Sunteți pe pagina 1din 51

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ,,HENRI COANDĂ”


SPECIALITATEA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE PROIECT

Îndrumător științific
Coordonator
Absolvent

Sesiunea August 2018


HUNEDOARA

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE


ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ,,HENRI COANDĂ”
SPECIALITATEA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
LUCRARE DE PROIECT

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA


BOLNAVILOR CU DEPRESIE

Îndrumător științific
Coordonator
Absolvent

Sesiunea August 2018


HUNEDOARA

MOTTO

,,Nu trebuie să vizităm un spital de nebuni pentru a vedea minți bolnave, planeta
noastră este un spital de nebuni al universului”. –Johann Wolfgang von Goethe

ARGUMENT

Psihiatria este acel domeniu al medicinii care studiază şi tratează tulburările psihice.
Datorită faptului că până în prezent nu s-au putut evidenţia markeri diagnostici
organici pentru bolile psihice, s-a preferat utilizarea termenului de tulburare psihică în loc
de boală psihică. Există două instrumente de clasificare şi descriere a tulburărilor psihice:
- ICD (Clasificare Internaţională a Maladiilor) elaborat de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (O. M. S) şi
-DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) elaborat de Asociaţia
Psihiatrică Americană.
Depresia este cea mai frecventă tulburare psihică. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
estima în 2011 că, la nivel mondial, erau 121 de milioane de persoane afectate de depresie,
în 87% din cazuri, bolile somatice se asociază cu stările depresive, ele fiind însă deseori
ignorate în cadrul consultaţiilor medicale, din cauza frecvenţei lor ridicate.
Depresia ocupă locul doi pe lista celor mai întâlnite afecţiuni medicale, în cadrul
categoriei de vârstă 15-44 de ani. Conform statisticilor internaţionale, între 15 şi 25% din
populaţia generală este afectată de episoade depresive cel puţin odată pe parcursul
existenţei. Specialiştii de la Bethesda Public Health Institute avertizează că anul 2020,
depresia va fi a doua cauză a suferinţei globale, calculată pentru toate vârstele, după
hipertensiunea arterială. Depresia se caracterizează prin dispoziţie tristă, pierderea
interesului sau a plăcerii, sentimente de culpabilitate, stimă scăzută de sine, tulburări ale
somnului, apetitului şi ale libido-ului, slabă capacitate de concentrare şi lipsa energiei.
Toate acestea contribuie la dezangajarea persoanei din activităţile obişnuite.
Deşi depresia poate fi depistată încă din stadiul incipient, doar 25% dintre persoanele
cu depresie primesc tratament adecvat: antidepresive, psihoterapie şi consiliere. Multe
persoane nu se prezintă la medic ca urmare a lipsei resurselor şi a informaţiilor, precum şi a
stigmatizării asociată bolilor mentale care includ şi depresia.
Depresia clinică este o stare mentală de tristețe/amărăciune care persistă pe perioade
îndelungate. Simptome care durează mai mult de două săptămâni și de o severitate care
începe să împiedice desfășurarea normală a activităților zilnice deja semnifică depresie
clinică. Din nefericire doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să
conștientizeze această afecțiune și să se supună tratamentului corespunzător.
Motivele sunt frica de stigmatizare socială, orgoliul personal și ignoranța.
Spre deosebire de credința populară, chiar și cazurile de depresie severă pot fi tratate
medical și vindecate. În România, a fost depistată o creștere semnificativă a episodului
depresiv major odată cu vârsta, de la 2,1%-2,6% (18-49 ani) la 4,4%-5,2 % (peste 50 de ani)
cu un ritm de creștere de 1,2 puncte procentuale pentru fiecare grupă de vârstă (50-64 ani și
peste 65 de ani). Depresia face parte din cele mai frecvente tulburări psihice care afectează
un segment tot mai mare al populației la nivel mondial și de cele mai multe ori, este factorul
principal al sinuciderilor.
2
Cea mai importantă complicaţie a depresiei o reprezintă însă suicidul. La nivel
mondial, în fiecare an, au loc 850 000 de sinucideri, peste 60% datorându-se depresiei. În
Europa se estimează că 50 de milioane de persoane suferă de această boală.
În anul 2009, piața antidepresivelor la nivel mondial era estimată la 2 miliarde euro,
iar în România la 22 milioane euro. Persoanele predispuse la apariţia depresiei sunt cele
care prezintă o vulnerabilitate genetică, care provind din familii în care au existat cazuri de
depresie majoră, cei care au unele boli endocrine, insuficienţe precum cea hepatică sau
renală, tulburări organice sau somatice. La persoanele predispuse la depresie, prevenirea
bolii se face prin conştientizarea posibilităţii apariţiei afecţiunii şi adresarea către un medic
specialist. Principala modalitate de prevenire a depresie este rezolvarea micilor disfuncţii
cotidiene generate de stres. Diagnosticul depresiei poate fi stabilit în funcţie de simptomele
clinice ale pacientului, dar există scale de depresie care cuantifică, în scoruri şi cifre
stabilite pe trepte de intensitate, gradul de instalare al bolii. Tratamentul depresiei constă în
administrarea de medicamente antidepresive şi a altor tipuri de medicamente care cresc
intensitatea antidepresivelor. Succesul terapeutic depinde în funcţie de adecvarea
tratamentului la forma de depresie şi de individualizarea tratamentului la pacient.
În lipsa unui tratament corespunzător, depresia se cronicizează, ducând la apariţia
unor complicaţii precum scăderea randamentului în muncă, disfuncţii familiale, stări
permanente de rău psihic şi fizic şi chiar suicid.
Ne propunem în această lucrare să evidențiem rolul asistentului medical în tratarea
bolnavilor cu afecțiuni depresive. Asistentul medical în psihiatrie oferă îngrijiri medicale
calificate (exemplu: administrarea medicamentelor), contribuie la asigurarea unor condiții
de spitalizare optime, condiții morale (liniște, sentimentul securității, ambianță încurajantă,
climat de sociabilitate), condiții materiale (confort, curățenie, ordine), având un rol
important în adoptarea de atitudini psihoterapeutice.
Toate aceste roluri le vom detalia în lucrarea de față, cu convingerea că ele sunt de
actualitate și de mare ajutor pentru profesia de asistent medical.

3
CUPRINS
MOTTO 2
ARGUMENT 2
CUPRINSUL 4
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE 5
I.1 Noțiuni generale de fiziologie a sistemului nervos central 5

CAPITOLUL II . TULBURĂRILE DEPRESIVE 8

CAPITOLUL III ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN


ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU DEPRESIE 11
3.1 Relația asistent medical-pacient 11
3.2 Comportamentul asistentului medical față de pacient 11
3.3 Calitățile necesare unui asistent medical de psihiatrie 13
3.4 Comportamentul asistentului medical față de
bolnavul psihic 14
3.5 Îngrijirea pacientului cu comportament depresiv 16
3.5.1 Clarificarea noțiunilor 16
3.5.2 Plan de îngrijire pentru pacienții depresivi 17
3.6 Asigurarea condițiilor de viață 19
3.7 Rolul asistentului medical în medicație, alimentație
și educație sanitară 22
3.8 Examinare stării psihice a adultului 26

CAPITOLUL IV STUDII DE CAZ ÎN SINDROM DEPRESIV 30


4.1 Particularitățile foii de observație în psihiatrie 30
4.2 CAZUL I 34
4.3 CAZUL II 36
4.4 CAZUL III 37

CAPITOLUL V NORME DE SĂNĂTATE ȘI SECURITATE ÎN MUNCĂ 41


5.1 Protecția muncii 41
5.2 Precauții universale 41
5.3 Utilizarea echipamentului de protecție adecvat, complet, corect 42
V.3.1 Definiție 42
5.4 Spălarea mâinilor și a altor părți a tegumentelor 43
5.5 Prevenirea accidentelor și a altor tipuri de
expunere profesională 44

CONCLUZII 45
ANEXE 47
BIBLIOGRAFIE 50

4
CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE
1.1 Noțiuni generale de fiziologie a sistemului nervos central
și boli psihice
Sistemul nervos central este alcătuit din măduva spinării şi encefal. Mai este numit
nevrax. Măduva spinării este situată în canalul rahidian, iar encefalul în cutia craniană.
Măduva spinării reprezintă partea cea mai veche a nevraxului. Encefalul, cealaltă
componentă a sistemului nervos central, are mai multe regiuni din care este alcătuit:
trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul şi telencefalul.
Trunchiul cerebral este alcătuit la rândul său din mai multe componente: bulb
rahidian, punte, mezencefal. El este segmentul care conectează măduva spinării cu
diencefalul, fiind situat înaintea cerebelului şi sub emisferele cerebrale.
Cerebelul are cea mai mare dezvoltare la om. El este alcătuit din 3 lobi: lobul
floculonodular (datorită aferenţelor ce le primeşte acest lob se mai numeşte şi
vestibulocerebel), lobul anterior (datorită aferenţelor ce le primeşte se mai numeşte şi
spinocerebel), lobul posterior (datorită aferenţelor ce le primeşte se mai numeşte şi
pontocerebel). Lobul floculonodular este partea cea mai veche a cerebelului şi se mai
numeşte din această cauză arhicerebel. Lobul anterior este a doua parte ce apare în
filogeneză, de aceea se mai numeşte şi paleocerebel. Lobul posterior reprezintă cea mai
nouă parte din punct de vedere filogenetic, de aceea se mai numeşte neocerebel. Aceste
componente ale cerebelului au rol în echilibru, tonus muscular, postură, locomoţie şi
executarea mişcărilor voluntare deprinse prin experienţe individuale.
Diencefalul este alcătuit din talamus, hipotalamus, epitalamus, metatalamus şi
subtalamus. Talamusul este conectat cu toate zonele corticale, intervenind în procese
cognitive şi emoţionale importante. Epitalamusul este alcătuit din epifiză (care este o glandă
endocrină) şi trigonul habenular (intervine în miros - mai exact are rol în mişcarea capului
către sursa de miros). Hipotalamusul are legături funcţionale cu glanda hipofiză, realizând
astfel cel mai important complex neuro-endocrin.
Metatalamusul conţine neuroni ai căilor optice şi auditive, fiind format din doi corpi
geniculaţi, medial şi lateral, situaţi înapoia talamusului. Subtalamusul este situat înapoia
hipotalamusului şi are conexiuni cu talamusul, corpul striat (se află la nivelul emisferelor
cerebrale), cerebelul, substanţa neagră (se află în trunchiul cerebral).
Telencefalul este format din scoarţa cerebrală, nucleii bazali şi substanţa albă. Din
punct de vedere filogenetic, scoarţa cerebrală prezintă zone mai vechi (arhicortex şi
paleocortex), dar şi mai noi (neocortex). Integrarea organismului în mediu şi funcţiile
specifice omului (viaţa psihică şi intelectuală), se datorează nivelului cel mai înalt de
organizare neuronală a sistemului nervos central, oferit de scoarţa cerebrală.
Sistemul nervos central (SNC) deține controlul neuroendocrin asupra organismului,
posedând o dublă calitate de control: involuntar cât și voluntar. Protecția mecanică a SNC se
realizează prin existența unui înveliș protector format din meninge și lichidul cefalorahidian.
SNC este văzut ca un sistem cu rol de a procesa informațiile din mediul extern, a coordona
viața de relație și de a genera un anumit comportament. În general, oamenii asociază bolile
psihice cu termenul de nebunie și nu fac o delimitare clară între ele. Pentru a ajuta la
înțelegerea acestor afecțiuni, la vindecarea sau măcar la ameliorarea lor, dar și la raportarea
față de oamenii care suferă de aceste maladii este necesar să ne informăm în detaliu.
5
Dacă ar trebui să sintetizăm totul în câteva cuvinte, am putea spune că bolile psihice
se împart în două mari categorii: nevroze și psihoze.
Din prima categorie fac parte afecțiunile psihice vindecabile sau tranzitorii, iar în
cea de-a doua sunt incluse maladiile care nu se vindecă niciodată, ci doar se pot ameliora.
În prima categorie este inclusă depresia, numită și nevroză depresivă, care, deși are
statut de boală, se poate vindeca atunci când dispar factorii externi sau interni care au
generat-o. Pentru a o înțelege mai bine, o putem compara cu o răceală; aceasta are o cauză
externă, expunerea la frig sau virusuri, și una internă, imunitatea scăzută a organismului.
Are manifestări tranzitorii neplăcute, precum tusea, febra ori strănutul, dar după o
vreme, se vindecă, dacă este bine tratată și dispar condițiile care au favorizat-o. Exact ca în
cazul unei depresii acute. Există și depresii cronice, care pot atinge o intensitate psihotică,
dar sunt catalogate tot ca nevroze. Altfel stau lucrurile în cazul psihozelor, categorie din
care fac parte boli grave, precum schizofrenia, psihoza maniaco-depresivă ori bipolară.
Sunt maladii care nu se vindecă niciodată, deși se pot ameliora prin medicație.
Termenul psiho-medical de nevroză a fost introdus în literatura de specialitate de
medicul scoțian William Cullen, în 1749, neurosis' fiind o combinație a cuvintelor grecești
neuron, care înseamnă nerv, și osis, care înseamnă bolnav. Neurosis-nevroză, în traducere
înseamnă, așadar, o boală a nervilor. Nevrozele sunt tulburări mintale de care pacientul
este conștient. Au o durată variabilă, de ordinul zilelor sau anilor, după care pacientul revine
la starea anterioară apariției nevrozei. Diferă de tulburările de personalitate, deoarece au un
debut distinct, generat de o anume cauză, și nu o dezvoltare continuă. Reprezintă un conflict
între două instanțe ale aceluiași psihic-între Eu și Sine-, cum spunea Freud.
Cu alte cuvinte, pacientul este în conflict cu el însuși, pentru că există în viața lui
situații ireversibile ori copleșitoare, pe care le depășește doar trecând printr-un lung proces
de adaptare. Nevrozele, spre deosebire de psihoze, apar temporar la un individ normal din
punct de vedere psihic. Nevroticul nu pierde niciodată contactul cu realitatea, în timp ce
psihoticul neagă complet lumea exterioară, construindu-și o lume proprie, dominată de delir
si halucinații. Spre deosebire de psihotic, care nu mai este rațional și nu mai este clar în
exprimare, nevroticul poate comunica și se exteriorizează, tulburarea sa fiind complet
coerentă și înțeleasă, fapt ce favorizeză tratarea prin psihoterapie. Nevroticului îi este frică
de ruperea contactului cu realitatea, în timp ce psihoticului îi este teamă că lumea proprie pe
care și-a construit-o va dispărea. Limbajul nevroticului este rațional, cu înțeles logic, intact,
coerent, în timp ce limbajul psihoticului devine dezorganizat, haotic, delirant, fără a urmări
un fir logic. Pacientul nevrotic este capabil să-și recunoască problemele și să ceară ajutor,
tulburarea sa fiind rezolvabilă cu ajutorul ședințelor de psihoterapie sau psihanaliză, în timp
ce psihoticul nu își conștientizează problema, considerându-se perfect sănătos, deși boala sa
necesită frecvent administrare medicamentoasă pentru a păstra o umbră de normalitate în
atitudine și comportament. Nevroza depresivă este denumirea științifică a depresiei.
Este o nevroză declanșată de întâmplări și probleme de viață precum traume, deces
în familie, concediere și multe altele. Nevroticul depresiv își pierde bucuria de viață, are
tulburări de dispoziție, totul devine stresant pentru el și nu își mai poate duce la capăt
activitățile obișnuite. Depresia poate fi acută sau cronică, iar psihoterapia este cea mai
frecventa metodă de vindecare. Nevroza depresivă poate fi vindecată în totalitate, fiind o
afectare funcțională temporară, cauzată de factori externi la care psihicul se adaptează în
timp. Pracic, depresia durează atâta vreme cât îi ia psihicului să se adapteze cauzei.

6
Figura 1.1 Sistemul nervos central. Copyright©:
https://www.google.ro/sistemnervoscentral

Figura 1.2. Pictură de Ferdinand Hodler (1892)


Copyright©: https://www.google.ro/...

