ONIRISM.

În dicţionarele de limbă, termenul „onirism“ (al

cărui etimon primar, grecesc, este oneiros, care înseamnă
„vis“) figurează cu două sensuri principale, unul interesând
domeniul medical („delir, halucinaţie asemănătoare visului,
care defineşte unele stări psihopatologice“), celălalt – sfera
creaţiei literar-artistice („atmosferă, caracter oniric al unei
creaţii; structură estetică rezultată din fluxul spontan al
conştiinţei şi opusă celei realiste“). În comentarea literaturii,
termeni ca „onirism“, „oniric“, „onirist“ etc. au fost şi sunt
folosiţi destul de frecvent, dat fiind că visul – şi raportarea, în
diferite feluri, la vis – a alimentat, în diferite epoci şi în
felurite chipuri, literatura (în mod deosebit, romantismul şi
suprarealismul au „utilizat“ consistent visul, de pe platforme
estetice şi „tehnice“ bineînţeles că diferite). În sens larg,
„onirică“ este o creaţie literară inspirată de sau asemănătoare
cu visul. În literatura română contemporană, însă, termenul a
dobândit un înţeles precis, desemnând o formulă literară –
considerată, uneori, a fi fost una de neo-avangardă – propusă,
către mijlocul anilor 1960 (în urma unei „gestaţii teoretice“ de
mai mulţi ani), de Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, însuşită
de alţi câţiva scriitori tineri (Virgil Mazilescu, Vintilă
Ivănceanu, Iulian Neacşu), care, în 1965, constituie în cadrul
cenaclului Luceafărul, „grupul oniric“. Refuzaţi, la început, de
toate periodicele, „oniriştii“ reuşesc, în 1966, să colaboreze la
„Povestea vorbii“, supliment al revistei craiovene „Ramuri“,
redactată de Miron Radu Paraschivescu (sprijinitor şi
promotor, în epocă, al iniţiativelor literare alternative, radical
înnoitoare, propuse de tineri). După câteva luni, suplimentul e
interzis. Dimov, „stâlpul grupului“, şi Ţepeneag îşi văd, în
schimb, editate primele volume: Versuri şi, respectiv,
Exerciţii. Grupul creşte prin ralierea mai multor tineri poeţi şi
prozatori, printre care Sorin Titel, Virgil Tănase, Emil
Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Profitând de o uşoară
înmuiere a cenzurii, după invadarea Cehoslovaciei,
componenţii lui se manifestă, din 1968, tot mai curajos, chiar
agresiv, îşi expun vederile fără eufemisme, în şedinţe de la
Uniunea Scriitorilor, pe cât posibil şi în publicaţii. La un
moment dat, chiar în vara anului 1968, li se promite
înfiinţarea unui supliment al revistei „Luceafărul“, care ar fi
urmat să le fie încredinţat, lucru care nu s-a mai întâmplat. O
altă tentativă de a avea o revistă – măcar în parte – „onirică“
eşuase (1967) o dată cu abandonarea, de către autorităţi, a
iniţiativei editării unei proiectate reviste de cultură
ploieştene, care ar fi urmat să se intituleze „Revista nouă“ şi
în a cărei redacţie virtuală (coordonată de Ştefan Bănulescu)
oniricii erau puternic reprezentaţi. „Lider“ al grupului
(autoinstituit şi recunoscut tacit de ceilalţi, care îi ironizează
câteodată, cordial, prin aplicarea apelativului „caid“, accesele
de autoritarism) e Dumitru Ţepeneag, alături de Leonid Dimov,
relativ mai puţin combativ, însă înzestrat cu prestigiul
conferit de vârstă, de talent şi erudiţie. Cei doi se manifestă ca
principali teoreticieni ai curentului literar pe care se
străduiesc să-l acrediteze – numit, pentru evitarea oricăror
confuzii cu alte formule literare care au recurs la vis, „onirism
structural“ sau „onirism estetic“ – , exprimându-se în texte
publicistice diverse, „strecurate“ în revistele literare şi
culturale ale vremii, în atmosfera de relativă îmblânzire a
controlului politico-ideologic exercitat de regimul totalitar ( o
mare parte dintre acele texte, alături de altele, ulterioare, au
fost adunate în volumul antologic Momentul oniric, îngrijit de
Corin Braga şi publicat în 1997, fiind astfel repuse în
circulaţie, spre edificarea celor interesaţi de un episod multă
vreme ocultat al istoriei literaturii române postbelice). Revista
„Amfiteatru“ organizează o „masă rotundă“ (participă Leonid
Dimov, Daniel Turcea, Laurenţiu Ulici şi Dumitru Ţepeneag, iar
ca moderator din partea redacţiei Paul Cornel Chitic) al cărui
conţinut, publicat, constituie manifestul indirect al grupului.
