Previziune Economica PDF

Constantin ANGHELACHE
Previziune economică
Note de curs
Editura ARTIFEX
Bucureşti 2015
ISBN 978-606-8716-03-9
Copyright  Editura Artifex, 2015
Autorul poartă întreaga răspundere morală, legală şi materială,

faţă de editură şi terţe persoane, pentru conţinutul lucrării.
EDITURA ARTIFEX
Str. Economu Cezărescu nr. 47
Sector 6
Bucureşti
CUPRINS
Capitolul 1. PREVIZIUNE Şl ORIENTARE,

COMPONENTE ALE MANAGEMENTULUI
ECONOMIC ............................................................................ 7
1.1. Delimitări conceptuale ............................................... 7
1.2. Necesitate şi posibilitate în activitatea previzională... 9
1.3. Management şi previziune........................................ 12
1.4. Piaţă, previziune şi orientare economică .................. 17
1.5. Echilibru şi nonechilibru în previzionarea şi orientarea
economiei ............................................................................ 22
1.6. Previziune şi orientare în condiţiile evoluţiei ciclice a
economiei ............................................................................ 25
1.7. Activitatea previzională şi dezvoltarea durabilă ...... 32
1.8. Previziunea ca ştiinţă ................................................ 34
Capitolul 2. CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI

NECESITATEA CONDUCERII MACROECONOMICE
PREVIZIONALE .................................................................. 36
2.1. Conţinutul conducerii macroeconomice ...................... 36
2.2. Ştiinţa previziunii ......................................................... 38
2.3. Funcţiile conducerii macroeconomice ......................... 39
4 Previziune economică. Note de curs
Capitolul 3. TIPOLOGIA FORMELOR ŞI

INSTRUMENTELOR UTILIZATE ÎN
PREVIZIONAREA MACROECONOMICĂ .................... 42
3.1. Consideraţii teoretice despre prognozare.
Clasificarea prognozelor ..................................................... 42
3.2. Consideraţii privind planificarea şi planul
macroeconomic ................................................................... 46
3.3. Planificarea centralizată şi planificarea orientativă ..... 48
3.4. Fiabilitatea previziunilor macroeconomice .................. 49
Capitolul 4. EVOLUŢIA CICLICĂ A ECONOMIILOR

NAŢIONALE CONTEMPORANE..................................... 51
4.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic ....................... 51
4.2. Tipologia ciclurilor economice .................................... 53
4.3. Consideraţii privind ciclurile economice lungi ............ 54
4.4. Ciclurile majore şi fazele acestora ............................... 54
Capitolul 5. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

ACTIVITĂŢII DE PREVIZIONARE ................................ 57
5.1. Sistemul indicatorilor utilizaţi în activitatea de
previzionare ......................................................................... 57
5.2. Sistemul Conturilor Naţionale ..................................... 61
5.3. Conţinutul şi calculul principalilor indicatori sintetici ai
Sistemului Conturilor Naţionale ......................................... 63
5.4. Utilizarea Sistemului Conturilor Naţionale în activitatea
de previzionare .................................................................... 68
Previziune economică. Note de curs 5
Capitolul 6. METODE ŞI TEHNICI DE ELABORARE

A PREVIZIUNILOR ............................................................ 72
6.1. Cadrul metodologic al previzionării macroeconomice 72
6.2. Fluxul logic al lucrărilor de previzionare
macroeconomică ................................................................. 73
6.3. Clasificarea metodelor şi tehnicilor previzionale......... 75
6.4. Metode fundamentale de previziune ............................ 76
6.5. Metode de previziune pe elemente............................... 77
6.6. Metode structurale de previziune ................................. 83
6.7. Metoda modelării economico-matematice ................... 84
6.7.1. Modele previzionale bazate pe funcţii
de producţie ..................................................................... 85
6.7.2. Modele previzionale de simulare .......................... 87
6.7.3. Metode intuitive .................................................... 89
Capitolul 7. MODELE INTERRAMURI.

BALANŢA LEGĂTURILOR DINTRE RAMURI............ 93
7.1. Conţinutul balanţei legăturilor dintre ramuri .............. 93
7.2. Modelul static al balanţei legăturilor dintre ramuri ..... 98
7.3. Elaborarea modelului balanţei legăturilor
dintre ramuri pentru perioada de previziune ..................... 100
Capitolul 8. PREVIZIONAREA RESURSELOR

UMANE................................................................................ 105
8.1. Raportul populaţie — economie ................................ 105
8.2. Resursele umane în modelele creşterii economice .... 106
8.3. Elaborarea prognozei demografice ............................ 110
8.4. Elaborarea prognozei forţei de muncă ....................... 112
8.5. Elaborarea prognozei productivităţii muncii.............. 119
Capitolul 9. PREVIZIONAREA CREŞTERII

ECONOMICE ..................................................................... 124
9.1. Consideraţii privind teoria creşterii economice ......... 124
9.2. Modelarea creşterii economice .................................. 126
Capitolul 10. PREVIZIONAREA RELAŢIILOR
ECONOMICE EXTERNE ................................................. 129
10.1. Conţinutul activităţii de prognozare a relaţiilor
economice externe............................................................. 129
10.2. Metode şi tehnici de prognozare a relaţiilor
economice externe............................................................. 132
Bibliografie
selectivă………………………………………1327
Capitolul 1
PREVIZIUNE Şl ORIENTARE, COMPONENTE ALE
MANAGEMENTULUI ECONOMIC
1.1. Delimitări conceptuale

În orice întreprindere umană, preocuparea pentru
anticiparea mersului evenimentelor ocupă un loc de
căpătâi. Nimeni nu investeşte un efort de resurse fără să-l
pună în cumpănă cu rezultatele scontate, în raport cu
obiectivele urmărite.
Amploarea şi diversificarea lucrărilor anticipative, ca
şi a terminologiei ce le însoţeşte, s-au dovedit a fi un
rezultat firesc al dezvoltării ştiinţei şi al continuei sale
ramificări. Iar o ştiinţă, în orice domeniu, are, ca funcţie
imanentă, şi pe aceea de a anticipa destinul propriilor
descoperiri şi inovări, ca şi efectele lor asupra condiţiei
umane. Fără această capacitate anticipativă, o
investigare, oricât de sofisticată ar fi ea, nu poate avea
statut de ştiinţă, de sistem de cunoştinţe pus în slujba
progresului societăţii.
În aceste condiţii au proliferat şi termenii
practicaţi în cercetarea şi descifrarea evoluţiilor în viitor
ale diverselor componente ale lumii materiale şi ale vieţii
sociale, prin urmare şi în economie.
Un astfel de termen este predicţia (de la latinescul
„predictio“ şi franţuzescul „prediction”)
Un alt termen este prospectiva (de la franţuzescul
„prospective"). El semnifică un studiu asupra viitorului, pe
baza analizării şi interpretării unor factori ştiinţifici,
tehnici, economici, sociali, naturali, în vederea stabilirii
influenţei acestor factori asupra dezvoltării lumii moderne.
Mai puţin folosit în limba română este termenul de
proferenţă, ceea ce înseamnă a purta înainte, a genera.
Conjectura (de la latinescul „conjuectura" şi

franţuzescul „conjecture") este un termen utilizat în
reprezentarea perspectivei, având semnificaţia unei opinii
bazate pe ipoteze, supoziţii şi prezumţii, rezultând uneori
din aparenţe şi din calcule probabilistice.
Destul de frecvent este utilizat termenul de pronostic,
având şi varianta de pronostic.
O largă răspândire are termenul de prognoză.
Proiecţia (de la latinescul ,,projectio“) este un alt
termen, cu semnificaţii multiple, dintre care unul se referă
la reprezentarea în perspectivă a unei traiectorii
preexistente, în genul fasciculului de lumină şi imagini
oferit de aparatul cinematografic.
Cu timpul, a apărut şi şi-a consolidat poziţia termenul
de previziune (de la franţuzescul „prevision"), care
înseamnă a anticipa apariţia şi evoluţia unor evenimente şi
procese, pe baza datelor cunoscute din trecut şi prezent,
precum şi a studierii legilor obiective în contextul
temporal şi spaţial dat.
În acelaşi timp, termenul de previziune - care se
bucură acum de cea mai largă recunoaştere în domeniul
anticipării - poate fi convertit în limba română în termenul
de prevedere (a vedea cu anticipaţie), dacă privim
lucrurile numai din punct de vedere semantic.
În acelaşi timp, pornind de la faptul că previziunea
este expresia cea mai cuprinzătoare a anticipării, ea poate
fi realizată uneori doar prin metode şi tehnici explorative
(descriptive), de descifrare a viitorului pe baza tendinţelor
conturate, iar alteori prin metode şi tehnici normative
(prescriptive), care cuprind şi o anumită intenţionalitate.
în primul caz se observă evoluţia probabilă, în timp ce în
al doilea caz se direcţionează sensul evenimentelor, pe
baza unor scopuri premeditate, care ajustează tendinţele

constatate, iar ulterior le înlocuieşte cu alte tendinţe
Treptat, activitatea previzională în domeniul
economic (cu impactul respectiv de ordin social şi
ecologic) s-a conturat ca un sistem organic, cuprinzând
elaborarea de diferite categorii de previziuni (studii
prospective, prognoze, strategii şi politici, planuri,
programe şi proiecte), elaborate pe termene diferite şi pe
diversele paliere ale vieţii economice: la nivel
microeconomic, pe zone (unităţi teritorial-administrative
sau alte spaţii), pe sectoare şi domenii, pe ramuri şi
subramuri, la nivel macroeconomic, pe regiuni multistatale
(internaţionale), la nivel mondial.
Cu ajutorul previziunilor de diferite categorii se
explorează tendinţele principale de evoluţie şi implicaţiile
acestora, se orientează şi se canalizează eforturile în
direcţii considerate convenabile, se adoptă reglementări
juridice în vederea restructurării unor sectoare pe baza
obiectivelor urmărite.
1.2. Necesitate şi posibilitate în activitatea

previzională
Activitatea previzională, în accepţia cea mai
cuprinzătoare, a însoţit dintotdeauna iniţiativele şi
acţiunile omului, fiind o expresie a modului firesc de
comportare a acestuia, ca fiinţă raţională. Aşa cum spunea
filosoful francez Auguste Compte (1798-1857),
întemeietorul sociologiei ca disciplină ştiinţifică
autonomă, „a şti înseamnă a prevedea pentru a putea”.
Cu cât activitatea concentrează mai mulţi oameni
şi mai multe mijloace, cu cât se adânceşte diviziunea
muncii şi se înmulţeşte numărul de compartimente şi de
legături dintre ele, cu atât se impune necesitatea unei

structurări şi corelări pe criterii ştiinţifice a activităţii
economice, pe diferite paliere ale acesteia. Totodată,
creşterea continuă a trebuinţelor sociale în condiţiile în
care resursele sunt relativ limitate (iar unele sunt
epuizabile) determină creşterea preocupării pentru viitor,
în vederea stabilirii de opţiuni şi priorităţi, a selecţionării
celor mai bune soluţii de rezolvare a acestor probleme,
adesea contradictorii. În consecinţă, activitatea umană
devine tot mai complexă, trebuind să fie mai bine
concepută, pentru ca ea să se poată desfăşura coerent, la
timpul oportun şi în mod eficient.
Dar aceasta nu se mai poate realiza doar mental sau
prin soluţii improvizate, ci necesită studii şi calcule de
specialitate, din ce în ce mai rafinate, ceea ce determină
creşterea rolului ştiinţei şi al informaticii,
computerizarea pe scară lărgită a muncii în toate
domeniile.
Activitatea previzională devine astfel, tot mai mult,
un produs al gândirii şi al experienţei umane, aflate pe
trepte superioare de evoluţie. În plus, unii specialişti
consideră că în prezent asistăm la o degradare a
„actualului", sub imperiul unui „şoc al viitorului", un şoc
al schimbărilor rapide şi profunde, care trebuie
anticipate, fie şi în liniile sale mari, fundamentale, pentru
a se reduce la minimum pericolele care pândesc societatea
umană. În acelaşi timp, specialiştii apreciază că viitorul
conştientizat este reprezentat prin soluţii multiple; nu
există o singură alternativă, decât în mintea dogmaticilor,
care vor să-şi impună propria soluţie.
Ideea viitorilor multipli este cea care domină
gândirea şi metodologiile previzionale.
Dar activitatea previzională este nu numai necesară,

ci şi posibilă.
Experienţa arată că dezvoltarea generală a societăţii şi
caracterul tot mai complex al acestei evoluţii generează
atât creşterea şi rafinarea activităţii previzionale (şi a
teoriilor care o însoţesc), cât şi îmbogăţirea extrem de
rapidă şi de eficientă a metodologiei şi mijloacelor ce i se
oferă, îndeosebi prin avântul informaticii şi modelării.
Se pot desprinde, astfel, diverşi factori puternici care
concură la afirmarea activităţii previzionale şi la
relativa sa autonomizare, domeniu ştiinţific şi
profesional de sine stătător. Astfel de factori sunt:
a) Ritmul rapid al transformărilor, ilustrat prin:
- populaţia, producţia de bunuri şi servicii, urbanizarea,
produsele noi, numărul publicaţiilor ştiinţifice se
dublează la un interval din ce în ce mai mic;
- durata unei îndeletniciri, care eraîn trecut de câteva
secole (o meserie fiind practicată de mai multe
generaţii succesive), se scurtează drastic, multe
profesiuni învechindu-se în câţiva ani, o parte din
generaţia existentă trebuind să se recalifice, să practice
deci mai multe ocupaţii în decursul vieţii sale active;
- se modifică obiceiurile şi alte condiţii de viaţă ale
membrilor societăţii;
- viteza de creştere a activităţii ştiinţifice şi tehnologice
este tot mai mare comparativ cu dinamica populaţiei.
b) Amplificarea fără precedent a puterii de
transformare a condiţiilor de viaţă, prin utilizarea
energiei nucleare, a computerelor şi sistemelor
informatice etc.
c) Mărirea distanţei dintre trecut şi prezent
concomitent cu scurtarea distanţei dintre prezent
şi viitor: astfel, perioada preindustrială a durat 18

secole, cea industrială - 2 secole, iar era ştiinţifică şi
tehnologică (perioada postindustrială) se desfăşoară
acum, cu rapiditate, în ţările dezvoltate.
d) Amplificarea şi diversificarea activităţilor
economico-sociale se realizează la impact cu
dinamica proceselor tehnologice şi ecologice, pe
plan naţional şi internaţional, influenţându-se reciproc.
e) Afirmarea tot mai activă a componentei
psihosociale, îndeosebi prin raportarea omului la ziua
de mâine, la grija pentru viitor.
Totodată, aşa cum rezultă din experienţa popoarelor,
complexitatea crescândă a problemelor cu care se confruntă
oamenii, precum şi viteza tot mai mare a transformărilor din
viaţa acestora necesită o mai judicioasă distribuire a
competenţelor între organismele de conducere situate pe
diferite trepte organizatorice. Desigur, în căutarea soluţiilor
optime există opţiuni diverse - unele convergente, altele
divergente -, generate de nivelurile de dezvoltare la care se află
ţările în cauză, de interesele factorilor de putere, de impactul pe
care-l au diferite curente de idei, de valorile culturale şi morale
specifice fiecărui popor.
1.3. Management şi previziune

Gândirea asupra conducerii - a managementului, după o
denumire de uz internaţional - a fost generată şi s-a dezvoltat
din necesitatea de a se identifica funcţiile vitale ale activităţii
umane şi de a se formula principii care să servească drept
îndreptar pentru desfăşurarea unei astfel de activităţi în condiţii
cât mai eficiente. Managementul economic acţionează deci
asupra unor mijloace existente în prezent în vederea realizării
unei anumite dinamici economico-sociale în conformitate cu
scopurile de perspectivă. Se disting câteva etape mai

importante ale dezvoltării gândirii despre conducere
(management)1.
În etapa I (1910-1920), s-au conturat principii şi
metode de conducere ştiinţifică, având în centrul atenţiei
studiul sistematic al organizării muncii, astfel încât să ducă la
rezultate maxime cu minimum de efort.
Etapa a II-a (care s-a afirmat îndeosebi între anii 1930-
1940) se caracterizează prin conceperea unor structuri
organizatorice primordiale, cuprinzând diferite forme de decizii
şi supraveghere pe trepte ierarhice.
Etapa a III-a (care a început în jurul anului 1940 şi are
ecouri şi în prezent) a adus pe prim plan concepţia de
conducere prin obiective.
Cea de a IV-a etapă (începută prin anii 1960 şi care
continuă şi în prezent) se caracterizează prin efortul de a
formula o teorie generală, fundamentală, a conducerii, pe baza
sintetizării conceptelor şi metodelor formulate până în prezent
şi a racordării lor la exigenţele tehnico-ştiinţifice actuale.
Procesul managerial (de conducere) este constituit
dintr-un ansamblu de componente, dintre care unele (formând
modulul I) au caracter general şi se prezintă îndeosebi sub
aspect calitativ, iar altele (formând modulul II) au un caracter
sectorial şi se prezintă îndeosebi sub aspect cantitativ.
Modulul I conţine componentele cu caracter general, şi
anume:
a) scopul (obiectivul) fundamental urmărit în etapa
dată, care orientează derularea în perspectivă a
acţiunii umane;
b) resursele ce pot fi alocate şi care reprezintă practic
1
Vezi: H.S. Maynard (editor şef) - Conducerea activităţii economice, voi.
I, Editura tehnică, Bucureşti, 1970, pag. 58-64.
oferta disponibilă;
c) mijloacele prin care căile stabilite se convertesc în
soluţii practice.
Modulul al II-lea este format din componentele cu
caracter sectorial, adică:
a) necesităţile legate de scopul acţiunii viitoare şi care
se constituie, în principal, în cererea solvabilă;
b) sistemul de reglare, care presupune folosirea de
mijloace specifice, în vederea corelării eficiente a
mecanismului economic; ea se realizează:
- în avans, adică înainte de a se începe acţiunea
previzională;
- pe parcursul desfăşurării activităţii, urmărindu-se
eliminarea perturbărilor ce apar şi refacerea
continuă a echilibrelor.
Stabilirea şi, eventual, cuantificarea elementelor
procesului managerial presupun derularea unor etape, într-o
anumită succesiune (Fig. 1.1.).
O importanţă deosebită are delimitarea corectă a
locului previziunii în sistemul funcţiilor managementului.
Aceste funcţii sunt: informarea, previziunea, organizarea,
coordonarea, antrenarea şi controlul.
- Funcţia de informare2 constă în asigurarea
informaţiilor necesare fundamentării deciziei. Numai
prin informarea corectă, suficientă şi oportună (la timp)
este posibilă întemeierea şi desfăşurarea unei conduceri
ştiinţifice în lipsa acesteia, deciziile sunt dominate de
improvizaţie sau chiar de arbitrariu.
2
În unele lucrări de specialitate această funcţie a conducerii nu este
menţionată ca atare, deşi este greu, dacă nu imposibil, să nu se recunoască
rolul crescând al sistemului informaţional în fundamentarea deciziilor,
îndeosebi în etapa pe care o străbatem
Funcţia previzională, adică de anticipare, ocupă un loc

preponderent în procesul de conducere.
Fig. 1.1. Componentele şi etapele procesului managerial (de

conducere)
Având în vedere aceste condiţii, previziunile se situează

pe o paletă largă de posibilităţi, în funcţie de ponderile cu care
acţionează elementele deterministe şi cele aleatoare.
Distingem, de aceea, din acest punct de vedere, mai

multe categorii de previziuni, şi anume:
- previziuni în condiţii de risc, adică fără cunoaşterea
exactă a nivelului rezultatelor, deşi sunt corect
anticipate categoriile de rezultate posibile şi gradul de
risc; în aceste cazuri, decizia se ia, în cazurile simple,
cu riscul minim, iar în cazurile complexe prin
optimizarea raportului dintre risc şi costul măsurilor
antirisc;
- previziuni în condiţii de incertitudine, adică în
condiţiile în care nu pot fi cunoscute nici şansele
rezultatelor şi nici chiar toate rezultatele posibile; în
acest caz, factorii de decizie folosesc informaţii
suplimentare, pentru a se stabili limitele probabilităţii
de apariţie a unui rezultat, prin intervale ale
probabilităţii de realizare a unor rezultate.
- previziuni în condiţii de ambiguitate, adică în
condiţiile în care incertitudinea este generată de lipsa de
informaţii ce ar putea fi relevate sau ar putea face
posibilă realizarea de estimări asupra probabilităţii
desfăşurării procesului economic3.
Prin urmare, funcţia de previziune este pe cât de
complexă, pe atât de importantă în fundamentarea procesului
managerial.
Funcţia de organizare constă în sistematizarea unei
activităţi sau a unui domeniu de activitate spre a se obţine
maximum de randament.
Funcţia de coordonare constă în sincronizarea tuturor
factorilor implicaţi în acţiunea supusă procesului managerial,
3
Recent Developments în Modeling Preferences: Uncertainty, and
Ambiguity, by Colin Camerer and Martin Weber, în Journal of Risk and
Uncertainty", nr. 5/1992
astfel încât fiecare factor să depindă funcţional de ceilalţi, în

conformitate cu scopul urmărit.
Funcţia de antrenare constă în folosirea unui
ansamblu de mijloace (proprii) economice, financiare şi
sociale, prin care se determină sau se potenţează interesul
unităţilor şi al angajaţilor în direcţia realizării obiectivelor
prevăzute.
Funcţia de control constă în evaluarea rezultatelor
obţinute şi compararea lor cu obiectivele şi standardele stabilite
iniţial, adoptându-se măsuri în vederea eliminării perturbărilor
constatate şi înfăptuirii unor eventuale dezvoltări şi
perfecţionări.
1.4. Piaţă, previziune şi orientare economică