7
CAPITOLUL II

TULBURĂRILE DEPRESIVE

Tulburarea depresivă clinică se caracterizează prin prezenţa unuia sau mai multor
episoade depresive. Dacă sunt cel puţin două, diagnosticul va fi de tulburare depresivă
majoră recurentă. Din această cauză criteriile de diagnostic pentru tulburarea depresivă
majoră le includ pe cele ale episodului depresiv. Cu toate acestea cei doi termeni nu sunt
identici deoarece episodul depresiv, atunci când este însoţit şi de alte simptome, poate să
facă parte din manifestările unei alte boli (tulburare bipolară).
Criteriile de diagnostic includ cel puţin unul din următoarele simptome:
- dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi;
- diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru aproape toate activităţile, cea
mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi;
-cel puţin patru din următoarele simptome: insomnie sau somn prea mult, scăderea sau
creşterea apetitului, agitaţie sau lentoare (pacientul nu poate sta liniştit sau opusul-se mişcă
şi vorbeşte mai lent decât de obicei; lucruri ce pot fi remarcate şi de cei apropiaţi );
- stare de oboseală sau lipsă de energie aproape în fiecare zi;
- sentimente de inutilitate sau de vină excesivă aproape în fiecare zi;
- diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie;
- gânduri frecvente la moarte. Simptomele durează de cel puţin doua săptămâni și
cauzează o scădere a funcţionalităţii pacientului pe plan profesional sau social.
Episoadele depresive se împart în funcţie de gravitate în uşoare, moderate şi severe.
La stabilirea tipului episodului actual se ţine cont de numărul de simptome
caracteristice bolii şi de severitatea acestora, precum şi de gradul în care pacientul poate să
funcţioneze. Dacă depresia este însoţită de halucinaţii (exemplu: pacientul aude voci) sau
idei delirante (exemplu: pacientul are convingerea ca este vinovat pentru boala unei fiinţe
iubite) episodul va fi considerat ca fiind sever cu elemente psihotice.
Există unele episoade în care dispoziţia depresivă are o notă distinctă faţă de ce a trăit
pacientul până atunci. Este mai intensă şi nu se îmbunătăţeşte la evenimente pozitive.
Pacientul se simte mai rău dimineaţa, se trezeşte mult prea devreme, nu are poftă de
mâncare iar persoanele apropiate pot remarca o stare de nelinişte. Aceste simptome poartă
numele de episod depresiv cu elemente melancolice. Oarecum opus acestuia este episodul
cu elemente atipice. Acesta se caracterizează printr-o îmbunătăţire a dispozitiei în cazul unor
evenimente plăcute. Pacientul are apetit alimentar crescut, doarme mai mult decât de obicei
şi prezintă o sensibilitate mai accentuată în cazul în care se simte respins.
În depresie pot apărea şi elemente catatonice, care nu sunt caracteristice acestei boli.
Catatonia reprezintă o stare în care pacientul se mobilizează cu greu sau prezintă o
stare de agitaţie extremă, nu răspunde la stimuli din exterior, poate refuza să se alimenteze
sau poate menţine posturi bizare pentru perioade lungi de timp.
Stresul la care este supus organismul într-o asemenea situaţie, precum si posibilitatea
unei boli severe nepsihiatrice fac din catatonie un motiv foarte serios de prezentare urgentă
la spital. Episoadele depresive pot apărea şi imediat după naştere.
Ele sunt mai frecvente la femeile aflate la prima naştere şi sunt considerate ca fiind
postpartum doar în măsura în care debutează în primele 4 săptămâni de la naştere.
Aceste paciente prezintă labilitate afectivă; unele dintre ele au o preocupare excesivă
faţă de bunăstarea copilului, pe când altele manifestă dezinteres şi frică atunci când rămân
singure cu nou născutul. 8
O mică parte dintre depresiile postartum pot fi severe şi pot fi însoţite de elemente
psihotice (pacienta are halucinaţii sau convingeri bizare); în această situaţie mama poate
reprezenta un pericol pentru sănătatea copilului.
În primele 10 zile de la naştere este foarte frecventă o stare de tristeţe tranzitorie
(„baby blues”), care nu îndeplineşte criteriile unui episod depresiv şi care nu trebuie
interpretată ca fiind depresie postpartum. Odata ce un pacient a avut un episod depresiv,
există o probabilitate destul de mare (aproximativ 70%) ca pe parcursul vieţii să mai facă un
episod. Dacă este la al doilea episod depresiv, riscul de a-l face pe al treilea creşte la 85%.
Astfel pe măsură ce numărul de episoade creşte, va spori şi probabilitatea de a mai
avea încă unul, perioadele dintre episoade vor fi din în ce mai scurte, ajungându-se ca
simptomele depresive să fie permanente. În cele din urmă depresia va fi considerată o
trăsătură a personalităţii pacientului. Importante în evoluţia bolii sunt durata şi modul în
care se rezolvă primele episoade. Există posibilitatea ca dispoziţia depresivă să treacă dar să
se menţină unele dintre simptomele asociate (insomnie, stare de oboseală, diminuarea
capacităţii de a gândi sau de a se concentra). O astfel de rezolvare a episodului depresiv
poartă denumirea de remisiune parţială. În această situaţie pacientul este mulţumit de starea
lui de sănătate şi are tendinţa de a minimaliza simptomele rămase.
Remisiunea parţială după primul episod sau prime episoade foarte lungi fac
prognosticul bolii să fie nefavorabil; vor urma şi alte episoade care vor fi din ce în ce mai
frecvente, durata acestora va fi mai mare, între episoade nu vor exista perioade fără
simptome asociate depresiei iar răspunsul la tratament va fi din ce în mai redus.
Din această cauză este foarte important modul în care sunt gestionate primele
episoade ale bolii, în special primul episod. Prezentarea în timp util la psihiatru, iniţierea
rapidă a unei terapii, respectarea perioadei în care aceasta trebuie urmată şi controlul
periodic reduc la minim riscul apariţiei unui nou episod şi pot face din episodul depresiv
doar o experienţă neplăcută care s-a întâmplat odată, cu mult timp în urmă.
Este adevărat că unele episoade uşoare sau chiar moderate pot trece fără nicio
intervenţie din exterior. Dar dacă dispoziţia se menţine proastă mai bine de o lună sau dacă
se produce doar o remisiune parţială, nu are rost să se aştepte un miracol, reducându-se
astfel şansele unei evoluţii favorabile. Un prim episodul depresiv care a trecut de la sine, nu
înseamnă că se va întâmpla acelaşi lucru şi în cazul următorului.
Există astăzi o gamă variată de medicamente antidepresive, precum şi medicamente
aparţinând altor clase dar cu acţiune antidepresivă, care pot fi alese în funcţie de severitatea
bolii, de simptomele asociate depresiei sau de patologia preexistentă. Este foarte important
de ştiut despre medicamentele antidepresive: nu dau dependenţă; sunt bine tolerate; nu
sedează (există unele medicamente care produc somn dar acestea sunt alese doar când
depresia este însoţită de insomnie); sunt eficiente şi îşi păstrează eficienţa pe perioade lungi
de timp; nu afectează capacitatea de a gândi, de a se concentra sau memoria, ba din contră,
le îmbunătăţesc. La iniţierea tratamentului pot să apară simptome precum greaţă, vărsături,
diaree, ameţeală, slăbiciune musculară, cefalee, anxietate, insomnie şi altele.
Ele nu sunt grave chiar dacă provoacă la început un disconfort pacientului. De obicei
trec cu timpul iar în cazul în care persistă poate fi oprit antidepresivul şi înlocuit cu un altul.
O mică parte dintre pacienţii care încep un tratament cu antidepresive pot experimenta
o stare de nelinişte, cu tendinţa de a vorbi mai mult decât de obicei, cu nevoie redusă de
somn, cu stimă de sine crescută, cu euforie sau iritabilitate. Există de asemenea posibilitatea
ca la iniţierea tratamentului să apară idei de suicid. În ambele situaţii este necesară revenirea
la medic. Administrarea medicaţiei antidepresive se însoţeşte destul de frecvent de
disfuncţie sexuală, atât la femei cât şi la bărbaţi.
9
În cazul în care aceasta există înainte ca pacientului să-i fie prescris vreun tratament
pentru dispoziţie, există posibilitatea ca disfuncţia sexuală să se imbunătăţească sub
medicaţie antidepresivă. Această problemă trebuie discutată cu medicul fără ruşine deoarece
rezolvarea ei diferă mult de la un pacient la altul (exemplu: pentru unele antidepresive
disfuncţia sexuală constă în întârzierea orgasmului ceea ce nu reprezintă întotdeauna un
dezavantaj). Beneficiul medicaţiei antidepresive este cu atât mai mare cu cât episodul
depresiv este mai sever. Astfel în cazul depresiilor uşoare poate fi aleasă psihoterapia
(terapia cognitiv comportamentală) sau iniţierea unui program regulat de exerciţiu fizic
susţinut, în măsura în care pacientul este deschis unor astfel de terapii. Pentru depresiile
moderat-severe sunt folosite antidepresivele, de obicei inhibitori ai recaptării serotoninei.
Spre deosebire de ce se credea până mai de curând, antidepresivele intră destul de
repede în acţiune, încă din prima săptămână; la două săptămâni de la iniţierea tratamentului
ar trebui să se constate o îmbunătăţire a dispoziţiei. Dacă nu se întâmplă acest lucru ar trebui
evaluată oportunitatea creşterii dozei sau chiar a înlocuirii antidepresivului.
Pentru a preveni reapariţia bolii, precum şi riscul de cronicizare a simptomelor
depresive, medicaţia antidepresivă trebuie urmată cel puţin 9 luni în cazul primului episod şi
cel puţin 2 ani în cazul în care pacientul are numeroase episoade în antecedente.
Deşi antidepresivele nu dau dependenţă, oprirea lor se face treptat pe parcursul a cel
puţin 4 săptămâni. Pentru episoadele depresive cu simptome psihotice sunt folosite pe lângă
antidepresive şi antipsihotice. Terapii combinate ca aceasta sau altele precum antidepresiv şi
psihoterapie sau antidepresiv şi stabilizator al dispoziţiei pot fi folosite în cazul în care
pacientul nu răspunde la monoterapia cu medicaţie antidepresivă.
Utilizarea benzodiazepinelor se bucură de un sprijin destul de redus; nu este
recomandată folosirea lor mai mult de 4 săptămâni deoarece creşte riscul de dependenţă.
În general tulburările nevrotice se pot trata în ambulatoriu, tratamentul fiind
medicamentos şi psihoterapeutic. Internarea în spital este impusă fie de stabilirea
diagnosticului, fie de o severitate mai mare a tabloului clinic (depresia însoţită de idei
suicidare). Tulburările psihotice necesită internare în timpul episoadelor de boală.

10
CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN


ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR CU DEPRESIE

3.1 Relația asistent medical-pacient

Relaţia asistent medical-pacient este o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în


care asistentul are poziţia de superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala
de care suferă pacientul, văzut aici ca un element pasiv.
Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea asistentului, iar relaţia terapeutică se
bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar. Atitudinile pe
care asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi: autoritar; ajutor
neconditionat detaşat; părinte bun şi protector!
Natura relaţiei asistent medical-pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic
şi ameliorarea stării de sănătate până la însănătoșire. În caracterizarea relaţiei sociale
asistent medical-pacient s-au impus două puncte de vedere:
-relaţie între doi actori sociali, în care cele două roluri sunt complementare, iar
drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără
a-l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la bolile acute, care în societatea actuală
au cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitatea socio-economică cu
responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile,
relaţia asistent medical-pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic
(privind prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de asistentului medical
asupra diagnosticului);
-alianţa terapeutică presupune asumarea unui anumit rol şi anumite atribuţii/sarcini de
către fiecare dintre cei doi parteneri ai relaţiei terapeutice, în scopul menţinerii, ameliorării
sau restabilirii stării de sănătate. Complianţa terapeutică se defineşte ca fiind receptivitatea
pacientului la indicaţiile profesioniştilor de sănătate privind: modificarea stilului de viaţă,
terapiile medicamentoase, regimurile alimentare, prezentarea la controlul periodic, etc.
Complianţa a scăzut prin facilitarea accesului la informaţii medicale, unii pacienţi
preferând automedicaţia sau sfaturile unor nespecialişti.
Factorii implicaţi în non-complianţă sunt:
-factori legaţi de modul de trăire a realităţii bolii;
-factori legaţi de relaţia profesionist de sănătate-pacient;
-factori legaţi de tipul indicaţiei primite (tratament prescris, regim alimentar, etc).
-factori legaţi de anturajul bolnavului.
Trăsături definitorii ale unui asistent medical
În profilul psihologic ideal ai unui asistent medical se includ: competenţa
profesională; autoritatea profesională; capacitatea de a stabili o bună comunicare cu
pacientul; neutralitatea afectivă; disponibilitatea şi capacitatea de dăruire faţă de pacient;
spiritul de observaţie; promptitudinea şi curajul; capacitatea de a lucra în echipă.

3.2. Comportamentul asistentului medical față de pacient


Asistentul medical în psihiatrie are 3 roluri:
1. Oferă îngrijiri medicale calificate (exemplu: administrarea medicamentelor)
2. Contribuie la asigurarea unor condiții de spitalizare optime:
11
a. condiții morale: liniște, sentimentul securității, ambianță încurajantă, climat de
sociabilitate.
b. condiții materiale: confort, curățenie, ordine.

Adoptarea de atitudini psihoterapeutice


Principiile care coordonează comportamentul asistentului medical sunt:
1. Bolnavul psihic este cu adevărat bolnav: există frecvent tendințele următoare în
abordarea bolnavului psihic:
- tendința de a nu-l lua în serios, de-a considera comportamentul acestuia o ,,comedie”
și de aceea trebuie evitate atitudinile care ignoră prezența bolii, cum sunt: ironia,
comportamentele represive, discursurile moralizatoare.
-tendința de a-i ,,raționaliza” simptomele (a-i spune unui psihotic că este imposibil să
comunice la distanță fără aparatură, sau a-i spune unui anxios că nu are nici o rațiune teama
lui, etc.). Aceste simptome ale pacientului nu au nimic de-a face cu raționamrentul
- Tendința de a considera uneori bolnavul psihic ca pe o persoană cu inteligență
diminuată (tendința de-a ne adresa unor schizofrenici ca și cum aceștia nu ar întelege)
- Tendința de a nu ține cont de suferința morală a pacientului. Astfel nu trebuie să
considerăm schizofrenii ca ,,inafectivi”.

2. Bolnavul psihic trebuie respectat ca personalitate umană


Este adevărat că frecvent comportamentul bolnavului psihic îi dă acestuia un aspect
ridicol, umilitor.
Acest aspect riscă să creeze între el și noi o situație de tipul ,,stăpân-sclav”; din partea
noastră o atitudine autoritară, agresivă, brutală, arbitrară, iar din partea bolnavului o
atitudine de supunere sau de revoltă.
Nu trebuie să uităm că bolnavul este un om și egalul nostru, care trebuie respectat
chiar dacă traverseaza o perioadă dificilă a existenței.
Există 2 modalități subtile de a nu respecta bolnavul psihic care trebuie evitate:
- a avea față de el o atitudine de ,,distanță autoritară”.
Este un raport strict ,,administrativ”, fără implicații umane afective.
- a avea cu el raporturi afective false, cel mai frecvent ,,condescendență binevoitoare”.
Bolnavul psihic nu este un copil; pedepsele (pentru că este ,,rău”) și recompensele
(pentru că este ,,cuminte”) nu sunt pentru un adult.

3. Bolnavul psihic cere un efort pentru a fi înțeles


Bolnavul psihic este departe de a fi mereu ușor de înțeles. Astfel, el poate apărea ca
ferm, impermeabil, dar sub această aparență poate exista multă suferință. Trebuie să
încercăm să ,,pătrundem dincolo de mască” comportamentele sale sau limbajul, care pot fi
ne neânțeles pentru noi. Aceste comportamente trebuie interpretate, iar limbajul său
,,tradus”. Uneori comportamentul bolnavului este o mască a realității profunde. Astfel,
exuberanța maniacalului poate ascunde deseori o descurajare profundă în fața dificultăților
vieții. Asistentul medical trebuie să înțeleagă faptul că toate comportamentele bolnavului
psihic, al celui cu stări depresive, au un sens.

4. Între asistentul medical și bolnav trebuie să se stabilească raporturi afective


Fie că vrem sau nu, între două ființe umane care vin în contact se stabilește
întotdeauna un raport afectiv. Acesta poate fi pozitiv (stimă, prietenie, dragoste mai mult sau
mai pușin conștientă) sau negativ (repulsie, dispreț, ură, desconsiderare).
12
Indiferența afectivă față de cel cu care avem de-a face este și ea o formă de sentiment
(o formă voalată de a-1 rejecta). Bineânțeles, aceste sentimente pot fi amestecate față de
aceeași persoană (putem fi pe rând atrași și respinsi de ea).
Asistentul medical nu se situează în afara grupului format din bolnavi, ci este un
membru al său. Prin sentimentele sale față de bolnav îi poate modifica acestuia propriile
sentimente, într-un sens bun (psihoterapeutic) sau într-unul rău, agravând și tensionând
relația. Uneori se pot stabili raporturi false de tip nevrotic, între asistent și bolnav, de
exemplu se poate întâmpla să luăm sub protecția noastră excesivă un pacient care sfârșeste
prin a deveni ,,copilul” nostru. Noi credem că facem bine, dar în acest caz trebuie să ne
analizăm atitudinea și să descoperim pentru ce rațiune construim o asemenea relație.
Dacă am devenit conștienți de acest gen de raport afectiv, trebuie să le facem să
evolueze în sensul unor raporturi reale. Dacă este sub posibilitățile noastre, atunci este
indicat sa încredințăm pacientul respectiv unui alt coleg.

3.3 Calitățile necesare unui asistent medical de psihiatrie

Medicul îl vindecă pe bolnav, însă asistentul medical se îngrijeşte de el. Acest lucru
necesită, de obicei, eforturi pentru a le ridica moralul pacienţilor.
Asistentul medical încurajează şi ocroteşte, e pregătit să se îngrijească de bolnavi, de
accidentaţi şi de persoanele în vârstă.
Altruismul este esenţial, însă nu e suficient pentru a fi un bun profesionist ca asistent
medical. Un bun asistent medical trebuie să fie bine instruit şi să aibă o experienţă bogată.
O cerinţă fundamentală este studiul şi instruirea practică pe parcursul a unu până la
patru ani sau chiar mai mult. În ultimii ani, asistenţii medicali au fost nevoiţi să-şi
îmbogăţească cunoştinţele profesionale. Prin urmare, e foarte important să ai dorinţa de a
studia şi capacitatea de a înţelege ceea ce studiezi. În plus, asistenţii medicali trebuie să
evalueze lucrurile rapid şi să treacă imediat la fapte atunci când situaţia o impune. Iată
câteva dintre calitățile specifice asistentului medical în psihiatrie:
1. Să știe să-și critice propriile reacții față de bolnav. Aceasta reclamă luciditate și
moderație din partea asistentului medical.
2. O sensibilitate suficientă dar și un echilibru nervos suficient. Pe de o parte este
bine ca asistentul medical să se confrunte personal cu anxietatea, iritabilitatea, insomniile
(simptome nevrotice discrete), ajutându-1 să înțeleagă mai bine bolnavul psihic. Pe de altă
parte, un echilibru nervos bun este necesar pentru a fi un exemplu pentru bolnav (să fie un
om cu care bolnavul să-și dorească sa se identifice) și care să inspire multă siguranță.
3. Să adopte o atitudine critică în raporturile sociale, în special în cele din cadrul
spitalului de psihiatrie (să lupte pentru raporturi bazate pe demnitate umană).
4. Calitatea de a stabili contacte umane. Trebuie evitate două atitudini:
- atitudinea prea distantă, rece; un bolnav nu se va atașa niciodată de el.
- atitudinea de a se confesa prea mult pacientului, pentru a nu-i inspira securitate;
5. Asistentul trebuie să fie disponibil în mod egal pentru toți pacienții săi; unii bolnavi
ne plac alții nu, existând riscul de-a ne ocupa prea mult de unii și de ai abandona pe alții.
Așadar pentru a fi un bun asistent medical sunt indispensabile mai multe calităţi:
flexibilitatea, toleranţa şi răbdarea. De asemenea, trebuie să fie receptiv, să se înţeleagă bine
cu colegii săi şi cu celelalte cadre medicale. Trebuie să fie disponibil să-șţi însuşească noi
deprinderi, pentru a rămâne un asistent eficient. Un bun asistent medical trebuie să fie
studios, un bun observator şi să dea dovadă de un deosebit profesionalism.
13
Trebuie să simtă durerea şi zbuciumul sufletesc al pacientului şi să dorească să-l ajute.
Pentru aceasta este necesar să fie bun şi să aibă multă răbdare. Trebuie să dorească
mereu să înveţe mai multe despre îngrijirea bolnavilor şi despre medicină. Dacă un asistent
medical nu demonstrează spirit de sacrificiu, dacă el sau ea are înclinaţii egoiste sau
respinge sfatul dat de cadrele medicale superioare, atunci acel asistent nu va fi potrivit nici
pentru bolnavi, nici pentru colegi. Un sondaj în rândul a 1.200 de asistenţi medicali, una
dintre întrebările care li s-au pus fiind: „Ce contează cel mai mult în munca de asistent
medical ?“. În 98% din cazuri, răspunsul a fost: o îngrijire de calitate.