O. tinde să devină (după opinia lansatorilor şi a simpatizanţilor
chiar devine) un curent literar, şi anume unul care (precizează
D. Ţepeneag) „se opunea radical realismului socialist“.
Momentul era favorabil pentru afirmarea unor asemenea
„erezii“ literare, însă „agitaţia“ întreţinută de „grupul oniric“
pe planul vieţii publice scriitoriceşti în vederea cuceririi unei
cât mai mari libertăţi de creaţie şi de exprimare irită
suplimentar autorităţile. Riposta acestora nu întârzie.
Tolerând în anumite limite apariţia de producţii literare
onirice, ele resping categoric vederile formulate direct, şi
însuşi cuvântul ce defineşte orientarea devine tabu.
„Persecuţia care urmează – avea să explice ulterior Dumitru
Ţepeneag – trebuie pusă în legătură şi cu invadarea
Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Se strânge şurubul, ca
să nu vină alţii să-l strângă.“ Prin aşa-zisele „teze din iulie“
(1971), curentului oniric i se dă – scrie tot Ţepeneag –
„lovitura de graţie“. Grupul se dezagregă progresiv. Unii dintre
componenţi părăsesc ţara, alţii renunţă; Ţepeneag este exilat
prin retragerea cetăţeniei române. Estetica o. nu rămâne însă
fără urmări, ea continuă ― şi după destrămarea mişcării care o
promova – să fie ilustrată, în grade şi în modalităţi desigur
diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia dintre scriitorii
în chestiune. Nici în epoca de maximă coeziune a „grupului“ şi
de cristalizare a „curentului“, onirismul estetic nu a fost o
formulă rigidă şi nediferenţiată, presupunând o tehnică unică
şi procedări de scriitură „obligatorii“ la nivelul detaliilor. Ca şi
în cazul altor curente sau mişcări literare, scriitorii afiliaţi şi-
au păstrat particularităţile, chiar dacă împărtăşeau o platformă
teoretică în linii mari comună. După destrămarea mişcării –
respectiv a grupului – , „oniricii“ au evoluat în chip diferit
(însuşi doctrinarul o., D. Ţepeneag, îl depăşeşte, începând să
cultive modalitatea derivată din el a textualismului), chiar
dacă apartenenţa onirică rămâne depistabilă în scrierile lor, în
grade diferite, desigur. Perfect consecvent în cultivarea o.