Piaţa este un mecanism esenţial al economiei, care
însoţeşte producţia de mărfuri; ea reprezintă totalitatea
operaţiunilor de vânzare-cumpărare, în care se confruntă prin
concurenţă oferta cu cererea, în cadrul unui spaţiu public
special amenajat.
Dar chiar şi în aceste condiţii, „jocul liber“ al forţelor
pieţei nu a existat în formă pură: într-o anumită măsură şi
în anumite forme au funcţionat dintotdeauna anumite
reglementări privind impozite şi taxe vamale diferenţiate,
măsuri preferenţiale sau protecţioniste în comerţul exterior
etc., care ulterior s-au multiplicat şi amplificat.
Pe de altă parte, piaţa este o instituţie a cărei activitate
se îmbină cu activităţile altor instituţii, între care se stabilesc
raporturi de forţă cu caracter dinamic, variabile în timp şi
spaţiu, de natură extraeconomică.
Pe măsura trecerii timpului, a dezvoltării economice, a
amplificării schimburilor interne şi internaţionale, precum şi a
modernizării managementului, piaţa nu mai este reprezentată
doar prin formele primare de manifestare a concurenţei, ci

formează tot mai mult o combinaţie între reţele de schimburi
şi reţele de factori de influenţă şi presiune, care modifică
continuu textura spaţiului economic.
Statul nu poate privi pasiv la prăbuşirea unor ramuri
economice sau a unor bănci importante, care slăbesc poziţia
propriei economii în confruntarea cu cerinţele de viitor şi cu
concurenţa internaţională, mai ales dacă avem în vedere şi
forţele oculte care penetrează în mod nefast procesele
economice şi amplifică grav economia subterană.
Practic, pe piaţa actuală, preţurile nu sunt
determinate exclusiv de cantităţi (de raportul cantitativ dintre
cerere şi ofertă), după cum nici cantităţile nu depind
exclusiv de preţuri, ci intervine o constelaţie de factori actuali
şi interese de perspectivă.
Totodată, pentru ca maximizarea avantajelor economice
ale unităţilor elementare să nu contravină avantajului economic
al ţării, ca entitate naţională, este necesar ca statul să intervină
în mod oportun şi benefic.
Intervenţia statului în economie se manifestă prin
instituirea unui mecanism de reglare, apt să reducă
amplitudinile oscilaţiilor dintre cerere şi ofertă şi să realizeze o
relativă stabilizare a sistemului economic. Mecanismul de
reglare este format din:
- pârghii economico-financiare de orientare şi
influenţare a comportamentului economic (impozite şi
taxe diferenţiate, directe şi indirecte, tarife vamale
preferenţiale sau restrictive, subvenţii pentru susţinerea
agriculturii sau a altor ramuri, a cercetării ştiinţifice şi a
unor investiţii strategice);
- un cadru legislativ adecvat, care să influenţeze în
mod pozitiv satisfacerea intereselor economiei
naţionale şi ale agenţilor economici în legătură cu

promovarea investiţiilor, cu înfiinţarea şi funcţionarea
societăţilor mixte, cu contingentarea unor importuri şi
acordarea de licenţe la export etc.;
- previziuni de diferite categorii, care orientează şi
stimulează activitatea agenţilor economici spre domenii
şi produse care devin atractive şi profitabile pentru
aceştia şi care contribuie la realizarea obiectivelor
interes naţional.
S-a ajuns astfel ca mecanismul de autoreglare prin
piaţă să fie completat printr-un mecanism de reglare, ca
expresie a comportamentului conştient al societăţii.
Caracteristica esenţială a activităţii previzionale în
economia de piaţă - pornind de la experienţa ţărilor dezvoltate
- este aceea că ea constituie un mijloc important de evaluare a
evoluţiei probabile, iar pe această bază se pot concepe diferite
soluţii practice şi orientări, a căror traducere în viaţă urmează
a se realiza de către agenţii economici autonomi, în măsura în
care interesul lor coincide cu preferinţele naţionale anticipate.
În aceste condiţii, statul intervine ca agent al
procesului de reglare a economiei, în consens cu cerinţele de
autoreglare a acesteia prin mecanismul de piaţă.
În linii mari, statul se comportă într-o triplă ipostază:
• ca instituţie legislativă, care elaborează norme de
conduită pentru agenţii economici, favorabile
mecanismului economic naţional;
• ca instituţie executivă, care veghează la
respectarea acestor norme şi care acţionează ca
factor moderator între diferitele forţe ce se
manifestă pe piaţă;
• ca reprezentant al intereselor naţionale în raport cu
alte ţări.
Prin această acţiune a statului se completează

mecanismul pieţei şi, la nevoie, se corectează, în scopul
diminuării ecartului dintre cerere şi ofertă, cu efecte pozitive
asupra întregii dinamici economice.
Modalităţile principale de implicare a statului în
reglarea şi orientarea economiei sunt următoarele:
- furnizarea de servicii colective celorlalţi agenţi
economici, fără a li se solicita contraprestaţii directe şi
imediate;
- organizarea şi manifestarea rolului său de arbitru
general pentru agenţii economici, intervenind, în
limitele legale, la atenuarea stărilor conflictuale dintre
diversele categorii de interese;
- asumarea riscului unor activităţi de garantare sau de
stimulare a unor operaţiuni financiar-bancare, în special
în raporturile cu străinătatea;
- conceperea şi aplicarea unor strategii şi politici
economico-sociale, cu caracter general, regional sau
sectorial.
Obiectivele şi soluţiile principale ale strategiei şi
politicilor economice aplicate de stat (de instituţiile publice)
sunt următoarele:
• mărirea ofertei de mărfuri, prin:
- stimularea producţiei naţionale;
- deblocarea unor rezerve de stat;
- stimularea creşterii importurilor;
• micşorarea ofertei de mărfuri, prin:
- retragerea unor avantaje acordate de stat firmelor;
- constituirea sau mărirea unor rezerve de stat;
• micşorarea cererii de mărfuri, prin:
- reducerea sau eliminarea unor avantaje sociale de care
beneficiază populaţia;
- micşorarea sau desfiinţarea unor subvenţii acordate de

stat;
- creşterea impozitelor şi taxelor;
• creşterea cererii de mărfuri, prin:
- sporirea veniturilor populaţiei;
- creşterea unor cheltuieli publice;
• stimularea folosirii creditelor bancare, prin:
- mărirea capitalului bancar al statului;
- reducerea ratei dobânzii (la nivel real pozitiv);
• menţinerea sub control a procesului inflaţionist,
prin:
- controlarea volumului şi structurii masei monetare
aflate în circulaţie;
- controlarea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
- diminuarea/eliminarea monopolului tehnic sau
economic, prin legi antimonopoliste şi antitrust,
stimulând astfel concurenţa;
• menţinerea sub control a unor preţuri:
- la bunuri de strictă necesitate pentru categoriile largi ale
populaţiei;
- la unele materii prime de bază;
• asanarea şomajului, prin:
- sprijinirea înfiinţării de noi firme capabile să absoarbă o
parte din şomeri;
- deschiderea unor lucrări de investiţii din surse publice;
- susţinerea recalificării unor şomeri, parţial prin resurse
de la bugetul statului.
Formele de realizare a mecanismului de reglare au fost
şi sunt foarte diferite de la o ţară la alta, în conexiune cu
evoluţia structurilor şi opţiunilor din fiecare ţară, cu gradul de
implicare al forţelor politice din această acţiune.
Trebuie avute în vedere, totodată, tendinţele de
concertare, multistatală, care au loc în lume, atât sub forma

unor comunităţi zonale internaţionale, cât şi a unor acţiuni la
scară planetară. Această tendinţă conţine, în mod firesc, şi o
componentă previzională la scară suprastatală, cu acordul
guvernelor respective. Au fost concepute, asemenea, instituţii
şi instrumente de previziune şi coordonare multistatale.
1.5. Echilibru şi nonechilibru în previzionarea şi

orientarea economiei
Echilibrul este starea normală a activităţii economice,
în care părţile aflate în competiţie - cererea şi oferta,
necesităţile şi resursele, veniturile şi cheltuielile, activul şi
pasivul - acţionează cu ponderi egale.
Elementele de bază ale teoriei echilibrului economic
au fost formulate la sfârşitul secolului al XlX-lea de L.
Walras, demonstrate ulterior de K.J. Arrow şi G. Debreu şi
completate apoi de J.M. Keynes, A. Barre, P.A. Samuelson şi
alţii.
Treptat, în jurul teoriei echilibrului economic au început
să apară tot felul de întrebări şi dispute, izvorâte atât din
neînţelegerea unor aspecte metodologice, cât şi din nevoia de a
găsi răspunsuri la probleme importante ale realităţii economice
dar eliminate din raţionamentul de bază.
În acest context, echilibrul abordat în teoriile, analizele
şi previziunile economice constituie numai componenta
esenţială a oricărui proces economic, în jurul căreia gravitează
diverse mişcări contradictorii, inclusiv dezechilibre. Tocmai în
aceste condiţii au loc anumite prefaceri.
Putem desprinde două categorii de nonechilibre mai
importante:
- unele sunt generate de evenimente economice apărute
în urma unor conjuncturi favorabile sau nefavorabile:
prezenţa unui excedent sau deficit în bugetul naţional

sau în bugetele locale, prezenţa unui sold activ sau
pasiv în balanţa comercială sau în balanţa de plăţi
externe ş.a.
- altele sunt provocate de procese extraeconomice:
accidente naturale (pozitive sau negative); stări psihice,
de comportament mobil, al unor colectivităţi umane,
diferenţiate în timp şi spaţiu, sub presiunea unor
mentalităţi în schimbare sau a unor zvonuri, eventual
dirijate din umbră, evenimente politice interne şi/sau
externe; evenimente ştiinţifice-tehnice şi culturale cu
rol de străpungeri inovatoare.
Se impun câteva exemple de non-echilibre, dintre care
unele benefice:
- excedentul bugetar (veniturile depăşesc cheltuielile)
constituie o sursă de sporire a lichidităţilor în moneda
naţională (a rezervelor financiare ce pot fi utilizate
ulterior pentru susţinerea unor acţiuni de interes
naţional sau regional: de exemplu, extinderea duratei
învăţământului general obligatoriu, îmbunătăţirea
înzestrării armatei, realizarea unor investiţii publice
majore ş.a.
- deficitul bugetar (cheltuielile depăşesc veniturile)
reprezintă, în anumite limite normale (de regulă, în jur
de 3% din PIB), o cale de înfăptuire mai rapidă a unor
obiective de interes naţional sau regional, precum şi
pentru întreţinerea unor sectoare publice la un nivel
rezonabil de cheltuieli, chiar dacă pentru aceasta se
apelează la credite interne sau externe; renunţarea la
acest deficit ar duce fie la amânarea realizării unor
obiective, fie la menţinerea unor sectoare publice
(învăţământ, sănătate, cultură) la niveluri de cheltuieli
prea scăzute, generatoare de defecţiuni social-econo-

mice importante, mai ales pe termen lung;
- soldul activ al balanţei comerciale ilustrează o situaţie
favorabilă în comerţul exterior, prin faptul că valoarea
exportului depăşeşte valoarea importului;
- soldul pasiv al balanţei comerciale reflectă
incapacitatea temporară a economiei naţionale de a-şi
acoperi importurile cu resurse valutare provenind din
exporturi, soldul respectiv fiind acoperit prin credite;
această situaţie poate fi benefică pentru economie, între
anumite limite şi pe perioade scurte, surplusul de
importuri dincolo de valoarea exportului constituind o
cale de acoperire a unor deficite de mărfuri pentru
producţie şi piaţa internă, chiar dacă aceasta presupune
plata unor dobânzi (este o problemă de oportunitate);
- un accident natural pozitiv induce un reviriment în
economie, cu atât mai mare cu cât aceste noi resurse
sunt puse în valoare mai rapid;
- un accident natural negativ poate provoca
dezechilibre în anumite domenii ale economiei, ale
căror efecte pot fi însă atenuate sau lichidate dacă s-au
luat din timp măsuri anti-risc corespunzătoare; chiar
dacă aceste dezechilibre nu sunt prin ele însele
benefice, economia are capacitatea de a le preîntâmpina
şi soluţiona cu succes dacă este pregătită în acest sens;
- reacţia negativă a cumpărătorilor dincolo de tendinţa
cunoscută de reducere a propriilor resurse de plată duce
la încetinirea cererii şi a consumului final, iar pe cale de
consecinţă la încetinirea creşterii producţiei, chiar dacă
resursele economisite pot lua, fie şi parţial, calea unor
investiţii în bunuri de capital fix; se poate observa că şi
acest nonechilibru, la prima impresie negativ, poate
avea, în ultimă instanţă, şi efecte pozitive prin politica

investiţională;
- evenimente politice pot avea şi ele efect pozitive sau
negative asupra echilibrelor economice;
- evenimente ştiinţifice-tehnice şi culturale, cu rol de
străpungeri novatoare pot accelera evoluţia cantitativă
şi calitativă a producţiei, comerţului şi turismului, ca şi
a vieţii social-culturale.
1.6. Previziune şi orientare în condiţiile evoluţiei

ciclice a economiei
Orice activitate previzională privind economia se
bazează în mare măsură pe înţelegerea mecanismelor de
formare şi mişcare a proceselor economice, în conformitate cu
legităţi obiective şi cu interferenţe de ordin subiectiv.
În acest context se înscrie efortul de descifrare atât a
evoluţiilor tendenţiale, cât şi a fluctuaţiilor ce se manifestă în
raport cu aceste tendinţe, într-o perioadă dată. Şi aceasta pentru
bunul motiv că economia de piaţă (practic, economia reală,
autentică) se caracterizează printr-o dinamică de tip oscilant,
cu caracter ciclic, cuprinzând evoluţii ascendente şi
descendente, chiar dacă linia principală de evoluţie, în
perspectivă istorică, este una crescătoare, de progres.
Un ciclu economic (al afacerilor) este compus din
următoarele faze: de prosperitate, de recesiune, de depresiune,
de înviorare şi ascensiune (v. Fig.1.2.).
• Faza de prosperitate reprezintă starea economiei
în care toate activităţile operează la nivelul cel mai
înalt înregistrat în perioada dată.
• Faza de recesiune se caracterizează prin declinul
activităţilor economice, care antrenează efecte
negative şi pe plan social, ajungându-se adesea la
crize economico-sociale importante (falimente,

sporirea şomajului, creşterea îndatorării, reducerea
nivelului de trai ş.a.).
Fig. 1.2. Fazele ciclului economic
• Faza de depresiune este starea în care toate

activităţile economice au ajuns la cel mai scăzut
nivel din perioada dată, manifestările negative
atingând un grad de saturaţie, dincolo de care
activităţile nu se mai pot replia, ci doar revigora.
• Faza de înviorare şi ascensiune constă în reluarea
treptată a creşterii diverselor activităţi economice,
printr-un ansamblu de intercondiţionări, intrând
astfel într-un proces de expansiune, de avânt.
Durata diferitelor faze şi deci a ciclurilor economice nu
este riguros delimitată, după cum este greu de făcut o
demarcaţie precisă, în timp, între recesiune şi
depresiune sau între ascensiune şi prosperitate.
Teoretic, se pot alege (Fig. 1.3.) puncte de maxim (Peak) şi
de mini (Trough) între care au loc expansiuni (urcări) şi
contracţii (coborâri).
Fig. 1.3. Limitele şi sensul mişcării activităţii economice
În practică însă fenomenele sunt mult mai complexe: nu

se operează cu evoluţii liniare drepte (urcătoare şi
descrescătoare), ci prin curbe mai puţin abrupte, având ele
însele semnificaţia de sinteze ale unor oscilaţi mai mici,
secvenţiale (v. Fig. 1.4. şi 1.5.).
Fig. 1.4. Curba evoluţiei ciclice

Fig. 1.4. Curba evoluţiei ciclice însoţită de oscilaţii secvenţiale
În aceste condiţii, caracterizarea fiecărei faze, ca şi a

ciclului în întregul său, se poate face numai luând în
considerare un număr important de factori intercondiţionaţi, cu
ajutorul unor indicatori, denumiţi „Indicatori ai fluctuaţiilor
ciclice”.
Dinamica fiecăruia dintre aceşti indicatori este
caracterizată cu ajutorul unor serii cronologice şi prelucrări
statistice, care reflectă atât factorii esenţiali, care provoacă
trendul (tendinţa), cât şi factorii secundari, generaţi de variaţia
sezonieră şi de cea întâmplătoare.
Trendul reprezintă esenţa dinamicii, linia principală de
evoluţie, caracterizată printr-o schimbare medie
(creştere/descreştere) într-o perioadă de timp. El reprezintă deci
expresia concentrată, esenţializată a evoluţiei.
Variaţia sezonieră este o fluctuaţie provocată de cauze
naturale (de exemplu, cererea specifică sezonului sau oferta
specifică anotimpului), precum şi de cauze artificiale
(speculaţii la burse).
Variaţia întâmplătoare este o fluctuaţie (schimbare)
provocată de cauze accidentale, aleatoare, care se estimează
probabilistic, pe baza experienţei acumulate.
Prin prelucrări statistice se determină fluctuaţia ciclică,

expresie agregată a trendului, a variaţiei sezoniere şi a variaţiei
întâmplătoare.
O analiză pe termen lung conduce la constatarea că,
după intensitatea şi durata lor, ciclurile economice pot fi de
trei feluri: minore, majore şi istorice.
- Ciclurile minore sunt fluctuaţii de intensitate
moderată, în care oscilaţiile apar la intervale relativ
mici, de 3-4 ani, fiind provocate de factori
conjuncturali.
- Ciclurile majore sunt oscilaţii ample, de intensitate
puternică şi cu o periodicitate de circa 10 ani, fiind
generate, în esenţă, de durata medie a unei generaţii de
echipamente tehnologice.
- Ciclurile istorice sunt fluctuaţii ce au loc la intervale
de 50-60 de ani, reflectând trecerea economiei de la o
etapă istorică la alta.
Studierea condiţiilor în care se desfăşoară evoluţia
ciclică a econom şi observarea lor sistematică permite
evaluarea previzională a dinamicii acesteia şi orientarea
activităţii în direcţia valorificării la maximum posibil a
diverselor oportunităţi şi a adoptării din timp a măsurilor
antirisc.
Rezultă deci că studierea ciclului economic, cu ajutorul
observaţiilor şi analizelor statistice, poate oferi elemente de
referinţă pentru previzionarea dinamicii ulterioare, atât în ceea
ce priveşte caracterul ascendent, descendent sau staţionar al
fazei, cât şi în privinţa duratei aproximative a acesteia,
prefigurând momentul (perioada) în care se aşteaptă o
inflexiune majoră în curba de evoluţie. Totodată, se pot
desprinde concluzii importante cu privire la spirala evoluţiei
pe termen lung (reluarea unei faze pe o treaptă superioară).
Fig. 1.6. ne oferă reprezentare schematică a acestor posibilităţi.
Fig. 1.6. Evoluţia ciclică în condiţiile trendului istoric

Din multitudinea elementelor care intervin în evoluţia
economiei, 17 au o importanţă deosebită, care reacţionează în
mod diferit în cele patru faze ale ciclului economic.
Dinamica preţului şi costului, de-a lungul ciclului
economic, generează o relaţie specifică între ele, şi anume
preţul reacţionează mai înainte şi mai repede decât costul la
schimbările din economie (Fig. 1.7.).
Fig. 1.7. Evoluţia preţului şi costului în diferitele faze ale

ciclului economic
Astfel, în perioada de prosperitate, preţul şi costul se

stabilizează la niveluri maxime convenabile (aducătoare de
profit). în faza de recesiune, preţul începe să scadă, urmat fiind
de cost dar într-un ritm mai lent, ceea ce face ca profitul să fie
tot mai mic şi să se ajungă la pierderi, care ating maximul în
faza de depresiune. Unele firme dau faliment, iar altele intră în
alertă şi îşi iau măsuri de revigorare. Costul continuă însă să
scadă după stabilizarea preţului la un nivel minim, creându-se
astfel premisele micşorării treptate a pierderilor şi obţinerii de
profituri în creştere. Costul scade datorită abundenţei resurselor
ce nu se pot vinde, precum şi ca urmare a măsurilor tehnico-
organizatorice luate pentru micşorarea consumurilor specifice
şi a cheltuielilor comune de administraţie.
Modificarea patrimoniului (a inventarului de bunuri)
reacţionează în felul următor: volumul său ajunge la un nivel
minim în faza de depresiune deoarece atunci cererea se
satisface în tot mai mare măsură din stocuri existente; când
patrimoniul ajunge la nivelul minim, cererile încep să fie
satisfăcute tot mai mult prin producţie, care se revigorează, iar
patrimoniul se reface şi se menţine la un nivel rezonabil.
Rata dobânzii este, de asemenea, un indicator sensibil
la modificări din economie. Astfel, când sunt dificultăţi în
economie, are loc diminuarea cererii de împrumuturi
comerciale, ceea ce provoacă sporirea ofertei rezervelor
bancare paralel cu scăderea ratei dobânzii. Ulterior, scăderea
ratei dobânzii stimulează cererea de împrumuturi, inclusiv
pentru investiţii ceea ce duce la revigorarea economiei; iar dacă
economia este în expansiune creşte şi mai mult cererea de
împrumuturi, ceea ce antrenează creşterea ratei dobânzii în
folosul băncilor. Rezultă deci că rata dobânzii este nu numai o
rezultantă, ci şi o pârghie ce poate fi utilizată pentru
impulsionarea dezvoltării economiei.
Cererea de înlocuire a echipamentelor constituie un

semnal şi un stimulent important al revigorării şi dinamizării
producţiei îndeosebi în ramurile care se bazează pe tehnologie
avansată, având însă efecte benefice asupra întregii activităţi
economice: stimulează activitatea de investiţii, stimulează
ridicarea nivelului tehnic al produselor şi competitivităţii
mărfurilor în comerţul exterior, contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă.
Comportamentul agenţilor economici influenţează
dinamica economică în mod pozitiv sau negativ. Astfel,
variaţiile ciclice sunt influenţate de comportamentul favorabil
sau reţinut al cumpărătorilor, ceea ce stimulează sau frânează
creşterea producţiei şi, în genere, a afacerilor. Acest
comportament este condiţionat de starea psihică dominantă în
masa de cumpărători, provocată, la rândul său, de: modificări
în statutul social (restructurarea populaţiei pe trepte de venituri
şi de ocupaţii); conjuncturi interne şi/sau internaţionale
(economice şi politice) favorabile sau nefavorabile; zvonuri şi
speculaţii bursiere etc. Toate acestea pot induce variaţii
aleatoare în dinamica economiei cu o implicaţie adesea mai
mare decât a tuturor celorlalte variaţii.
1.7. Activitatea previzională şi dezvoltarea

durabilă
Dezvoltarea durabilă este un concept apărut în

ultimele decenii, constituind un răspuns posibil şi tot mai larg
acceptat la numeroasele sfidări provocate de gravele
dezechilibre din viaţa economico-socială şi din mediul natural,
ceea ce a generat cunoscutele dezbateri cu privire la problemele
globale ale omenirii.
Dezvoltarea durabilă semnifică o sinteză între creşterea
economică, protecţia socială şi protecţia mediului, urmărind

menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor
într-un mediu natural prielnic.
Previziunile pot ajuta ţările să-şi rezolve problemele

interdependente de ordin economic, social şi ecologic prin
dezvoltarea capacităţii lor de a trata aceste probleme într-un
mod integrat şi pe cât posibil într-o perspectivă globală, la
nivel mondial.
Previziunile integrate (îndeosebi strategiile) pot fi
elaborate la nivel internaţional, la nivel naţional, zonal şi
sectorial, dar şi la nivel intersectorial sau interzonal.
Condiţiile necesare pentru elaborarea de previziuni
integrate (economie-social-ecologie) sunt:
- definirea clară a scopului şi necesităţilor;
- constituirea unui colectiv de coordonare competent;
- un înalt nivel de susţinere politică şi financiară;
- angajamentul principalilor factori;
- un climat politic şi social favorabil;
- comunicaţii eficiente;
- o monitorizare corectă a activităţii.
Fezabilitatea şi amploarea unor astfel de previziuni
depind de:
- măsura în care s-au îndeplinit condiţiile necesare;
- stabilirea ordinii de prioritate în privinţa aplicării
măsurilor necesare de îmbunătăţire, care să nu mai comporte
contradicţii şi reticenţe ulterioare;
- stabilirea modului în care pot fi corectate pe parcurs
unele măsuri prevăzute;
- asigurarea resurselor necesare pe întregul parcurs al
aplicării previziunii respective;
- participarea activă şi corelată a diferitelor grupuri de
interese;
- perfecţionarea continuă a metodologiei de elaborare
a strategiilor integrate;
- axarea tuturor eforturilor din acest domeniu asupra
nevoilor oamenilor (aşa-numita abordare „people-centred"),
astfel încât îmbunătăţirile să se resimtă imediat şi constant, să
nu rămână doar o promisiune;
- implicarea substanţială a guvernului şi a
administraţiei locale, colaborarea acestora cu organizaţiile
internaţionale de profil şi atragerea organizaţiilor
neguvernamentale la sprijinirea acestor eforturi.
1.8. Previziunea ca ştiinţă

