în
aer.
― Şi ce mai are?
― Aa! Un neg... un neg păros deasupra buzei! Şi-i slabă ca un ţîr...
― ...Cu ochelari, adaugă domnul Deleanu.
― Stai, papa! Are musteţi!
― I-auzi!
― Zău, papa! Mă jur! Cînd mănîncă ouă fierte îi rămîne gălbenuş pe
musteţi. Asta-i greţos! Vai, ce urîtă-i!... Papa, tante Melanie e nevasta lui
oncle Leon, săracul de el.
― Ce-ţi spuneam eu! Vrea să divorţeze şi m-a angajat pe mine avocat.
― Nu primi, papa. Oncle Leon are dreptate. Tante Melanie e o
zgripţuroaieă. Ea îl persecută.
― Ce-i de făcut?
― S-o persecutăm şi noi pe ea.
― Atunci hai să mai cîntăm odată.
― Hai.
Şi din nou, glasul de soprană şi cel de bariton silabisiră pomelnicul
ritmat al tantelor.
Dimineaţa intra pe ferestre ca un viscol de polen, aurind sclipitor
covoare şi oglinzi. Monica şedea pe divan lîngă sobă, ţinînd pe genunchi
o carte din "Bibliothèque rose".
― Săraca Olguţa! oftă ea adînc din cap.
Din întîmplare, Monica aflase adevărata pricină a contramandării
plecării la Iaşi, dar făgăduise doamnei Deleanu să nu spuie nimic
Olguţei.
... Et l'oncle Leon.
― Bravo, papa!
― Cu aşa profesoară ajung departe!
― Ştii ce, papa? Hai să te-nvăţ acompaniamentul!
― Vrei să mor?
― Hai, papa... c-un deget măcar.
Vrînd-nevrînd, domnul Deleanu se aşeză la pian.
Olguţa începu să-i călăuzească degetele nedibace printre clapele
uniforme.
Uşa salonului se deschise încetişor. Anica-şi vîrî numai capul,
aşteptînd. Monica ieşi afară.
― A venit doctorul?
― Da, duduie, înghiţi Anica ştergîndu-şi ochii cu pestelca... Cere
coniţa spirtul din dulap şi un prosop curat.
Cu prosopul şi sticla în mînă, Anica o luă la goană pe scări. Monica
intră în salon cu fruntea încreţită şi ochii grei.
La tante Julie,
La tante Sophie,
La tante Melanie
Et l'oncle Leon...