rămâne doar Leonid Dimov, unanim recunoscut drept „cel mai
oniric dintre noi“. Un bilanţ aproximativ al mişcării onirice e
schiţat de Ţepeneag într-un interviu din 1993: „Mişcarea
onirică ne poate apărea acum ca o mişcare literară uşor
ambiguă. În primul rând, spaţiul ei teoretic formează o elipsă,
adică are două focare. Apoi, istoria ei a fost retezată, mişcarea
a încetat înainte de a-şi fi atins apogeul. În acest sens, nu se
poate vorbi de o bătălie câştigată. Dar nici de o bătălie
pierdută. A fost […] o bătălie întreruptă. E aici şi un mare
avantaj, în această indeterminare. Potenţial vorbind, mişcarea
onirică pare să conţină dezvoltarea ulterioară a literaturii
române, adică şi textualismul şi postmodernismul“. În anii
1990 şi 2000, această pretenţie de a prezenta o. drept
anticipator al evoluţiilor textualiste şi postmoderniste a iritat
pe unii optzecişti, care au refuzat sau omis să-şi recunoască
în onirişti precursorii, fie şi parţiali, iar unii critici au ironizat
tentativa ex-„caidului“ oniric de a afirma retrospectiv
importanţa o. De pildă, Alex. Ştefănescu nota, cu oarecare
maliţie (într-un articol publicat la sfârşitul anului 2003): „Pe
Dumitru Ţepeneag îl preocupă – şi chiar îl obsedează – să
readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar
pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul
de ideolog al onirismului. [...] Revine de nenumărate ori asupra
subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al
onirismului. În plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara
asta. El ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât
suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă
din onirism, numai ca să-l vedem, în sfârşit, mulţumit“.
Criticul opina că o. „prezintă interes pentru istoricii literari,
chiar dacă mişcarea n-a determinat mari schimbări în
literatura română“, afirmaţie a cărei a doua propoziţie e
discutabilă: desigur că scrierile (ex-)oniricilor emigraţi sau
exilaţi (Vintilă Ivănceanu, Virgil Tănase, D. Ţepeneag) au fost
interzise şi au ieşit din circulaţie, însă importanţa activităţii
foştilor membri ai „grupului oniric“ rămaşi în ţară – mari
scriitori: Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Emil
Brumaru – în configurarea peisajului literar românesc al anilor
şaptezeci şi optzeci ai secolului al XX-lea nu mai trebuie
demonstrată. Teoreticienii şi exegeţii – subiectivi, „militanţi“,
implicaţi – ai o. au fost cei doi iniţiatori ai curentului, Dumitru
Ţepeneag, şi Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându-
se exprima timp de circa două decenii asupra chestiunii.
Conţinutul o. e indicat de însăşi denumirea lui, ce trimite la
vis. Însă poetul oniric, precizează Dimov, „nu descrie visul, el
nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului,
creează o opera de artă lucidă“. Visul nu este, pentru corifeii
o., ceva care trebuie memorizat ori transcris, un rezervor de
imagini sau evenimente utilizabile ca atare, ci un „îndreptar
legislativ“ (Dimov). Explicaţii convergente furnizează şi
Ţepeneag: „Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi
timpului infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu
omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură perfect
raţională în modalitatea şi mijloacele ei, chiar dacă îşi alege
drept criteriu un fenomen iraţional. Şi în orice caz literatura
onirică nu e o literatură a delirului, nici a somnului, ci a
deplinei lucidităţi“. Diferenţele specifice faţă de alte formule
literare care au „utilizat“ visul sunt afirmate răspicat: „În
opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat,
sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi
ambiguitatea – dar lucid şi riguros calculată. Ambiţia literaturii
onirice este o dublă negare: o negare structurală şi de metodă
a suprarealismului, şi una formală, de scriitură, dar nu mai
puţin categorică, a fantasticului romantic. Onirismul estetic,
văzut categorial (deci la un mod ideal), se opune liricului
metaforizant, dar şi epicului bazat pe simplă cauzalitate, pe
logica formală, aristotelică“. Textele teoretice şi publicistice
ale lui Dimov şi Ţepeneag abundă în asemenea explicaţii,
declaraţii-program de estetică onirică redactate cu precizie şi,
deopotrivă, cu plasticitate: „Onirismul structural e estetic. El
mizează pe a face şi a construi, acte caracteristice artistului.