Previziunea - în diversele sale tipuri şi modalităţi de
realizare - este un produs al gândirii şi experienţei umane. Ea
reprezintă o expresie a raţionalităţii, o formă de manifestare a
capacităţii omului şi societăţii de a întâmpina cu metode
ştiinţifice problemele economico-sociale cu care se confruntă.
Ştiinţa previziunii a luat naştere şi se dezvoltă, pe de o
parte, sub imboldul cerinţelor practicii sociale, fiind o
reflectare a acesteia în plan teoretic, un act de cunoaştere a
realităţii economice şi de orientare a acesteia în sensul dorit. Pe
de altă parte, ea s-a născut (şi mai ales se dezvoltă) din
mişcarea interioară, proprie, a ştiinţei, care împinge gândirea şi
cunoaşterea umană spre noi arii de investigare, acumulându-se
treptat o serie de observaţii şi concluzii pertinente, care se
legitimează ca autonome, constituindu-se ca un sistem de
cunoştinţe cu obiect de cercetare de sine stătător.
Poate fi ştiinţă numai acel ansamblu de cunoştinţe care
s-a constituit pe baza observării şi interpretării fenomenelor,
proceselor şi tendinţelor pe termen lung şi cu caracter
universal. Nu poate constitui ştiinţă acea sumă de cunoştinţe

care se referă doar la un spaţiu limitat şi la procese şi fenomene
privite pe o durată scurtă. Aplicarea în practică a ştiinţei trebuie
să ţină seama însă de condiţiile particulare din fiecare ţară şi
fiecare etapă.
Ştiinţa previziunii s-a constituit treptat ca un sistem
teoretic închege în care se disting următoarele componente:
- cunoştinţe asupra materialului faptic supus
observaţiilor (adică informaţiile semnificative asupra dinamicii
fenomenelor şi proceselor economico-sociale) şi rezultatele
obţinute în urma studierii lor;
- ipoteze formulate cu privire la evoluţia în viitor a
vieţii economico-sociale, precum şi gradul de probabilitate
scontat, luându-se în considerare condiţiile obiective şi funcţia
(funcţiile) - scop;
- concluziile desprinse din generalizarea analizelor
retrospective şi prospective întreprinse, exprimate prin noţiuni,
legităţi şi teorii, confirmate de practică;
- metodele folosite.
Previziunea ştiinţifică trebuie să îndeplinească, cel
puţin, următoarele cerinţe:
- să rezulte din ipoteze plauzibile;
- prevederile să fie totdeauna rezultatul unor testări
(simulări), pe cât posibil repetate;
- fenomenele şi procesele la care se referă să fie
repetabile, adică să nu aibă caracter de unicat;
- să pună în relaţie trecutul, prezentul şi viitorul (nu
proiectarea unui viitor fără nici o bază în realităţile şi
experienţele trecute şi actuale);
- prevederile nu pot fi niciodată complet
necondiţionate, ceea ce implică risc şi incertitudine;
- să se întemeieze pe informaţii corecte şi relevante.
Capitolul 2
CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI NECESITATEA
CONDUCERII MACROECONOMICE
PREVIZIONALE
2.1. Conţinutul conducerii macroeconomice
• Sub aspect teoretic, conducerea înseamnă elaborarea

unor principii, a unor metode şi tehnici de lucru cu
caracter general care, transpuse în practică, să
asigure folosirea optimă a potenţialului productiv.
• Sub aspectul acţiunii practice, conducerea înseamnă
aplicarea acestora la condiţiile concrete în care
funcţionează organismul economic şi îmbunătăţirea
lor în raport cu cerinţele realităţii în continuă
dezvoltare şi perfecţionare.
Conducerea la nivel macro-social, în mod deosebit
conducerea macroeconomică, se exercită asupra unor probleme
majore care privesc întreaga societate, întreaga naţiune, ca de
exemplu:
• fundamentarea ritmurilor de creştere pentru indicatorii
sintetici, pentru mărimile economice agregate: produs
global brut, produs intern brut, produs intern net,
produs naţional brut, produs naţional net, pe total
economie şi pe locuitor;
• modernizarea structurilor economico-sociale şi
proiectarea traiectoriei de creştere economică;
• fundamentarea şi reglarea raţională a proporţiilor
economice sintetice, prin evaluarea şi ierarhizarea
corectă a nevoii sociale, în corelaţie strânsă cu
potenţialul economico-social şi fixarea ordinii de

prioritate în alocarea acestuia;
• definirea strategiilor pentru desfăşurarea unor procese
cu orizont de timp îndelungat, ca de exemplu, în
domeniul dezvoltării şi aplicării ştiinţei şi tehnologiilor,
al formării şi perfecţionării forţei de muncă;
• participarea eficientă la circuitul economic mondial şi
combinarea optimă a factorilor interni şi externi în
procesul creşterii economice.
În lumea contemporană, conducerea macroeconomică a
devenit o necesitate obiectivă, datorită următoarelor
împrejurări:
• în primul rând, este vorba de condiţiile materiale ale
producţiei moderne
• în al doilea rând, economiile contemporane sunt
mecanisme vaste şi complexe
• în al treilea rând, revoluţia tehnico-ştiinţifică mondială
exercită o influenţă puternică nu numai asupra forţelor
de producţie ci şi asupra organizării şi conducerii
activităţilor economice.
Componentele principale ale sistemului conducerii
macroeconomice sunt următoarele:
• sistemul principiilor fundamentale de conducere;
• sistemul de organizare;
• mecanismele de studiere a trebuinţelor sociale, de
determinare, atragere şi alocare a resurselor, de
producere, repartizare şi utilizare finală a produsului
naţional, de echilibrare a balanţei de plăţi externe;
• sistemul criteriilor de eficienţă în diferite sfere şi la
diferite niveluri organizatorice;
• sistemul pârghiilor şi stimulentelor economice specifice
conducerii;
• sistemul mecanismelor speciale pentru accelerarea sau

frînarea desfaşurării unor procese;
• sistemul informaţional;
• sistemele de adoptare a deciziilor, de control, analiză şi
evaluare a rezultatelor, de corectare a deciziilor potrivit
noilor condiţii;modalitaţile de adaptare a mecanismelor
economice la condiţiile noi apărute pe plan intern şi
extern.
2.2. Ştiinţa previziunii
Unul din atributele conducerii în condiţiile revoluţiei

tehnico-ştiiţifice este de a coordona activitatea de cercetare
tehnico-ştiinţifică şi de a promova în practica social-economică
cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne.
• În sens general, previziunea înseamnă a anticipa
apariţia şi evoluţia unor evenimente şi procese pe
baza datelor din trecut şi prezent, precum şi a
studierii legilor obiective într-un context temporal şi
spaţial dat.
• Previziunea este un ansamblu sistematic de
cunoştinţe şi noţiuni, care are ca obiect de studiu
legităţile ce determină necesitatea lucrărilor
previzionale, principiile de realizare a acestora
potrivit condiţiilor generale şi particulare în care se
înfăptuiesc, metodele de previziune care pot fi
folosite.
Componentele sistemului teoretic al ştiinţei
previziunii sunt următoarele:
• materialul faptic supus observaţiilor, adică informaţiile
semnificative asupra dinamicii fenomenelor şi
proceselor economico-sociale şi rezultatele obţinute în

urma studierii lor;
• ipotezele formulate cu privire la evoluţia în viitor a
vieţii economico-sociale, precum şi gradul de
probabilitate scontat, luându-se în consideraţie
obiective şi funcţia-scop;
• concluziile desprinse în urma analizelor retrospective şi
prospective, exprimate prin noţiuni, legităţi şi teorii,
confirmate de practică;
• metodele folosite.
Stiinţa previziunii are o finalitate teoretico-practică, iar
pentru atingerea acestei finalităţi previziunea ca ştiinţă trebuie
să asigure: investigarea temeinică nu numai a fenomenelor şi
proceselor economice, ci şi a celor ştiinţifice, tehnice, sociale,
ecologice etc. în sfera cărora urmează a se efectua
previzionarea. Au crescut preocupările pentru elaborarea
lucrărilor sau studiilor previzionale datorită următorilor factori:
• creşterea importanţei deciziilor economice;
• evoluţia tot mai rapidă a ştiinţei şi tehnicii;
• amplificarea şi diversificarea schimburilor
internaţionale şi necesitatea de a folosi eficient
posibilităţile de colaborare cu parteneri externi;
• importanţa care se acordă creşterii economice şi
atingerii la termene scurte a unor niveluri înalte de
civilizaţie.
2.3. Funcţiile conducerii macroeconomice
Principalele funcţii ale conducerii macroeconomice

sunt:
• funcţia de previziune;
• funcţia de organizare;
• funcţia de coordonare;
• funcţia de antrenare;
• funcţia de evaluare.
Funcţia de previziune se realizează sub trei forme
principale, şi anume:
• Planificarea;
• Prognozarea:
• Programarea.
Funcţia de organizare înseamnă delimitarea

principalelor activităţi - cercetare, dezvoltare tehnologică,
producţie, desfacere, personal, finanţe, contabilitate etc. - şi
structurarea lor într-un sistem organizatoric favorabil realizării
obiectivelor propuse, respectiv obţinerii unui randament
maxim.
Funcţia de coordonare înseamnă armonizarea
activităţii elementelor structurale ale sistemului economic
pentru înfăptuirea obiectivelor propuse în cadrul organizatoric
stabilit.
Funcţia de antrenare asigură participarea agenţilor
economico-sociali la realizarea obiectivelor prestabilite, prin
folosirea unui ansamblu de pârghii economico-financiare şi
sociale, de stimulente materiale şi morale şi prin întărirea
responsabilităţii.
Funcţia de evaluare înseamnă măsurarea gradului de
îndeplinire a obiectivelor propuse, evidenţiere abaterilor şi
adoptarea măsurilor necesare pentru înscrierea activităţilor în
parametrii prestabiliţi.
Fig. 2.1. Reprezentarea interconexiunilor între funcţiile

previziunii macroeconomice
Capitolul 3.
TIPOLOGIA FORMELOR ŞI INSTRUMENTELOR
UTILIZATE ÎN PREVIZIONAREA
MACROECONOMICĂ
3.1. Consideraţii teoretice despre prognozare.

Clasificarea prognozelor
• Prognozarea presupune anticiparea şi evaluarea

probabilistică a desfăşurării în viitor a unor fenomene şi
procese din domeniile economic, tehnico-ştiinţific,
tehnologic, social, ecologic etc., pornind de la evoluţia
anterioară a acestora şi folosind un ansamblu de metode
şi tehnici pentru obţinerea unor informaţii privind
tendinţele lor de perspectivă. Prognozarea este o
evaluare determinată în mod ştiiţific, cu grad ridicat de
probabilitate, a evoluţiei posibile, cantitative şi
calitative, într-un anumit domeniu şi pe un interval de
timp bine determinat, numit orizont al prognozei.
• Prognozele dezvoltării economico-sociale se clasifică
după diverse criterii, dintre care cele mai cunoscute
sunt următoarele: specificul fenomenelor investigate
sau domeniul prognozat; sfera de cuprindere; metodele
folosite în elaborarea lor şi orizontul de timp pentru
care se elaborează.
• După specificul fenomenelor investigate sau după
domeniul prognozat, distingem:
o prognoze ale dezvoltării ştiinţei

o prognoze tehnologice
o prognoze economice
o prognoze sociale
o prognoze ecologice.
Prognozele dezvoltării ştiinţei şi prognozele
tehnologice abordează probleme prioritare ale
cercetării ştiiţifice, evoluţia tehnicilor şi
tehnologiilor de producţie, efectele aplicării şi
generalizării invenţiilor şi inovaţiilor.
Prognozele economice studiază dezvoltarea
forţelor de producţie, adâncirea diviziunii sociale a
muncii, apariţia unor noi ramuri şi subramuri de
producţie, evoluţia resurselor de forţă de muncă şi
utilizarea acestora, fenomenele financiare şi
valutare.
Prognozele sociale studiază evoluţia în perspectivă
a consecinţelor dezvoltării economice şi tehnico-
ştiiţifice asupra societăţii şi asupra membrilor săi,
concomitent cu urmărirea relaţiei inverse — a
efectelor dezvoltării sociale asupra economiei,
ştiiţei şi tehnologiei.
Prognozele ecologice abordează raporturile dintre
om, societate şi natură, având în vedere conexiunile
şi interdependenţele dintre aceste trei elemente.
• După sfera de cuprindere deosebim:
o prognoză macroeconomică
o prognoze pe probleme de sinteză, cu
caracter complex
o prognoze pe ramuri şi subramuri economice
o prognoze în profil teritorial sau regional
o prognoze pe unităţi economico-sociale de

bază
o prognoze pe produse şi pe grupe de
produse.
Prognoza macroeconomică tratează probleme de
ansamblu ale dezvoltării economico-sociale. În
cadrul său se studiază evoluţia probabilă, în mai
multe variante, a indicatorilor principali ai
dezvoltării, referitori la: populaţie şi structura
ocupării forţei de muncă; produsul intern şi naţional
brut şi net şi utilizarea acestora pentru acumulare şi
consum; producţia industrială şi agricolă şi structura
pe subramuri; eficienţa economică; volumul şi
structura importurilor şi exporturilor; domeniile
prioritare ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice; veniturile populaţiei etc.
Prognozele pe ramuri şi subramuri se elaborează
în număr mai mare sau mai mic, în funcţie de
cerinţe.
Prognozele pe probleme complexe de sinteză, se
elaborează pentru probleme prioritare, care prezintă
interes pentru toate ramurile şi domeniile de
activitate.
Prognozele teritoriale conturează variante ale
dezvoltării diferitelor zone, adică abordează
probleme ale evoluţiei regionale.
• După metodele folosite la elaborarea lor sunt:
o prognoze explorative
o prognoze normative
o prognoze raţionale sau teoretice
o prognoze intuitive sau empirice
o prognoze sintetice
o prognoze analitice
• Clasificarea după acest criteriu este precedată de
opţiunea pentru un gen sau altul de metode. Acestea se
grupeaza astfel:
• după atitudinea faţă de viitor, sunt metode
explorative şi metode normative;
• după modul de cunoaştere, sunt metode teoretice
sau raţionale şi metode empirice sau intuitive;
• după căile de cercetare, deosebim abordarea
sintetică şi abordarea analitică sau morfologică.
Prognozele explorative prefigurează evoluţia
fenomenelor şi proceselor pornind de la evoluţia
trecută a acestora, fără a impune nici o restricţie
asupra valorilor ce urmează a fi luate în viitor.
Prognozele raţionale sau teoretice se elaborează
cu ajutorul unor metode bazate pe abstractizare şi pe
sistemul de prelucrare automată a datelor.
Prognozele intuitive folosesc aprecierile empirice
ale specialiştilor, reflecţiunile acestora.
Abordarea sintetică a viitorului are în vedere
tratarea globală a fenomenelor investigate, în care
părţile componente sunt deduse.
Abordarea analitică sau morfologică are în
vedere tratarea fenomenului pornind de la părţile
sale componente, de la subsisteme, iar întregul este
considerat ca o rezultantă.
Prognozele analitice surprind, pe lângă aspectele
esenţiale, şi aspectele secundare ale evoluţiei.
• După orizontul de timp pentru care se elaborează
deosebim:
o prognoze pe termen scurt
o prognoze pe termen mediu
o prognoze pe termen lung

o prognoze pe termen foarte lung.
3.2. Consideraţii privind planificarea şi planul

macroeconomic
• Planificarea constă într-un sistem de activităţi

îndreptate spre elaborarea planului, adaptarea acestuia
la condiţiile noi apărute în economie şi urmărirea
îndeplinirii sale la parametrii stabiliţi.
• A planifica înseamnă:
o a decide (pentru a îndruma activităţile
economice într-o anumită direcţie)
o a preciza sarcinile concrete
o a stabili măsurile necesare
o a controla modul cum sunt respectate.
• În societăţile moderne, planificarea macroeconomică
îndeplineşte o serie de funcţii, dintre care cele mai
semnificative se pot formula astfel:
o informarea agenţilor economici autonomi asupra
evoluţiei probabile a conjuncturii economice
interne şi externe;
o precizarea comenzilor de stat şi a unor obiective
de investiţii de importanţă naţională pentru
perioada respectivă;
o evidenţierea problemelor majore şi a
dezechilibrelor care se conturează în orizontul
de plan;
o fundamentarea strategiei de urmat, pe baza
tendinţelor observate şi a opţiunilor exprimate şi
adoptate de guverne, inclusiv a măsurilor cu rol

reglator indirect.
• Instrumentul previzional rezultat în urma activităţii de
planificare macroeconomic este planul
macroeconomic. Acesta reprezintă un sistem de decizii
sau de orientări prin care se stabilesc niveluri, ritmuri şi
proporţii ale dezvoltării viitoare, pe baza studierii atente
a cerinţelor manifestate pe piaţă şi a resurselor
disponibile, astfel încât să se desfăsoare o activitate
eficientă din punct de vedere economic, tehnic,
ecologic şi social.
• În condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă, planul
macroeconomic schiţează strategia economică şi
socială, respectiv un program adecvat de restructurare şi
modernizare a economiei, de mobilizare a mijloacelor
economice pentru a asigura un anumit nivel de
acumulare şi stabileşte, totodată, programul de acţiune
pentru stat şi instituţiile sale.
• În general, planul macroeconomic prezintă o serie de
caracteristici şi indeplineşte o serie de funcţii care,
sintetic, pot fi formulate astfel:
o se prezintă ca o lucrare prospectivă, prin care se
afirmă un proiect uman colectiv, care trebuie să
întrunească, deci, un anumit consens pe baze
democratice;
o dimensionează trebuinţele sociale în corelaţie cu
resursele ce pot fi antrenate în condiţii de
eficienţă şi preconizează măsuri împotriva
riscului;
o se situează întotdeauna întru-un orizont
temporal şi într-un cadru spaţial determinat;
asigură coerenţa proceselor în devenire, ţinînd
cont de restricţiile impuse de condiţiile concrete

economico-sociale, naturale şi tehnice şi oferă
soluţii plauzibile atunci când intervin
neconcordanţe între agenţii economici;
o prin metodele pe care le foloseşte, asigură
armonizarea sau articularea, pe principii
economice, a diverselor categorii de interese,
influenţând astfel pozitiv motivaţiile şi
comportamentul oamenilor.
3.3. Planificarea centralizată şi planificarea

orientativă
• Planificarea de tip centralizat, cu caracter imperativ,

obligatoriu,a fost practicată în statele foste socialiste din
Europa Centrală şi de Est.
• Instrumentul principal de planificare macroeconomică
era planul de dezvoltare economică şi socială al
fiecăreia dintre aceste ţări.
• Un principiu de bază al planificării, statuat prin
legislaţia statelor menţionate, era acela al planificării de
jos în sus.
• Planificarea supercentralizată şi imperativă se
caracteriza prin următoarele:
o supraconcentrarea deciziilor într-un centru unic;
o conceperea fluxurilor de mişcare a fenomenelor
şi proceselor economice pe sistem vertical, strict
ierarhic;
o caracterul obligatoriu, coercitiv, al transmiterii
fluxurilor decizionale şi informaţionale, prin
substituirea pârghiilor economico-financiare cu

cele administativ-birocratice;
o preponderenţa factorilor cantitativi faţă de cei
calitativi;
o rolul pasiv al pârghiilor şi instrumentelor
financiar-monetare.
• Planificarea orientativă este caracteristică statelor cu
economie dezvoltată, care au adoptat sisteme mai
liberalizate de gestiune macroeconomică.
• Tipul de planificare macroeconomică orientativă care
îşi propune dominarea mecanismelor pieţei se
caracterizează prin faptul că urmăreşte reglementerea
pieţei în toate situaţiile, în sensul că regulile de
funcţionare a pieţei sunt definite prin plan, al cărui scop
este să asigure reglarea economiei şi organizarea
viitorului.
3.4. Fiabilitatea previziunilor macroeconomice
• Previziunile macroeconomice au un anumit grad de

certitudine determinat de legăturile cauzale numeroase
dintre factorii care condiţionează evoluţia fenomenelor
şi proceselor economico-sociale.
• Gradul de siguranţă al previziunilor poate fi evaluat cel
mai bine după scurgerea orizontului de timp când se
poate stabili dacă prevederile se confirmă şi în ce
măsură sau dacă se infirmă.
• În acest scop se calculează abaterea absolută sau
abaterea relativă a realizărilor sau rezultatelor faţă de
prevederi şi coeficientul de inegalitate sau coeficientul
lui Theil. Notând cu Rt şi Pt realizările şi respectiv
prevederile pentru anul de previziune t, abaterea

absolută (At) se calculează după relaţia:
Capitolul 4
EVOLUŢIA CICLICĂ A ECONOMIILOR
NAŢIONALE CONTEMPORANE
4.1. Fluctuaţiile ciclice şi trendul economic
• Evoluţia economiei naţionale, reproducţia şi creşterea

economică sunt rezultatul interacţiunilor şi
intercondiţionărilor dintre componentele structurale ale
economiei în legatură organică cu mecanismul de
funcţionare.
• Dinamica economică este fluctuantă şi neuniformă în
timp şi spaţiu pentru că factorii creşterii economice au o
evoluţie neliniară, neuniformă. Unele evoluţii şi
modificări ale condiţiilor şi rezultatelor activităţii
economice sunt accidentale, întîmplătoare, în timp ce
altele se produc în manieră mai regulată, se încadrează
într-o mişcare ciclică, respectiv ca succesiune, la
anumite intervale de timp, a unor faze alternative de
expansiune şi contracţie.
• Pe fondul unei evoluţii ciclice, reproductia şi creşterea
economică pot cunoaşte şi stări sau fenomene de criză.
Prin urmare, economiile naţionale contemporane au o
evoluţie oscilantă, cu abateri mai mari sau mai mici faţă
de tendinţa (trendul) generală. În literatura de
specialitate, această dinamică specifică este cunoscută
sub denumirea de fluctuaţie ciclică, fluctuaţia afacerilor
sau cicluri ale afacerilor.
• Ciclicitatea este modul specific de evoluţie a

fenomenelor economice, însuşirea lor de a se manifesta
ondulatoriu.
• Un ciclu economic sau un ciclu al afacerilor se
caracterizează prin creşterea simultană a nivelului
majorităţii activităţilor economice, urmată de o scădere
a acestor niveluri, după care urmează faza de
expansiune a ciclului următor. Prin urmare, ciclurile pot
fi definite ca fluctuaţii în jurul unei mărimi, care este o
medie a creşterii economice într-o perioadă.
• Pentru măsurarea fluctuaţiilor ciclice se utilizează o
serie de indicatori, dintre care mai semnificativi sunt
următorii:
o produsul intern sau naţional brut, în preţuri
curente şi constante;
o volumul vânzărilor cu amănuntul şi cu ridicata;
o nivelul dobânzilor bancare;
o indicele volumului fizic al producţiei
industriale;
o nivelul şomajului;
o numărul locurilor de muncă în ramurile
neagricole;
o venitul personal;
o nivelul preţurilor etc.
• Pentru evidenţierea fluctuaţiilor ciclice se prelucrează
serii cronologice de date referitoare la indicatorii
amintiţi sau la alţii derivaţi din aceştia.
• Prelucrarea statistică a seriilor respective permite
identificarea trendului sau a tendinţei principale (T), a
variaţiei sezoniere (S) şi a variaţiei întâmplătoare (Î),
pentru evidentierea componentei ciclice (C), a variaţiei
totale (Y).
• Cu ajutorul unor metode statistice adecvate se

calculează curba trendului, care reprezintă variaţia
medie a fenomenului analizat şi poate fi considerată ca
normă a dezvoltării economice.
PIB(PNB) A
Fig. 4.1. Reprezentarea grafică a fluctuaţiilor ciclice
4.2. Tipologia ciclurilor economice
• După durata lor, ciclurile economice se diferenţiază

