Motto:

"Se poate aprecia calitatea unui om

după cantitatea de singurătate
pe care o poate suporta".
Friedrich Nietzsche

COPILĂRIA LUI NIMENI

CĂTRE CEA MAI APROPIATĂ LUMINĂ
Nimeni.
Aceasta era cea mai mare
frică a copilului plăpând și
sensibil, chinuit de
incomensurabile dureri
reumatice de la mijloc în
jos, mai ales iarna.
Să nu fie un nimeni.
Primul pas al copilăriei lui
Nimeni a fost durerea.
Întâile amintiri pe care le
avea însemnau lacrimi de
durere fizică, încleștare,
confuzie, debusolare,
panică, agonie.

Căldura și Revulsinul comunist îl calmau cumva, îl readuceau în limita suportabilității durerii. Pentru
câteva ore, după care era din nou aruncat in ghimpii tăioși ai suferinței.
Iubirea și grija mamei, a familiei, deși existau, le simțea prea departe, prea îndreptate spre oriunde, dar
nu suficient spre el.
Al doilea pas a fost singurătatea.
Cu familiile prinse în cenușiul și absurdul existenței în dictatură, Nimeni și majoritatea copiilor de
seama lui petrecea de multe ori ore, sferturi sau jumătăți de zi singur, cu cheia de gât.
Vara era ok, până la căderea întunericului ajungea cineva acasă.
Coșmarul îi îngheța însă ființa în nopțile de iarnă când pe apartamentul de la ultimul etaj al blocului
de la marginea orașului, parcă de la marginea universului, frigul și întunericul puneau stăpânire.
Infernul generației lui Nimeni nu a avut nimic de-a face cu pucioasa, smoala încinsă sau cazanele
încălzite ci a fost mai degrabă un pandemoniu în care mai adâncă decât frigul era doar bezna.
Copilul știa ce are de făcut.
Este uimitor și abominabil în același timp cât de repede pot învăța și se pot maturiza micuții puși în
situații extreme. Privind înapoi în timp, nu poți să nu îți pui întrebarea care e cea mai eficientă metodă
de a căli un caracter.
La patru ani știa să aprindă lumânările, în caz că existau, aragazul, lampa pe gaz sau să o pregătească
pe cea a lui Ilici, în cazul fericit în care părinții reușeau să fure niște carbid. Erau însă și seri în care
nimic din toate astea nu exista.
Era apogeul agoniei.
Prin zăngănitul geamurilor al căror chit fusese demult petrificat de ger, crivățul de la est punea
stăpânire parcă până și pe speranțele copiilor.
Singurul lucru pe care Nimeni putea să îl facă, prin care putea suporta teama era să privească la cea
mai apropiată lumină, dincolo de graniță: jumătatea bulgărească a podului de peste Dunăre era
luminată mai ceva decât un pom de Crăciun.
Al treilea pas
a fost cel mai de preț cadou pe care l-a primit în copilărie.
Deși era iarnă, nu era Ajunul și a durat ceva până să îi înțeleagă frumusețea.
Chiar dacă a fost adus de un bătrân bun, blând, cu părul și puțina barbă albă, acesta nu purta mantie
roșie, nu era nici Moș Gerilă și nici Moș Crăciun.
Bunicul lui Nimeni venise să petreacă restul iernii cu el
Și îi adusese cadou o carte de povești.
În acea iarnă minunată, micul ucenic, în brațele maestrului bunic, a învățat să citească și apoi să scrie.
Și după aceasta, a învățat în timp că oricâtă lumină am avea în jurul nostru,
nu poate risipi nimeniul din noi.

La fel, oricât de adânc ar fi întunericul sau de tăios viscolul, cunoașterea e una dintre marile ferestre
către adevăratele lumini care nu pălesc niciodată, care oferă sens existenței noastre: bunătatea, iubirea,
credința, speranța, curajul, compasiunea, empatia.