Nu are pretenţia vană de a cunoaşte, de a descoperi ce există
deja. Ambiţia sa e să producă un obiect autonom graţie unei
sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în aşa fel
încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea
lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică
pictată, de timp fără încetare convertit în spaţiu“ (Dumitru
Ţepeneag). Oniricii, aşadar, nu descriu visuri reale, nu divulgă
reminiscenţe ale acestora, ci produc visuri. Imaginează situaţii
care se desfăşoară după o logică aparte, stranie, inerentă
funcţionării mecanismelor inconştiente. Identificând acele
mecanisme, oniricii le pun în funcţiune la modul conştient.
Principiul acestei poetici nu e spontaneitatea, ci elaborarea
lucidă, cu recurgere la artificiu. Respingând „dicteul automat“
al suprarealismului literar, oniricii recunosc existenţa unor
similitudini şi afinităţi între demersul lor şi cele ale unor
reprezentanţi ai picturii suprarealiste (respectiv ale unor Dali,
de Chirico, Tanguy, Brauner şi, mai ales, Magritte). Năzuinţa,
recunoscută, a tentativei onirice româneşti din anii şaizeci şi
şaptezeci ai secolului trecut a fost „să-i împace pe Breton şi
Valéry“.
Deşi „tentativa onirică“ a celor reuniţi în grupul care
promova „onirismul estetic“ sau „structural“ a fost o „bătălie
întreruptă“, onirismul, în sens larg, nu a sucombat ca
modalitate viabilă de creaţie. Oniriştii „istorici“ au, în anii
1990 şi 2000, continuatori ― nu epigoni sau imitatori, ci
succesori originali şi legitimi –, cum ar fi Corin Braga şi
Octavian Soviany.

„Creaţia literară onirică, la fel cu cea picturală, nu este

decalcul, filmarea unui vis (ne-am afla atunci în faţa unui
naturalism à rebours ), ci dimpotrivă, investigarea imaginii
reale cu acea forţă reactivă visului, pentru a fi folosită ca
unealtă de investigare până în clipa aşezării potrivit – am
spus – unei legislaţii la cheremul autorului, într-un grup
sintagmatic menit a genera aievea o stare de vis în cititor.“
LEONID DIMOV
REPERE CRITICE: Simion, Scriitori, III, 260-264; Convorbiri.
Eugen Simion-Dumitru Ţepeneag, CC, 1991, 1; Corin Braga,
Halucinaria – resurecţia onirismului, RL, 1992, 6; Gabriel
Dimisianu, Onirismul subversiv, RL, 1992, 10; Corin Braga,
Onirism estetic şi onirism halucinatoriu, RL, 1992, 21;
Dumitru Ţepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei
rătăcite, Iaşi, 1993; Octavian Soviany, Onirici şi optzecişti,
CNT, 1994, 7; Nicolae Oprea, Modelul oniric legislativ, VR,
1994, 2; Dumitru Ţepeneag, Tentativa onirică, după război,
CC, 1996, 4-5; Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul
oniric, Antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997;
Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, Bucureşti, 1997; Ion
Simuţ, Dumitru Ţepeneag şi rebeliunea onirică, F, 1997, 4;
Octavian Soviany, Ţepeneag & Fiii, CU („Cuvântul“), 1997, 7;
Nicolae Bârna, Tânărul Ţepeneag şi „onirismul estetic“ , CC,
1998, 1-4 ; Octavian Soviany, Poetica onirismului, CC, 1998,
1-4; Marian Victor Buciu, Ţepeneag între onirism, textualism,
postmodernism, Craiova, 1998; Nicolae Bârna, Ţepeneag –
Introducere într-o lume de hârtie, Bucureşti, 1998; Dumitru
Ţepeneag, Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, Bucureşti,
2000; Micu, Ist. lit., 616; Marian Victor Buciu, Panorama
literaturii române în secolul XX. I. Poezia, Craiova, 2003, 93-
104; Dumitru Ţepeneag, Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion
Simuţ, Piteşti-Bucureşti, 2003, 99-145; Alex. Ştefănescu,
Zoom critic, RL, 2003, 51-52.
D. Mc., N. Br.