în trei mari tipuri, şi anume:
o cicluri lungi sau macrocicluri, numite şi
seculare, cu fluctuaţie pe 50-60 de ani;
o ciclurile propriu-zise, decenale, majore, cu
periodicitate de la 4-5 ani până la 10-12 ani,
caracterizate prin oscilaţii largi în activitatea de
afaceri;
o cicluri scurte sau minore, cu fluctuaţii de
intensitate relativ moderată, în care oscilaţiile
sunt importante dar nu deosebit de severe, cu

periodicitate de la 6 luni la 3-4 ani.
4.3. Consideraţii privind ciclurile economice lungi
• Conţinutul ciclurilor lungi sau al macrociclurilor îl

constituie ciclicitatea dezvoltării calitative a forţelor de
producţie şi, în primul rând, a modului tehnic de
producţie.
• Corespunzător acestei logici, în evoluţia unei economii
se disting două faze, fiecare cu o durată de 20-30 de
ani, şi anume:
o faza ascendentă
o faza descendentă.
• Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenţa
anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ
ridicate de creştere a produsului naţional, investiţiilor,
producţiei industriale, profitului, inclusiv ridicarea
susţinută a nivelului de trai.
• Faza descendentă se caracterizează prin încetinirea
ritmurilor menţionate, prin faptul că anii de depresiune
devin mai numeroşi şi se accentuează persistenţa unor
fenomene negative în economie-şomaj, inflaţie etc.
4.4. Ciclurile majore şi fazele acestora
• În teoria şi practica economică din ţara noastră se face

distincţie între următoarele patru faze ale ciclului
afacerilor:
o Prosperitatea
o Recesiunea
o Depresiunea
o Înviorarea.
Fig. 4.2. Fazele ciclului afacerilor
• Faza de depresiune înseamnă un nivel scăzut al

producţiei, ceea ce conduce la un nivel scăzut al
ocupării forţei de muncă şi, în consecinţă, al veniturilor.
• Faza de înviorare este marcată de schimbări favorabile
şi substanţiale ale celor cinci elemente, care conduc în
final la creşterea producţiei, a ocupării forţei de muncă,
a veniturilor şi, în consecinţă, a cererii pentru bunuri de
consum.
• Faza de prosperitate se caracterizează prin nivelul
ridicat al producţiei, ocupării forţei de muncă,
veniturilor, cererii, preţurilor, profiturilor, investiţiilor,
inventariului, cererii pentru împrumuturi, precum şi
prin dinamici ascendente ale costurilor, ratei dobânzii,
înlocuirilor; se remarcă, de asemenea, scăderea
rezervelor bancare şi a capacităţilor de producţie
nefolosite şi o atitudine optimistă a agenţilor economici.
• Recesiunea apare ca o consecinţă a modificării acţiunii

factorilor externi şi a relaţiilor dintre factorii interni
într-o măsură care contribuie la declinul economiei.
Capitolul 5
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL ACTIVITĂŢII DE
PREVIZIONARE
5.1. Sistemul indicatorilor utilizaţi în

activitatea de previzionare
Indicatorii reprezintă expresii numerice absolute sau

relative prin care se cuantifică obiectivele activităţii
economico-sociale în fiecare perioadă, se stabilesc mijloacele
de înfăptuire a acestora şi se asigură controlul asupra utilizării
eficiente a resurselor. Indicatorii folosiţi în previzionarea
fenomenelor şi proceselor economico-sociale se clasifică după
diverse criterii, după cum urmează:
a) După rolul pe care îl îndeplinesc în activitatea
previzională, sunt: indicatori de plan şi de prognoză,
indicatori de calcul sau de fundamentare şi indicatori de
urmărire statistică şi de control. Indicatorii de plan pot avea
caracter orientativ, indicativ, de recomandare sau caracter
obligatoriu. Indicatorii de calcul sau de fundamentare
servesc la dimensionarea indicatorilor de plan şi de prognoză
si, de regulă, nu sunt cuprinşi în aceste instrumente
previzionale. Acest rol poate fi îndeplinit şi de unii indicatori
de plan şi de prognoză. Indicatorii de urmărire statistică şi
de control servesc la verificarea modului de înfăptuire a
obiectivelor şi recomandărilor planurilor, programelor şi
prognozelor;
b) După procesele sau laturile reproducţiei pe care le
reflectă. sunt: indicatori ai resurselor primare ale
dezvoltării economico-sociale, indicatori ai producţiei,
indicatori ai repartiţiei, indicatori ai schimbului sau

circulaţiei, indicatori ai cererii finale sau ai consumului
final şi indicatori ai rezultatelor finale ale reproducţiei;
c) După unitatea de măsură în care se exprimă, sunt:
indicatori în expresie naturală sau natural-convenţională,
indicatori în expresie valorică sau bănească şi indicatori ai
forţei de muncă.
d) După natura sau conţinutul obiectivelor pe care
le exprimă, sunt: indicatori cantitativi şi indicatori
calitativi. Indicatorii calitativi caracterizează volumul
activităţilor şi rezultatelor acestora, volumul resurselor
disponibile sau utilizate, creşterea capacităţilor de
producţie iar indicatorii calitativi reflectă calitatea activităţilor
economico-sociale,
caracteristicile structurale ale economiei; aspectele de eficienţă
economică..
Cei mai importanţi indicatori care caracterizează
activitatea de previzionare sunt indicatorii fluctuaţiilor ciclice.
Analiza fluctuaţiilor ciclice ale economiilor naţionale prezintă
un interes deosebit pentru previzionarea economico-socială. În
acest scop, se folosesc o serie de indicatori pentru a măsura
oscilaţiile ciclice, pentru a evidenţia şi prognoza mutaţiile
esenţiale din economie şi, în final, pentru a fundamenta
strategiile de atenuare a variaţiilor mari şi de integrare a
acestora în programele de dezvoltare. Aceşti indicatori sunt
structuraţi în trei grupe, şi anume: indicatori reprezentativi,
indicatori compuşi şi indicatori generali ai afacerilor.
Indicatorii reprezentativi reflectă dinamica unor faze
particulare ale activităţii economice, dar pornind de la
corelaţiile care există între fluctuaţiile dintr-un sector şi
economia naţională în ansamblul său, se apreciază că aceştia
caracterizează indirect starea economiei naţionale. Din această
grupă fac parte: nivelul producţiei de fier şi oţel, care poate

caracteriza pe termen scurt tendinţele ce se manifestă în
economia naţională; volumul transporturilor pe căile ferate;
plăţile bancare sau creditele bancare, care sunt în corelaţie cu
nivelul activităţilor economice; producţia de energie electrică
etc.
Indicatorii compuşi caracterizează mai multe faze ale
activităţii economice şi cuprind: numărul de angajaţi din
fabrici, calculat pe baza unui eşantion de unităţi care cuprind
50 % din personalul ocupat; indicele preţurilor pentru forţa de
muncă şi modificările în numărul de ore lucrate săptămânal;
indicele producţiei industriale, calculat pe baza unui eşantion
de firme care acoperă 25% din personalul angajat în industria
prelucrătoare şi minerit; produsul naţional brut în preţuri
constante (comparabile).
Indicatorii generali ai afacerilor reflectă dinamica
afacerilor şi schimbările ciclice ale acestora. Este vorba de
indicele volumului afacerilor şi de indicatorii statistici pentru
schimbările ciclice ale acestora. Indicele volumului afacerilor
reflectă dinamica combinată a 10 serii individuale şi anume:
producţia de lingouri de oţel, producţia de lingouri de zinc,
volumul construcţiilor noi, consumul de bumbac, producţia de
ţiţei, producţia de energie electrică, ocuparea forţei de muncă
în activităţile neagricole, volumul transporturilor, debitele
bancare, volumul vânzărilor prin magazine.
În grupa indicatorilor statistici pentru schimbările
ciclice ale afacerilor se cuprind 26 de indicatori, fiecare
reflectând un aspect diferit al activităţii economice, împărţiţi în
trei părţi şi anume: indicatori de avertizare, indicatori de
coincidenţă şi indicatori de întârziere.
Categoria indicatorilor de avertizare cuprinde 12
indicatori care semnalează momentele ce preced modificările
esenţiale ale fluctuaţiilor ciclice în special punctele extreme ale

fazelor de prosperitate şi depresiune. Aceşti indicatori sunt:
numărul mediu de ore lucrate săptămânal, noi înregistrări ale
cazurilor de şomaj, formarea netă de întreprinderi noi,
comenzi de bunuri de consum de folosinţă îndelungată,
contracte şi comenzi pentru fabrici şi echipamente, construcţii
de clădiri şi locuinţe, schimbări ale inventarului, preţurile
materialelor industriale, preţurile stocării, profiturile, raportul
dintre preţ şi costul muncii şi schimbările în datoria
consumatorului.
Categoria indicatorilor de coincidenţă cuprinde un
număr de 8 indicatori, care îşi modifică semnificativ sensul
mişcării, mai ales în punctul maxim, al prosperităţii şi în
punctul minim al depresiunii. Aceşti sunt: ocuparea forţei de
muncă în sectoarele neagricole, rata şomajului, produsul
naţional brut în preţuri curente, produsul naţional brut în
preţuri constante, nivelul produselor industriale, veniturile
personale, vânzările prin comerţ a produselor manufacturate,
vânzările prin comerţul cu amânuntul. Trebuie precizat că în
unele statistici se foloseşte produsul naţional exprimat numai în
preţuri curente sau constante şi se renunţă la vânzările cu
amănuntul, care au o dinamică asemănătoare cu vânzarea prin
comerţ a produselor manufacturate.
Categoria indicatorilor de întârziere este formată din
6 indicatori la care punctul de schimbare se înregistrează după
momentul de maxim sau de minim al fluctuaţiei. Aceştia sunt:
rata şomajului pe termen lung, investiţiile în fabrici şi
echipamente, inventarul de afaceri al fabricilor şi comerţului,
costul unitar al forţei de muncă, împrumuturi industriale şi
comerciale, rata dobânzii şi împrumuturile bancare pentru
afaceri. Ca indicatori de întârziere se mai folosesc uneori
modificarea productivităţii neagricole şi pierderile din afaceri.
5.2. Sistemul Conturilor Naţionale
Sistemul conturilor sau contabilităţii naţionale (SCN)

este un sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizat
în statistica ţărilor cu economie de piaţă, în statisticile O.N.U.
şi ale altor organisme internaţionale.
Apariţia sa a fost impusă de necesitatea asigurării unor
informaţii pentru efectuarea unor calcule şi analize
macroeconomice, devenind instrumentul principal de evidenţă
şi analiză macroeconomică folosit în statistica mondială.
Primul sistem al contabilităţii naţionale a fost elaborat de prof.
Richard Stone în Anglia, în anul 1938. Acesta a stat la baza
elaborării conturilor naţionale ale O.N.U. în anul 1952. Ca
urmare a preocupărilor pentru redarea cât mai corectă a
imaginii de ansamblu a activităţii economico-financiare au
apărut diferite variante practice de aplicare interes deosebit
prezentând sistemul Cambridge care descrie relaţiile ce se
stabilesc între principalele sisteme omogene ale economiei şi
între acestea şi restul lumii şi sistemul Leontief, care descrie
structura internă a sistemului productiv. Sistemul Leontief
caută să evidenţieze structura productivă a economiei
naţionale, spre deosebire de sistemul Cambridge care scoate în
relief relaţiile dintre sectoare, arătând doar aspectele principale
ale activităţii economice.
SCN este format dint-un număr de tabele în care se
evidenţiază producţia, repartiţia, consumul şi acumularea de
bunuri, pe categorii de agenţi economici şi pe ansamblu.
Circuitul economic anual este reprezentat ca un ansamblu de
operaţii economice sau fluxuri. Fiecare operaţie economică
evidenţiază un transfer de mijloace băneşti între unităţile
producătoare şi consumatori. În ansamblul său, SCN este
prezentat în patru conturi naţionale: Producţie, Consum,

Acumulare, Restul lumii (relaţii cu străinătatea). Potrivit
principiului dublei înregistrări, fiecare operaţiune este înscrisă
în debitul şi creditul unui cont. Conturile macroeconomice sunt
rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor
cuprinse în conturile agenţilor economici, sectoarelor
economice şi ramurilor de activitate.
a) Contul "Producţie" evidenţiază producţia de bunuri,
pe de o parte, pe ansamblu şi pe producători, iar pe de altă
parte, pe genuri de activităţi (ramuri). Se iau în consideraţie
patru categorii de producători: unităţile producătoare de
mărfuri, producătorii de servicii guvernamentale, producătorii
de servicii casnice şi instituţiile cu caracter nelucrativ care
prestează servicii populaţiei. Fiecare operaţiune este înscrisă în
debitul şi creditul contului. De exemplu, contul "Producţie"
înregistrează în credit valoarea vânzărilor de mărfuri şi
exportul, iar în debit venitul brut (valoarea adăugată) şi
importul. Mărimea venitului brut şi a importului trebuie să fie
egală deci cu valoarea vânzărilor şi a exporturilor; aceasta arată
că valoarea adăugată este egală cu suma vânzărilor de bunuri
de consum şi de investiţii corectată cu soldul relaţiilor import-
export. Contul "Producţie" este separat în două grupe de
subconturi şi anume: subconturile de mărfuri, în care se
evidenţiază bunurile materiale şi nemateriale cu caracter de
marfă, cu specificarea valorii mărfurilor desfăcute pe categorii
de consumatori (unităţi productive, populaţie, formarea brută a
capitalului, export) şi subconturile de activităţi în care se
evidenţiază ramurile producătoare de bunuri pe sectoare;
b) Contul "Consum" se separă tot pe două grupe de
subconturi: subconturile de cheltuieli în care se evidenţiază
categoriile de cheltuieli (pentru cumpărături de mărfuri, pentru
servicii guvernamentale, pentru obiective ale unor organizaţii
particulare etc.) şi sectoarele care le fac (gospodăriile

populaţiei, instituţiile guvernamentale etc.) şi subconturile de
venituri, în care se evidenţiază categoriile de venituri în
sectoarele care le-au realizat, adică veniturile brute sau
valoarea adăugată a diferitelor sectoare pe elemente care le
determină mărimea;
c) Contul "Acumulare" evidenţiază tranzacţiile
sectoarelor instituţionale cu capital sau fonduri fixe; este vorba
pe de o parte de finanţarea investiţiilor brute şi a cheltuielilor
pentru variaţia stocurilor efectuate de diferite sectoare, iar pe
de altă parte, de capitalul financiar folosit pentru achiziţii de
pământ şi fonduri nemateriale, de transferurile şi de consumul
de capital fix;
d) Contul "Restul lumii" evidenţiază tranzacţiile
curente legate de importurile şi exporturile de bunuri, precum
şi transferurile curente şi tranzacţiile de capital cu străinătatea.
În cadrul SCN, se întocmesc scheme sau tabele care
reflectă diverse fluxuri, structuri şi relaţii, între care se distinge
Tabloul Economic de Ansamblu , Tabelul sau Tabloul
Operaţiunilor Financiare şi Tabelul Intrări-ieşiri (input-output)
sau Balanţa Legăturilor dintre Ramuri.
5.3. Conţinutul şi calculul principalilor indicatori

sintetici ai Sistemului Conturilor Naţionale
În SCN se calculează cinci indicatori sintetici

principali, şi anume: produsul global brut, produsul intern brut,
produsul intern net, produsul naţional brut şi produsul naţional
net; alături de aceştia se mai calculează venitul naţional, venitul
naţional disponibil şi venitul naţional disponibil pe locuitor.
Produsul global brut reprezintă valoarea bunurilor
produse şi consumate în societate într-o perioadă de timp
determinată, de regulă un an. Se utilizează trei moduri de

calcul a acestuia şi anume:
a) ca sumă a valorii producţiilor globale brute de
bunuri în toate sectoarele naţionale, adică atât a celor care se
realizează pe piaţă ca mărfuri cât şi a celor care nu au caracter
de marfă: la instituţiile financiare, producţia brută include
comisioanele încasate de acestea pentru serviciile prestate şi
diferenţa dintre dobânzile şi dividendele încasate şi plătite; la
societăţile de asigurare include remuneraţia necesară pentru
producerea unui serviciu şi nu totalul primelor de asigurare
încasate. La instituţiile publice şi private fără scop lucrativ,
producţia brută include costul de producţie sau consumul
intermediar de bunuri şi remuneraţiile plătite salariaţilor,
consumul de capital fix şi impozitele indirecte plătite. Bunurile
şi serviciile produse pentru piaţă se evaluează la preţuri
încasate, iar serviciile produse de unităţile bugetare se
evaluează la nivelul costurilor;
b) ca sumă a intrărilor intermediare şi a intrărilor
primare. Intrările intermediare reprezintă valoarea bunurilor
folosite pentru consum intermediar. În ramurile producţiei
materiale, consumul intermediar include consumul de materii
prime şi materiale, combustibili, energie şi apă cumpărate,
cheltuielile de cercetare şi proiectare a produselor, analize,
încercări probe, publicitate, comisioanele plătite organizaţiilor
de comerţ exterior, plăţile pentru serviciile de transport şi
telecomunicaţii, gospodărie comunală şi locativă, financiar-
bancare, cheltuieli cu protecţia muncii, deplasări ale
personalului în interes de serviciu etc.; nu se includ în
consumul intermediar cheltuielile în care satisfac consumul
lucrătorilor dar nu sunt legate direct de producţie-achiziţiile de
utilaje, de natura capitalului fix, cheltuielile cu reparaţiile
construcţiilor şi bunurilor pentru prelungirea duratei de
funcţionare sau sporirea capacităţii de producţie etc. La

instituţiile financiare, consumul intermediar cuprinde chiria,
cheltuielile generale de administraţie, costul micilor reparaţii şi
cheltuielile de întreţinere a localurilor; la fel şi la societăţile de
asigurare. La instituţiile publice şi private fără scop lucrativ,
consumul intermediar prezintă costurile de producţie aferente
bunurilor şi serviciilor consumate. Intrările primare sunt
consumate din consumul de capital fix, respectiv amortizarea
acestuia, remuneraţiile lucrătorilor, impozitele indirecte
diminuate cu subvenţiile, excedentul de exploatare; toate
acestea reprezintă forme ale valorii adăugate;
c) ca sumă a valorii consumului final şi a valorii
consumului intermediar. Consumul final sau cheltuielile
finale arată destinaţia finală a bunurilor produse în economie,
respectiv consumul final public şi privat, formarea brută de
capital adică investiţiile brute în capital fix şi variaţia
stocurilor, şi exportul corectat cu importul.
Produsul intern brut reprezintă valoarea bunurilor
produse în societate în timp de un an şi ajunse în ultimul
stadiu al circuitului economic. Acestea se determină pe
ramuri ale economiei naţionale şi se însumează la nivelul
acesteia. În principiu, la nivel de economie naţională, produsul
intern brut este egal cu diferenţa dintre produsul global brut şi
consumul intermediar; la nivel de ramură se face diferenţa între
producţia globala brută a acesteia şi consumul intermediar
aferent. Potrivit metodei veniturilor, care este cea mai
răspândită, produsul intern brut se calculează ca sumă a
costurilor care alcătuiesc valoarea adăugată în toate
instituţiile producătoare din ţară, şi anume: impozitele
indirecte nete adică impozitele indirecte plătite minus
subvenţiile încasate, consumul capital fix sau amortizarea,
retribuţiile salariaţilor şi excedentele de exploatare. Impozitele
indirecte sunt sumele de bani pe care unităţile le plătesc statului

sau unor organisme internaţionale şi pe care le includ în
costurile de producţie(impozite asupra producţiei, vânzării,
achiziţionării sau utilizării de bunuri şi de taxele vamale de
import). Subvenţiile se acordă de către stat întreprinderilor
publice şi private pentru acoperirea parţială a costurilor
acestora. Consumul de capital fix exprimă valoarea bunurilor
cu caracter de echipamente consumate pentru producţie în timp
de un an, ca urmare a uzurii fizice normale. Excedentul de
exploatare este diferenţa dintre produsul sau producţia brută, pe
de o parte, şi consumul intermediar, impozitele indirecte nete,
consumul de capital fix şi remuneraţiile salariaţilor, pe de altă
parte; în principiu, este vorba de profit.
Potrivit metodei cheltuielilor sau utilizării finale,
produsul intern brut se calculează prin însumarea
destinaţiilor finale ale producţiei şi anume consumul final
public (guvernamental), consumul final al gospodăriilor
populaţiei (menajelor), consumul final al instituţiilor
private fără scop lucrativ, formarea brută de capital fix,
variaţia stocurilor şi exportul net.
Pentru determinarea consumului final public, din
valoarea producţiei brute a administraţiilor publice prestatoare
de servicii se scade valoarea vânzărilor către terţi şi formarea
brută a capitalului pentru uz propriu. Consumul final al
gospodăriilor populaţiei cuprinde consumul de bunuri şi
servicii procurate de acestea pe piaţa internă, plus achiziţiile
directe efectuate de rezidenţi în străinătate, din care se scad
achiziţiile directe de bunuri şi servicii efectuate de nerezidenţi
pe piaţa internă. Instituţiile private fără scop lucrativ care
prestează servicii către populaţie (asociaţii, sindicate, şcoli,
spitale, fundaţii, cluburi) nu urmăresc realizarea de profit pe
urma activităţii desfăşurate. Formarea brută de capital
cuprinde: achiziţiile nete ale producătorilor de bunuri materiale

