Se poate afirma ca anul 2002 a devenit referential pentru reconsiderarea critica a autorului Vietii la tara,

prin aparitia studiului incitant, Duiliu Zamfirescu intre natura si idee, al lui Mihai Cimpoi si prin reeditarea
monografiilor revizuite, Viata lui Duiliu Zamfirescu de Al. Sandulescu si Introducere in opera lui Duiliu
Zamfirescu de Ioan Adam, toate publicate la editura Zedax din Focsani. Cum cele doua cercetari
anterioare (a lui Ioan Adam si a lui Al. Sandulescu) au intrat deja in bibliografia critica, fiind lucrari
remarcabile prin acribia documentarii si prin soliditatea interpretarii, voi incerca sa ma opresc doar asupra
unor idei si sugestii fertile, stirnite de noua abordare "wagneriana", a lui Mihai Cimpoi.

Cunoscutul istoric literar Mihai Cimpoi (care a implinit 60 de ani in urma cu o luna si caruia-i uram, de aici,
viata lunga si sporita creativitate) isi propune sa realizeze o alta lectura asupra lui Duiliu Zamfirescu,
vizind dezvaluirea "eului wagnerian" al creatorului, adica sondind abisalitatea interioara a eului scriptural,
scindat dramatic intre pulsiuni si optiuni "contradictorii": "Wagnerizarea sufletului, pe care o cunoaste atit
Macedonski, cit si Duiliu Zamfirescu (in proportii diferite si cu intensitate diferita, fireste), va duce, dupa
cum se stie, la eul multiplu care se transfigureaza si se pluralizeaza prin infatisari eteronimice, precum la
Fernando Pessoa sau prin masti eterogene, ca la Ezra Pound". Evident ca asocierea cu Pessoa si cu
Pound nu se poate sustine cu argumente peremptorii, intrucit poetul portughez ca si cel american apartin
altei sensibilitati receptive decit aceea romantica (si postromantica), scriitorul roman inscriindu-se mai
degraba in sfera estetica/estetizanta a decadentismului "dannunzian" daca tinem cont si de "biografia" sa
italiana. Dl Mihai Cimpoi face subtile speculatii pe marginea "dedublarii fiintei zamfiresciene" ("proiectarea
reala sau individuala/fictionala in plan autorial sau referential este esentialmente o proiectare a eului
propriu"), plusind excesiv in legatura cu "raportul autoreferential" ce s-ar stabili intre cele doua ipostaze
antinomice ("eu"/"tu") la care pare ca se refera Duiliu Zamfirescu in digresiunile psihologizante din
Scrisori catre propriul sau suflet. Cu toata modernitatea conceptiei si a "scriiturii", trebuie sa observam, cu
minimum de luciditate critica, fara sa fortam interpretarea in mod inutil, ca "Duila" (vorba lui Caragiale) nu
este deloc proustian in teoretizarile sale, iar confesiunile "catre propriul suflet" sunt retorice si artificiale, in
consonanta cu "dedublarea" unui suflet romantic lipsit de orice angoasa interioara. Chiar daca e un
"precursor" in atitea privinte, Duiliu Zamfirescu nu ajunge in nici un caz la disocierea intre un "eu
biografic" si altul "scriptural", achizitie mai complexa introdusa in circulatie – dupa cum se cunoaste – de
catre Marcel Proust. In ceea ce priveste formele poetice, desavirsitul artizan neoclasicizant din volumele
Alte orizonturi si Imnuri pagine nu are nimic wagnerian; chiar daca, uneori, se regasesc elanuri personale
demne de atentie, lipseste – din poezia sa – acea energie interioara ce alimenteaza daimonia titanica a
lui Wagner. Poezia lui Duiliu Zamfirescu, muzeala si declamativa, se apropie de elaboratia rece,
academizanta a parnasienilor, atunci cind nu tinde spre poetica simbolista de derivatie neoromantica. In
capitolul "Poetul de tranzitie", Mihai Cimpoi descopera foarte fine asocieri comparatiste intre poetul roman
si Giacomo Leopardi, desi pesimistul de la Recanati, spre deosebire de "pesimistul de la Soleni", se
salveaza de recuzita romantica, tocmai prin intensitatea trairii poetice. Ca epigon al lui Carducci sau al lui
Macedonski, Duiliu Zamfirescu mimeaza actul poetic la modul superior, fiind un precursor al lui Ion Pillat
in cultivarea obsesiei acvatice, dar avansarea poeticitatii nu are in vedere criteriul tematic.
In capitolul "Oglinzile contradictorii ale criticii", Mihai Cimpoi trece in revista evolutia receptarii operei
scriitorului, de la Maiorescu la ultimul exeget important, Ioan Adam. Merita atentie afirmatia lui Camil
Petrescu conform careia Duiliu Zamfirescu e "unul dintre cei patru-cinci prozatori mari pe care i-a avut
literatura romaneasca" si de asemenea observatia lui G. Ibraileanu ca "Sasa Comanesteanu este asa de
fericit creata, incit romanul este Sasa". Sunt exprimate, astfel, parerile a doi mari romancieri care
recunosc ceea ce e de recunoscut; autorul Patului lui Procust ca si autorul Adelei nu puteau sa nu
aprecieze capacitatea extraordinara, aproape "proustiana" a lui Duiliu Zamfirescu de a reconstitui "timpul
pierdut" in Viata la tara si de a da un contur inefabil, de maxima autenticitate personajelor feminine.
Vladimir Streinu va vorbi cu exacta justificare critica de un "aristocratism caricatural", ceea ce este
adevarat daca admitem ca tipologia aristocratica absenteaza, cu rare exceptii, din romanul romanesc.
Duiliu Zamfirescu face parte din familia lui Macedonski si Mateiu Caragiale, dar si din aceea a lui
Odobescu si Calinescu. Ar fi necesar un studiu mai consistent care sa analizeze coordonatele sociologice
si estetice ale filonului aristocratic din literatura noastra.
Daca vom accepta ideea ca atributul "wagnerian" ne conduce si catre o aristocratie a spiritului si – in
general – a artistului rafinat, putem sa conchidem ca integrarea lui Duiliu Zamfirescu in categoria de
creativitate wagneriana nu este deloc exagerata. Chiar daca isi aroga o descendenta nobila atit de ilustra
(indicind o genealogie fictiva pina la imparatii Bizantului), fiul de arendas devenit diplomat de cariera la
Roma (si casatorindu-se cu o nobila romana) a demonstrat ca avea toate insusirile innascute ale unui
nobil veritabil, introducind in proza romaneasca de tranzitie catre modernism acei fermenti necesari care ii
vor da substanta narativa trebuitoare pentru a se replia spre complexitatea solicitata de noile imperative
ale romanului european. Wagnerian sau nu, Duiliu Zamfirescu este figura cea mai importanta a romanului
romanesc antebelic; italian prin alianta, el reuseste sa anticipeze in proza sa viziunea post-crepusculara a
sicilianului Giuseppe Tomaso Di Lampedusa.
Fiind un istoric literar redutabil (de la care se asteapta o istorie literara lipsita de subiectivisme), Mihai
Cimpoi este si un critic extrem de actual, capabil sa descopere oricind noi perspective de lectura.
Recenta sa ipostaza de lectura asupra lui Duiliu Zamfirescu are meritul esential de a resuscita interesul
cititorilor pentru o opera literara ce continua sa ne fascineze si dupa o suta de ani. Angajarea agonala a
colegului basarabean ni-l recomanda ca pe un critic autentic, in permanenta apt sa ramina in competitia
literara reala.