3.4 Comportamentul asistentului medical față de bolnavul psihic


Asistentul medical: este un ,,observator” al bolnavului său; execută tratamentele;
este însoțitorul și ghidul bolnavului său în timpul spitalizării; este auxiliar în psihoterapie.
1. Observarea bolnavului psihic
Are drept obiective: să ofere medicului informații utile despre bolnavi, care să-1 ajute
pe acesta la stabilirea diagnosticului și tratamentului corect; o bună cunoaștere a bolnavului,
permite o utilă complianță a acestuia la tratament. Ce trebuie observat?
a. Comportamentele patologice: delirul, halucinațiile, agitația, depresia, crizele
epileptice, confuzia. Nu trebuie neglijate atitudinile care pot duce la incidente grave
(agresivitatea, ideile suicidare, comportamentele sexuale suspecte, proiectele de evadare).
b. Cunoașterea bolnavului prin observarea sa în diferitele ocazii ale vieții cotidiene:
cum se comportă după ce se trezește, cum se comportă la toaletă, la masă, la culcare? Cum
se comportă în atelierul de ergoterapie? Ce contacte are cu familia în timpul vizitelor? Ce
relații are cu sexul opus? Cum se comportă după întoarcerea dintr-o învoire de la domiciliu?
În astfel de ocazii se pot revela multe tulburări de comportament.
c. Observarea comportamentului bolnavului în grup. Ce fel de raporturi are cu ceilalți?
(bolnavi, asistenți medicali, infirmieri). Exemplu: agresiv, timorat, etc. Ce fel de perturbări
provoacă el în grup?
d. Observarea afecțiunilor somatice care pot exista.
e. Observarea incidentelor sau accidentelor survenite în cursul tratamentului.
Exemplu: semnele de impregnare neuroleptică (tremurături, mișcări anormale, facies
fijat, contractură musculară, etc);
f. Observarea evoluției bolii: agravarea sau ameliorarea.
2. Atitudinea asistentului față de pacient în cursul tratamentului medicamentos
Pregătirea psihologică a bolnavului înaintea efectuării unei manopere medicale (o
injecție, un electroșoc, etc)
3. Observarea vieții cotidiene și în timpul activităților terapeutice
Activitățile desfășurate în comun la atelierul de ergoterapie, ieșirile împreună cu
bolnavii, toate sunt pretexte pentru asistentul medical de a stabili raporturi psihoterapeutice
cu bolnavul. Este important să se stabilească un raport uman de tip adult între asistentul
medical și pacient, acesta poate contribui la amelioarea bolii.
Acest comportament al asistentului medical față de pacientul său nu este expresia unei
banale gentileți, ci un gest tehnic, al unui profesionist.
4. Atitudinea psihoterapeutică
În aparență, prezentarea clinică a bolnavilor psihici este foarte diversă: există multe
diferențe între un maniacal și un confuz sau un schizofren, de asemenea, între doi
schizofreni sau doi depresivi. Dar această diversitate ascunde unitatea care leagă toate
aceste manifestări exterioare: exitența unei tulburări a relațiilor cu ceilalți.
14
Scopul terapiei va fi, deci, redarea unui maximum de autonomie relațională
bolnavului, în măsura posibilului, pentru ca el să-și poata găsi propria sa manieră de-a fi. Se
pot distinge 3 cazuri:
- deficitele cronice (debilități, demente): necesită dezvoltarea unor abilități practice, a
unei liniști afective, printr-o muncă de restaurare dar și printr-un efort de adaptare;
- psihozele vechi: este nerezonabil să încercăm să reactivăm ceea ce a fost repliat ani
de zile, bolnavul trăind în propriul univers, izolat de lume;
- stările nevrotice și psihozele în evoluție: obiectivele terapiei este regăsirea unei
autonomii mai mult sau mai puțin complete, de tip adult. Asistentul medical trebuie să aibă
un rol activ, un rol de pedagog (această pedagogie poate fi mai mult sau mai puțin directivă,
în funcție de caz și de moment). Are de asemenea un rol parental. Este vorba în final de
obținerea unui maximum de autonomie în cadrul vieții de spital (pentru bolnav spitalul este
provizoriu orașul și cartierul său, iar personalul medical-familia sa, prietenii săi). Legăturile
afective create trebuie să fie reale și durabile.
Atitudinile psihoterapice propriu-zise
a. Acceptarea bolnavului așa cum este el: (agresiv, nesociabil, obscen, etc.)
Este o acceptare liberă de orice apreciere morală, care are drept prim scop atenuarea
fricii bolnavului de a nu fi agresat, distrus și a tendințelor agresive ale acestuia.
De aceea asistentul medical trebuie să aibă o atitudine neutră, care să permita totodată
bolnavului să se exteriorizeze mai ușor și în același timp să permită asistentului medical să
păstreze o anumită distanță față de bolnav. Aceasta este o atitudine ,,de fond”, la care trebuie
să se adauge atitudinile ce vor urma.
b. A fi un om prezent, atent, ferm și intelegător:
Aceasta presupune o forță liniștită, fără false atitudini (condescendență, dulcegării,
gentilețe inautentică, etc). Bolnavul percepe și sanctionează ceea ce nu este autentic.
c. A răspunde realist la cererile pacienților:
Asistentul medical trebuie să înțeleagă nevoile reale ale bolnavilor. Ceea ce cere un
bolnav în cadrul delirului său, al obsesiilor sau impulsiunilor sale nu corespunde
întotdeauna necesităților sale reale, nu este totdeauna spre folosul său.
d. A păstra distanța convenabilă:
Nu există o distanță standard, ci distanțe variabile, în funcție de bolnav, de moment și
de circumstanțe. Aceasta este o distanță afectivă, care să regleze problema atașament-
repulsie sau dependență-independență. Este de asemenea o distanță fizică.
e. Monitorizarea propriilor acțiuni și reacții:
Asistentul medical trebuie să fie atent la sensul cuvintelor pronunțate, la tonul vocii, la
viteza și forța fluxului verbal, la expresia feței și la gesturile pe care le face.
Aceasta se poate face dacă: acceptă să se observe, să se analizeze; este capabil să se
vadă cu ochii bolnavului (sau a grupului).
f. Asistentul medical trebuie să-și cunoască propriile probleme. Este vorba atât de
problemele din prezent cât și de cele din timpul copilăriei sale. Capătă o importanță
deosebită când asistentul medical se regăsește în unii pacienți, în acest fel putând să le
accepte sau să se delimiteze de ele, deoarece vede în bolnavul respectiv propria sa caricatură
(identificare cu bolnavul) sau are tendința de a-1 respinge, de a-1 critica.
Psihanalitic apar probleme de transfer și contratransfer. Asistentul medical care
petrece mult timp împreună cu bolnavul, se situează față în față cu emotivitatea acestuia, dar
și cu sentimentele proprii față de bolnav.
El trebuie să încerce să simtă ce se întâmplă în cadrul acestei relații, trebuie să-și
examineze comportamentele repetitive, care pot exprima o trăsătură de caracter.
15
Astfel, preocuparea exagerată pentru orar, reguli, poate trăda o structură obsesională;
neputința de a trăi numai în relații de tip ,,amic” cu ceilalți-o structură isterică; retragerea,
permanenta lipsă de rezonanță afectivă cu anturajul-o structură schizoidă. O expresie a
imaturității afective, deghizată sub aparența devotamentului, este nevoia de a participa la
viața profundă a bolnavului în forma sa cea mai regresivă, se exprimă prin participarea, fără
discernământ și fără distincție, la revendicările afective ale pacientului.
Acesta este fenomenul identificării cu bolnavul: asistentul medical nu vrea să se
distingă de bolnavul său (ca un nou-născut care nu vrea să se distingă de mama sa).
Asistentul medical trebuie, de asemenea, să țină cont de problemele vieții sale de
fiecare zi, care au o influență asupra meseriei sale. Spre exemplu dacă el sosește la spital
după un conflict în familie, nu va mai fi disponibil pentru pacient, va avea un ton mai
distant, mai tăios, care riscă să fie interpretat în diverse moduri de către bolnavi.

3.5 Îngrijirea pacienților cu comportament depresiv


3.5.1 Clarificarea noțiunilor
Fiecare are momente în viața sa când se simte deprimat și abătut. Este vorba despre o
depresie doar atunci când o astfel de stare de spirit se menține mai mult timp și persoana nu
mai este în stare, de loc sau parțial, să se îngrijească. Este deci vorba despre o dispoziție
sumbră, însoțită de diverse tulburări în activitatea de autoângrijire. Putem distinge
consecutiv: depresie în sens mai restrâns, cu sau fără trăsături psihotice sau vitale; depresie
ca un component al unei tulburări bipolare; ciclotimie; distimie.
a. Depresie în sens mai restrâns cu sau fără trăsături psihotice sau vitale
În cazul unei depresii în sens restrâns, este vorba despre o dispoziție disforică (abătut,
trist, fără speranțe, sumbru, iritabil) sau de pierderea interesului pentru aproape toate
lucrurile care până atunci erau considerate obișnuinte, cum ar fi diverse activități și forme
de petrecere a timpului. Tulburarea de dispoziție este permanent și clar prezentă. Mai pot fi
distinse următoarele simptome: pofta de mâncare redusă și slăbire clară, sau poftă de
mâncare crescută și creșterea semnificativă a greutății; insomnie ori somnolență; agitație
sau inhibare psiho-motorică; pierderea interesului sau a plăcerii în efectuarea activităților
obișnuite sau reducerea interesului sexual; pierderea energiei, oboseală; sentimente de lipsă
a valorii, reproșuri și/sau sentimente de vinovăție; slăbirea concentrației, gândire înceată,
nehotărâre; idei despre moarte, de sinucidere, dorința de a muri sau încercări de sinucidere.
Într-o depresie poate fi vorba despre caracteristici psihotice (depresia psihotică).
În acest caz, pe lângă simptomele menționate, mai este vorba despre o atitudine
deviată față de realitate. Acest lucru se poate manifesta prin viziuni, halucinații sau lipsa
reacției la mediul înconjurător. În cazul unei depresii cu trăsături vitale este vorba despre
următoarele simptome: pierderea plăcerii în toate sau aproape toate activitățile; incapacitate
de a reacționa la impulsurile plăcute normale; dispoziție depresivă de tip special, adică
dispoziția depresivă este cu totul alta decât acel sentiment pe care-l ai când moare cineva
iubit: depresiunea se manifestă cel mai puternic dimineata; respectivul se trezește dimineața
devreme (cel puțin două ore înainte de ora obișnuită); agitație sau inhibare motorie;
pierdere clară în greutate; sentimente de vinovăție exagerate și inadecvate.
b. Depresia ca un component al unei tulburări bipolare
Tulburările bipolare se caracterizează prin schimbări puternice de dispoziție, de la
depresie adâncă la manie extremă, dar cu păstrarea unei dispoziții normale între acestea, în
cazul unei tulburări bipolare este vorba despre un comportament depresiv și unul maniacal.
Acest comportament poate fi și combinat (cu schimbări permanente de dispoziție).
16
Schimbarea de dispoziție poate avea loc și la câteva zile.
c. Ciclotimia. Vorbim despre ciclotimie în cazul în care într-o perioadă de cel puțin
doi ani se ivesc perioade caracterizate de anumite simptome, atât de depresie cât și de
manie, dar care nu sunt destul de serioase sau durabile pentru a satisface criteriile unei
depresii în sens restrâns sau a maniei. Perioadele depresive sau maniacale pot fi separate
unele de altele, de perioade de dispoziție normală, care să dureze fiecare cel puțin câteva
luni. Ele pot fi combinate sau se pot produce în mod alternativ.
d. Distimia. Ne referim la distimie atunci când este vorba despre simptome de
depresie de-a lungul unei perioade de cel puțin doi ani. Aceste simptome nu sunt înăa destul
de serioase și de durabile pentru a satisface criteriile depresiei în sens restrâns.
Simptomele specifice ale perioadelor depresive sunt: dispoziție abătută; pierderea
interesului și plăcerii în activități. Efecte secundare: insomnia și somnolența puțină energie,
sentiment de inferioritate prestații reduse; slăbirea atenției și a concentrației, izolament
social, pierderea interesului sexual; implicare redusă în activități plăcute, sentiment de
frânare; mai puțin vorbăreț decât de obicei; dispoziție pesimistă, tendință la plâns sau accese
de plâns.
Simptome specifice perioadelor maniacale: dispoziție iritabilă, expansivă.
Simptome secundare: nevoie redusă de somn; mai multă energie ca de obicei;
sentiment amplificat al propriei valori; productivitate crescută, asociată cu ore de munca
neobișnuite; gândire ascuțită, neobișnuit de creativă; căutare de contact fără limite;
hipersexualitate fără a se lua in considerație eventuale urmări dureroase; participare
exagerată în activități plăcute: lipsa atenției pentru urmări dezavantajoase; neliniște
corporală; mai vorbăreț ca de obicei; exagerat de optimist; râs inadecvat, a face glume și
jocuri de cuvinte.

3.5.2 Plan de îngrijire pentru pacienții depresivi

Conținutul unui plan de îngrijire pentru pacienții cu un comportament depresiv


variază de la caz la caz. Este important de știut care este cauza unui anumit comportament
pentru a organiza îngrijirea adecvată. Iată câteva cazuri:
Cazul 1
Problemă de îngrijire: consumă pacientul suficient lichid și hrană sau deloc, ceea ce,
în ultimul caz ar putea duce la pericolul de slăbire a organismului sau de pierdere în
greutate. Scopurile îngrijirii: pacientul trebuie să consume destul lichid și hrană, greutatea
corpului este stabilă, prevenindu-se slăbirea organismului și pierderea în greutate.
Acțiunea de îngrijire: să se ofere pacientului cantități mici de mai multe ori pe zi; să
servești pe cât posibil mesele împreună cu pacientul; să menții pe cât posibil echilibrul la
mâncare și băutură; să inventarizezi dorințele pacientului să se controleze săptămânal
greutatea corpului; să se apeleze la nevoie la un dietetician; totul să se organizeze structurat
într-un program zilnic bine conceput.
Cazul 2
Problemă de îngrijire: pacientul este constipat. Scopul îngrijirii: pacientul are un
model de defecare. Acțiunile de îngrijire: să întrebi pacientul despre urină, scaun;
-să menții o listă a defecării; să oferi pacientului destulă mișcare; să nu-l lași să stea
toată ziua în pat; să se facă o plimbare zilnică; să se ofere un laxativ de comun acord cu un
dietetician; să se ofere un laxativ de comun acord cu un medic.
Cazul 3
Problemă de îngrijire: pacientul are o gură uscată și o senzație de sete.
17
Scopul îngrijirii: pacientul bea suficient și-și clătește gura regulat, ceea ce face să nu
mai aibă gura uscată și senzație de sete. Acțiunile de îngrijire: să se creeze condiții ca
pacientul să poată să-și clătească gura și să bea (să i se ofere cele necesare de băut); să se
ofere pacientului în mod regulat de băut și să fie stimulat să bea.
Cazul 4
Problemă de îngrijire: pacientul nu este de loc în stare să se îngrijească igienic.
Scopul îngrijirii: pacientul este în stare să se îngrijească igienic, adică să se spele
(zilnic), să se îmbrace cu haine curate. Acțiunile de îngrijire: pacientul să fie stimulat zilnic
s se spele/îmbrace; să se folosească timp suficient pentru aceasta, pentru că funcționarea
globală este înceată și dă posibilitatea de a se lega un contact mai strâns cu pacientul; să se
programeze timp suplimentar în programul zilnic structurat; dă-i posibilitatea pacientului să-
si dea seama că poate să facă ceva; preântâmpină tensiunile/iritațiile, oferind o structură
clară (lasă-l să termine sistematic activitatea, ia-ți timp suficient. Ține cont de posibilitățile
pacientului în acel moment); în caz extrem preia activitățile de îngrijire.
Cazul 5
Problemă de îngrijire: pacientul are probleme cu somnul, adoarme greu, doarme
agitat, se scoală devreme) pentru că stă mult în pat în timpul zilei sau este ,,prizonierul
propriilor stări depresive”. Scopul îngrijirii: pacientul are un astfel de ritm de zi/noapte
încât este vorba de un echilibru între activitate și odihnă. Acțiunile de îngrijire: nu-l lăsa pe
pacient să stea mult în pat în timpul zilei; oferă-i activități; stimulează-l să se ridice din pat
(inclus într-un program structurat de zi); apelează eventual și la alte terapii/îndrumare de
activitate (terapie creativă, terapie de mișcare, terapie prin muzică, etc.); pacientul primește
deseori somnifere, ai grijă ca sa le ia și observă efectul legat de acuze.
Cazul 6
Problemă de îngrijire: pacientul este agitat pentru că este ,,hărțuit” de gânduri și
sentimente depresive. Scopul îngrijirii: pacientul se poate concentra asupra activităților
sale și este în stare să-și manifeste sentimentele și ideile depresive. Acțiunile de îngrijire:
să se îndrume pacientul în mod structurat în activitățile sale zilnice (acestea să fie incluse
într-un program structurat de zi); să se stabilească un contact cu pacientul prin
întreprinderea activităților împreună cu pacientul; să se lege neforțat o discuție cu pacientul,
doar dacă pacientul simte nevoia; apreciază care este efectul discuției despre
idei/sentimente; dacă pacientul se ,,îngroapă” și mai mult prin aceasta în depresia lui, nu
continua discuția ci stimulează pacientul în activități concrete.
Cazul 7
Problemă de îngrijire: pacientul are idei de sinucidere spunând că vrea să-și ia viața.
Nu este nevoie ca pacientul să exprime această intenție întotdeauna.
Scopul îngrijirii: pacientul este în stare să exprime ideile/sentimentele suicidale;
pacientul se află într-o asemenea situație încât nu ar putea face o încercare de sinucidere.
Acțiunile de îngrijire: să se facă ideile și sentimentele suicidale ale pacientului
discutabile, așa încât să se poată aprecia în ce măsură acestea joacă un rol; în cazul
pericolului acut de sinucidere să se ia măsurile adecvate; îngrijire în secția închisă; sa te
informezi regulat despre starea pacientului; controlează dacă se iau medicamentele; să se
consulte doctorul dacă se dau sedative; să se observe efectul acestora; să se discute
sinuciderea cu pacientul; să nu existe nimic secret despre asta; dacă pacientul nu se exprimă
despre suicidere să se urmărească activitatea sa non-verbală, de exemplu tendința de a se
izola; să se țină contact regulat cu pacientul, să nu fie evitat; dacă se iau antidepresive să se
țină pacientul sub observație, deoarece când activitatea pacientului se intensifică, dar
dispoziția este înca sumbră, pericolul de sinucidere este mare.
18
Cazul 8
Problemă de îngrijire: pacientul nu este în stare să lege sau să întrețină relații, pentru
că nu se mai simte valoros și nu vrea să fie o povară pentru altul.
Scopul îngrijirii: pacientul este în stare să lege și să întrețină relații și contacte cu alții
și-și consideră contribuția ca fiind valoroasă.
Acțiunile de îngrijire: preântâmpină ca pacientul să se izoleze complet de activitatea
(socială) de grup; lasă-l sa participe la mese, orele de ceai/cafea; implică eventual ceilalți
pacienți în îngrijirea pacientului (să se includă aceste lucruri într-un program structurat de
zi) să se îndrume vizitele familiei; să se observe atât reacțiile pacientului cât și ale familiei;
să se răspundă la întrebările familiei, să se stimuleze ca familia să rămână în contact cu
pacientul, să fie implicată la îngrijirea directă; să se facă aranjamente pentru asta; să nu se
confirme sentimentele pacientului prin a-l evita: chiar prezența poate fi un semnal;
recunoaște propriul sentiment de neputință, dar nu-l lăsa să te atragă în sentimentele
depresive ale pacientului sau la ruperea contactului.