şi reproductibile cu o durată de serviciu de cel puţin un an.
Formarea brută de capital cuprinde şi creşterea stocurilor de
materii prime şi materiale achiziţionate de producători pentru
consumul intermediar, producţia în curs de fabricaţie,
produsele finite destinate vânzării.
Produsul intern net se determină ca diferenţă între
produsul intern brut sau valoarea adăugata brută şi
consumul de capital fix, respectiv amortizarea; aceasta
echivalează cu valoarea echivalată netă. Elementele sale
componente după metoda venitului pentru calculul produsului
intern brut, sunt: impozitele indirecte nete, retribuţiile
salariaţilor, taxele vamale şi excedentul de exploatare. După
metoda cheltuielilor finale de calcul a produsului intern brut,
elementele componente ale produsului intern net, sunt:
consumul final public şi privat, formarea netă de capital şi
exporturile nete.
Produsele naţionale - brut şi net - au la bază
conceptul de naţional. Este vorba de faptul că există agenţi
economici rezidenţi care îşi desfăşoară activitatea în străinătate,
unde obţin venituri şi fac cheltuieli, şi agenţi economici
nerezidenţi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional,
unde obţin venituri şi efectuează cheltuieli.
În SCN se calculează venitul disponibil şi produsul
disponibil. Venitul disponibil se determină astfel: ca sumă a
cheltuielilor naţionale cu soldul balanţei de plăti externe; ca
sumă a consumului final privat, consumului final public,
formării brute de capital şi soldului balanţei de plăţi
externe. Acest indicator arată în ce măsură veniturile agenţilor
economici naţionali acoperă cheltuielile acestora sau dacă
pentru aceasta este nevoie să se apeleze la resursele externe
(când balanţa de plăţi externe este deficitară), ori dacă resursele
interne depăşesc nevoile naţionale şi o parte din acestea poate

fi pusă la dispoziţia altor ţări (când balanţa de plăţi externe este
excedentară). Venitului disponibil îi corespunde produsul
disponibil, care este format din bunuri şi servicii cu structură
determinată. Produsul disponibil este egal cu produsul
intern brut plus importul minus exportul.
5.4. Utilizarea Sistemului Conturilor Naţionale în

activitatea de previzionare
Contabilitatea naţională permite analiza evoluţiei cererii

şi ofertei de bunuri şi servicii din perspectiva creşterii
economice, a evoluţiei costurilor şi profiturilor întreprinderilor,
a formării şi utilizării acumulărilor tuturor agenţilor, a relaţiilor
economice externe etc. De aceea, în afară de conturile ce
reflectă activitatea trecută, se elaborează conturi prospective,
pe termen scurt, pentru anul în curs şi cel viitor, precum şi pe
termen mediu, pentru o perspectivă de câţiva ani.
Elaborarea conturilor naţionale, a tabloului economic de
ansamblu şi a tabloului operaţiunilor financiare este o acţiune
complexă, care presupune în afară de strângerea informaţiilor
primare, mai multe etape succesive de corectare, echilibrare şi
revizuire a informaţiilor disponibile.
Aşa cum rezultă din documentele O.N.U., S.C.N. -are
ca scop atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi
asigurarea unor norme internaţionale cu caracter unitar pentru
calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici.
Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) sau Contabilitatea
Naţională, constituie principalul sistem de evidenţă şi analiză
macroeconomică utilizat în statistica internaţională de aproape
toate statele lumii, în principal cele cu economie de piaţă. În
fiecare an se elaborează bugete economice, conturi
previzionale pentru anul în curs şi pentru anul următor, care

stau la baza elaborării politicii economice a statului şi se
concretizează în special în legi financiare.
Prin urmare, asigurarea permanentă cu informaţii cât
mai exacte şi în acelaşi timp operaţionale presupune un sistem
de conturi definitive, semidefinitive, provizorii şi previzionale
care se înlănţuie după un program temporal bine gândit.
Dintre modelele utilizate de ţările care au adoptat
sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) se impune, prin
complexitatea sa, modelul econometric pe termen mediu,
francez, denumit Dinamica multisectorială (D.M.S.). Acest
model este dinamic, secvenţial (rezultatele fiecărui an
influenţează economia anilor viitori) şi multisectorial şi pe baza
lui se pot descrie scenarii ale evoluţiei economice în diferite
ipoteze, modelul permiţând simularea în condiţiile când se
modifică una sau mai multe variabile exogene sau endogene.
Etapele de implementare a modelului pot fi sintetizate
astfel:
- soluţiile fiecărui an se determină succesiv realizându-se
echilibrarea permanentă a soluţiilor anuale;
- cererea finală determină producţia; cunoscându-se
nivelul producţiei, se determină capitalul şi forţa de muncă
necesară prin utilizarea unor funcţii de producţie;
- cunoscând elementele anterioare se calculează costul şi
apoi preţul (cu condiţia cunoaşterii salariilor, taxelor
sociale şi impozitelor). Preţul depinde deci de salarii, dar
şi salariul depinde de preţuri; de aceea, ele se calculează
simultan, plecând de la ecuaţia în care intră producţia,
nivelul utilizării capitalului, nivelul angajării forţei de
muncă, nivelul taxelor şi al impozitelor;
- se determină venitul distribuit, partea menajelor şi ceea
ce rămâne întreprinderilor (profitul); de aici rezultă rata
rentabilităţii capitalului investit, precum şi valoarea ratei care

intervine în determinarea investiţiilor;
- cererea finală se compune din consumul menajelor şi
schimbul extern. Consumul menajelor se determină cunoscând
venitul.
Având în vedere că venitul se deduce din producţie şi din
preţ, rezultă că apare o conexiune inversă de corecţie. Deci s-a
plecat de la cererea finală pentru a determina producţia, venitul
şi consumul;
- o conexiune analogă apare pentru comerţul exterior;
capacitatea de export şi de import depinde de preţul intern
comparat cu cel extern. De asemenea, nivelul exportului
depinde de rata de utilizare a capacităţilor de producţie, deci
reglarea depinde simultan de preţ şi de capacitatea de
producţie.
- această schemă exclude „administraţia" şi instituţiile
financiare.
Pentru a concretiza, vom prezenta în continuare un model
previzional macroeconomic de simulare static, în care se
operează cu informaţii furnizate de S.C.N.:
Y =C +I +G+(E - M ) (5.1)
M = a i x C + 0 C2 x I + a 3 x G + a 4 x E (5.2)
C = fix Y (5.3)
L = yx Y (5.4)
B=P(E - M ) (5.5)
unde:
Y= produsul naţional brut;
C = consumul menajelor
I = investiţiile private brute;
G = consumul şi investiţiile brute ale administraţiei
publice;
E = exportul;
M = importul;
L = cantitatea de muncă;
B = soldul balanţei comerciale (a comerţului exterior)
în devize. Parametrii modelului au următoarea semnificaţie:
a i = înclinaţia pentru consum din import;
a2,a3,a4 = conţinutul de produse importate a celorlalte
elemente ale cererii finale; P = înclinaţia marginală (medie)
pentru consum;
Y = costul marginal (mediu) al produsului naţional brut
exprimat în muncă (inversul productivităţii muncii);
Pl = rata de schimb exprimată într-o monedă etalon.
Prima ecuaţie surprinde echilibrul resurselor şi
utilizările produselor; cea de a doua este o funcţie a importului;
ecuaţia (5.3) este de comportament, exprimând consumul
menajelor ca funcţie de P.N.B.; ecuaţia (5.4) este o funcţie de
producţie cu un singur factor, iar ecuaţia (5.5) surprinde
echilibrul valutar al balanţei comerciale.
Modelul are 5 ecuaţii şi 8 necunoscute, deci este nedeterminat,
având trei grade de libertate. Pentru rezolvarea lui, unele dintre
variabile se pot stabili exogen (spre exemplu I şi E), iar alte
variabile pot deveni funcţii obiectiv de optimizare (spre
exemplu L şi B). Considerând cheltuielile publice (G) ca
instrument de intervenţie economică a statului, se poate obţine
un model de simulare care oferă diferite variante de
comportament macroeconomic.
Capitolul 6
METODE ŞI TEHNICI DE ELABORARE A
PREVIZIUNILOR
6.1. Cadrul metodologic al previzionării

macroeconomice
Elaborarea cadrului metodologic al previzionării

macroeconomice presupune rezolvarea următoarelor trei mari
probleme:
• structurarea previziunilor
• fundamentarea previziunilor
• asigurarea unui flux logic al lucrărilor de elaborare.
Structurarea previziunilor înseamnă gruparea lor, a

problemelor şi acţiunilor, după diverse criterii care să permită
efectuarea lucrărilor într-o asemenea ordine în raport cu
competenţele celor care elaborează astfel de lucrări şi care să
asigure gradul dorit de operaţionalizare.
Prevederile previziunilor se structurează însă în mod
diferenţiat pe:
• Secţiuni - grupe mari de probleme
• Profiluri - gruparea prevederilor după criteriul de
ramură, teritorial sau social.
• Categorii de prevederi, respectiv orientative sau
imperative, priveşte în mod deosebit planurile şi
programele.
Fundamentarea previziunilor macroeconomice

înseamnă stabilirea fiecăruia dintre elementele acestora pe bază
de informaţii suficiente, cu luarea în considerare a reţelei de
interdependenţe şi a evoluţiilor previzibile, asigurându-se,
totodată, şi măsuri de siguranţă asupra riscului şi incertitudini.
Prin fundamentarea previziunilor se urmăreşte desfăşurarea
unor activităţi eficiente din punct de vedere tehnico -
economic, social şi ecologic.
6.2. Fluxul logic al lucrărilor de previzionare

macroeconomică
Elaborarea lucrărilor de previzionare

macroeconomică presupune parcurgerea a trei etape
esenţiale, şi anume: diagnoza, prognozarea şi planificarea
sau programarea. Toate acestea se află în raporturi
informaţionale şi de condiţionare metodologică (Fig. nr. 5.1).
Fig. nr. 6.1. Raporturile diagnoză — prognozare — planificare
A. Analiza diagnostic
Orice lucrare previzională este precedată de efectuarea
unor analize complexe cu caracter retrospectiv, care să pună în
evidenţă desfăşurarea activităţilor economico-sociale în
perioada precedentă, tendinţele manifestate până la începutul
perioadei care face obiectul previziunii. Acest demers poartă
numele de analiză diagnostic sau diagnoză şi prezintă o situaţie
sugestivă asupra nivelului de dezvoltare atins şi a factorilor

care au condiţionat evoluţiile evidenţiate.
B. Elaborarea prognozelor
Elaborarea prognozelor trebuie să parcurgă următoarele
etape:
• interpretarea şi valorificarea informaţiilor furnizate de
analiza-diagnostic, precum şi a altor informaţii
disponibile;
• elaborarea studiilor prospective şi a prognozelor
preliminare; elaborarea prognozei macroeconomice
preliminare;
• elaborarea prognozelor parţiale sau sectoriale, altele
decât cele prioritare;
• elaborarea prognozei macroeconomice finale sau
definitive.
Prognozele prioritare se elaborează pe baza concluziilor
desprinse din analiza diagnostic şi din studiile prospective.
Acestea se referă la domenii sau probleme care prezintă un
interes deosebit pentru evoluţia economico-socială, dar care pot
fi abordate relativ autonom, înainte de proiectarea structurilor
macroeconomice, de ansamblu
Pe baza ansamblului de informaţii furnizate de lucrările
previzionale menţionate se elaborează prognoza
macroeconomică preliminară, ca model agregat coerent al
evoluţiei economiei naţionale, prezentat într-o formă
simplificată.
Prognozele parţiale sau sectoriale au caracter complex dar
relativ dezagregat. Se elaborează pe baza informaţiilor
furnizate de studiile de analiză-diagnostic la nivel
macroeconomic sau pe domeniile care constituie obiectul lor,
de studiile prospective specifice şi de prognozele prioritare.
C. Elaborarea planurilor sau programelor

macroeconomice
Programele sau planurile macroeconomice şi sectoriale
se elaborează de către ministerele sau departamentele interesate
în colaborarea cu instituţii specializate publice sau private.
Elaborarea planurilor şi programelor macroeconomice
prezintă o serie de particularităţi şi în funcţie de orizontul de
timp pe care îl iau în consideraţie şi anume:
• termen lung, peste 7 ani, pentru planuri sau programe
strategice
• termen mediu, cuprins între 3 şi 7 ani
• planuri sau programe anuale.
6.3. Clasificarea metodelor şi tehnicilor previzionale
Metoda previzională este un mod de cercetare şi

cunoaştere a realităţii pentru a anticipa o acţiune viitoare pe
baza unor criterii de raţionalitate, de optim şi reprezintă o
componentă a procesului de cunoaştere, arătând calea (căile) de
urmat, ca rod al transformării enunţului teoretic privind
dinamica economică în modalităţi şi procedee practice asupra
felului cum trebuie procedat.
Ansamblul metodelor folosite în domeniul
previziunii, integrate într-o concepţie generală unitară,
constituie metodologia previzională.
Ţinând seama de practica planificării şi prognozării
economico-sociale, metodele previzionale folosite se pot grupa
după diverse criterii:
a) Din punct de vedere al rolului lor în fundamentarea
planului sau prognozei, acestea se împart în:
• metode fundamentale
• metode de previziune pe elemente
• metode structurale, de stabilire în perspectivă a unor

sisteme de
• metode intuitive
• metoda de echilibrare
b) Din punct de vedere al atitudinii factorului de
decizie faţă de obiectul previziunii, se disting:
• metode explorative
• metode normative
6.4. Metode fundamentale de previziune
A. Metoda analizei şi sintezei

Analiza şi sinteza presupun, prin urmare, o succesiune
de operaţii şi anume:
• observarea fenomenelor şi proceselor, cu ajutorul
informaţiilor pertinente;
• descompunerea lor în elemente constitutive şi studierea
acestora;
• stabilirea cauzelor care determină mişcarea interioară şi
forma de manifestare a proceselor analizate;
• structurarea factorilor cauzali şi descompunerea celor
de bază în factori derivaţi;
• stabilirea relaţiilor dintre factori, precum şi dintre
aceştia şi fenomenul studiat;
• cuantificarea influenţei diverşilor factori;
• elaborarea sintezei, în funcţie de influenţele factorilor.
Analiza constă în descompunerea fenomenului sau
procesului respectiv în elementele sale constitutive, în scopul
studierii aprofundate a acestora.
Sinteza constă în recompunerea întregului din elementele
analizate, obţinându-se expresii cantitative agregate şi
generalizarea aspectelor particulare ale realităţii, în urma

procesului de cunoaştere de la simplu la complex.
Sintezele economico-sociale sunt instrumente
indispensabile ale managementului şi previziunilor
macroeconomice, constituind premisa necesară a exprimării
opţiunilor şi adaptării deciziilor de importanţă naţională.
B. Metoda interpretării sistematice

În cadrul analizei (interpretării) sistemice, activitatea
previzională presupune următoarele:
stabilirea obiectivelor;
• proiectarea indicilor de performanţă pentru starea dorită
pe traiectoria dintre perioada de bază şi orizontul
previziunii;
• stabilirea algoritmilor de determinare a variantelor
convenabile;
• introducerea în sistem a variabilelor de intrare şi a
parametrilor de decizie, precum şi obţinerea variabilelor
de ieşire, cu luarea în considerare a fluxurilor
intermediare;
• optimizarea funcţionării sistemului (a variantelor
formulate).
6.5. Metode de previziune pe elemente
METODA EXTRAPOLĂRII
Extrapolarea constă, în esenţă, în prelungirea în
viitor a evoluţiei constatate în trecut.
În raport de datele disponibile şi de specificul
problemei analizate se utilizează diferite procedee de
extrapolare şi anume extrapolarea analitică, extrapolarea
fenomenologică, extrapolarea prin curbă înfăşurătoare.
Extrapolarea analitică porneşte de la ipoteza unei

evoluţii ai cărei parametrii se determină astfel încât să se obţină
cele mai mici erori de estimare. Ea se poate aplica unor serii
cronologice sau unei funcţii de corelaţie.
a) Extrapolarea analitică cu ajutorul seriilor
cronologice presupune determinarea trendului unei variabile
după ce variaţia sezonieră a fost eliminată (printr-o metodă
oarecare) sau dacă nu este afectată de variaţia sezonieră.
Extrapolarea de acest gen se poate realiza, în
problemele simple, cu ajutorul sporului mediu (absolut), cu alte
cuvinte a raţiei medii, sau cu ajutorul ritmului mediu anual.
- Extrapolarea cu ajutorul sporului mediu (absolut)
anual, adică a raţiei medii calculată cu ajutorul seriei dinamice
statistice. În cazul extrapolării mecanice, se determină mai întâi
sporurile cu baza în lanţ (pentru fenomenele care au tendinţa de
evoluţie sub forma unei progresii aritmetice) şi apoi se
stabileşte sporul mediu. Pentru extrapolare se foloseşte relaţia:
În cazul unei extrapolări euristice se modifică parametrul

Δy , devenind Δy*, cu ajutorul produsului dintre sporul mediu
şi coeficientul k, ce poate fi mai mare sau mai mic decât l, după
cum estimează specialiştii că se va modifica tendinţa evoluţiei.
Dacă k<1 se reduce sporul mediu calculat pe baza datelor din
perioada expirată, iar dacă k>l acest spor se amplifică. Deci se
aplică relaţia:
- Extrapolarea cu ajutorul ritmului mediu anual,

presupune mai întâi, determinarea indicilor de evoluţie cu baza
în lanţ şi calcularea indicelui mediu al evoluţiei (pentru
fenomenele care au tendinţa de a evolua sub forma unei
progresii geometrice). Pentru extrapolarea mecanică se
foloseşte relaţia:
unde:
r = reprezintă ritmul mediu anual al sporului, sub formă
de indice;
t = numărul de ani de după cel de bază, până la orizontul
previziunii (ceilalţi termeni au aceeaşi semnificaţie ca mai sus).
În cazul unei extrapolări euristice se poate utiliza
coeficientul „k", adică:
În cazul problemelor mai complexe se procedează la

alegerea tipului de funcţie (dreaptă, parabolă etc.) care să
ajusteze cel mai bine datele seriei.
b) Extrapolarea analitică cu ajutorul funcţiei de
corelaţie constă în proiectarea variabilei dependente „Y" în
corelaţie cu evoluţia variabilei independente „x":
Y=f(x)
Este obligatoriu însă ca între cele două variabile să
existe relaţii cauzale, iar coeficientul de corelaţie dintre ele să
fie cât mai mare şi abaterea medie pătratică să fie cât mai mică.
Aceste cerinţe trebuie urmărite când se alege forma funcţiei
(sau se alege acea funcţie care satisface cel mai complet aceste
exigenţe).
Extrapolarea de acest tip pleacă de la ipoteza că oricare
din valorile reale ale seriei dinamice se obţin prin suprapunerea
următoarelor elemente: o variaţie stabilă de lungă durată,
numită tendinţă, care dă sensul general al evoluţiei; variaţii
periodice în jurul acestei tendinţe; variaţii întâmplătoare
(aleatoare).
În acest caz, relaţia de mai sus devine:
Succesiunea calculelor pentru realizarea unei extrapolări

analitice bazate pe funcţii de corelaţie este următoarea:
• stabilirea mărimilor (variabilelor) de previziune pentru
care se analizează corelaţia, cu condiţia ca între ele să
existe o dependenţă reală. În caz că se foloseşte o
corelaţie multiplă se va urmări ca între variabilele
independente să nu existe o influenţă reciprocă (să nu
fie autocorelate);
• alegerea perioadei statistice pentru care şirurile de date
disponibile sunt concludente;
• reprezentarea grafică a şirurilor de date statistice,
obţinându-se în acest fel o primă indicaţie asupra
formei funcţiei ce poate fi utilizată;
• verificarea ipotezei cu privire la forma funcţiei;
• determinarea parametrilor funcţiei, de regulă, prin
metoda celor mai mici pătrate;
• calculul estimatorilor statistici, pentru a stabili

intensitatea legăturii;
• determinarea prin extrapolare a mărimii variabilei
dependente pentru anul de prognoză sau de
plan/program;
• analiza critică a rezultatelor obţinute, care se compară
cu cele dobândite prin alte metode.
Extrapolarea fenomenologică constă în analiza
caracteristicilor globale ale fenomenului, pe baza interpretării
logice a experienţei practice de durată. Se pot desprinde astfel
anumite "legi" de variaţie a fenomenului urmărit, în condiţiile
date. Metoda se bazează pe reprezentarea grafică, evidenţiindu-
se vizual tendinţele de evoluţie. Rezultanta poate fi o dreaptă
exprimată ca o funcţie liniară simplă (Xt = a + by), iar pentru
evoluţii mai complexe curbele pot fi descrise de funcţii
exponenţiale, logaritmice, logistice etc.
Extrapolarea prin curbe înfăşurătoare descrie
dinamica rezultantei unor procese complexe, formate din mai
multe elemente care intervin succesiv în evoluţia de ansamblu
a procesului. Cu alte cuvinte, ea constă în ajustarea
(înfăşurarea) unei serii de curbe secvenţiale.
METODA INTERPOLĂRII
Metoda interpolării constă în stabilirea mărimilor
intermediare între două variabile date, şi anume între nivelul
anului de bază şi cel prevăzut pentru anul final al perioadei de
prognoză sau de plan.
Interpolarea se poate realiza folosind două procedee:
- interpolarea cu ajutorul raţiei medii anuale stabilită
în funcţie de cele două mărimi cunoscute (X0 şi XT) şi de
numărul de ani dintre ele:
R=(X, - Xo)/T
XT=X O +( R -T )
unde:
R = raţia medie anuală;
XT = nivelul variabilei exogene pentru anul final T;
X0 = nivelul variabilei din anul de bază;
T = numărul de ani dintre anul de bază şi anul final;
Xt = nivelul variabilei rezultative, interpolate, pentru un an
oarecare t, situat între anul de bază şi cel final;
t = numărul de ani dintre anul de bază şi anul „t"
- interpolarea cu ajutorul ritmurilor medii, stabilindu-
se ritmul mediu anual dintre anul de bază şi cel final al
previziunii şi aplicându-l din aproape în aproape la valorile
absolute intermediare. Se folosesc relaţiile:
unde:
r = ritmul mediu anual al sporului;
XT = nivelul anului final;
X0 = nivelul anului de bază;
n = numărul de ani dintre „0" şi „t";
„t" = un an oarecare dintre „0" şi „T".
6.6. Metode structurale de previziune
A. Metoda aproximaţiilor succesive constă în

determinarea din aproape în aproape a
valorilor necunoscute, pornindu-se de la valori stabilite într-o
primă aproximaţie şi corectându-se apoi treptat aceste valori
până când se ajunge la soluţia considerată optimă.
B. Metoda arborelui de posibilităţi-constă în realizarea
unei reţele de elemente care condiţionează evoluţia unui proces
sau domeniu de activitate, pornind de la un obiectiv
prestabilit. Metoda ordonează aceste elemente în mod
arborescent, având următoarea structură: obiectivul principal
urmărit (0), căile de urmat (Ci) şi mijloacele ce trebuie folosite
(Mj). Pentru problemele mai complexe, fiecare dintre aceste
componente se subdivide pe diferite trepte de ramificaţii (grade
de subordonare).
Tuturor subdiviziunilor care derivă din obiectivul principal
li se acordă coeficienţi de importanţă, stabiliţi ca parametrii de
comandă, pe baza analizei critice a evoluţiei precedente şi prin
comparaţii internaţionale. În final se calculează notele de
pertinenţă, reprezentând ponderea cu care contribuie diversele
mijloace la realizarea scopului urmărit.
C. Metoda scenariilor constă în conceperea unor stări şi
evoluţii viitoare prin reprezentarea succesiunii probabile a unor
evenimente şi structuri dinamice, avansând treptat din prezent
spre viitor. Pe parcursul lucrărilor sunt separate punctele critice
nodale din care se desfac mai multe alternative. Construirea
acestor secvenţe logice de evenimente în devenire, cu
alternativele posibile, are totodată menirea să releve resorturile
cauzale care pot declanşa evoluţiile prevăzute.
Scenariul caută să ofere soluţii la două categorii de

probleme:
- care sunt căile care conduc la o anumită situaţie;
- cum poate fi înlesnită, prevenită sau deviată o anumită
tendinţă de evoluţie.
Folosirea metodei scenariilor în previzionarea proceselor
economico-sociale presupune deci influenţa notabilă a
factorului de decizie, bineînţeles în limitele posibilului şi ale
exigenţelor eficienţei.
D: Metoda comparaţiilor internaţionale ca metodă de
previziune constă în alegerea unui fenomen sau proces, care a
avut loc în trecut într-o altă ţară şi a cărui evoluţie anterioară se
consideră a fi probabilă în viitor în ţara care face obiectul
previziunii şi în studierea prognozelor, programelor şi
planurilor elaborate în alte ţări, în domenii ce interesează
propria evoluţie şi descifrarea tendinţei cu gradul cel mai
ridicat de probabilitate pentru ţara care face obiectul
previziunii.
6.7. Metoda modelării economico-matematice
Modelarea este un proces de cunoaştere nemijlocită a

realităţii, cu ajutorul unor reprezentări denumite modele. Ca
instrument al modelării, modelul este folosit în cadrul a
numeroase discipline, atât teoretice cât şi practice, oferind o
imagine intuitivă şi totuşi riguroasă a realităţii, permiţând
descoperirea unor legături şi legităţi care ar fi greu de
determinat prin alte modalităţi. Deci, în general, modelul este o
reprezentare izomorfă a realităţii obiective şi constituie o
descriere simplificată, riguroasă şi fundamentată în sensul
structurării logice a sistemului pe care îl reprezintă, care
facilitează descoperirea unor legături şi legităţi foarte greu de

găsit pe late căi.
6.7.1. Modele previzionale bazate pe funcţii de

producţie
Funcţiile de producţie sunt expresii matematice care

descriu legăturile cantitative dintre principalii indicatori
economici ce caracterizează volumul activităţilor verigilor
organizatorice ale economiei naţionale în ansamblul său şi
principalii factori de producţie. Aceste modele economico-
matematice pot fi utilizate la nivel macroeconomic, pe
ansamblul economiei sau pe ramuri ori sectoare instituţionale
ale acesteia, dar şi la nivelul unor mari unităţi economie,
precum şi la nivelul întreprinderilor şi al secţiilor de producţie.
Sunt cunoscute un număr mare de tipuri de funcţii de
producţie, cea mai des utilizată fiind funcţia Cobb-Douglas, a
cărei formă generală este:
Prin logaritmare se obţine:
Dacă se notează ry, rf, rl ritmurile medii de creştere ale

produsului muncii, fondurilor fixe şi forţei de muncă în
intervalul dintre un an de bază (anul 0) şi un an „t", nivelul
indicatorilor în anul „t" este dat de expresiile:
Făcând substituirile, relaţia de mai sus devine:
Cum în anul de bază avem:

prin împărţirea ultimelor două relaţii se obţine:
care evidenţiază legătura dintre ritmul de creştere a producţiei

şi ritmurilor factorilor.
Determinarea coeficienţilor (parametrilor), A, „a", „b", „g"
se poate face pentru o perioadă trecută, folosind metoda celor
mai mici pătrate. Coeficienţii „a" şi „b" reprezintă elasticitatea
factorilor şi arată care este creşterea procentuală a produsului
muncii, dacă fiecare factor creşte cu 1% în ipoteza că ceilalţi
factori se menţin la un nivel constant:
Semnificaţia economică a funcţiilor de producţie este însă

mai profundă, deoarece ele exprimă şi legătura dintre
productivitatea muncii (W) şi înzestrarea cu fonduri fixe a
persoanelor ocupate (g), precum şi cu eficienţa folosirii
fondurilor fixe (e). Dacă folosim forma funcţiei de producţie
Cobb-Douglas fără factorul progres tehnic, rezultă:
W = — = A x F a x L00 — x ~ = g x e
--------------------------------------- (5.20)
L L F
În acest caz, coeficientul „a" reprezintă elasticitatea
creşterii procentuale a productivităţii muncii dacă gradul de
înzestrare creşte cu 1%.
O altă semnificaţie economică a funcţiei de producţie este
dată de posibilitatea de a se analiza substituţia dintre factori,
pornind de la constatarea că produsul muncii (Y) poate fi
obţinut prin mai multe combinaţii între volumul de fonduri fixe
productive şi cantitatea de forţă de muncă. Aceste combinaţii
sunt evidenţiate de izocuantă, curba de egală producţie.
De aici se deduce că economisirea forţei de muncă implică
un volum mai mare de fonduri fixe, ceea ce ridică problema
analizei şi stabilirii unei corelaţii juste între cei doi factori. De
asemenea, rezultă posibilitatea determinării coeficientului de
substituţie a factorilor (s):
Folosirea modelelor previzionale bazate pe funcţiile de

producţie oferă posibilităţi de analiză complexă a utilizării
factorilor, cu deosebire a progresului tehnic, care este în
măsură să potenţeze pe ceilalţi doi factori principali de creştere.
6.7.2. Modele previzionale de simulare
Simularea este unul dintre cele mai performante mijloace

de analiză, folosit pentru proiectarea sistemelor complexe,
pentru planificarea şi controlul acestora. Ea se defineşte ca

fiind procesul de proiectare şi realizare ale unui model, ale unui
experiment în scopul înţelegerii comportamentului sistemului
şi al evaluării unui număr mare de strategii posibile pentru
funcţionarea acestuia.
Modelarea bazată pe simulare constă în construirea de
structuri matematice care reprezintă prin analogie
caracteristicile esenţiale ale fenomenului sau procesului
investigat, înlesnind testarea unui număr infinit de variante prin
modificarea unor parametrii de decizie (opţionali) până când se
obţine soluţia cea mai plauzibilă şi mai convenabilă.
Modelul previzional de simulare se bazează pe
valorificarea unor variabile de intrare (exogene) şi pe
proiectarea unor parametrii opţionali, în diferite variante,
precum şi a unor factori aleatori (pentru lucrările previzionale
în condiţii de risc şi incertitudine), iar din combinarea lor
rezultă o serie de ecuaţii în lanţ, din care se obţin variabile de
ieşire (rezultative, endogene), ce devin elemente de calcul ale
unor noi condiţii.
Pe măsură ce se măreşte numărul variabilelor de intrare
iniţiale şi al parametrilor opţionali se realizează modele de
simulare tot mai cuprinzătoare.
Simularea Monte Carlo este o modelare prin
experimentarea ştiinţifică a proceselor deterministe sau
stochastice, fundamentată pe principiul generării unor variabile
aleatoare (sau a unor procese stochastice) legate funcţional de
sistemul real, prin caracteristici specifice (momente, densitate
de repartiţie sau funcţii de repartiţie), obiectivul fiind obţinerea
de informaţii privind comportarea sistemului real prin
prelucrarea experimentelor simulate cu aceste variabile.
Variabilele aleatoare generate, pentru a fi pertinente,
trebuie să fie estimate cu o abatere cât mai mică în probabilitate
în raport cu cele reale. Calitatea simulării prin metoda Monte

Carlo apare ca rezultat al unui compromis între eficienţa şi
calitatea reprezentării realizate prin înlocuirea valorilor
variabilei reale cu selecţii statistice artificiale generate în cursul
simulării.
Simularea de tip „joc" constă în experimentarea pe
model, prin acordarea unor valori arbitrare variabilelor de
intrare, urmărindu-se efectul asupra variabilelor de stare şi de
ieşire, ca şi asupra funcţiei sau funcţiilor obiectiv. Variabilele
de intrare pot fi deterministe sau stochastice. Cele deterministe
sunt preluate de calculator de pe un mediu exterior (benzi
magnetice, perforate etc.) sau determinate pe baza unui
algoritm impus de subiect, iar cele stochastice sunt generate cu
calculatorul prin procedee adecvate.
Dependenţa între variabilele de intrare şi cele de stare sau
ieşire este determinată de structura logică a modelului şi
simularea pe calculator necesită transcrierea în formă
algoritmică a modelului de simulare, ilustrat printr-o schemă
logică (flow-chart), prin care se precizează dependenţele,
condiţionările logice şi operaţiile aritmetice necesare.
Analiza soluţiilor modelului de simulare este etapa finală
care constă în prelucrarea datelor simulate, calcularea
statisticilor pentru validarea rezultatelor prin teste de
semnificaţie adecvate, alegerea celei mai eficiente soluţii în
raport cu criteriul (criteriile) de performanţă.
6.7.3. Metode intuitive
Principalele metode intuitive colective folosite în

domeniul previziunii sunt metoda discuţiilor în grup şi
metoda anchetelor iterative.
A. Metoda discuţiilor în grup, cunoscută iniţial sub

numele de Brainstorming, semnifică obţinerea unor soluţii de
perspectivă prin „asaltul ideilor", prin stimularea gândirii şi
creaţiei colective. Soluţia adoptată este rodul unei munci
colective, prin colaborarea multidisciplinară.
B. Metoda anchetelor iterative (Delphi) se bazează pe
consultarea în mai multe runde a unui grup de experţi şi
folosirea sistematică a opiniilor acestora. Spre deosebire de
metoda anterioară, ea se bazează pe principiul izolării
experţilor, în vederea eliminării riscului de influenţare
reciprocă şi a obţinerii unor răspunsuri obiective. În consecinţă,
ei nu cunosc componenţa colectivului.
Pentru creşterea performanţelor metodei, sunt necesare:
ameliorarea modului de selecţionare a experţilor, încât în
colectivul organizat să fie antrenaţi cei mai competenţi
specialişti; perfecţionarea mecanismului de retroreacţie, pe
parcursul rundelor de chestionare, printr-o informare calitativ
superioară, bazată pe computerizare; îmbunătăţirea substanţială
a tehnicilor şi mijloacelor de prelucrare şi sintetizare a
răspunsurilor, realizându-se astfel o conexare cu tehnici
explorative sau normative.
6.7.4. Metode de echilibrare (balanţe previzionale)
Echilibrul economiei naţionale este reprezentat printr-o

serie de corelaţii şi raporturi cantitative între factorii
economici, tehnici şi sociali, care condiţionează dezvoltarea
economică, şi îndeosebi între cererea şi oferta de mărfuri şi
servicii, între fondurile alocate creşterii economice şi cele
destinate consumului populaţiei, între necesităţile şi resursele
de mijloace materiale, între venituri şi cheltuieli, între circulaţia
mărfurilor şi circulaţia banilor, între locurile de muncă

disponibile şi resursele de forţă de muncă etc.
În vederea realizării unor echilibre cât mai convenabile se
foloseşte metoda balanţelor previzionale, care au ca obiect
proiectarea unor corelaţii eficiente. Prin caracterul lor complex,
balanţele previzionale valorifică şi sintetizează calculele
realizate cu ajutorul altor metode previzionale.
Corespunzător categoriilor de proporţii ce caracterizează
dezvoltarea economico-socială, în activitatea previzională se
folosesc:
• Balanţa materială reprezintă un sistem de indicatori
prin care se cuantifică concordanţa dintre necesităţile şi
resursele materiale ale economiei naţionale, într-o
anumită perioadă, în condiţiile valorificării raţionale a
potenţialului economic. Balanţele materiale reflectă
corelaţiile cantitative dintre producţia şi consumul
anumitor categorii de produse, dintre import şi export,
dintre cantităţile destinate consumului curent şi cele
destinate completării sau formării rezervelor şi
stocurilor.
După elaborarea balanţelor materiale în forma iniţială

urmează, de regulă, operaţia de echilibrare. Indiferent de
situaţie, operaţia de echilibrare presupune reanalizarea şi
revizuirea diverselor categorii de necesităţi şi de resurse în

corelaţie cu alte balanţe şi potrivit cerinţelor de eficienţă.
• Balanţele valorice reflectă în expresie bănească
proporţii de sinteză din economia naţională privind
formarea, distribuirea şi redistribuirea producţiei
sociale, prin intermediul diferitelor fonduri băneşti.
Balanţele valorice cuprind sfera relaţiilor privind
echilibrul financiar, monetar şi valutar.
• Balanţele forţei de muncă reflectă raporturile ce se
creează pe piaţa forţei de muncă şi în procesul de
folosire a acesteia pe ramuri şi domenii de activitate, pe
mediul urban şi cel rural, pe sexe, în profil teritorial.
Capitolul 7
MODELE INTERRAMURI.
BALANŢA LEGĂTURILOR DINTRE RAMURI
7.1. Conţinutul balanţei legăturilor dintre ramuri
În cadrul modelării economico - matematice un loc

aparte îl ocupă modelele între ramuri, bazate pe analiza intrări -
ieşiri, cunoscute în ţara noastră sub denumirea generică de
balanţă a legăturilor dintre ramuri. Asemenea modele
reflectă fluxurile şi interdependenţele existente în cadrul
economiei naţionale între ramurile în care se desfăşoară
activitatea economică.
În cadrul balanţei legăturilor dintre ramuri se disting
două sensuri ale fluxurilor de materiale, produse sau servicii
productive şi anume: pe de o parte intrările într-o anumită
ramură sau subramură, iar pe de altă parte ieşirile din fiecare
ramură sau subramură, finalizate în producţia rezultată şi
repartizată pe destinaţii. Prin aceste două categorii de fluxuri se
cuantifică relaţiile dintre resurse şi utilizarea lor, asigurându-se
echilibrul material din economie.
Totodată în cadrul balanţei legăturilor dintre ramuri
distingem relaţiile tehnologice, adică legăturile ce se formează
în aparatul de producţie al economiei naţionale în procesul de
producţie sau consum productiv.
În cadrul balanţei, fiecărei ramuri îi corespunde un
rând şi o coloană. Pe rânduri se înscrie utilizarea producţiei
fiecărei ramuri, anume pentru consumul intermediar, adică
pentru consumul productiv propriu şi a celorlalte ramuri,
pentru acumulare, adică pentru capitalul fix, capital circulant şi
stocuri materiale, pentru fondul de consum public şi privat,
pentru export şi pierderi inevitabile din produsul intern sau
naţional. Pe coloane se înscrie pentru fiecare ramură structura

cheltuielilor materiale de producţie, elementele producţiei nete
sau valorii adăugate, adică venitul net, salariile, impozitele
indirecte nete precum şi importul. Rândurile din tabel arată în
esenţă repartiţia producţiei fiecărei ramuri iar coloanele-
structura valorică corespunzătoare. Partea principală a
balanţei legăturilor dintre ramuri o reprezintă tabelul fluxurilor
de produse şi servicii, la care se mai adaugă tabelul
coeficienţilor repartiţiei producţiei, tabelul coeficienţilor
tehnici sau ai consumurilor materiale directe şi tabelul
coeficienţilor consumurilor materiale totale. Tabelul principal
al balanţei legăturilor dintre ramuri cuprinde patru părţi
cunoscute sub numele de cadrane.
Cadranul I reprezintă partea balanţei care reflectă
relaţiile de interdependenţă ce se formează între ramurile şi
subramurile economiei naţionale ca urmare a livrărilor
reciproce de obiecte ale muncii adică dependenţele tehnologice
dintre ramuri. Rândurile cadranului evidenţiază repartizarea
producţiei fiecărei ramuri între toate ramurile producţiei
materiale, deci fluxurile materiale care intră în consumul
productiv, iar coloanele arată structura cheltuielilor materiale
de natura obiectelor muncii pentru obţinerea producţiei în
fiecare ramură. Cadranul are forma unei matrice pătratice, în
care pe rânduri sunt înscrise ramurile în care se împarte
economia naţională. Fiecare ramură este analizată într-o dublă
calitate: producătoare şi consumatoare. Fluxurile materiale
sunt cuantificate cu ajutorul coeficienţilor consumului
intermediar, simbolizaţi cu xij care semnifică ce cantitate
trebuie să se consume din producţia ramurii producătoare i
pentru a se realiza producţia proiectată în ramura
consumatoare j. În cadranul I ar trebui să existe n variabile Xj.
În realitate numărul acestor variabile este mai mic pentru că nu
există legături directe între absolut toate ramurile economice

naţionale: unele variabile xij sunt nule. Fiecare variabilă xij are
o dublă semnificaţie: ieşirea din ramura producătoare i şi
intrarea în ramura consumatoare j. Totalurile pe linii nu sunt
egale cu totalurile pe coloane pentru că totalul pe linii arăta
partea producţiei fiecărei ramuri producătoare destinată
consumului producţiei în economia naţională, iar totalul pe
coloane arată mărimea cheltuielilor materiale făcute în cadrul
ramurilor consumatoare pentru obţinerea producţiilor
proiectate.
Cadranul al II-lea cuprinde fluxurile de produse şi
servicii ieşite din sfera producţiei şi intrarea în sfera utilizării
finale. Acest cadran reflectă produsul sau consumul final
respectiv cererea finală pe ansamblul economiei după
provenienţă pe ramuri furnizoare şi pe destinaţii. Produsul final
reprezintă partea producţiei unei ramuri destinată satisfacerii
cererii finale simbolizată cu Y. Aceasta este structurată pe
următoarele elemente: consumul final public, consumul final
privat, formarea brută de capital fix, variaţia sau creşterea
stocurilor, exportul;
există însă ramuri ale economiei naţionale al căror produs final
nu acoperă toate aceste necesităţi.
Rezultă că produsul global al ramurilor (X) se împarte
în două părţi: produsul intermediar şi produsul final. Produsul
intermediar repartizat pentru consumul productiv este supus
unui nou proces de prelucrare şi intră în cheltuielile materiale
ale ramurilor. Produsul final nu mai este supus unei prelucrări
ulterioare ci este folosit pentru consum social sau personal
ieşind definitiv din sfera producţiei. Repartizarea produsului
global pentru consum intermediar şi consum final este
caracterizată cu ajutorul unui sistem de ecuaţii de repartizare a
producţiei :
În formă restrânsă, sistemul de ecuaţii se poate scrie

astfel :
Cadranul al III-lea cuprinde pe ramuri ale economiei

naţionale următorii indicatori: amortizarea capitalului fiX (Z),
valoarea adăugată netă (VAN) structurată pe impozite
indirecte nete (taxa pe valoarea adăugata - TVA, taxe vamale -
TV, retribuţii salariale - S, excedentul de exploatare, profitul -
P ), valoarea adăugată brută (VAB)(valoarea adăugată
netă+amortizarea), cheltuielile totale ale producţiei (CM)
(cheltuielile de natura obiectivelor muncii + amortizarea), iar
uneori şi importul (Im). Însumarea elementelor din cadranele I
şi III se caracterizează cu ajutorul ecuaţiilor de balanţă ale
cheltuielilor de producţie care au următoarea formă : f
În formă restrânsă sistemul de ecuaţii se poate scrie

astfel:
Sistemul ecuaţiilor de echilibru are următoarea formă :
Modelul balanţei legăturilor dintre ramuri este

constituit dintr-un sistem de ecuaţii diferenţiate pe trei tipuri şi
anume:
• ecuaţii de repartizare a producţiei fiecărei ramuri
construite prin însumarea elementelor din cadranele I şi
II
• ecuaţii ale formării cheltuielilor de producţie,
construite prin însumarea elementelor din cadranele I şi
III
• ecuaţii de echilibru în profil de ramură şi pe ansamblul
economiei naţionale.
Cadranul al IV-lea reflectă procesul de redistribuire

făcând legătura dintre veniturile primare din cadranul al IlI-lea
şi consumul final din cadranul al II-lea.
În cadranul al IV-lea se cuprind veniturile unităţilor şi
lucrărilor din sfera considerată neproductivă.
De obicei acest cadran nu se completează datorită unor
dificultăţi de ordin teoretic şi metodologic, iar sub aspectul
conţinutului nu este suficient de semnificativ pentru analiza şi
previzionarea macroeconomică.
7.2. Modelul static al balanţei legăturilor dintre

ramuri
Balanţa legăturilor dintre ramuri caracterizează şi

măsoară dependenţele dintre ramurile economiei naţionale; în
acest scop, sunt folosite dependenţele funcţionale dintre
volumul producţiei şi cheltuielile pentru fabricarea sa.
Pentru aceasta prezintă o mare importanţă coeficienţii
cheltuielilor materiale directe, notaţi cu aij care arată cât se
consumă din producţia ramurii i pentru a se obţine o
unitate din producţia proiectată în ramura j. Se calculează
ca raport între consumurile intermediare şi produsele globale
sau brute ale ramurilor consumatoare adică:
Se presupune că partea din producţia ramurii i

consumată productiv în ramura j este direct proporţională cu
volumul producţiei proiectare a ramurii j, adică:
Coeficienţii aij se identifică în conţinut cu consumurile

specifice. Mărimea lor depinde de nivelul tehnic şi tehnologic
al producţiei, din care motiv sunt numiţi coeficienţi tehnologici.
Coeficienţii aij formează o matrice pătratică numită matricea A
care are un rol esenţial în toate aplicaţiile balanţei.
Pe baza modelului balanţei se pot calcula şi coeficienţii
repartizării producţiei ramurii i consumată productiv în ramura
j şi produsul global al ramurii producătoare, adică:
Între coeficienţii aij şi coeficienţii hij există o legătură

strânsă, o dependenţă reciprocă fapt pus in evidenţă astfel:
Matricea A caracterizează structura producţiei sociale,

divizarea ei pe ramuri şi legăturile dintre ramuri. Din asemenea
considerente de conţinut matricea A se mai numeşte şi matrice
structurală. Elementele matricei A după conţinutul lor au
numai valori pozitive sau sunt nule, nu pot lua valori negative.
Relaţia:
arată că între consumurile unei ramuri şi producţia sa totală

există raporturi constante. Ecuaţiile de repartizare a producţiei
capătă următoarea formă:
Din această relaţie se determină expresia produsului sau

cererii finale:
Sistemul ecuaţiilor de repartizare a producţiei constituie

modelul static al balanţei legăturilor dintre ramuri; este un
sistem liniar cu n ecuaţii şi 2n necunoscute. Acest model
permite să se găsească n variabile dacă se dau n mărimi
produsului global sau final al ramurilor. Când se cere să se
calculeze produsul global este vorba de produsul global necesar
la nivelul proiectat. În acest scop este necesar să se determine
coeficienţii cheltuielilor materiale totale notaţi cu Aij, care
arată partea de producţie pe care fiecare ramură trebuie să o
pună la dispoziţia economiei naţionale pentru obţinerea unei
unităţi de produs final pentru o anumită ramură. Aceşti
coeficienţi înglobează toate cheltuielile materiale adică atât

cele directe cât şi cele indirecte. Cheltuielile directe exprimă
legătura dintre două produse conexe dintre două ramuri
alăturate tehnologic. Cheltuielile indirecte exprimă cheltuielile
de acelaşi gen care au loc în toate ramurile ce concură la
obţinerea produsului în cauză. Coeficienţii cheltuielilor
materiale totale, se pot dimensiona numai cu ajutorul balanţei
legăturilor dintre ramuri; se porneşte de la modelul static al
balanţei care în formă matriceală poate fi scris astfel:
X = A*X + Y ,de unde se poate deduce că:
X = (E - A)-1 *Y
Expresia (E - A)-1 dă valoarea coeficienţilor
cheltuielilor materiale totale. Coeficienţii Aij formează o
matrice pătratică. Modelul capătă următoarea formă:
Modelul static al balanţei legăturilor dintre ramuri

oglindeşte relaţiile dintre produsul global sau brut al fiecărei
ramuri şi produsul final al tuturor ramurilor, evidenţiază faptul
că produsul final al unei ramuri oarecare antrenează o
modificare în lanţ în toate ramurile economiei naţionale şi nu
numai în ramurile în cauză.
7.3. Elaborarea modelului balanţei legăturilor

dintre ramuri pentru perioada de previziune
Pentru a răspunde necesităţilor conducerii previzionale,

balanţa legăturilor dintre ramuri (BLR) se elaborează şi ca
balanţă pentru perioada de previziune. Punctul de plecare este
balanţa statistică. Elaborarea balanţei pentru perioada de
previziune presupune parcurgerea următoarelor operaţii:
a) Dimensionarea produsului final sau a cererii finale.
Cererea finală se stabileşte exogen în afara modelului

de balanţă. Pe ansamblul economiei naţionale, cererea se
dimensionează şi se structurează pe baza următoarelor
elemente: analiza nivelului şi structurii existente a cererii finale
pe baza balanţei statistice; cercetarea şi evaluarea acţiunii
factorilor care influenţează ritmul de creştere a cererii finale, a
corelaţiei dintre fondul de acumulare, fondul de consum,
fondul de înlocuire; elaborarea de ipoteze de previziune privind
raportul dintre fondul de acumulare şi fondul de consum în
fundamentarea de ipoteze de previziune privind raportul dintre
fondul de acumulare şi fondul de consum în funcţie de
dinamica productivităţii muncii şi antrenarea în producţia
resurselor de forţă de muncă, de schimbările în eficienţa
acumulării productive şi de factorii care condiţionează
creşterea bunăstării materiale; elaborarea de previziuni privind
dezvoltarea fiecărei ramuri de producţie luându-se în
considerare şi perspectivele relaţiilor economice externe.
b) Calculul coeficienţilor cheltuielilor materiale
directe şi actualizarea acestora.
Coeficienţii cheltuielilor materiale directe se calculează
de obicei pe baza balanţei statice a legăturilor dintre ramuri;
aceşti coeficienţi nu pot fi însă extrapolaţi în mod mecanic
pentru perioada de previziune, este necesară actualizarea
coeficienţilor respectivi la condiţiile perioadei de previziune ca
urmare a modificărilor produse în economia naţională. Factorii
principali care influenţează coeficienţii cheltuielilor materiale
directe sunt: substituirea reciprocă a diferitelor surse de
energie; substituirea materiilor prime naturale cu materiale
sintetice şi tendinţa de deplasare spre produsele mai complexe,
prelucrate superior; creşterea generală a consumului de produse
prelucrate industrial şi a consumului de servicii; tendinţa de
scădere în industria prelucrătoare a consumurilor materiale.
c) Calculul coeficienţilor cheltuielilor materiale totale