3.6 Asigurarea condițiilor de viață

Atitudinea bolnavilor psihici față de personalul de îngrijire este în funcție și mare


măsură, de comportamentul anturajului care îl primește în spital.
Asigurarea condițiilor de mediu
Spitalele de psihiatrie, în esență și ca aspect, nu diferă de alte spitale. Deși secțiile sau
spitalele de psihiatrie au un caracter închis, construcția și funcționalitatea lor este identică cu
celelalte secții. Bolnavul psihic trebuie să simtă că este în anturaj spitalicesc, unde el își va
da seama de starea lui de bolnav și se va convinge că acest anturaj servește la vindecarea lui.
Saloanele comune, coridoarele și anexele trebuie să fie spațioase, bine luminate cu
mult aer, bine îngrijite. O condiție esențială pentru îngrijirea bolnavilor psihici este evitarea
aglomerației în saloane și secții. Aglomerația declanșează adesea stări de neliniște la
bolnavii ușor excitabili. Pentru bolnavii neliniștiți, agită; agresiv ușor excitabili, care intră
repede în conflict cu ceilalți bolnavi, precum și pentru cei care trebuie imobilizați cu forța,
există camere izolate. Bolnavii, care nu trebuie să stea tot timpul în pat, au la dispoziție
camera de zi. Ușile închise irită și, adesea, traumatizează bolnavii, de aceea în interiorul
secției, ușile dintre saloane și coridoare, camera de zi și sala de mese trebuie ținute deschise.
Încăperile anexe ca și colțurile de coridoare trebuie să fie bine luminate, atât ziua cât
și noaptea, deoarece în aceste locuri se pot izola bolnavii depresivi și pot comite tentative de
sinucidere. Mobilierul de la secțiile de agitați trebuie să fie executat din material greu, fără
unghiuri ascuțite, care nu pot fi utilizate cu ușurință pentru comitere de agresiuni contra
celorlalți bolnavi sau contra personalului de îngrijire.
Bolnavii agitați, precum și cei cu un grad mai mult sau mai puțin înaintat de demență,
avariază sau distrug instalațiile tehnice sanitare, de ventilație, încălzire sau de luminare.
Corpul de iluminat se fixează direct pe tavan, unde nu poate fi la îndemana bolnavilor, iar
celelalte instalații trebuie bine protejate cu paravane sau prin supraveghere atentă, fără să se
imprime secției și măsurilor de siguranță un caracter ostentativ. Din contră, ambianța trebuie
să se apropie cât mai mult de aceea a oricărui spital. Prin supravegherea atentă și
constiincioasă a bolnavilor se pot jugula din timp, pe cale medicamentoasă, stările de
agitație ale unor bolnavi. Acasta asigură condiții de liniște necesare pentru tratamentul și
îngrijirea tuturor bolnavilor. Adoptarea unui comportau adecvat față de bolnavuldepresiv
începe încă de la primirea lui în spital. Numeroși bolnavi se împotrivesc internării într-o
instituție închisă și își manifestă dezacordul față de formalitățile de primire.
19
Unele măsuri, ca de exemplu predarea obiectelor tăioase, briceagul, lame de ras,
chibrituri sau alte obiecte periculoase, în mâinile bolnavilor, asistentul medical trebuie să le
execute cu tact deosebit. Dacă este cazul, cu avizul medicului de la serviciul de primire,
bolnavul trebuie sedat pe cale medicamentoasă. Cu ocazia dezbrăcării, îmbăierii și
imbrăcării bolnavului depresiv în hainele de spital, asistentul medical trebuie să fie atent la
eventuale subfuziuni sanguine, hematoame sau leziuni mai profunde de pe suprafața
tegumentelor, care puteau fi provocate de însuși bolnavul sau să îl fi lezat în momente de
inconstiență sau stare convulsivă.
Dacă există astfel ce leziuni pe suprafața corpului, acestea trebuie arătate medicului,
care le va introduce în foaia de observație a bolnavului înca de la internare. Înainte de a-l
duce în salon, bolnavul trebuie controlat din nou, cu mult tact dacă nu cumva au ramas la el
obiecte sau substanțe medicamentoase cu care ar putea periclita viata lui sau a celorlalți
bolnavi. În cazul bolnavilor narcomani, internați pentru cura de dezintoxicare, adesea este
necesar și controlul rectului, unde bolnavii cu internări repetate ascund în capsule metalice
substanța narcotică. Rezultatele tratamentului spitalicesc al bolnavilor cu afecțiuni mentale
sunt legate în mare măsură de modul de asigurare al anturajului fizic, precum și de măsura
în care personalul reușește să câștige încrederea bolnavului. Imediat după primirea în secție,
bolnavul trebuie ajutat pentru satisfacerea nevoilor sale fizice. Astfel, de exemplu, bolnavul
în depresie gravă, care se retrage și se izolează de realitate, adesea nu este în stare să
efectueze nici măcar măsurile de igienă corporală elementară și eventual refuză și
alimentele. Numeroși bolnavi, în stări psihotice grave, depresive, au gândul sinuciderii și
adesea fac tentative în această direcție.
Particularitățile de ingrijire a bolnavilor cu afecțiuni psihice
Bolnavii îngrijiți în spitalele de psihiatrie de cele mai deseori nu sunt responsabili
pentru atitudinile și faptele lor. Numeroase îmbolnăviri psihice se exteriorizează printr-o
notă de agresivitate mai mult sau mai puțin accentuată. Internarea bolnavilor psihici în
instituții închise se face cu respectarea unor norme juridice, pe baza stabilirii
iresponsabilității lor, prezentând o notă de periculozitate atât pentru persoana lor proprie, cât
și pentru anturajul lor. Comportamentul deosebit al acestor bolnavi trebuie să fie bine
cunoscut de personalul de îngrijire, care trebuie să manifeste o atitudine de bunăvoință și
întelegătoare față de ei. Asistenul medical de psihiatrie trebuie să se familiarizeze cu faptul
că agresivitatea acestor bolnavi, atitudinea lor adesea acuzatoare față de personalul de
îngrijire, izvorăsc din boala lor, pentru care nu sunt răspunzători și deci nu este cazul să se
supere pe ei. Asistentul trebuie sa fie conștient de faptul că bolnavii psihici sunt bolnavi
asemănători cu bolnavii de la alte spitale și comportamentul lor deosebit este consecința
firească a bolii. Atitudinea înțelegătoare a asistentului medical este cu atat mai importantă,
cu cât bolnavii psihici, internați în spital cu forme juridice, într-o oarecare măsură, sunt
lăsați la discreția personalului de îngrijire, ceea ce pretinde o înaltă conștiința profesională.
Respectarea demnității umane a bolnavului psihic este una din principalele elemente
de bază, pentru câștigarea încrederii bolnavului care, în numeroase cazuri, devine mai
deschis și mai sincer față de asistentul medical care îl îngrijește, decât față de medic.
Toate acestea explică importanța deosebita a atitudinii asistentului medical de
psihiatrie față de acești bolnavi, atitudine care trebuie să fie de mare înțelegere, tact și
răbdare, îmbinată cu o observație foarte atentă, ceea ce poate preveni eventualele crize și
manifestări comportamentale periculoase ale bolnavului. În afară de supravegherea
obișnuită a funcțiilor somatice, obișnuite la toate secțiile de spital, la secțiile de psihiatrie
trebuie urmărit cu atenție consumul cantităților de lichide, modul de alimentație, ca și
funcțiile de evacuare, deoarece bolnavii, de multe ori, dau informații eronate sau deloc.
20
Am menționat responsabilitatea asistentului medical pentru integritatea corporală a
bolnavilor îngrijiți, ceea ce capătă o pondere deosebită în cazul ingrijirii bolnavilor agresivi
sau cu tendința la sinucidere.
Din acest motiv, nu este voie să rămână la bolnav nici un obiect cu care ar putea cauza
prejudicii în integritatea corporală proprie sau a celorlalți bolnavi. O atenție deosebită
trebuie acordată prevenirii posibilităților de a se spânzura. În zilele de vizită se acordă o
atenție deosebită aparținătorilor care, în neștiință de cauză și în mod iresponsabil, aduc
bolnavilor lame de ras, curele de pantaloni, brichete sau chibrituri care, dacă nu sunt
descoperite din timp de personalul de îngrijire, pot avea efecte grave.
Ingeniozitatea bolnavilor de a ajunge în posesia unor obiecte cu care pot încerca
sinuciderea este deosebită. Asistentul medical de psihiatrie trebuie să fie foarte vigilentă ca
obiectele de tăiat, înțepat, spânzurat ca: briciul, cuțitele, foarfeca, cureaua, cravata, obiectele
de sticlă, să nu ajungă în posesia bolnavilor. Medicamentele trebuie să fie înghițite în fața
asistentului și, dacă este posibil, să se controleze cavitatea bucală a bolnavului, pentru a
evita adunarea medicamentelor neconsumate cu scop de sinucidere. O grija deosebită
trebuie acordată păstrării medicamentelor din secție care, în nici un caz, nu poate să fie
accesibilă bolnavilor. Dacă bolnavul depresiv în mod brusc devine euforic, aceasta poate
reflecta faptul că intenția de sinucidere s-a concretizat în constiința lui.
Printre vizitatorii bolnavului psihic pot exista indivizi inconștienți, rău intentionați
care, profitând de starea de dezorientare a bolnavului, să le pretindă și să obțină iscălituri pe
contracte sau alte acte antedatate, din care bolnavul sau familia lui poate să aibă prejudicii
materiale sau morale. Asistentul, dacă observă astfel de intenții sau insistențe din partea
oricărei persoane, trebuie să le aducă la cunoștința medicului, iar până la sosirea acestuia să
interzică continuarea tratativelor. Fiecare asistent medical care lucrează nemijlocit cu
bolnavii, indiferent de specialitatea secției la care își desfășoară activitatea, poate să aibă
sub ingrijire temporar bolnavi psihici care, alături de boala lor psihică, mai suferă și de o
altă boală: chirurgicală, infecto-contagioasă, oftalmologică, ginecologică sau de altă natură.
De multe ori, medicul care trimite bolnavul la spital, nici nu are cunoștință de boala
lui psihică. Se întâmplă ca tocmai internarea în spital scoate la suprafață simptomatologia
psihică a bolnavului. Asistentul medical, care stă cel mai mult cu bolnavul, poate să fie
primul care recunoaște manifestările psihopatologice ale bolnavului. Orice manifestare
privind comportamentul neobișnuit al oricărui bolnav, de la orice secție, trebuie adus din
timp la cunoștinta medicului. Depresia psihică se manifestă prin indiferență afectivă,
izolare de anturaj, tristețe profundă, anxietate, însoțită de astenie, adinamie, akinezie.
Bolnavul vorbește lent, atenția este dispersată și prezintă aspectul unui om descurajat.
Asistentul medical, în fața unui astfel de bolnav trebuie să țină cont de faptul că
bolnavul poate să aibă tentative de sinucidere. Atitudinea lui trebuie să se reflecte, ca și cum
starea lui ar fi ceva obișnuit. În ajutorul pe care-l acordă bolnavului să manifeste
obiectivitate, fără compătimire. Să supravegheze durata somnului și să intervină la medic
dacă o consideră insuficientă, fiindcă bolnavul nedormit sau cu somn agitat va fi obosit,
ceea ce accentuează depresiunea. Să ajute bolnavul la efectuarea toaletei de dimineață și
menținerea igienei corporale, până când starea lui implică acest lucru. Dacă la mesele
obișnuite nu consumă cantitățile suficiente de alimente, trebuie să-l încurajeze la consumul
caloriilor necesare între mesele principale. Asistentul trebuie să ajute bolnavul la alcătuirea
unui plan de viitor, prin aceasta îl impiedică la retragerea în singurătate.
Orice activitate, cât de minimală, pe care o observă din partea bolnavului, să o
aprecieze pozitiv. Să caute să petreaca cât mai mult timp cu bolnavul și să-l încurajeze
pentru concretizarea și formularea temerilor și obsesiilor care îl frământă.
21
3.7 Rolul asistentului în medicație, alimentație și educație sanitară

Tratamentul principal în bolile psihice se face cu medicamente. Administrarea lor