Coeficienţii cheltuielilor materiale totale se determină
pe baza matricei actualizate a coeficienţilor tehnologici. Pentru
calculul coeficienţilor cheltuielilor materiale totale se parcurg
următoarele operaţii: calculul matricei diferenţă (E - A) şi a
determinantului său; scrierea transpusei şi calculul asociatei
sale; calculul matricei inverse (E - A)-1.
d) Determinarea producţiei brute sau a produsului
global al ramurilor.
Această operaţie prezintă importanţă deosebită pentru
stabilirea proporţiilor şi asigurarea echilibrului în economie;
balanţa legăturilor dintre ramuri permite să se stabilească
cererea de consum net şi în mod corelativ, produsul global al
fiecărei ramuri astfel încât să se acopere complet necesarul de
produs final. Produsele globale finale sunt coordonate şi
echilibrate între ele. Produsul ramurii se fundamentează în
funcţie de necesităţile pieţei interne şi externe şi de potenţialul
tehnico-productiv. Produsul global se calculează după relaţia:
e) Corelarea volumului necesar cu volumul posibil al

produsului global şi stabilirea indicatorului reţinut
ca obiectiv.
Volumul necesar al produsului global rezultă din
calculele de balanţă, iar volumul posibil este stabilit în afara
balanţei, în funcţie de capacităţile de producţie şi gradul lor de
utilizare, de posibilităţile de asigurare a necesarului de materii
prime, materiale energie şi forţe de muncă, de resurse
financiare şi valutare. Situaţia ideală ar fi ca volumul necesar să
fie egal cu volumul posibil de realizat. În realitate între cele
două variabile există diferenţe.
f) Determinarea variabilelor din cadranul al III lea:
amortizarea capitalului fix, cheltuielile materiale totale
valoarea adăugată netă structurată pe elemente, valoarea

adăugată brută, importul.
Amortizarea pe ramuri (Zi) se calculează înmulţind
coeficienţii amortizării (z i) cu produsul global : Z i = zi • X i
Coeficienţii amortizării se calculează pe baza balanţei
statistice a legăturilor dintre Z ramuri după relaţia :
şi se actualizează la condiţiile perioadei de previziune în

funcţie de acţiunea factorilor care îi influenţează în sensul
creşterii sau descreşterii. Pe ansamblul economiei, fondul de
amortizare se calculează prin însumarea amortizării pe ramuri
Cheltuielile materiale totale ale ramurilor se calculează

prin însumarea consumurilor intermediare înscrise în cadranul I
în coloanele aferente cu amortizarea corespunzătoare. Se
utilizează următoarele relaţii :
Pe ansamblul economiei naţionale se însumează

cheltuielile materiale pe ramuri:
Valoarea adăugată netă pe ramuri se calculează ca

diferenţă între produsul global şi cheltuielile materiale:
VANi = Xi - CMi
Valoarea adăugată brută se calculează prin însumarea
valorii adăugate nete cu amortizarea capitalului fix: VABi =
VANi + Z i
Importul aferent fiecărei ramuri se stabileşte în cadrul

lucrărilor preliminare care servesc la determinarea principalilor
indicatori sintetici ai economiei naţionale în strânsă corelaţie cu
exportul astfel încât cele două fluxuri ale comerţului exterior să
se compenseze reciproc.
Resursele totale (R) se stabilesc în profil de ramură şi
pe ansamblul economiei naţionale. Sunt constituite din
produsul global respectiv din produsul global brut şi import.
Pentru echilibrarea balanţei legăturilor dintre ramuri trebuie să
se asigure egalitatea între resursele totale şi utilizările totale
(U), formate din consumul intermediar şi cererea finală sau
consumul final.
După parcurgerea tuturor acestor etape se întocmeşte
totalul sintetic al BLR pentru perioada de previziune.
Capitolul 8
PREVIZIONAREA RESURSELOR UMANE
8.1. Raportul populaţie — economie
In ciuda simplităţii aparente raportul populaţie-

economie denumit şi corelaţie demoeconomică, sintetizează un
mare număr de relaţii de interdependenţă. În condiţiile de
maximă generalitate, acest raport presupune aşezarea faţă în
faţă a două agregate şi anume populaţia şi respectiv economia,
exprimate în mărimi comparabile sub raportul comensurării,
ritmul de creştere al uneia în comparaţie cu ritmul de creştere al
celorlalte, dimensiunea şi structura economiei naţionale într-o
relaţie de simetrie cu partea din populaţie care se ocupă
nemijlocit în producţia socială, denumită populaţie activă.
Raportul populaţie-economie are caracter istoric -
reprezintă relaţiile dintre populaţie şi masa mijloacelor sale de
subzistenţă şi se disting două tipuri de corelaţii
demoeconomice:
— de tip demoalimentar;
— de tip demoeconomic-dezvoltat.
Primul tip de corelaţie generează tensiune
demoalimentară, iar variabilele acesteia sunt: numărul şi
intensitatea populaţiei „presiunea demografică" în raport cu
suprafaţa demografică şi cu randamentul la hectar. Relaţia
indicilor Iqa > Ipt este considerată ca fiind pozitivă, ceea ce
corespunde formei elementare a corelaţiei demoeconomice.
Cel de-al doilea tip de corelaţie este rezultatul
dezvoltării economice, creşterii forţelor de producţie şi progres
social. Urmare a acestor factori se diversifică nevoile, apar
altele, se modifică priorităţile de satisfacere.
În societatea contemporană raportul populaţie-

economie îmbracă forma complexă a relaţiei dintre „creşterea
economică" şi „creşterea populaţiei", aceasta devenind
corelaţia demoeconomică fundamentală care de fapt înglobează
un număr mare de variabile economice şi demografice, între
care se stabilesc o serie de interdependenţe şi condiţionări.
Indiferent de tipul corelaţiei, populaţia unei ţări apare în
tripla ipostază:
— fond de muncă, adică producătoarea de bunuri
materiale;
— subiect de venituri, adică în urma folosirii acesteia se
poate obţine profit;
— consumatoare, adică foloseşte bunurile create.
Populaţia activă, numărul şi structura ei este influenţată de
două categorii de factori:
— demografici, numărul şi structura populaţiei şi, ca atare,
natalitatea şi mortalitatea populaţiei;
— social-economici, gradul de participare al populaţiei la
munca socială, structura economiei naţionale, înzestrarea
tehnică a muncii, procesele de mobilitate teritorială şi
profesională.
8.2. Resursele umane în modelele creşterii

economice
A.Modelele teoriei moderne a creşterii economice -

presupun identificarea acţiunii fiecărui factor ce influenţează
relaţia demoeconomică. Sunt socotiţi factori ai creşterii
economice forţa de muncă şi capitalul, la care se asociază
capacitatea tehnică şi organizatorică (progresul tehnic,
productivitatea muncii) şi „factorul rezidual", înţeles ca fiind
influenţa sporurilor, cunoştinţelor şi a calificării, deci a

„capitalului intelectual".
B.Modele demoeconomice ale creşterii economice. În
această categorie se includ acele modele bazate pe funcţia
globală de producţie de tip Cobb-Douglas. Cele mai cunoscute
modele de acest tip sunt cele elaborate de J.M. Keynes, R.
Harrod, E. Dawar, J. Hicks, R.M. Solow.
Modelul R.F. Harrod consideră populaţia este o
variabilă exogenă. El studiază problema în două ipoteze:
a) populaţia creşte, iar progresul tehnic rămâne
neschimbat;
b) populaţia este
staţionară, iar progresul
tehnic creşte. Notaţiile
folosite sunt:
Yt = produsul naţional net în perioada „t";
Kt = stocul de capital existent la începutul perioadei „t";
St = economiile (acumulările) în perioada „t";
It = investiţiile efectuate în cursul perioadei „t";
K = coeficientul capitalului;
x = variabila demografică;
În prima variantă, creşterea populaţiei este în progresie

geometrică, iar cunoştinţele tehnice rămân neschimbate ca şi
productivitatea investiţiilor. În aceste condiţii partea din
produsul naţional net alocată creşterii, va fi egală cu creşterea
populaţiei din decursul perioadei multiplicată cu coeficientul
capitalului.
Dacă populaţia în momentul t+1 este:
În a doua variantă în care populaţia este staţionară, iar

progresul tehnic în creştere, capitalul necesar va reprezenta o
parte constantă din produsul naţional net egală cu sporul
acestuia (sau producţiei) raportat la totalul lui, adică:
Modelul R.M. Solow, porneşte de la funcţia de producţie

generală dar evidenţiază influenţa variaţiei raportului capital-
muncă asupra ritmului de creştere, adică investiţia netă este
ritmul de creştere a cantităţii de capital dK/dt calculată astfel:
Modelul L. Stoleru, care porneşte de la următoarea

funcţie de producţie:
care exprimă ritmul de creştere a producţiei în funcţie de

ritmul de creştere a factorilor, unde: dA / A = termenul
rezidual.
Referitor la forţa de muncă el propune doi indici:
— indicele de cantitate a forţei de muncă, adică populaţia
numerică şi structura ei, inclusiv durata muncii;
— indicele de calitate a forţei de muncă, adică vârsta,
nivelul de instruire şi respectiv calitatea forţei de muncă.
Modelul J.J. Spengler, care porneşte de la existenţa între
variabilele economice şi cele demografice, mai curând a unor
relaţii de dependenţă reciprocă decât relaţii cauzale unilaterale,
iar influenţa reciprocă se exercită în cadrul unui interval mare
de timp.
Din analiza tuturor acestor modele, rezultă că variabila
principală este forţa de muncă, cu diversele ei caracteristici,
ceea ce impune folosirea unei funcţii transformate de producţia
de tipul:
unde:
Qt = producţia în perioada t;
Lte = îmbunătăţirea compoziţiei populaţiei active;
JT = elementele noi ale capitalului;
At' = factorul rezidual (creşterea datorată progresului
tehnic etc.).
8.3. Elaborarea prognozei demografice
Prognoza demografică se construieşte, de regulă, în trei

modalităţi:
- prin estimarea populaţiei totale pe ţară, operând ca
variabile agregate;
- prin proiectarea populaţiei totale şi pe structuri (pe vârste
şi sexe) pentru fiecare judeţ şi apoi, prin însumare, la nivelul
ţării;
- prin estimarea populaţiei totale pe mediile urban şi rural,
pe structurile de vărste şi sexe, precum şi prin însumarea
acestora la nivelul ţării.
În strânsă legătură cu aceste trei modalităţi de lucru se află
metodele aplicate, şi anume metoda globală şi metoda
analitică.
Metoda globală constă în proiectarea evoluţiei populaţiei
prin extrapolarea directă a numărului total al locuitorilor ţării,
pe baza tendinţei de durată observată statistic şi eventual, luând
în considerare schimbările previzibile ce vor avea loc în
comportamentul demografic. Ea poate fi realizată folosind
diferite tehnici previzionale:
- cu ajutorul ratei medii (în cazul unei evoluţii în
progresie aritmetică):
unde:
Pt = numărul populaţiei la orizontul prognozei;
P0 = numărul populaţiei în anul de bază;
= raţia medie anuală a evoluţiei populaţiei;
n = numărul de ani de după anul de bază;
k = coeficientul unitar sau subunitar de corectare a

tendinţei principale.
- cu ajutorul ritmului mediu anual (în cazul
unei evoluţii în progresie geometrică):
- cu ajutorul unei funcţii polinomiale:
unde:
a, b, c = coeficienţi de corecţie;
t = variabila timp.
Metoda analitică (a componentelor) constă în
proiectarea şi corelarea componentelor care condiţionează
dinamica populaţiei (în ansamblu sau pe sexe, unităţi teritorial-
administrative etc.).
Această metodă presupune următoarea succesiune de
calcule:
- preliminarea numărului populaţiei în anul de bază (P0);
- proiectarea numărului născuţilor vii (N), între anul de
bază şi anul de previziune, înmulţindu-se numărul populaţiei
feminine fertile, adică cea cuprinsă între 15 şi 49 de ani (Pi) cu
rata de fertilitate specifică fiecărei vârste (fi):
- determinarea numărului deceselor (D), care reduc în

fiecare an populaţia din anul de bază, obţinându-se astfel
numărul supravieţuitorilor între anul de bază şi anul de
previziune.
În acest scop se folosesc tabele de mortalitate, care relevă
probabilităţile de deces, diferenţiate pe vârste şi pe sexe şi apoi
în total.
- estimarea numărului emigranţilor (E) şi imigranţilor (I)

prin observaţii statistice;
- calcularea numărului populaţiei pentru orizontul
previziunii (Pt) pe baza relaţiei:
Diferenţa dintre natalitate (numărul născuţilor vii) şi

mortalitate (numărul deceselor) reprezintă sporul natural
(numărul absolut).
Dacă sporul natural este influenţat şi de soldul migrator
rezultă dinamica populaţiei totale a ţării, atât ca mărime
absolută cât şi relativă (în promile).
Un rol important îl ocupă şi proiectarea numărului de
gospodării (de menaje), precum şi a numărului de familii,
folosindu-se relaţiile:
unde:
c = rata medie a capilor de gospodărie (de familie);
C = numărul capilor de gospodărie (de familie); N =
numărul de gospodării (familii);
p
= numărul mediu de persoane pe o gospodărie (pe o
familie).
8.4. Elaborarea prognozei forţei de muncă
Pentru a aprecia dimensiunile şi corelaţia probabilă a

resurselor de muncă şi a gradului de utilizare (sau de
subutilizare a acesteia) este necesar să se cunoască locul pe

care-l ocupă diferitele categorii de resurse umane pe piaţa
muncii
Se poate observa că în cadrul

populaţiei totale a ţării (P) se
disting: a) pe de o parte:
— PVM = populaţia în vârstă de muncă, adică
aproximativ între 16 şi 65 de ani
— PAM = populaţia în afara vârstei de muncă
b) pe de altă parte:
— PA = populaţia activă
— PI = populaţia inactivă
În cadrul populaţiei în vârstă de muncă se disting:
— PVMA = populaţia în vârstă de muncă şi aptă de a
lucra;
— PIM = populaţia în vârstă de muncă dar inaptă de a
lucra
De asemenea populaţia activă cuprinde:
— PO = populaţia ocupată
— RM = rezervele de forţă de muncă
În cadrul populaţiei ocupate se disting:
— S = salariaţii
— A = alte categorii de populaţie ocupată
Pentru elaborarea previziunii forţei de muncă, un rol
important îl are modelul de simulare global, de forma
următoare:
În acest context, pentru a previziona numărul populaţiei

ocupate (necesarul total de forţă de muncă pentru care există
locuri de muncă disponibile) pe ramuri se apelează la relaţia:
unde
Li = numărul necesar al forţei de muncă pentru ramura „i";
Xi = producţia ramurii „i";
Wi = productivitatea muncii pentru ramura „i";
= suma economiilor relative de forţă de muncă ce

se anticipează că va avea loc pe seama factorilor de creştere a
productivităţii muncii; o = anul de bază; t = anul de previziune.
Din model rezultă relaţiile de interdependenţă care există
între volumul producţiei, productivitatea muncii şi numărul
necesar de forţă de muncă.
În cazul de faţă, numărul forţei de muncă este condiţionat
de volumul prevăzut al producţiei şi de nivelul prevăzut al
productivităţii muncii.
În condiţii normale are loc o economie relativă de forţă de
muncă, ceea ce înseamnă că la o creştere dată a producţiei, are
loc creştere mai lentă a efectivului de forţă de muncă sau chiar
o stagnare a acestuia. Dacă acest efectiv va fi în anul de
previziune mai mic decât anul de bază are loc o economie
absolută.
Aceste situaţii diferă, desigur, de la o ramură la alta, în
funcţie de factorii care influenţează structura producţiei şi
dinamica productivităţii muncii.
În ultimă analiză, urmează a se obţine echilibrul dintre POt

(stabilit cu ajutorul modelului global) şi (calculată cu
ajutorul proiectării producţiei şi productivităţii muncii pe
ramuri).
Previziunile astfel obţinute urmăresc totodată realizarea

unei corelări raţionale între efectivele necesare şi posibilităţile
de acoperire a acestora, atât pe total cât şi pe ramuri şi zone.
Pornind de la necesarul total de forţă de muncă se poate stabili
necesarul de noi locuri de muncă ca diferenţă între Lt şi Lo,
corespunzând deci cu sporul absolut al populaţiei ocupate:
Se proiectează apoi necesarul suplimentar de forţă de

muncă, adică numărul efectiv de lucrători nou încadraţi în anul
de previziune. El se calculează prin relaţia:
unde:
A = alte ieşiri din rândul forţei de muncă (plecări la

satisfacerea stagiului militar, emigrări).
BALANŢA PREVIZIONALĂ A FORŢEI DE MUNCĂ
Relaţia de echilibru: I = II + III

Cunoscându-se necesarul suplimentar de forţă de muncă,
se determină, în continuare, sursele de acoperire a acestuia, şi
anume:
- prin absorbţia disponibilului existent în economie în
rândul şomerilor;
- prin absolvirea de şcoli şi facultăţi;
- prin reveniri din armată a militarilor în termen;
- prin migrări previzibile (între ramuri, între zone şi între
categorii socio — profesionale).
8.5. Elaborarea prognozei productivităţii muncii
După cum s-a arătat, pentru elaborarea previziunilor

privind forţa de muncă, este necesar să se anticipeze, în
prealabil, productivitatea muncii pentru perioada de
perspectivă.
Previzionarea productivităţii muncii se poate realiza
apelându-se la mai multe metode: prin extrapolare, prin
comparaţii internaţionale, prin corelaţie cu gradul de înzestrare
a muncii şi cu eficienţa folosirii echipamentelor de producţie
(fonduri fixe), prin intermediul economiei relative de forţă de
muncă, prin folosirea modelului BLR.
- Previzionarea productivităţii muncii prin extrapolare
se poate realiza fie pe seama unui singur factor (model
unifactorial) considerat în mai multe momente:
fie pe seama influenţei concomitente a mai multor factori

(modele multifactoriale):
unde:
W = productivitatea muncii;
a,b,...n = intervalul (numărul de unităţi de timp) dintre
momentele înregistrării statistice a productivităţii muncii;
xi = factorii de influenţă.
- Metoda comparaţiilor internaţionale poate servi la

prognozarea productivităţii muncii prin determinarea timpului
necesar pentru eliminarea decalajului faţă de o ţară mai
dezvoltată.
Pentru abordarea acestei
probleme se vor folosi
notaţiile:
t = numărul de ani
necesari egalizării
nivelurilor;
W0(A) = nivelul productivităţii muncii în anul de bază în
ţara „A" beneficiară a prognozei; W0(B) = nivelul
productivităţii muncii în anul de bază în ţara mai
dezvoltată „B" cu care se face comparaţia;
rW(A) şi rW(B) = ritmul mediu anual de creştere a
productivităţii muncii în cele două ţări. Trebuie obţinută
egalitatea:
Pentru prognozarea ritmului mediu anual al productivităţii

muncii necesar ţării „A" în scopul ajungerii din urmă a ţării
„B" după „t" ani (considerându-se durata) se vor folosi relaţiile
de mai jos:
Se poate proiecta apoi volumul absolut al productivităţii

muncii pentru ţara „A":
- Prognozarea productivităţii muncii se poate efectua şi

prin corelaţie cu gradul de înzestrare tehnică a muncii şi cu
eficienţa folosirii echipamentelor de producţie, utilizând
modelul de forma următoare:
unde:
- Previzionarea productivităţii muncii prin intermediul

economiei relative de forţă de muncă se realizează în mod
etapizat astfel:
a) preliminarea nivelului producţiei pentru anul de bază
(X0);
b) preliminarea efectivului forţei de muncă pentru anul de
bază (L0);
c) calcularea productivităţii muncii pentru anul de bază:
d) determinarea volumului producţiei în anul de previziune

(Xt);
e) calcularea necesarului de forţă de muncă la nivelul
producţiei în anul de previziune dar cu productivitatea muncii
din anul de bază:
f) calcularea mărimii totale a economiilor relative de forţă

de muncă prestabilite pe baza factorilor de creştere a
productivităţii muncii:
g) calcularea necesarului de forţă de

muncă pentru anul de previziune:
h) determinarea nivelului productivităţii muncii pentru

anul de previziune:
i) stabilirea sporului absolut al productivităţii muncii:
j) determinarea indicelui de creştere a productivităţii

muncii:
k) determinarea aportului creşterii productivităţii muncii la

sporirea producţiei:
Capitolul 9
PREVIZIONAREA CREŞTERII ECONOMICE
9.1. Consideraţii privind teoria creşterii economice
Creşterea economică se defineşte ca fiind un spor al

ritmului
• Produsului Naţional Brut
• Produsului Intern Brut
• Venitului Naţional pe cap de locuitor.
Analiza creşterii economice operează cu o serie de
concepte macroeconomice agregate ca de exemplu: ritmul de
creştere a populaţiei, ritmul de creştere a producţiei, volumul
şomajului, ritmul de creştere a forţei de muncă, dar şi cu o serie
de indicatori care cuprind dinamica şi interacţiunile sistemului
economic naţional.
Trăsăturile teoriei creşterii economice:
• este teoria creşterii economice a ţărilor
dezvoltate;
• abordarea creşterii economice se face în două
direcţii şi anume: abordarea ofertei separate, abordarea cererii
de asemenea separat;
• teoria descrie mecanisme de creştere a
capacităţii de producţie sub incidenţa dinamicii factorilor de
producţie şi a ratei progresului tehnic;
• deoarece operează cu indicatori agregaţi, teoria
admite existenţa unui singur fel de produs (PNN,PIB,VN) şi
numai a doi factori de producţie (forţa de muncă şi capitalul
fix), care se vând pe piaţă în condiţiile unei concurenţe
perfecte;
• teoria operează cu producţia potenţială a

economiei naţionale care exprimă nivelul maxim al producţiei
ce poate fi atins în orice moment cu o rată a şomajului de 5%.
Indicatorii teoriei creşterii economice
1. Produsul naţional brut (PNB):
PNB = C + I + G + (X—M) = C + S + r + Rf
unde:
C = cheltuieli pentru consumul personal;
I = investiţii private brute interne;
G = achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii;
X — M = exportul net de bunuri şi servicii;
S = acumulările brute ale gospodăriilor şi menajelor;
T = plăţi nete pentru taxe (exclusiv transferurile,
dobânzile şi plăţile sub formă de subsidii); Rf = plăţi sub formă
de transferuri către străini făcute de personalul particular.
2. Produsul naţional brut (PNBI) calculat pe
baza datelor furnizate de sistemul contabilităţii naţionale:
PNB1 = C1 + I1 + G1 + (X — M)1 = C1 + S1 + f + Rf
3. Produsul naţional net (PNN):
PNN = PNB — FA
unde:
FA = mărimea fondului de amortizare;
4. Venitul naţional (VN):
VN = PNN— (TIA + TPA + DS) + SNP
unde:
TIA = taxe indirecte pe afaceri;
TPA = transferuri sub formă de plăţi;
DS = discrepanţe ca urmare a calculului statistic;
SNP = subsidii nete către întreprinderile publice.
5. Produsul intern brut (PIB):
PIB = VA + TVAi
unde:
VA = suma valorilor adăugate, create în economia

naţională;
TVAi = mărimea taxelor vamale aplicate produselor
provenite din import.
9.2. Modelarea creşterii economice
Principalele modele de previzionare a creşterii

economice sunt:
A.Modelarea cererii pentru consum
Problema care se ridică la evaluarea cererii pentru
consum constă în dificultatea trecerii de la abordarea
individuală la cea agregată care este caracteristică creşterii
economice.
În general funcţia cererii pentru un produs „i" este Ci şi
se poate determina pe cale econometrică astfel:
unde:
pi — preţul produsului;
pk — preţul produsului de substituţie;
V — venitul individual;
g — gustul cumpărătorului.
Abordări în estimarea parametrilor funcţiei de cerere:
• analiza econometrică
• anchetarea consumatorului
• simularea
• cercetările de marketing.
Funcţia Engel:
O astfel de funcţie poate fi liniară sau neliniară şi arată

reacţia consumatorului când se schimbă venitul faţă de diferite
categorii de produse.
Pentru elaborarea unui model coerent trebuie separate
variabilele de timp pure de variabilele interclase şi de
variabilele mixte.
unde:
Alte tipuri de modele:

• modelul Ando-Modigliani
• modelul Friedman
• modelul Dueseubery
• modelul econometric american.
Aceste modele au la bază maximizarea utilităţii prin
alocarea venitului pentru consum folosind funcţia de utilitate,
precum şi condiţia de echilibru între valoare prezentă a
consumului total şi valoarea prezentă a venitului pentru
perioada „t".
B. Modelarea cererii pentru investiţii
Prin investiţii se realizează modificarea structurilor de
producţie, a forţei de muncă şi tehnologiei.
Sursa principală a investiţiilor este producţia internă,
din care prin acumulare se constituie fondurile necesare
dezvoltării.
Deoarece atât consumul cât şi acumularea sunt funcţii

dependente de nivelul venitului naţional şi al taxelor, ecuaţia de
echilibru este:
unde:
• t - nivelul taxelor reale (sumă fixă care nu
depinde de nivelul veniturilor)
• Y - t este venitul disponibil.
Multiplicatorul investiţiilor -arată cu cât se modifică
venitul naţional pe seama creşterii investiţiilor cu o unitate,
adică:
Derivata funcţiei consumului în raport cu Y arată

înclinaţia marginală pentru consum.
Înclinaţia marginală pentru acumulare.
Elaborarea unui program de investiţii presupune

determinarea nivelului stocului de capital K necesar asigurării
creşterii venitului naţional şi apoi transformarea lui într-un flux
de investiţii nete folosind o funcţie a cererii brute de investiţii.
Creşterea stocului de capital pe seama investiţiilor nete

depinde de creşterea producţiei, de costul real al utilizării
capitalului (Ck) şi de variaţia preţurilor, deci:
Capitolul 10
PREVIZIONAREA RELAŢIILOR ECONOMICE
EXTERNE
10.1. Conţinutul activităţii de prognozare a

relaţiilor economice externe
Sfera de activitate a relaţiilor economice externe:

• comerţ exterior propriu-zis
• comerţul exterior invizibil
• servicii
• cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională în domeniul producţiei industriale, agricole, al
activităţii de construcţii, transporturi, comerţ, cercetare tehnico-
ştiinţifică, servicii, operaţiuni bancare
Procesele au loc între unităţi aparţinând unor economii
naţionale diferite, chiar dacă în unele cazuri exportul nu
depăşeşte frontierele naţionale ale furnizorului, cum se
întâmplă cu vânzările de bunuri şi servicii prestate turiştilor
străini pe teritoriul naţional.
Activitatea de previziune cuprinde:
• activitatea de prospectare-prognozare
• activitatea tranzacţională
• activitatea de elaborare a previziunilor pe termen
scurt privind relaţiile economice externe.
A.Activitatea de prospectare şi prognozare.

Prospectarea are ca obiect cunoaşterea tendinţelor ce se
manifestă pe piaţa externă, analizându-se un sistem de factori
cu acţiune independentă care pot favoriza sau defavoriza
diversele categorii de operaţii economice internaţionale.
Aceste analize prospective se referă la:

• analiza curbei de viaţă a produselor
• analiza orientărilor şi tendinţelor pe plan mondial în
domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice;
• evaluarea posibilităţilor de export şi de cooperare în
exterior;
• studierea posibilităţilor interne de producţie;
• cunoaşterea restricţiilor şi facilităţilor practicate de
diverse ţări în relaţiile economice internaţionale;
• analiza condiţiilor specifice de climatizare, ambalare,
publicitate şi prezentare a mărfurilor;
• studierea preţurilor, condiţiilor de plată, de acordare
şi primire a creditelor externe, precum şi a rentabilităţii
diverselor operaţiuni.
Prognoza poate avea atât aspecte cantitative,
reprezentate prin mărimi absolute şi relative, cât şi aspecte
calitative, relevate prin tendinţe şi schimbări structurale cu
efecte majore asupra creşterii economice.
Prognoza de ansamblu a relaţiilor economice
internaţionale cuprinde:
• orientarea generală a operaţiilor noastre economice
cu exteriorul
• evoluţia conjuncturii diverselor pieţe externe,
prezentată în mod diferenţiat pe grupe de produse;
• corelaţiile dintre producţia internă şi relaţiile
economice cu exteriorul;
• corelaţiile dintre consumul intern şi relaţiile cu
exteriorul;
• incidenţele progresului tehnico-ştiinţific asupra
dinamicii şi structurii relaţiilor economice cu străinătatea.
B. Activitatea tranzacţională - încheierea de

tratate, acorduri comerciale şi de plăţi, precum şi alte acte
legale, care reglementează principiile, drepturile şi
obligaţiile ce intervin între parteneri în cadrul relaţiilor
economice internaţionale, înlesnind dezvoltarea orientată a
acestei activităţi.
C. Activitatea de elaborare a previziunilor pe

termen scurt, a programelor privind relaţiile economice
externe - se desfăşoară pe baza concluziilor desprinse din
analizele prospective şi a tranzacţiilor încheiate cu
parteneri externi pe termen lung.
Paralel cu elaborarea prognozei se întocmeşte şi
programul relaţiilor economice externe care include:
• programul comerţului exterior
• programul cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice
internaţionale;
• balanţa de plăţi externe.
Programul de export estimează volumul total al
exportului, şi ponderea sa în venitul naţional şi în P.I.B.
Programul de import stabileşte volumul total al
importului cu defalcarea acestuia pe categorii de importuri:
materii prime, resurse energetice, echipamente tehnice, bunuri
de consum.
Evoluţia exportului şi importului se vede în balanţa
comerţului exterior (balanţa comercială). Balanţa comercială
exprimă valoric schimburile de mărfuri cu străinătatea, cu
ajutorul indicatorilor privind volumul exportului (E), al
importului (I), al comerţului exterior (E+X) şi al soldului
comerţului exterior (E-I).
10.2. Metode şi tehnici de prognozare a relaţiilor

economice externe
A. Sistemul balanţelor
Balanţele materiale – au rol în fundamentarea
exporturilor şi importurilor la unele produse de bază şi
energetice, în corelaţie cu celelalte categorii de resurse şi
necesităţi.
Balanţa comercială se elaborează pe baza indicatorilor
din programele de export şi import.
Balanţa de plăţi externe, are o sferă de cuprindere mai
largă decât balanţa comerciala, deoarece, pe lângă valoarea
operaţiunilor de export-import de mărfuri, care fac obiectul
balanţei comerciale, ea include toate celelalte categorii de
încasări şi plăţi cu străinătatea, scadente în perioade de
previziune. Schema de principiu este următoarea (model
F.M.I.):
1. BALANŢA COMERCIALĂ Export de mărfuri
(f.o.b.) Import de mărfuri (c.i.f.)
2. SERVICII
Turism
Transporturi şi telecomunicaţii Dobânzi
Venituri din investiţii (cooperare) Alte servicii
3. CONT CURENT (1+2)
4. CONT CAPITAL (a+b+c)
a) Credite pe termen mediu şi lung
— primite
— acordate
b) Credite pe termen scurt
— primite
— acordate
c) Investiţii de capital
5. ERORI ŞI OMISIUNI
6. SOLD BALANŢĂ (3+4+5)
7. MIŞCĂRI MONETARE Devize convertibile Conturi
cliring Credite F.M.I.
Aur monetar
Balanţa de plăţi externe serveşte ca instrument de
analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a structurii
economiei acesteia.
În cursul anului sau pe o perioadă mai îndelungată,
balanţa de plăţi poate înregistra devieri de la echilibrul
programat, datorită acţiunii unor factori:
• întârzierile în darea în exploatare a unor
obiective industriale noi, cu rol în export;
• nelivrarea unor produse la export sau înlocuirea
lor cu unele mai puţin competitive;
• majorarea cantităţilor la export sau import;
• modificarea taxei scontului;
• evoluţia preţurilor mondiale; restricţii
economice la import;
• evoluţia cursurilor de schimb;
• factori psihologici şi speculaţia la bursă.
În ansamblul său balanţa de plăţi externe trebuie să fie
întotdeauna echilibrată prin compensarea soldurilor active
(credite primite + încasări din rate scadente la credite acordate)
cu cele pasive (credite acordate + plata ratelor scadente la
creditele primite). Soldul influenţează venitul naţional. În acest
caz,
V.N.U. = V.N.C. ± AS
unde:
V.N.U. = venitul naţional utilizat;
V.N.C. = venitul naţional creat;
AS = soldul relaţiilor de credit cu alte ţări.
Printre măsurile economico-financiare de activizare a

balanţei de plăţi deficitare, figurează:
• Subvenţionarea exportului, reduceri de taxe
pentru a vinde mai ieftin decât concurenţii;
• Taxa asupra importurilor, atunci când sunt mai
ieftine decât cele indigene sau pentru a nu devaloriza moneda
naţională;
• Cuantificarea importurilor, stabilind un sistem
de licenţe care să permită importul unor bunuri numai cu
aprobarea guvernului;
• Majorarea impozitelor şi taxelor, diminuând
puterea de cumpărare a oamenilor;
• Controlul salariilor şi al dobânzii plătite,
reducând cererea internă şi sporind exporturile;
• Modificarea ratei scontului, stimulând
investiţiile străine;
• Operaţiunile „open market", respectiv vânzarea
sau cumpărarea de către banca centrală a unor bonuri de tezaur
sau obligaţiuni guvernamentale pentru a modifica dimensiunea
masei monetare în circulaţie;
• Stabilirea rezervelor bancare obligatorii, mărind
sau micşorând plasamentele lor în credite;
• Devalorizarea monedei naţionale, ieftinind
exporturile şi scumpind importurile;
• Vânzări de aur şi alte metale preţioase din
producţia naţională;
• Utilizarea rezervelor de devize şi metale
preţioase.
Balanţa de conturi (Balanţa angajamentelor şi
creanţelor externe) - cuprinde aceleaşi elemente ca şi balanţa
de plăţi, cu deosebirea că valorile înscrise în ea exprimă toate
drepturile şi obligaţiile existente la un moment dat, de regulă la
1 ianuarie, în cadrul relaţiilor României cu celelalte ţări,

indiferent când au fost contractate şi indiferent când vor deveni
scadente.
Balanţa legăturilor dintre ramuri. Exportul
apare totdeauna în Cadranul II, ca parte componentă a
produsului final, iar importul se înregistrează în mai mute
modalităţi, din care mai convenabilă este includerea sa în
Cadranul III cu defalcarea pe ramuri şi destinaţii.
B Modele economico-matematice utilizate în

prognozarea relaţiilor economice externe
Funcţiile de corelaţie.
- evoluţia exportului total (Mt) ca funcţie de
evoluţie a venitului naţional creat sau P.I.B.
Mt = f(V)
- evoluţia exportului, folosindu-se ponderea
acestuia în volumul venitului naţional creat sau al P.I.B. (Kmt)
ca funcţie de trend stabilită opţional:
Mt = Vt x Kmt
- evoluţia exportului pe ramuri şi subramuri cu aceleaşi
funcţii, dar utilizându-se indicatori pe ramuri;
- evoluţia exportului pe subramuri, grupe de produse şi
produse principale cu ajutorul unor indici normativi: export la
un milion lei producţie marfă; export la un milion tone cereale;
export de maşini, aparate, mijloace de transport la 1000 bucăţi
produse etc.;
- evoluţia importului total (Nt) ca funcţie de evoluţie a
P.N.B. (Pt) având în vedere că importul este implicat atât în
producţia intermediară, cât şi în crearea produsului final:
Nt = f (Pt)
- evoluţia importului cu ajutorul coeficientului

importului în volumul P.N.B. (Knt) ca funcţie de trend stabilite
opţional:
Nt = Pt x K„t.
C. Modelul matriceal (de reţea) relevă curenţii de

mărfuri şi servicii ale unei ţări cu exteriorul; poate fi
reprezentat sintetic astfel:
unde:
Modelul gravitaţional este conceput prin luarea în

calcul a gradului de dezvoltare economică şi a distanţei
economice dintre parteneri, din punct de vedere al ţării
exportatoare. Expresia generalizată a modelului gravitaţional
este următoarea:
Bibliografie selectivă
Albu, L.– „Modelarea şi evaluarea impactului investiţiilor

directe asupra pieţei muncii şi evoluţiei macroeconomice
din România”, Working Paper of Macroeconomic
Modelling Seminar, Institute for Economic Forecasting,
2007
Anghelache, C. – Tratat de statistică teoretică şi economică,
Editura Economică, Bucureşti
Apopei N., Apostol C. - Cerinţe şi posibilităţi de fundamentare
informaţională a deciziilor, în „Revista Română de
Statistică" nr. 5/1993.
Baron T., Bigi E., Tovissi L, Wagner P., Isaic-Maniu AL,
Korka M., Porojan D. – Statistică teoretică şi economică,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
Benjamin, C., Herrard A., Hanee-Bigot, M., Tavere, C. -
Forecasting with an Econometric Model, Springer, 2010
Botez Minai C. (coordonator) - Curs de prognoză. Laboratorul
de Cercetări Prospective al Universităţii Bucureşti, CI
DSP, Bucureşti, f.a.
Camerer Colin, Weber Martin - Developments in Modeling
Préférences: Uncertainty and Ambiguity, în Journal of
Risk and Uncertainty", nr. 5/1992.
Caracota Dumitrache - Previziune economică. Elemente de
macroeconomie. Ed. Didactică şi Pedagogică, S.A.,
Bucureşti, 1996.
Carew-Reid J., Prescott-Allen R., Bass S., Dalal-Clyton B. -
Stratégies for National Sustenable Development, Earthscan
Publications Ltd., London, 1994.
Dobrescu Emilian - Macromodels of the Romanian transition
economy. Ed. Expert, Bucureşti, 1996.
Dobrescu Emilian - Modelul economiei româneşti în tranziţie.
Supliment al revistei „Microeconomia aplicată", nr.

4/1997.
Ionescu Victor-Romeo, Modelarea macroeconomică. Abordare
critică a teoriei macroeconomice. Ed. Evrika, Galaţi,
1997.
Mesarovic Mihajlo, Pestei Eduard - Mankind at the Turning
Point. E.P. Dutton & Co., Inc., Reader's Digest Press, New
York, 1974 (ediţia în limba română sub titlul Omenirea la
răspântie, a apărut în Ed. Politică, Bucureşti, 1975).
Naisbitt John, Aburdene Patricia -Anul2000. Megatendinţe, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1993.
Nicolae Valentin (coordonator) – Previziune şi orientare
economică, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Nicolae Valentin, Constantin Daniela-Luminiţa - An
introduction to Macroeconomic Forecasting - Ed. A.S.E.,
Bucureşti, 1995.
Rahman, A.U.– „Esimation and forecasting of financial time
serie”, International Conference on Applied Statistics,
Bucharest, November 2008
Tabără Neculai - Concepţia privind sistemul de indicatori
economico-sociali ca instrument de cunoaştere şi analiză.
Ed. Chemarea, laşi, 1993.
Zaman Gheorghe - Planificarea indicativă şi rigorile pieţei, în
„Tribuna Economică" nr. 14/1990.

Previziune Economica PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Previziune Economica PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin ANGHELACHE

Copyright  Editura Artifex, 2015

Autorul poartă întreaga răspundere morală, legală şi materială,

Capitolul 1. PREVIZIUNE Şl ORIENTARE,

Capitolul 2. CONŢINUTUL, FUNCŢIILE ŞI

Capitolul 3. TIPOLOGIA FORMELOR ŞI

Capitolul 4. EVOLUŢIA CICLICĂ A ECONOMIILOR

Capitolul 5. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

Capitolul 6. METODE ŞI TEHNICI DE ELABORARE

Capitolul 7. MODELE INTERRAMURI.

Capitolul 8. PREVIZIONAREA RESURSELOR

Capitolul 9. PREVIZIONAREA CREŞTERII

1.1. Delimitări conceptuale

Conjectura (de la latinescul „conjuectura" şi

baza unor scopuri premeditate, care ajustează tendinţele

1.2. Necesitate şi posibilitate în activitatea

legături dintre ele, cu atât se impune necesitatea unei

Dar activitatea previzională este nu numai necesară,

şi viitor: astfel, perioada preindustrială a durat 18

1.3. Management şi previziune

scopurile de perspectivă. Se disting câteva etape mai

Funcţia previzională, adică de anticipare, ocupă un loc

Fig. 1.1. Componentele şi etapele procesului managerial (de

Având în vedere aceste condiţii, previziunile se situează

Distingem, de aceea, din acest punct de vedere, mai

astfel încât fiecare factor să depindă funcţional de ceilalţi, în

1.4. Piaţă, previziune şi orientare economică

doar prin formele primare de manifestare a concurenţei, ci

naţionale şi ale agenţilor economici în legătură cu

Prin această acţiune a statului se completează

- micşorarea sau desfiinţarea unor subvenţii acordate de

concertare, multistatală, care au loc în lume, atât sub forma

1.5. Echilibru şi nonechilibru în previzionarea şi

prezenţa unui excedent sau deficit în bugetul naţional

prea scăzute, generatoare de defecţiuni social-econo-

avea, în ultimă instanţă, şi efecte pozitive prin politica

1.6. Previziune şi orientare în condiţiile evoluţiei

crize economico-sociale importante (falimente,

Fig. 1.2. Fazele ciclului economic

• Faza de depresiune este starea în care toate

Fig. 1.3. Limitele şi sensul mişcării activităţii economice

În practică însă fenomenele sunt mult mai complexe: nu

Fig. 1.4. Curba evoluţiei ciclice

Fig. 1.4. Curba evoluţiei ciclice însoţită de oscilaţii secvenţiale

În aceste condiţii, caracterizarea fiecărei faze, ca şi a

Prin prelucrări statistice se determină fluctuaţia ciclică,

Fig. 1.6. ne oferă reprezentare schematică a acestor posibilităţi.

Fig. 1.6. Evoluţia ciclică în condiţiile trendului istoric

Fig. 1.7. Evoluţia preţului şi costului în diferitele faze ale

Astfel, în perioada de prosperitate, preţul şi costul se

Cererea de înlocuire a echipamentelor constituie un

1.7. Activitatea previzională şi dezvoltarea

Dezvoltarea durabilă este un concept apărut în

economică, protecţia socială şi protecţia mediului, urmărind

Previziunile pot ajuta ţările să-şi rezolve problemele

1.8. Previziunea ca ştiinţă

universal. Nu poate constitui ştiinţă acea sumă de cunoştinţe

2.1. Conţinutul conducerii macroeconomice

• Sub aspect teoretic, conducerea înseamnă elaborarea

potenţialul economico-social şi fixarea ordinii de

• sistemul mecanismelor speciale pentru accelerarea sau

2.2. Ştiinţa previziunii

Unul din atributele conducerii în condiţiile revoluţiei