precisă și conștiincioasă este o pretenție majoră nu numai a procesului de vindecare, dar și a
activității de prevenire a stărilor agresive, necontrolabile. Medicația bolnavilor psihici
întâmpină însă adesea greutăți prin refuzul medicamentelor sau negativismul total al
bolnavilor. Foarte mulți bolnavi refuză medicamentele, având frica de ele.
Bolnavul trebuie eliberat de frica lui nefondată față de medicamente, printr-o
psihoterapie adecvată. Adesea însă bolnavii au o frică bine motivată față de efectele
secundare ale medicamentelor, care uneori într-adevăr sunt neplacute, supărătoare.
Sunt bolnavi care afirmă ca simptomatologia bolii lor de bază, pentru care sunt tratați,
se datorește chiar medicamentului pe care asistentul medical vrea să îl administreze și își
formulează pretențiile pentru anumite medicamente neindicate sau chiar interzise de medic.
Unii afirmă că nu sunt bolnavi și deci nu au nevoie de medicamente. Numeroși
bolnavi nu vor să se vindece și din acest motiv refuză medicamentele.
Asistentul medical trebuie să fie ferm în administrarea medicamentelor și nu trebuie
să se lase influențat de pretențiile nefondate, adesea puerile, ale bolnavilor.
În funcție de starea lor psihică, trebuie să le explice efectul medicamentelor,
importanța acestora în vindecarea bolii, pentru care trebuie să facă și ei unele sacrificii,
tolerând eventualele efecte secundare, aceste efecte nefiind periculoase pentru sănătatea lor.
Timpul petrecut cu bolnavul până la acceptarea medicamentului nu este timp pierdut,
întrucât reprezintă o formă de creare a legăturilor afective terapeutice, de căștigare a
încrederii lui. Este foarte important ca bolnavii să fie serviți numai cu doze unice de
medicamente, pe care le înghit în fața asistentului, în unele cazuri, asistentul trebuie să
controleze cavitatea bucală a bolnavului, dacă într-adevăr a înghitit medicamentul, fiindcă
unii, după plecarea asistentului recuperează din gură tabletele sau drajeurile, le adună și
după un timp, le utilizează pentru tentative de sinucidere.
În mod obișnuit, la secția de psihiatrie se utilizează următoarele categorii de
medicamente psihotrope: anxiolitice, hipnotice, antipsihotice, antidepresive și stimulante,
precum și alte medicamente: antiparkinsoniene și antiepileptice.
Medicamentele psihotrope adesea sunt însoțite de efecte secundare, dintre care unele
sunt obișnuite și fără importanță, altele însă pot semnala efecte toxice sau manifestări de
intoleranță ale organismului. Dacă bolnavii se plâng de uscăciunea gurii, tulburări de
acomodare la distanță, dificultăți de micțiune, cefalee sau dacă asistentul medical constată la
bolnavul tratat cu aceste substanțe transpirație acută, tahicardie, puls aritmie, constipație,
tremor, stare de încordare, spasme musculare, convulsii, erupții cutanate, icter scleral sau
tegumentar, ori alte manifestări apărute numai în cursul tratamentului, acestea trebuie
raportate neântârziat medicului.
O atenție deosebită trebuie acordată tratamentului cu inhibitorii de
monoaminooxidază, care prezintă interacțiuni periculoase cu numeroase medicamente și
alimente, manifestată prin creșterea tensiunii arteriale la valori ridicate și hemoragii
subarahnoidiene. Din acest motiv, asistentul medical de psihiatrie trebuie să fie foarte atent
la respectarea regimului dietetic al acestor bolnavi și să evite servirea alimentelor interzise.
În afară de tratamentul biologic chimioterapie, în psihiatrie se mai utilizează numeroase alte
tratamente, dintre care amintim pe acelea la care asistentul medical are un rol important.
Tratamentul electroconvulsivant constă în provocarea de convulsii epileptiforme cu
ajutorul curentului electric alternativ. Convulsiile sunt asemănătoare acelora din cursul
crizelor majore de epilepsie.
22
Tratamentul electroconvulsivant se poate face ca atare, sau sub formă protejată, când
bolnavul este anesteziat și curarizat și astfel convulsiile propriu-zise nu apar, fiind blocate
de efectul curarizant al medicamentului.
Manifestările crizei majore nu sunt obligatorii pentru reușita tratamentului, efectul
convulsivant al curentului electric manifestându-se prin mici tremuraturi ale pleoapelor și
degetelor, precum și prin manifestările electroencefalografice.
Tratamentul electroconvulsivant se face dimineața pe nemâncate, pentru ca bolnavul
să fie cu stomacul gol. Asistentul medical va avea grijă ca bolnavul să fie după emisie de
scaun și înainte de efectuarea tratamentului să-și golească vezica urinară. Asistentul medical
trebuie să verifice identitatea bolnavului, ceea ce la bolnavii psihici nu este totdeauna ușor.
În cazul în care bolnavul in ziua tratamentului este febril sau subfebril, valorile
tensionale sunt prea mari sau mici, tușește sau la femei a apărut ciclul, comunică cele
constatate medicului, care va hotarâ asupra datei la care va efectua tratamentul.
Va verifica dacă toate analizele preliminare: examenul fundului de ochi,
electroencefalograma, electrocardiograma, radiografia pulmonară, glicemia, ureea,
creatinina și alte examinări pe care eventual le-a cerut medicul, se găsesc în foaia de
observație, pe care o duce cu sine, când însoțeste bolnavul la tratament.
Bolnavii care așteaptă rândul la ședința electroconvulsivantă nu trebuie să vadă sau să
audă ce se întâmplă cu bolnavii supuși tratamentului înaintea lor. Din acest motiv, ei vor fi
izolați într-o altă cameră. În cursul tratamentului pot să apară unele accidente.
Asistentul medical de psihiatrie trebuie să pregătească tot ceea ce ar fi necesar cu
ocazia unor eventuale accidente: aspiratorul electric cu sondele endotraheale, aparatul
pentru oxigenoterapie, aparatul pentru respirație asistată, defibrilatorul electric.
Ca premedicație, bolnavul primește o fiolă de atropină, care reduce secrețiile
traheobronșice și are rol protector contra aritmiilor.
Asistentul degresează ambele regiuni fronto-temporale, unde se aplică electrozii.
Contactul electric cu suprafața tegumentelor se asigură prin acoperirea electrozilor cu
un tifon îmbibat în ser fiziologic sau cu ajutorul unei paste de contact, bun conducător de
electricitate, identic cu cel folosit și la electroencefalografie. Medicul anestezist reanimator
administrează anestezicul pe cale intravenoasă și imediat dupa aceasta, substanța
miorelaxantă. Medicul declanșează curentul electric de 80-150 V, până la 250 mA timp de
0,1-0,5 secunde, în urma căruia se declanșeaza criza convulsivă. În cazul în care tratamentul
se face fără protejare, criza convulsivă ia aspectul crizei majore de epilepsie cu fază tonică,
clonică și de rezoluție musculară. În cursul convulsiilor, ca și la crizele epileptice pot apărea
unele accidente, fracturi, luxații, inclusiv ale vertebrelor, mușcarea limbii, a buzelor.
Este bine ca în faza tonică a contracțiilor, mandibula și membrele superioare la nivelul
articulațiilor scapulo-humerale să fie imobilizate de asistent, pentru a preveni luxația lor.
Între arcadele dentare ale bolnavului se așează o piesă de cauciuc pentru a evita mușcarea
limbii și a buzelor în faza clonică a contracțiilor.
Dacă tratamentul electroconvulsivant se face protejat, aceste accidente nu au loc. În
perioada de trezire, reluarea respirației poate să întârzie, ceea ce impune aplicarea respirației
asistate. În această perioadă, bolnavul poate să aibă vărsături.
Bolnavul va fi adus în decubit lateral. După tratament, bolnavul rămâne o perioadă
scurtă confuz, după revenire, rămâne cu amnezie privind perioada tratamentului.
Bolnavul până la revenire completă rămâne sub observație, ca orice bolnav după
anestezie generală. Este bine ca bolnavul, înainte de readucerea lui in salon, să se
odihnească o oră în vecinătatea camerei de tratament. Numărul ședințelor (de obicei 6-8),
precum și intervalele dintre ședințe sunt fixate de medic.
23
Insulinoterapia constă în provocarea unui șoc hipoglicemic cu insulină și menținerea
bolnavului în comă timp de 10-15 minute. Scoaterea bolnavului din comă se face cu
Glucagon sau soluție de glucoză 33% administrat intravenos, urmat de consum oral de
hidrați de carbon ușor asimilabili, după revenire. Prin introducerea tratamentului cu
electroșoc, insulinoterapia a pierdut mult din importanță.
Psihoterapia constă dintr-un ansamblu de procedee psihologice cu ajutorul cărora pot
fi influențate unele tulburări psihice provocate de factorii psiho-sociali. Bolnavul internat îi
trebuie asigurate o ambianță și un anturaj care îi creează sentimente de siguranță și
încredere. Acestea pot să-l influențeze pozitiv în dorința lui de a se întoarce în anturajul lui
obișnuit. Succesul psihoterapiei este în funcție și de măsura în care aceasta poate fi extinsă
și la anturajul social al bolnavului. Psihoterapia depășește pregătirea asistentului medical,
însă sub îndrumarea psihologilor de profesie, contribuie la potențarea efectului acesteia.
Rolul asistentului medical în alimentația bolnavilor
Alimentația bolnavilor la secțiile de psihiatrie nu comportă probleme deosebite de
dietoterapie. Dacă bolnavii nu suferă de alte boli: hepatice, renale, digestive, alimentația
trebuie să fie mixtă normocalorică, cu multe fructe, legume și preparate de lapte.
În cursul psihozelor acute și stărilor de hiperexcitatie, se recomandă restrângerea
cărnii și asigurarea proteinelor din produse lactate. Numeroși bolnavi psihici, mai ales cei
depresivi, sunt predispuși la constipație, ceea ce, în limitele posibilităților, trebuie rezolvat
pe cale dietetică și numai in caz de eșec cu clisme evacuatoare. Purgativele trebuie evitate,
fiindcă administrarea lor repetată predispune la constipație habituală.
Numerosi bolnavi psihici sunt internați intr-o stare de denutriție înaintată. La acești
bolnavi trebuie asigurat un aport caloric mai ridicat. La bolnavii tratați cu inhibitori de
monoaminooxidaze, se interzice consumul extractelor de carne și drojdie, peștele afumat și
sărat, vânatul, numeroase preparate de brănză și trebuie atentionați, ca după externare să nu
consume vin roșu sau bere, ceea ce ar putea da naștere la accidente grave.
O problemă deosebită o constituie alimentația bolnavilor inapetenți, precum și a
acelora care refuză hrana, câteodata pe o perioadă mai lungă de timp. Acești bolnavi trebuie
hrăniți prin alimentație pasivă, eventual cu lingurița. În unele cazuri se administrează
înaintea meselor principale 6-8-10 unități de insulină care, prin hipoglicemia provocată,
declanșează actul alimentației. De multe ori, alături de alimentația pasivă, aportul de lichide
trebuie asigurat pe cale parenterală. Dacă alimentația activă sau pasivă nu mai este posibilă,
se recurge la alimentație artificială prin sondă. La bolnavii psihici nu se poate menține sonda
pe loc, din acest motiv se utilizează sonda gastrică, care trebuie îndepărtată după fiecare
alimentație și reintrodusă la alimentația următoare. Operațiunea se execută o dată, cel mult
de două ori pe zi. La alcătuirea amestecurilor alimentare trebuie să se țină cont de
necesitățile calitative și cantitative reale ale bolnavului, precum și de tolerabilitatea tubului
digestiv, evitând excesul de alimente, care ar putea provoca bolnavului diaree.
Rolul asistentului medical în educația sanitară
Educația a devenit una din sarcinile cele mai importante ale asistentului medical.
Pacientului îi trebuiesc date toate informațiile de care are nevoie pentru autoângrjire și
pentru a asigura continuitatea îngrijirilor din spital la domiciliu.
Un program de educație bine conceput poate reduce costul ingrijirilor de sănătate și să
ajute pacientul să-și dobândească o mai bună autocunoaștere. Educația este un proces
interactiv care favorizează învățarea, este un ansamblu de acțiuni concepute în scopul
ajutării persoanelor să dobândească noi cunoștințe teoretice și practice. Educația
pacientului poate fi definită ca un proces prin care asistentul medical oferă pacientului și
familiei sale, informații privind boala, tratamentul și de alte subiecte legate de sănătate.
24
Educatia este mai eficace când răspunde nevoilor de învățare. Educației îi revine
sarcina de a descoperi aceste nevoi, punând întrebări și informând despre punctele de
interes. Procesul educațional se bazează pe aplicarea principiilor comunicării interpersonale,
care constă în a transmite mesaje semnificative unei persoane și de a primi de la ea o
retroacțiune. Învățarea înseamnă a dobândi noi obișnuinte prin exemple repetate (un pacient
diabetic poate să demonstreze administrarea insulinei). De fiecare dată când pacientul a
dobândit o nouă cunoștință sau stăpânește o nouă tehnică educațională, dă dovadă că
educația lui a fost eficace. Educația joacă un rol important în prevenirea bolii.
Norme educaționale pentru pacient:
l) Planul de îngrijire trebuie să privilegieze educația sanitară pentru autoângrijire a
pacientului și a familiei sale;
2) Pacientul care are nevoie de îngrijire după spitalizare trebuie să primească
instrucțiuni și sfaturi individualizate înainte de externare.
Obiective:
1. Menținerea sănătății și prevenirea bolii. Aistentul medical este persoana care
informează oamenii și îi învață tehnici care le vor permite să adopte un comportament mai
sănătos la locul de muncă, acasă, la școală, în spital. Educația sanitară crește stima de sine a
pacientului, permițându-i să-și asume o mai mare responsabilitate față de propria sănătate.
Subiectele de educație în materie de sănătate sunt:
-pentru promovarea sănătății: primele îngrijiri, imunizări, evitarea factorilor de risc
(alcool, tutun, igienă, alimentație, exerciții fizice, securitate, depistarea dislipidemiilor);
-pentru redobândirea sănătății: elemente de anatomie și fiziologie a aparatelor și
sistemelor afectate, cauza bolii, originea simptomelor, efecte asupra altor aparate și sisteme,
justificarea tratamentului, constrângeri determinate de boală;
- adaptarea la incapacitatea funcțională: îngrijiri la domiciliu, readaptarea funcțiilor
restante, prevenirea complicațiilor.
2) Redobândirea sănătății: când un pacient este bolnav are nevoie de a primi
informații sau să învețe tehnici care îi vor permite redobândirea sănătății sau ameliorarea
stării de sănătate; când un pacient este stresat de o boală și acceptă constrângerile pe care i
le impune boala, trebuie să obțină informații privind starea lui de sănătate; pacientul care are
dificultăi în acceptarea bolii se poate să nu manifeste nici un interes pentru a ști ceva despre
boală, asistentul medical caută să obțină date până la ce punct este interesat pacientul să
învețe, apoi elaborează metode pentru a-i stimula interesele; familia joacă un rol important
în restabilirea pacientului și deci este necesar să primească și ea informații. Dacă familia nu
înțelege că pacientul are nevoie să-și regăsească independența functional, poate să-i mențină
starea de dependență și să-i întârzie procesul de restabilire a sănătății.
3) Adaptarea la o incapacitate funcțională
- nu toți pacienții se restabilesc complet după boală. Aceștia vor trebui să dobândească
cunoștinte sau să învețe noi obișnuințe pentru a putea să-și continue viața cotidiană; dacă
pacientul suferă o invaliditate gravă, rolul său în sânul familiei se poate schimba și este
foarte important ca familia să învețe acest lucru. Susținerea adecvată va fi furnizată
pacientului de către familie prin educație sanitară.
Această educație debutează când asistentul medical identifică nevoile pacientului și
când familia se arată dispusă să colaboreze. Asistentul medical învață membrii familiei cum
se administrează medicamentele, cum se efectuează baia, pansamentele. Asistentul medical
trebuie să determine genul de informații de care are pacientul nevoie, în funcție de nivelul
său de sănătate. Pentru aceasta el trebuie să trieze nevoile acestuia, asigurându-se că este
capabil să le satisfacă. Pentru le putea învăța, informațiile trebuie să fie practice și utile.
25
Starea psihică și modul de gândire al bolnavilor psihici este așa de diversificat, incât
nu se pot stabili norme de educație sanitară cu ei. Această activitate în realitate se contopește
cu psihoterapia, care este una din metodele majore de tratament la secțiile de psihiatrie.
Educația sanitară primește în schimb o pondere deosebită față de familia bolnavului, cu care
personalul de specialitate trebuie să facă o adevărată școală privind modul de comportare
față de bolnav, după reântoarcerea lui în sanul familiei, importanța continuării tratamentului,
prezentarea regulată la controalele medicale și în limita posibilităților, reintegrarea lui în
activitatea de zi cu zi a familiei sau într-o muncă oarecare.
Protecția muncii
Personalul care lucrează la secția de psihiatrie, nemijlocit la patul bolnavului, alături
de noxele profesionale comune tuturor cadrelor sanitare, este expus și la agresiunea
bolnavilor psihopați. Protecția muncii privind agresiunea bolnavilor este destul de restrânsă
și reclamă vigilența deosebită a personalului de îngrijire, pentru recunoașterea precoce a
stărilor agresive și a lua măsuri profilactice de imobilizare și liniștire a bolnavilor agresivi.
Echipamentul de protecție este bariera între lucrător și sursa de infecție, utilizată în
timpul activităților care presupun risc de infecție.
CATEGORII
Mănușile trebuie utilizate în următoarele situații: anticiparea contactului mâinilor cu
sânge, lichide biologice contaminate, țesuturi umane; abord venos sau arterial; recoltare
LCR; contact cu pacienți care sângerează; manipularea, dupa utilizare a instrumentarului
contaminat în vederea curățirii, decontaminarii.
Felul mănușilor:
-de uz unic, sterile (chirurgie, examinare interna, abord vascular prin punctie);
-nesterile, curate (examinări curente, manipularea de materiale contaminate, curățenie,
îndepărtarea produselor biologice contaminate);
-de uz general, menaj, de cauciuc (activități de întreținere, colectare de materiale
contaminate, manipulare de materiale contaminate, curățenie, îndepartare produse
biologice).
Mod de folosie: schimbare după fiecare pacient; după folosire se spală mai întâi
mâinile cu mănuși după care se îndepărtează; după îndepărtarea mănușilor, mâinile se spală
din nou; mănușile de unică utilizare nu se reutilizează; mănușile de uz general se pot
decontamina și reutiliza, dacă nu prezintă semne de deteriorare.
Halatele obișnuite se utilizează în timpul tuturor activităților din unitățile medicale.
Șorturile și bluzele impermeabile completează portul halatelor atunci când se
anticipează producerea de stropi, picături, jeturi cu produse biologice potențial contaminate,
protejând tegumentele personalului medical (chirurgie, laboratoare, anatomie patologică,
medicină legală, servicii de urgență).
Masca protejează tegumentele, mucoasa bucală, nazală ale personalului medical
Protectoarele faciale protejează tegumentele, mucoasa bucală, nazala, oculară
(ochelari, ecran protector), iar echipamentele de resuscitare, protejează mucoasa bucală în
timpul instituirii respirației artificiale.
Bonetele, pot fi simple (textile) sau impermeabile.

3.8 Examinarea stării psihice a adultului

Examenul psihic se referă la descrierea stării mintale a pacientului în momentul


evaluării. Constituie o parte însemnată a foii de observație psihiatrice și o caracteristică a sa.
26
În medie examinarea stării mintale a unui pacient efectuată durează aproximativ 30-
40 minute. Examenul psihic este constituit din următoarele elemente:
I.Descrierea generală a pacientului. Comportament non-verbal:
Îmbrăcăminte
Culorile folosite: închise, cenușii-în depresie; deschise, discordante, în manie.
Combinații neobișnuite/bizare în schizofrenie (uneori cu accesorii neobișnuite ce au
o semnificație simbolică, ex. o eșarfă legată pe frunte ca simbol al regalității), la
personalitatea schizoidă sau în demență (indicând apraxie); nepotrivită cu vârsta, putând
indica imaturitate emoțională; nepotrivită cu sexul, exemplu la transsexuali și travestiți;
Igiena corporală este de obicei neglijată în depresie (uneori), schizofrenie, la alcoolici
sau în demență. Mers: neobișnuit de lent (depresie); neobișnuit de rapid (manie).
Expresivitate mimico-gestuală; nelinişte psihomotorie: anxietate, manie, delirium,
agitaţie catatonă; inhibiţie psihomotorie: depresie, stupor cataton; stereotipii, perseverări;
echo-mimie, praxie, lalie: schizofrenie catatonă; manierisme: schizofrenie dezorganizantă;
reacţii extrapiramidale la neurolepticele incisive: tremor, akatizie, diskinezie tardivă.
Postura-exprimarea non-verbală a afectului; postura depresivă: capul flectat, privirea
în jos, mâinile în poale, facies cu comisurile în jos; postura anxioasă: postură încordată,
facies crispat. Catalepsia din stuporul cataton: flexibilitatea ceroasă cu menţinerea capului
sau mâinii timp îndelungat într-o poziţie imprimată chiar şi incomodă; distonia acută:
contracturi musculare susţinute de tipul opistotonus, trismus, torticolis, crize oculogire.
Factori ce intervin în desfășurarea interviului: hiperactivitate (ex. în manie),
negativism verbal, scăderea concentrării atenției, distractibilitatea atenției, atitudinea către
intervievator (ex. suspiciozitate, încercarea unui schimb de roluri, ambivalența,
ambitendența), coerența discursului (este sever afectată în manie sau în schizofrenie).
II. Stabilirea contactului psihic depinde de: atitudinea pacientului față de medic
care poate să fie: cooperantă, evazivă (evită răspunsurile clare), ostilă, agresivă,
revendicativă; atitudinea medicului față de pacient, ținând de calitatea serviciului medical;
vorbirea: spontaneitatea, viteza răspunsului, vocabularul, tonul vocii, calitatea discursului,
solilocvia (pacientul vorbește singur), neologismele (pacientul inventează cuvinte noi),
salata de cuvinte (în manie sau schizofrenie), sărăcirea vorbirii (în schizofrenie).
III. Ritmul nictemeral: insomniile (de adormire: în anxietate; de trezire: în depresie;
hipersomniile: ex. narcolepsia; parasomniile (tulburări calitative): ex. somnambulismul,
pavorul nocturn, coșmarul.
IV. Conștiința bolii: prezentă (în nevroze) sau absentă (în psihoze, chiar dacă admite
prezența halucinațiilor comentative injurioase, a delirului paranoid, simptomatologie
chinuitoare, pacientul nu admite boala).
V. Examenul psihic pe nivele funcționale
1. Câmpul actual de conștiință: gradul de vigilitate (scăzut în starea de obnubilare).
Conștiința de sine sau de mediu-orientarea temporo-spațială auto- și allopsihică;
2. Nivelul instinctual
a) Instinctul alimentar: anorexie/hiperfagie/bulimie;
b) Instinctul sexual: disfuncţii sexuale, parafilii;
c) Instinctul vital: tentativă de suicide;
d) Instinctul gregar.
-contact social scăzut, retragere socială: în depresie, schizofrenie;
-contact social crescut, hipersociabilitate: în manie;
-comportament social inadecvat: în retardul mintal,demență, stări confuzionale de
natură organică; e) Instinctul matern: abandon / pruncucidere.
27
3. Nivelul afectiv
-tulburări cantitative: depresie, manie, anxietate, fobii;
-tulburări calitative: incongruenţă afectivă; ambivalenţă afectivă; inversiune afectivă;
4. Nivelul cognitiv-intelectiv
a) Atenția (prosexia)-atribute: concentrare ≠ dispersie; persistență ≠ mobilitate;
- hipoprosexia de concentrare și persistență (în depresie și anxietate)/de dispersie și
mobilitate (în depresie);
- hiperprosexia de concentrare și persistență (în depresie pentru evenimentele negative
și pentru propria suferință)/de dispersie și mobilitate (în manie și anxietate).
b) Percepția
-tulburări cantitative: hipoestezia (în obnubilare, stări confuzionale, deficit al organelor
de simț, oboseală); hiperestezia (în migrenă);
-tulburări calitative: iluzia, percepția cu obiect dar fără izomorfism (cu atribuirea altei
semnificații obiectului); iluzia optică, în stări hipnagogice, hipnopompice, dar și în
patologice; în schizofrenie: iluzia de schemă corporală;
-halucinația: percepția clară, în exteriorul corpului, fără obiect și fără critică; sunt
vizuale, auditive (apelative, comentative, imperative, injurioase), tactile, olfactive,
gustative: în schizofrenie; pseudohalucinația: percepția clară, în interiorul corpului, fără
obiect și fără critică; în schizofrenie; halucinoza: percepția clară, în exteriorul corpului, fără
obiect dar cu critică: la bătrâni cu ateroscleroză.
c) Memoria: hipomnezii-de fixare (în depresie sau anxietate)/de evocare (depresie);
amnezii: în demență; hipermnezii: de fixare (nepatologice)/de evocare (manie, toxicomanii).
d) Gândirea
-tulburări cantitative: fuga de idei (manie); bradipsihie (depresie, intoxicație
etanolică); barajul mental (schizofrenie): întreruperea bruscă a fluxului gândirii; mentismul:
apariția bruscă a unui număr mare de gânduri ce se desfășoară fără control.
-tulburări calitative: ideea obsesivă (tulburarea obsesivcompulsivă, ruminații
depresive, în schizofrenie-cu caracter bizar); ideea delirantă: convingere patologică, fără
substrat real, ce nu poate fi combătută cu argumente logice și are caracter parazitant,
exemplu: delir de persecuție, prejudiciu, urmărire, otrăvire: în schizofrenie; delir de
vinovăție, incapacitate, inutilitate: în depresie; idee prevalentă: pornește de la un fapt real
dar acaparează toate preocupările, argumentele logice sunt recunoscute și acceptate.
-tulburări formale: gândirea digresivă (discurs cu multe digresiuni dar cu revenire la
tema inițială), circumstanțială (adezivitate puternică la tema discursului), disociația ideo-
verbală (gândirea își pierde coerența);
e) Inteligența se măsoară prin QI (normal: 70-130).
5. Nivelul volițional: se referă la deliberare, decizie, trecere la act şi persistenţă în act
- incapacitate de a lua decizii; impulsivitate (lipsa deliberării); abulie (lipsa voinţei).
6. Nivelul spiritual valoric-conștiința morală-totalitatea valorilor, normelor morale
ce stau la baza funcționării sociale.
a) absenţa conştiinţei morale: în tulburarea de personalitate antisocială.
b) stima de sine scăzută (depresie) sau crescută (manie).
Examenul psihic este precedat de examenul somatic al pacientului şi este completat
de diverse examene de laborator, examinări neuroimagistice) pentru a exclude patologia
organică şi cea indusă de consumul de droguri.
Pentru evitarea pierderii unor simptome relevante ce au drept consecinţă un examen
psihic şi un diagnostic incomplet este utilă examinarea pacientului pe nivele funcţionale:
nivelul instinctual, afectiv, cognitiv,volitiv, spiritual-valoric.
28
Se investighează principalele sindroame: anxios /fobic, depresiv/maniacal, obsesiv-
compulsiv, halucinator, delirant, etc. Anamneza este făcută sincron cu examenul obiectiv
psihiatric. De exemplu, existenţa halucinaţiilor sau delirurilor poate fi sugerată de
comportamentul motivat halucinator sau delirant al pacientului.
Anamneza trebuie completată cu heteroanamneza (informaţii luate de la persoane care
cunosc pacientul) pentru a valida sau completa datele oferite de pacienţi. Acest lucru este
important la pacienţii psihotici care disimulează sau neagă simptomele, pacienţii toxicomani
care minimalizează sau neagă comportamentul toxicoman sau pacienţii cu tulburări de
personalitate care pot simula (pacienţi cu tulburare de personalitate antisocială), sau
amplifica (pacienţi cu tulburare de personalitate histrionică) tabloul clinic.
Investigarea simptomelor psihotice sau legate de consumul de droguri pune
următoarele dificultăţi: pacientul nu are conştiinţa bolii, prin urmare nu relatează spontan
simptomele; pacientul nu are încredere în medic şi disimulează (ascunde) sau neagă
simptomele; pacientul este vizibil ostil faţă de psihiatru şi nu cooperează dând răspunsuri
vagi, evazive sau negând simptomele. În aceste cazuri sunt importante tact, răbdare şi
perseverenţă din partea investigatorului şi corelarea informaţiilor obţinute de la pacient cu
cele de la aparţinători, prieteni, colegi, vecini. Examinatorul trebuie să-şi adapteze tonul şi
ritmul întrebărilor la dispoziţia afectivă a pacientului; întrebările la nivelul de înţelegere şi
de cultură generală specificepacientului. Unele întrebări legate de relaţiile intime, de
consumul de droguri, de ideaţia suicidară sau de simptomele „neobişnuite” (psihotice) ar
putea fi considerate ofensatoare sau prea directe de către pacient.
În acest sens ele pot fi reformulate sau precedate de elemente introductive care să le
atenueze impactul nedorit. Întrebările trebuie să fie la început deschise lăsând pacientul să
dea detaliile. Notarea cuvintelor sau expresiilor utilizate de pacient este importantă, dar
trebuie făcută în aşa fel încât să nu trezească suspiciuni.
În investigarea ideilor delirante trebuie ţinut cont de mediul de provenienţă al
pacientului (cultural) şi anume de tradiţiile sau credinţele în care a fost crescut şi la care
aderă. Din această cauză informaţiile luate din anturajul pacientului sunt esenţiale.
Abordarea simptomelor delirante şi halucinatorii trebuie făcută printr-o atitudine de
„neutralitate binevoitoare”. Examinatorul manifestă răbdare şi seriozitate atunci când
pacientul îşi descrie trăirile halucinatorii sau îşi expune convingerile delirante.
Examinatorul poate cere explicaţii suplimentare sau îşi poate exprima nedumeriri în
legătură cu trăirile sau convingerile bizare ale pacientului, dar fără a-şi exprima vădit
dezacordul sau acordul cu acestea.

29
CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ ÎN SINDROM DEPRESIV

4.1 Particularitățile foii de observație în psihiatrie

Foaia de observaţie clinică generală, pe scurt foaia de observaţie, utilizată în


unităţile spitaliceşti de psihiatrie, reprezintă cel mai important document medical ce conţine
toate informaţiile referitoare la pacienţii internaţi în această modalitate.
Foaia de observaţie prezintă trei valenţe importante: este un document medico-
ştiinţific, medico-judiciar şi contabil. În sistemul naţional de sănătate, pe lângă foaia de
observaţie clinică generală, începând din 2003 s-a introdus obligativitatea colectării
electronice a datelor clinice la nivel de pacient în toate spitalele din România.
În psihiatrie, alături de rubricile comune cu celelalte specialităţi clinice, foaia de
observaţie conţine şi o serie de alte rubrici particulare, ce permit colectarea unor informaţii
ce întregesc imaginea pacientului din perspectivă diacronă biografică dar şi descrierea
cadrului familial şi a microgrupului socio-cultural din care pacientul provine.
Spre deosebire de afecţiunile medico-chirurgicale unde informaţiile referitoare la
boală sunt delimitate la o perioadă de timp clar circumscrisă, în tulburările psihice
perspectiva biografică longitudinală a dezvoltării individului poate oferi informaţii la fel de
valoroase ca cele din perioada premergătoare debutului.
1. În prima parte a foii de observaţie sunt completate datele paşaportale ale
pacientului, acestea având o valoare limitată şi relativă în desfăşurarea diagnosticului:
- Numele şi prenumele pacientului poate să ne indice apartenenţa etnică a persoanei,
cu specificaţia că anumite aspecte psihopatologice apar mai frecvent la anumite etnii (de
exemplu depresia şi suicidul la maghiari sau sindromul Ganser la cei de etnie romă);
- Data naşterii, debutul anumitor afecţiuni psihiatrice se corelează cu anumite grupe
de vârstă (de exemplu debutul schizofreniei la o vârstă mai tânără sau debutul demenţelor
neurodegenerative la vârsta a treia);
- Adresa de domiciliu, la care este indicat să se adauge şi un număr de telefon în cazul
în care se doreşte contactarea aparţinătorilor, referitor la tulburările psihice de tip şi
intensitate nevrotică, s-a observat o distribuţie mai frecventă a tulburărilor anxioase la
persoanele ce provin din mediu urban, în timp ce tulburările somatoforme sunt mai
frecvente la cei din mediul rural cu un nivel mai redus de instrucţie;
- Ocupaţia şi locul de muncă, existenţa unui loc de muncă poate fi indicator al unei
funcţionalităţi profesionale premorbide mai bune;
- Nivelul de instruire;
- Documentele de identitate;
- Statutul şi categoria de asigurat.
2. Tipul internării, care poate fi urgenţă, trimitere de către medicul de familie sau din
ambulatoriul de specialitate, etc.
3. Criteriu de internare: urgenţă, diagnostic, tratament, etc.
4. Diagnosticul de trimitere, efectuat de către medicul care îndrumă pacientul spre
spitalul de psihiatrie; în situaţia debuturilor şi a diagnosticelor efectuate de către alţi
specialişti decât psihiatrii,validitatea acestor diagnostice poate fi mai redusă.
5. Diagnosticul la internare este efectuat de către specialistul psihiatru care preia
cazul în momentul prezentării acestuia la spital.
30
6. Diagnosticul la 72 ore aparţine medicului curant.
7. Diagnosticul la externare va conţine: diagnostic principal: este diagnosticul ce a
determinat internarea pacientului; prezintă 2 perspective: una transversală referitoare la
diagnosticul episodului actual (de exemplu, episod maniacal fără simptome psihotice) şi
una longitudinală (în situaţia mai multor episoade) a tulburării în cadrul căreia apare
episodul actual (de exemplu, în acest caz, tulburare afectivă bipolară);
- Diagnostice secundare: pot fi atât psihiatrice (tulburare de personalitate de tip
anankast) dar şi medicochirurgicale (de exemplu, ulcer gastro-duodenal);
- ÎNCADRAREA DIAGNOSTICĂ SE VA FACE ÎN CONFORMITATE CU
MANUALUL DIAGNOSTIC AL OMS-ICD-10 (Clasificarea Internaţională a Maladiilor,
ediţia 10-a).
8. La rubrica Motivele internării se va menţiona modalitatea de referire a pacientului
către clinica de psihiatrie şi tipul internării, dacă pacientul se internează cu voia sa şi
persoanele care au însoţit pacientul la internare (uneori este necesar să-i contactăm pentru a
ne oferi informaţii suplimentare referitoare la starea pacientului anterior internării), precum
şi tabloul clinic în momentul internării alcătuit atât din simptome subiective cât şi din semne
obiective comportamentale. În cadrul anamnezei vor fi completate următoarele rubrici
comune tuturor specialităţilor clinice:
9. Antecedente heredo-colaterale patologice se vor consemna toate afecţiunile
psihiatrice şi medicale cronice de care au suferit sau suferă rudele de sânge ale pacientului.
În mod particular, datorită statutului stigmatizant pe care îl asociază, se va întreba despre
cazurile de suicid şi despre dependenţa etanolică prezentă la rudele pacientului.
10. Antecedentele personale-fiziologice (naştere, dezvoltare psihomotorie,
parcurgerea perioadelor de criză bio-psihologică, menarha, ciclu, S/N/A) şi patologice
(tulburări de dezvoltare, boli somatice, TCC., etc.).
11. Condiţii de viaţă şi de muncă-se va nota numărul membrilor familiei, tipul de
locuinţă şi numărul de camere pe care îl are aceasta, precum şi dacă trăieşte în condiţii
corespunzătoare (dacă locuinţa este încălzită, dacă are apă caldă sau alte facilităţi, etc.); de
asemenea, se vor menţiona şi condiţiile în care lucrează (de exemplu, în mai multe
schimburi, dacă este nevoit să suporte intemperiile sau alte tipuri de stres).
12. Comportamente (fumat, alcool)-se va menţiona numărul, tipul ţigărilor şi
frecvenţa fumatului, precum şi cantitatea, calitatea băuturii alcoolice şi frecvenţa
consumului de alcool.
13. Medicaţie de fond administrată înaintea internării (inclusiv preparate
hormonale şi imunosupresoare)-se vor consemna medicamentele administrate\ în regim
ambulatoriu pentru toate afecţiunile de care suferă pacientul.
Se va avea în vedere, atât posibilitatea ca unele preparate medicamentoase să
contribuie la apariţia unor simptome sau afecţiuni psihiatrice (de exemplu, interferonul alfa
şi prednisonul pot determina apariţia unor stări depresive de intensitate variabilă), cât şi
perspectiva posibilelor interacţiuni medicamentoase în cazul în care pacientul urmează şi
alte tratamente (tratament cu izoniazidă, tratamentul cu anticoagulante orale).
14. Istoricul bolii va fi structurat în funcţie de numărul de episoade până în prezent:
- Dacă pacientul se află la primul episod, se va specifica de cât timp şi în ce mod s-a
produs debutul (brusc sau lent insidios), precum şi dacă au existat factori declanşatori (de
exemplu, evenimente stresante de viaţă, schimbări de viaţă, etc.). Se va elabora o listă
generală de simptome cu cotarea intensităţii în dinamică a acestora, defalcat pe intervale de
timp de 2-3 zile, pe tot parcursul internării (de exemplu, severe +++, moderate ++, uşoare +,
prezenţa îndoielnică +/-, lipsa simptomului -).
31
Dacă pacientul a avut mai multe episoade anterioare în cadrul aceleaşi afecţiuni
psihiatrice, se va nota debutul afecţiuni actuale (primul episod) de cât timp, modalitatea de
debut şi dacă au existat factori declanşatori; apoi se vor menţiona episoadele ulterioare-
condiţionare, debut, tablou clinic (listă de simptome, cu durata şi intensitatea acestora),
internări, respondenţă şi aderenţă terapeutică; intervale între episoade, inclusiv tratamente
de întreţinere, eventuale dizabilităţi sau restricţii în participarea socială; în cele din urmă se
va descrie episodul actual-debut, circumstanţele debutului, evoluţia până în momentul
examinării cu elaborarea unei liste de simptome (cu precizarea intensităţii acestora).
15. Examenul clinic general, investigaţii paraclinice şi examenul stării psihice
actuale (vor fi discutate ulterior).
16. Diagnostic de etapă.
17. Plan de investigaţii.
18. Strategie terapeutică.
19. Program individualizat de reinserţie socio-profesională.
20. Epicriza, cu precizarea managerului de caz şi a dispensarizării în ambulatoriu,
precum şi recomandările terapeutice la externare.
Tot în cadrul anamnezei, în cadrul datelor biografice, vor exista rubrici care sunt
specifice doar pentru foaia de observaţie clinică utilizată în psihiatrie:
21. Familia de origine: se vor nota următoarele:
- Regiunea istorică/judeţul în care s-a născut pacientul, dacă familia de origine a fost
legal sau nelegal constituită, câţi fraţi şi al câtelea născut (rangul) a fost pacientul;
- Se va descrie mama, vârsta la naşterea pacientului, firea şi ocupaţia mamei; de
asemenea se va nota dacă pacientul deţine informaţii despre cum a fost naşterea acestuia
(complicaţii perinatale) şi despre dezvoltarea psihomotorie a acestuia (dacă a avut retard de
vorbire, de mers dificultăţi în clasele primare în a învăţa să scrie, citească, să calculeze, etc);
- Se va descrie tatăl, vârsta la naşterea pacientului, firea tatălui şi ocupaţia;
- Se va nota cum a perceput pacientul relaţia maritală a părinţilor (armonioasă sau
dizarmonică – de exemplu cu numeroase conflicte);
- Se va nota cum a decurs relaţia pacientului cu părinţii şi cu fraţii (armonioasă versus
dizarmonică, de exemplu, unul din părinţi s-a comportat hiperpunitiv sau neafectuos cu
pacientul, etc.);
22. Ciclu instructiv, va fi defalcat pe cicluri şcolare-primar, gimnazial, liceal şi
eventual universitar, iar rezultatele şcolare vor fi obiectivate pe seama notelor deoarece prin
prisma afecţiunii psihiatrice actuale, pacientul fie se poate subevalua retrospectiv (de
exemplu în depresie), fie supraevalua retrospectiv (de exemplu în episodul maniacal).
23. Ruta profesională-vor fi menţionate toate locurile de muncă avute până în
prezent şi eventual motivul pentru care pacientul a schimbat mai multe locuri de muncă (de
exemplu, consumul de alcool sau firea mai problematică a pacientului).
24. Relaţiile erotico-afective, se va menţiona vârsta la care pacientul şi-a început
viaţa sexuală şi dacă relaţiile au fost statornice sau din contră se plictisea repede într-o
relaţie (de exemplu, la personalităţile borderline).
25. Familia proprie se notează vârsta la care s-a căsătorit pacientul, vârsta
partenerului (aceeaşi, mai mare sau mai mică), motivaţia care a stat la baza deciziei de a se
căsători (din dragoste, la îndemnul părinţilor, etc) şi modul cum a decurs căsnicia până în
prezent (relaţie maritală armonică versus dizarmonică).
Dacă a avut alte căsnicii anterioare se va întreba motivul pentru care a divorţat de
partenerii anteriori (de exemplu, consumul de alcool sau firea problematică a pacientului
sau a partenerului de viaţă).
32
26. Stagiul militar la bărbaţii aparţinând generaţiilor când stagiul miliar era
obligatoriu, se va nota dacă acesta a fost satisfăcut în totalitate, modul în care s-a adaptat
iniţial la regimul militar de viaţă (de exemplu, dacă a prezentat stări reactive de tip anxietate
sau depresie la începutul stagiului); în cazul în care nu a fost încorporat în armată, se vor
nota motivele (din motive medicale de natură psihiatrică).
27. Personalitatea premorbidă. Această rubrică, de regulă, se bazează pe
autodescriere; se vor nota toate trăsăturile caracteriale ale pacientului; este de preferat ca
tabloul personalităţii să fie întregit cu informaţii de la apropiaţi, deoarece este foarte posibil
ca pacientul să nu îşi recunoască trăsăturile de personalitate negative; uneori se pot nota şi
hobby-urile pacientului care pot oferi informaţii limitate asupra structurii caracteriale ale
acestuia (de exemplu, preferinţă pentru activităţi solitare la cei cu trăsături schizoide).
28. Evenimentele stresante de viaţă se vor nota evenimentele semnificative din viaţa
pacientului; acestea se pot împărţi în evenimente cu semnificaţie de tip pierdere (reală sau
simbolică), vulnerabilizatoare pentru depresie şi evenimente cu semnificaţie de tip pericol
ce pot vulnerabiliza persoana pentru anxietate.

Figura 4.1 Sindromul depresiv


Copyright©: http://www.psihiatrie-timisoara.ro/studenti/...
33
4.2 CAZUL 1

I.G., 33 ani, sex feminin, căsătorită. Internată de urgenţă la solicitarea familiei pentru
nervozitate, iritabilitate, dispoziţie tristă, plâns facil, idei de vinovăţie şi inutilitate.
Antecedente personale patologice: convulsii (la 9 luni), diagnosticată cu tulburare
psihică în urmă cu 11 ani.
Familia de origine: născută într-o familie legal constituită. Fratrie gr.2, ord.2. Relaţii
bune intrafamiliale. Mama este descrisă ca o fire sociabilă (cu care se aseamănă pacienta).
Tata este descris ca o fire răbdătoare, perseverentă.
Familia proprie: actualmente pacientă se află la a 2-a căsătorie. Primul soţ este
descris ca fiind certăreţ şi uneori violent. Afirmativ o supunea la diverse agresiuni sexuale.
Divorţul a fost pronunţat în urmă cu 6 ani datorită ,,nepotrivirilor de caracter”.
Ciclul instructiv-profesional: absolventă a 12 clase. Actualmente profesează ca
educatoare.
Personalitate premorbidă: clienta se descrie ca o fire labilă emoţional.
Evenimente stresante de viaţă (ESV): divorţ (în urmă cu 6 ani), despărţirea de cel de
al doilea soţ (cu 2 săptămâni înainte de internarea actuală).
Istoricul tulburării psihice: pacienta se află la a 6-a internare într-o clinică de
psihiatrie. Prima internare este în urmă cu 11 ani.
Simptomele actuale includ: dispoziţie tristă marcată (cu plâns facil), idei de vinovăţie
(,,pentru că este bolnavă”) şi inutilitate, anhedonie, neâncredere în sine, insomnii mixte.
Aceste simptome alternează cu perioade în care este de o veselie exagerată, de un
entuziasm continuu (cu un ,,chef de muncă intens”), o energie vitală crescută, cu un
comportament dezinhibat și necontrolat (face împrumuturi exagerate, se implică în proiecte
nerealiste, conduce imprudent).
În această perioadă pacienta vorbeşte mult, tare, trece rapid de la o idee la alta, nu se
poate concentra, are o nevoie redusă de somn(se trezeşte doar după câteva ore de somn cu o
energie debordantă). Uneori în timpul zilei aude voci de bărbaţi şi de femei (care nu există
în realitate) care-i spun lucruri plăcute( o laudă).
Activitatea socio-profesională a pacientei este perturbată, fapt confirmat de către
ancheta realizată de către asistentul social. Aceste perioade de schimbări (cicluri) ale
dispoziţiei durează în medie 3-4 zile. Din relatările pacientei în urma unui conflict cu fostul
soţ aceasta a distrus o serie de lucruri din casă. Pacienta nu are în momentul examinării
actuale conştiinţa bolii psihice. Aderenţa terapeutică este redusă, pacienta neurmând la
domiciliu tratamentul prescris de către medicul curant.

34
Plan nursing

Problema Diagnostic de Obiective Intervenţii Evaluare


nursing
Diminuarea Imobilitate Combaterea Psihoterapie Ameliorare
mişcărilor imobilităţii
Ţinută neîngrijită Dezinteres faţă de Ajutarea bolnavului Schimbarea Ţinută îngrijită
ţinuta sa în alegerea hainelor lenjeriei de corp
vestimentară
Incapacitatea Incapacitatea de a- Ajutarea Schimbarea Ţinută îngrijită
efectuării şi acorda îngrijiri pacientului în lenjeriei de corp
îngrijirilor de de igienă efectuarea toaletei şi de pat, baia
curăţenie generală.
Senzaţia de Dispun Dezobstruarea Respiraţie uşoară Comunicare
sufocare căilor respiratorii eficace
Dificultatea de a Comunicare, Ajutarea pacientei Discuţii pe
înţelege ceea ce I implicare la nivel să înţeleagă ceea ce înţelesul
se spune intelectual I se comunică pacientei Comunicarea cu
personalul, cu
celelalte paciente

Pacienta nu Constipaţie Combaterea Administrarea de Pacienta nu


prezintă scaune constipaţiei supozitoare cu prezintă scaune
glicerină
Creşterea în ritm a Hiperactivitate Combaterea Administrarea de Pacienta se
mişcărilor agitaţiei sedative, calmează
psihomotorii mobilizare
Oboseală, sen- Somnolenţă Combaterea Aerisirea Dispare senzaţia
zaţie de somn somnolenţei salonului, de somnolenţă
plimbări
Nu comunică Comunicare Combaterea Psihoterapie Comunicarea cu
(mutism) afectivă la nivel mutismului personalul, cu
afectiv ceilalţi bolnavi
Incapacitatea de a- Igienă necores- Ajutarea paci-entei Schimbarea Ţinută bine
şi efectua îngrijiri punzătoare în efectua-rea lenjeriei de corp îngrijită
de curăţenie toaletei şi de pat, baia
generală.
Imposibilitatea de Încapacitatea de a Convingerea Plimbări, discuţii Ameliorare
a se amuza în desfăşura ctivităţi pacientei să
activităţi recreative participe la
recreative activităţi recreative

35
4.3 CAZUL 2

T.M., 50 ani, contabil, văduv. Pacientul este adus de colegi la psihiatru după ce au
constatat că performanţele sale la locul de muncă au diminuat, se autoizolează şi mai nou,
apare la serviciu după ce a consumat băuturi alcoolice. Din anamneză reiese că pacientul a
supravieţuit unui accident rutier. El conducea maşina în care erau prezente soţia şi fiica sa.
Soţia a murit în urma accidentului, în timp ce pacientul şi fiica sa au scăpat cu viaţă.
După patru luni de recuperare aparent calmă după accident, pacientul dezvoltă
tulburări de somn, cu somn superficial şi coşmaruri repetate pe tema accidentului.
Se sperie de orice zgomot şi devine neliniştit seara. Evită toate situaţiile care i-ar
putea declanşa amintiri despre accident. Nu mai şofează şi nici nu mai foloseşte acest mijloc
de transport cu alţi şoferi.
Evită să vorbească despre ce s-a întâmplat în acea zi şi, în mod interesant, când este
întrebat de rude, pare să aibă dificultăţi în a-şi aminti detalii despre ziua accidentului, în
ciuda faptului că nu a fost în comă. Uneori, amintiri ale accidentului, sub formă de
flashback, îl chinuiesc în timpul zilei, fapt care îi afectează funcţionarea în plan familial,
ocupaţional şi social.
Plan nursing

Diagnostic de
Problema Obiective Intervenţii Evaluare
nursing
Nu poate să-şi Incapacitate de a-şi Prevenirea Administrare de Mişcarea şi
controleze controla mişcările crizelor antidepresive mobilizare
mişcările normală după
administrarea
antidepresivului
Pericol de Posibilitate de Prevenirea Administrare de Sub tratament
alterare a atingere a crizelor depresive antidepresive antidepresivului
fizicului integrităţii fizicului criza dispare
Dificultate de a Insomnie Sedare Administrare de Somn, indus
dormi neuroleptice medicamentos
Nu-şi Hiperactivitate Sedare Administrare Pacientul se
coordonează sedative calmează
mişcările
Incapacitatea Incapacitatea de a- Educaţie sanitară Schimbarea Ţinută îngrijită
efectuării şi acorda îngrijiri şi ajutarea lenjeriei de corp şi
îngrijirilor de de igienă bolnavului în de pat, baia
curăţenie efectuarea toaletei bolnavului
Ţinută neîngrijită Dezinteres faţă de Ajutarea Schimbarea Ţinută îngrijită
ţinuta sa bolnavului în lenjeriei de corp
vestimentară alegerea hainelor
Dificultate de a Comunicare la Ajutarea Discuţie pe Comunicare
înţelege ceea ce i nivel intelectual bolnavului să înţelesul eficace
se spune înţeleagă ceea ce i bolnavului
se comunică
Oboseală, Somnolenţă Combaterea Plimbări, aerisirea Ameliorare
senzaţie de somn somnolenţei salonului
36
4.4 CAZUL 3

A.B. Pacient de sex masculin, în vârsta de 28 de ani, internat cu diagnosticul: episod


depresiv, alcoolism este adus de tatăl și fratele său pentru: agitație psihomotorie, dispoziție
depresivă, idee că este urmărit, gelozie nejustificată, influență magică, interpretabilitate,
suspiciune, insomnie. Pacientul afirmă că absența soției (plecată la munca în Spania) îi
creează o stare de neliniște permanentă, ,,o senzație de sfârșeală“, că nu-și ,,găsește locul“ și
îi persistă în minte ,,tot felul de gânduri urâte“ (ex.: dacă i se întâmpla ceva, dacă mă
înșeală, dacă nu se mai întoarce, etc.).
Antecedente heredocolaterale
- mama: episod depresiv cu delir de infidelitate, internată într-o clinică psihiatrică, în
anul 1980, în urma intrării în posesia unor informații referitoare la infidelitatea soțului
(informații a căror veridicitate nu a fost verificată).
Antecedente personale patologice
- 1994: episod depresiv ușor (n.n.), fără internare, pacientul descrie același tip de trăiri
ca cele de acum, dar cu o intensitate redusă;
- T.C.C. în urma unui accident de mașină, fără internare, pacientul afirmă că a fost în
stare de inconstiență dupa eveniment, dar nu a solicitat intervenție specializată. Accidentul
nu a fost declarat oficial. În urma acestuia pacientul a căpătat fobie de mașină;
- 1997: episod depresiv ușor (n.n.), fără internare, pacientul descrie același tip de trăiri
ca cele de acum, dar cu o intensitate redusă.
Istoric
- Copilăria este marcată de comportamentul agresiv al tatălui. Atât pacientului cât și
fratelui li se aplicau tratamente corporale violente de către tată, adesea fără motiv.
Pacientul povestește că pe la vârsta de 10-11 ani, unul dintre aceste tratamente s-a
soldat cu vătămari serioase (a fost lovit cu capul de cada de baie, provocându-i rană
deschisă). Orice intervenție a mamei în asemenea situații era sortită eșecului.
- La vârsta de 18 ani (1994) încearcă să construiască o relație de prietenie cu o fată, în
care investește intens afectiv. Relația nu durează, fata abandonându-l. Acest fapt conduce la
debutul primei stări de dispoziție depresivă, care se remite relativ repede.
- La vârsta de 21 de ani leagă o nouă prietenie, care avea să aibă același deznodamânt:
abandonul relației, fapt care a atras cu sine o nouă stare de dispoziție depresivă.
- În 1998 leagă prietenia cu actuala soție, pe care o legalizează prin actul căsătoriei în
anul 1999, după care urmează ,,cel mai fericit moment al vieții“, afirmă pacientul, nașterea
fiului sau (2000). Ca urmare a unor neânțelegeri cu patronul la care era angajat (privind
mărirea salariului, dar și a mirajului oferit de contractele de muncă în străinătate, n.n.),
pacientul cu soția sa decid să plece împreuna la muncă în Spania (mai 2003), cu contract
pentru o perioadă de 4 luni de zile. Contractele obținute i-au separat pe soți din punct de
vederea al locației în Spania, iar după numai o lună de zile de la începerea derulării
contractului, pacientul a fost nevoit să se repatrieze, ca urmare a unei crize hepatice suferite
și care necesita internare. Evenimentul respectiv i-a produs un disconfort psihic major, nu
atât din cauza repatrierii în sine cât cel al separării de soție.
Nevoia rezolvării problemei de sănătate precum și timpul relativ scurt (2 luni) până la
întoarcerea în țară a soției, conștientizate în prealabil de pacient, au contribuit la dezvoltarea
unei capacități suportive a acestuia de a traversa acea perioadă. La începutul anului 2005
soția pacientului obține un nou contract de muncă în Spania și pleacă împotriva voinței
acestuia, moment care declanșează o stare de dispoziție anxioasă, dezvoltându-se progresiv
până la momentul internării.
37
Relațiile familiale: copil dorit, crește în familia de origine.
Familia de origine: tatăl autoritar, aducător de venituri, excesiv de exigent,
influențabil, deseori tiranic, aplică sancțiuni corporale copiilor, adeseori fără motiv; mama,
hiper protectoare, educativă, încearcă să compenseze atitudinea nejustificată a tatălui.
Comportamentul afectiv hiper protector al mamei a dezvoltat la pacient (pe fondul
unei structuri melancoliforme) un atașament exagerat față de mamă și, implicit, ceea ce
numim dependența maternă a acestuia. Relația de cuplu a părinților pacientului a cunoscut o
deteriorare semnificativă la nivelul anilor *80, fapt care declanșează episodul depresiv al
mamei acestuia. În fapt, din informații mai mult sau mai puțin verificate, mama pacientului
dezvoltă un delir de gelozie, având ca efect destructurarea relațiilor dintre soți (inclusiv
intenția de divorț), eveniment la care pacientul este martor, atras ca aliat de către mamă și
trăind alaturi de aceasta drama. După aproximativ 1 an și jumătate, cuplul parental reușeste
să rezolve conflictul (și grație tratamentului urmat de mamă), iar relațiile reintră în normal.
- Tipurile de relații:
- pacient-tată, reci, distante; ușor ameliorate după incident;
- pacient-mamă, atașament afectiv.
Ruta școlară: pacientul a urmat formele de învățământ primar și gimnazial (8 clase,
finalizate cu rezultate mediocre) și școală profesională de lăcatuș-sudor. Pe timpul
satisfacerii stagiului militar a urmat școala de șoferi profesioniști.
Relații, prietenii: pacientul afirmă că ,, relațiile cu prietenii și colegii de muncă sunt
bune, îi ajut atunci când au nevoie de mine“, ,,îi respect pe părinții mei și pe ai nevesti-
mi“ , ,,mă am bine cu frații mei și ai ei“. Afirmă ca nu are relații extraconjugale pentru că
,,n-o pot face cu altă femeie“.
Diagnostic diferențial
Axa I - episod depresiv ușor.
Axa II - tulburare de dispoziție pe o structură de personalitate dependentă cu elemente
melancoliforme.
Axa III - astm bronșic; hepatită de tip A.
Axa IV - problema psihosocială de mediu, produce fenomenul separării temporare a
cuplului marital pe criterii economico-financiare, fenomen pe care pacientul îl trăiește ca pe
un simțământ de separare de soție, declansând în plan inconștient un sindrom al abandonului
Examen psihic general
- La aplicarea Mini - mental State Examination a obtinut un scor de 22 de puncte.
- Conform datelor din fișa de observație psihologică, completată la prima întâlnire,
după internare, rezultă: ținută fizică îngrijită, conformistă;
- Caracteristica posturală încordată și defensivă, adunată;
- Mâinile sprijinite pe masă, cu ușor tremur și maltratare a degetelor; picioarele
așezate strâns, în mișcare continuă; gestica lentă;
- Mimica crispată, cu tremur al buzelor și umezirea ochilor pe timpul evocărilor care
ating persoana soției; mers molatec, vlăguit, nehotarăt;
- Ritm respirator moderat cu apnee, urmate de oftat prelung.
- Vorbirea este scăzută ca intensitate, cu fluență lentă, având un debit mediu și o
intonație modulară; pronunția și construcția frazelor sunt clare, coerente, cu exprimare
cursivă; vocabular restrâns; memorie bună;
- Trăsături de personalitate: răbdător, atent, înțelege relativ ușor întrebarile adresate,
nu suprapune interlocutorul, atitudine conformistă; își susține cu perseverență opiniile, iar la
opiniile noastre răspunde cu calm, înțelegere și acceptare;
38
- Programarea neuro-lingvistică se manifestă cu preponderență în registrul simțurilor
(tactil); afect labil cu ideație delirantă de gelozie;
- Viață sexuala normală, interesul sexual este centrat în exclusivitate pe soție;
- Dispoziție anxios-depresivă, cu senzații de sufocare, cefalee, senzații de sfârșeală,
ideație delirantă (de gelozie/infidelitate), insomnie (seara și dimineața), teama pierderii
soției, descurajat, apatic.
Teste aplicate
a. Testul arborelui scoate în evidență un Eu slab, cu spirit infantil, încapățânat
(ancorat rigid în anumite pattern-uri), cu probleme de adaptare, rigid, imitativ, ,,lipsit de
viață“, iritabil, temător, atașat de exterior (transferul de pe mamă pe soție), anxios, neliniștit,
versatil, neancorat deplin în realitate, cu senzația că este amenințat continuu (situațiile de
viață constituie amenințări), timid, lent, cu dorință și plăcere de a vorbi despre sine,
dezvoltate pe credința în propria-i înțelepciune (paleativ pentru nesiguranța și neâncredere
în sine).
b. Testul ,,Desenează un om“
Schematizarea excesivă în urma primei aplicări ne-a determinat să decidem o a doua
aplicare. Din interpretarea testului reiese că pacientul prezintă: capacitate de reprezentare
slabă; tensiune psihică și nesiguranță (din schițarea propriu-zisă); anxietate, incertitudine
(linii vagi, confuze, reprezentarea grafică a părului); inadecvare la realitate și slăbiciune
(ochii orbi, picioarele în formă de bețe); nevoia de control rațional al afectivității (capul
mare, disproporționat în raport cu corpul); judecată slabă (disproporțiile dintre părțile
corpului, disproporții grosiere); complex de inferioritate și slăbiciune fizică (trunchiul
foarte mic); control inadecvat-instinctual, control mental slab asupra corpului (gâtul
lipsește).
Demersuri terapeutice
a. Intervenția farmacologică:
- A constat în administrarea unei polimedicații cu :
- ZYPREXA (olanzapina, antipsihotic) - doza = 10 mg / zi;
- DIAZEPAN (anxiolitic) - doza = 10 mg / zi;
- FEVARIN (antidepresiv) - doza = 10 mg / zi.
- Pacientul a răspuns tratamentului administrat, fapt validat și de stabilitatea dozelor
(dozele nu au fost modificate pe timpul tratamentului).
b. Intervenția psihoterapeutică:
- intervenția cognitiv comportamentală a început după o săptămână de la momentul
internării pacientului, timp în care acesta a urmat tratament psihiatric specific.
Situația la externare
- de la internarea pacientului până la externarea acestuia, tratamentele farmacologic și
psihoterapeutic administrat, respectiv derulat, au condus la o remisie progresivă a
simptomelor, starea pacientului ameliorându-se semnificativ.

39

Plan nursing
Diagnostic de
Problema Obiective Intervenţii Evaluare
nursing
Foame exagerată Alimentaţie Interzicerea Administrare de Uşoară ameliorare
exagerată consumului de alimente în
cantitativ alcool cantitate necesară
Nu poate să-şi Incapacitate de a- Prevenirea Administrare de Mişcarea şi
controleze şi controla crizelor epileptice antiepileptice mobilizare
mişcările mişcările normală
Pericol de alterare Posibilitate de Prevenirea Administrare de Sub tratament
a fizicului atingere a crizelor comiţiale antiepileptice antiepileptic criza
integrităţii dispare
fizicului
Dificultate de a Insomnie Sedare Administrare de Somn, indus
dormi neuroleptice medicamentos
Transpiră Dioforeză Combaterea Interzicerea Pacientul nu mai
transpiraţiilor consumului de transpiră
etanol, schimbarea
lenjeriei
Nu-şi coordonează Hiperactivitate Sedare, Administrare Pacientul se
mişcările imobilizare sedative calmează
Dificultatea de a Ineficace la nivel Interzicerea Educaţie sanitară Comunică cu
înţelege ceea ce I intellectual consumului de personalul, cu
se spune alcool clienţii bolnavi
Creşterea în ritm a Hiperactivitate Combaterea Administrare de Pacientul se
mişcărilor agitaţiei sedativ, calmează
psihomotorii imobilizare
Nu desfăşoară Dezinteres de a Convingerea Educaţie sanitară, Citeşte ziarele,
activităţi practica activităţi pacientului să psihoterapie face plimbări
recreative recreative desfăşoare
activităţi
recreative
Lipsă de interes în Dezinteres de a Convingerea Educaţie sanitară, Este interesat de
achiziţionarea de învăţa pacientului să psihoterapie boala sa
noi cunoştinţe. desfăşoare
activităţi
informative

40
CAPITOLUL V
NORME DE SĂNĂTATEA ŞI
SECURITATEA MUNCII

5.1 Protecţia muncii

Protecţia muncii face parte integrantă din procesul de muncă şi are că scop asigurarea
celormai bune condiţii de muncă, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale. Obligaţia şi răspunderea pentru realizarea deplină a măsurilor de protecţia
muncii o au ceice organizează, controlează şi conduc procesul de muncă.

5.2 Precauţii Universale (PU)

Conceptul de PU se referă la: măsurile care se aplică în vederea prevenirii transmiterii


HIV; HBV şi alţi agenţi microbieni cu cale de transmitere sangvină în timpul actului
medical. Scopul aplicării PU constă în prevenirea transmiterii infecţiilor cu cale
de transmitere sangvină la locul de muncă al personalului. Reguli de baza în aplicarea
Precauţiilor Universale:
a) Consideră toţi pacienţii potenţial infectaţi;
b) Consideră că sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate
cu HIV,HBV, deoarece:
- Cei mai mulţi dintre purtătorii de HIV, HBV sau alţi agenţi microbieni sunt
asimptomatici şinu-şi cunosc propria stare de portaj;
- Testarea sistematică pentru HIV, HBV s-a dovedit ineficientă şi chiar mai mult, o
încălcare adrepturilor omului la viaţă privată.
c) Consideră că acele şi alte obiecte folosite în practică medicală sunt contaminate
după utilizare. Contactul tegumentelor şi mucoaselor cu următoarele produse trebuie
considerat: la risc: sânge; lichid amniotic, pericardic, peritoneal, pleural, sinovial, LCR;
spermă, secreţii vaginale; ţesuturi; orice alte fluide organice vizibil contaminate cu sânge.
Aplicarea Precauţiilor Universale se referă la:
1. utilizarea echipamentului de protecţie: mănuşi, halate, masca;
2. spălarea mâinilor;
3. prevenirea accidentelor la locul de muncă (evitarea obiectelor ascuţite, acele vor fi
adunate înrecipiente speciale; decontaminarea şi dezinfecţia instrumentarului; atenţie sporită
în cabinetelestomatologice, laboratoare clinice);
4. a).în caz de inoculare percutantă accidentală, înţepătura, tăietură: spălarea cu jet de
apă 5 min; aplicarea de antiseptice, dezinfectante, spălare cu apă şi săpun sau cu detergent.
b).expunerea mucoaselor: clătirea gurii cu apă curată; clătirea mucoaselor oculare cu
apă curată sau ser fiziologic
5. raportarea evenimentului medicului personalului imediat după expunere. Evaluarea
riscului pe categorii de locuri de muncă şi activităţi prestate de personalul
medico-sanitar în funcţie de contactul cu sânge şi alte lichide biologice: a. contact
permanent, inevitabil, consistent; b. contact imprevizibil, inconstant; c. contact inexistent.
Pentru categoriile aparţinând grupelor a şi b se vor aplica permanent precauţiile
universale. Pentru cele din categoria c sunt suficiente precauţiile obişnuite.

41
5.3 Utilizarea echipamentului de protecţie adecvat, complet, corect
5.3.1 Definiţie

Echipamentul de protecţie reprezintă barieră între lucrător şi sursă de infecţie,


utilizată în timpulactivităţilor care presupun risc de infecţie.
Categorii de bariere utilizate pentru aplicarea precauţiunilor universale:
1. mănuşi
a). utilizare :
- anticiparea contactului mâinilor cu sânge, lichide biologice contaminate, alte
lichidebiologice cu urme vizibile de sânge, ţesuturi umane;
- abord venos sau arterial;
- recoltare de LCR;
- contact cu pacienţi care sângerează, au plăgi deschise, escare de decubit;
- manipularea, după utilizare a instrumentarului contaminat, în vederea curăţirii,
decontaminării.
b). felul mănuşilor:
- de uz unic: chirurgie, examinare internă;
- sterile:
- intervenţii care implică un contact cu regiuni ale corpului în mod normal sterile;
uneori sunt necesare mănuşi duble;
- abord vascular prin puncție;
- tegument pacient cu sol. de continuitate;
- manipularea unor materiale potenţial contaminate;
- nesterile, curate:
- examinări curente, care implică un contact cu mucoasele, dacă nu există o
recomandare contrară;
- reutilizabile:
- manipularea de materiale contaminate;
- curăţenie, îndepărtare de produse biologice contaminate;
- de uz general, menaj, de cauciuc:
- activităţi de întreţinere, care implică un contact cu sânge şi alte produse biologice
considerate a fi contaminate: colectare materiale contaminate, curăţire şi
decontaminarea instrumentarului, material moale, suprafeţe contaminate.
c). mod de folosire: schimbare după fiecare pacient; după folosire se spală mai întâi
mâinile cu mănuşi, după care acestea se îndepărtează, prinzând marginea primeia prin
exterior, aruncând-o în containerul pentru colectare;
2. halate obişnuite: în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale.
3.şorţuri, bluze; impermeabile: completează portul halatelor atunci când are loc
producerea de stropi, picături, jeturi cuproduse biilogice potenţial contaminate, protejând
tegumentele personalului medical.
4. masca: protejează tegumentele, mucoasa bucală, nazală, ale personalului medical
prestator.
5. protectoare faciale (ochelari, ecran protector): protejează tegumentele, mucoasa
bucală, nazală, oculară.
6. echipamente de resuscitate:
- protejează mucoasa bucală în timpul instituirii respiraţiei artificiale.
7. bonete: simple sau impermeabile
8. cizme de cauciuc.
42
5.4 Spălarea mâinilor şi a altor părţi ale tegumentelor
Este cel mai important şi uneori singurul mod de prevenire a contaminării, a
diseminării agenţilor microbieni. Este cea mai importantă procedură pentru prevenirea
infecţiei intraspitaliceşti deoarece mâna este principala cale de transmitere.
Se face: la intrarea în serviciu şi la părăsirea locului de muncă; la intrarea şi la ieşirea
din salonul de bolnavi; înainte şi după examinarea fiecărui bolnav; atenţie la bolnavii cu
mare receptivitate; înainte şi după aplicarea unui tratament; înainte şi după efectuarea unor
proceduri invazive; după scoaterea mănuşilor de protecţie; după scoaterea măştii folosită la
locul de muncă; înainte de prepararea şi distribuirea alimentelor şi a medicamentelor peros;
după folosirea batiştei; după folosirea toaletei; după trecerea mâinii prin păr; după activităţi
administrative, gospodăreşti. Procedura: îndepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări), a
ceasurilor; unghii îngrijite, tăiate scurt; utilizare de apă curentă, săpun, periuţă pentru
spălarea obişnuită; două săpuniri consecutive timp de 2 min. pe toată suprafaţă
mâinii şi în spaţiile interdigitale, se usucă mâna cu prosop de unică folosinţă; în cazuri
de urgenţă este permisă utilizarea de antiseptice că înlocuitor al săpunului, dar nu ca rutină.
Spălare de decontaminare a mâinii: în unele situaţii spălarea este completată de
dezinfecţia mâinilor; după manipularea bolnavilor septici, a bolnavilor contagioşi şi a celor
cu imunosupresieseveră; înainte şi după efectuarea tratamentelor parenterale,
schimbarea pansamentelor, termometrizare intrarectală, clisme, toaletă lehuzei; după
efectuarea toaletei bolnavului la internare; după manipularea şi transportul cadavrelor;
înainte şi după efectuarea examenelor şi tratamentelor oftalmologice, ORL, stomatologice şi
în general înainte şi după orice fel de manevră care implică abordarea sau producerea unor
soluţii de continuitate (atenţie-mănuşi); după uscare se aplică de 2 ori câte 5 ml de sol.
antiseptică, după care nu se mai usucă mâna.
Spălarea şi dezinfecţia mâinilor şi portul mănuşilor de unică utilizare este
obligatorie înurmătoarele situaţii: recoltarea de produse biologice pentru examinări de
laborator sau alte scopuri; efectuarea puncţiilor lombare sau vasculare; la orice manevre la
care se vine în contact cu sânge, secreţii şi excreţii ale asistaţilor; examenele şi tratamentele
stomatologice; tuşeul vaginal, tuşeul rectal; sondaje, cateterizări vezicale; tubaj gastric,
duodenal, alimentarea prin gavaj; intubaţie oro-traheală; endoscopie; toate intervenţiile
chirurgicale; asistarea naşterilor; aplicarea şi îndepărtarea cateterelor venoase şi arteriale.
Ştergerea şi uscarea este obligatorie: cu hârtie prosop; prosop de unică întrebuinţare.
Spălarea chirurgicală a mâinilor
Spălarea chirurgicală, pe lângă procedura standard, include după umezire cu apă
sterilă, săpunire şi clătire, o frecare cu perie sterilă şi săpun lichid antiseptic, a unghiilor
timp de 30 secunde pentru fiecare mână, urmată din nou de clătire. Se continuă cu o nouă
săpunire, clătire şi dezinfecţie cu soluţie antiseptică prin aplicare şi frecare până la
pătrunderea completă în tegument. Uscarea finală a mâinilor se face prin ştergere cu prosop
steril începând cu degetele şi terminând cu coatele sau prin expunerea mâinilor în
sus. Abia apoi se pot pune mănuşile necesare procedurilor sterile. Procedura este
lungă de aproximativ 5-10 minute, groaie, motiv pentru cares-a propus o varianta scurtă
care include săpunire, clătire, uscare şi dezinfecţie cu 2 tipuri de soluţie antiseptică, urmată
de punerea mănuşilor sterile. Metodă alternativă-mai rapidă (pentru tehnică antiseptică şi
chirurgicală), utilă în urgenţe şi înspaţii ce nu permit spălarea mâinilor constă în
frecarea mâinilor cu soluţii antiseptice timp de 15 secunde înainte şi între manevre, cu
condiţia ca anterior să se fi practicat o spălare simplă sau aseptică de 2-3 minute şi ca
frecarea cu antiseptice să nu se efectueze pe mâini murdare de substanţe organice.
43
5.5 Prevenirea accidentelor şi a altor tipuri de expunere profesională
Expunerea profesională
- prin inoculări percutante: înţepare, tăiere;
- contaminarea tegumentelor care prezintă soluţii de continuitate;
- contaminarea mucoaselor;
- în timpul: efectuării de manopere medicale invazive cu ace şi instrumente ascuţite;
manipulării de produse biologice potenţial contaminate; manipulării instrumentarului şi a
altor materiale sanitare, după utilizarea înactivităţi care au dus la contaminarea cu produse
biologice potenţial afectate; prin intermediul: instrumentelor ascuţite; materialului moale;
suprafeţelor, altor materiale utilizate în activitatea din unităţile sanitare; reziduurilor din
activitatea medicală.
Metode de prevenire
a). obiecte ascuţite: reducerea de manevre perenterale la minimum necesar; colectarea
imediat după utilizare în containere rezistente la înţepare şi tăiere, amplasate la îndemână
şi marcate corespunzător, pentru: pregătire în vederea utilizării; distrugere; evitarea
recapișonarii, îndoirii, ruperii acelor utilizate.
b). lenjerie: manipularea lenjeriei contaminate cu sânge şi alte produse biologice
potenţial contaminate cât mai puţin posibil; sortare şi prelucrare cu echipament de protecţie
potrivit, în spaţii special destinate; colectarea în saci impermeabili, marcaţi în mod
corespunzător; evitarea păstrării lor îndelungate, înainte de prelucrare; asigurarea unui ciclu
corect şi complet de prelucrare.
c). curăţenie şi decontaminare: folosirea mănuşilor la îndepărtarea urmelor de sânge,
alte lichide biologice; decontaminarea iniţială cu substanţe clorigene, îndepărtarea cu
hârtie absorbantă, care se colectează în containere sau saci de plastic marcate; dezinfecţie
cu soluţie germicidă; uscarea suprafeţei prelucrate; folosirea de tehnici standard în
vederea efectuării curăţeniei, sterilizării, decontaminării echipamentului medical, a
pavimentelor, pereţilor, mobilierului, veselei, sticlăriei, tacâmurilor;
d). reziduuri infectate: neutralizare prin ardere sau autoclavare; colectare; recipiente
impermeabile, marcate pentru diferenţierea clară prin culoare, etichetare;
e). igienă personală: spălarea mâinilor; spălarea altor părţi ale corpului care au
venit în contact cu produse biologice potenţial contaminate, sau cu materiale
potenţial contaminate; evitarea activităţilor cu risc de expunere: existenţa de leziuni
cutanate; prezenţa unui deficit imunitar; graviditate;
f). asistenţă de urgenţă, principii: viaţă pacientului este preţioasă; obligatorie aplicarea
precauţiunilor universale; chiar şi în situaţii imprevizibile, se vor asigura cele
necesare respectării principiilor precauţiunilor universale.

44
CONCLUZII
Studiile ştiinţifice au arătat că depresia deteriorează profund viaţa indivizilor.
Persoanele afectate se plâng de insatisfacţii pe plan profesional, relaţional, familial şi
emoţional, iar capacitatea de a se bucura este foarte scăzută. Persoanele cu depresie nu îşi
mai pot îndeplinii obligaţiile de serviciu şi nu se mai preocupă de treburile casnice.
Tulburările depresive nu au doar implicaţii ce privesc viaţa individului, ci afectează
întreaga societate. În 1990, în SUA, s-au realizat studii extinse pentru a surprinde
dimensiunile costurilor determinate de depresie.
S-a ajuns la concluzia că 70% din sumă a fost determinată de pierderile cauzate de
natura invalidantă a bolii şi doar 30% a reprezentat costul tratamentului depresiei. Aceleaşi
studii au arătat că mortalitatea, în rândul persoanelor depresive, creşte cu 17%.
Stresul psihic este incriminat ca fiind unul din factorii cei mai importanţi care
declanşează tulburări depresive. În perspectiva psihologia dezvoltării umane, factorul stres,
care apare în mica copilărie, poate avea efecte pe termen lung, contribuind la depresia
adultului. Rolul experienţelor precoce de viaţă în psihopatologia adultului, a fost subliniat şi
de psihanaliză. Numeroase studii au demonstrat că abuzul fizic sau sexual al copilului,
abandonul, lipsa părinţilor, separarea precoce de aceştia reprezintă factori generatori de stres
care au fost deseori identificaţi în declanşarea depresiei majore.
Reabilitarea şi reinserţia socială a persoanelor cu depresie reprezintă o sarcină dificilă
care presupune o bună colaborare între specialişti din domenii diferite: psihiatrii, asistenţi
medicali, psihoterapeuţi, consilieri, psihologi şi asistenţi sociali.
Reabilitarea psiho-socială (RPS) cuprinde totalitatea măsurilor de îngrijire a unui
subiect cu probleme de sănătate mintală de lungă durată, în vederea reântoarcerii lui în
societate. Se bazează pe ideea de reintegrare socioprofesională a persoanei, adică revenirea
la nivelul de funcționare anterior episodului de boală.
Reabilitarea psiho-socială presupune un demers individualizat, de implicare şi de
responsabilizare a subiectului în cadrul contextului său social.
Principiile recuperării psiho-sociale: 1. Considerarea prioritară a laturii sociale în
defavoarea celei medicale; 2. Susținerea potențialului de schimbare chiar și la persoanele cu
dizabilități; 3. Punctul de interes este persoana; 4. Orientare pe nevoile practice și cotidiene;
5. Recunoașterea drepturilor și a capacității de a lua decizii a persoanelor cu
probleme; 6. Reducerea distanței medic-persoane cu probleme; 7. Intervențiile structurate pe
comportamente, nu pe simptome; 8. Evitarea spitalizărilor inutile; 9. Dezvoltarea unor
capacități de coping adecvat și a unei rețele de suport social; 10. Durată nelimitată.
Reabilitarea psiho-socială, prin toate măsurile pe care le cuprinde, vizează o creștere a
funcționării sociale a persoanei cu probleme de sănătate mintală și, implicit o creștere a
calității vieții, aspecte ce sunt de mare interes în psihiatria contemporană. Un rol important
în tratarea pacienților depresivi îl are asistentul medical de psihiatrie, așa cum am arătat.
Cadrele medii sanitare care se dedică îngrijirii bolnavilor psihici trebuie să aibă o
pregătire teoretică și practică deosebită, să aibă calități morale deosebite.
Rolul lor este considerabil alături de medic, din momentul primului lor contact cu
bolnavul psihic în spital, pe toată durata tratamentului, cât și după externare, în ambulatoriu,
în policlinici sau dispensar.
Asistentul medical de psihiatrie trebuie să-l cunoască îndeaproape pe bolnav și să
stabilească raporturi afective sănătoase și de încredere reciprocă, trebuie să țină seama că,
fie și numai internarea într-un spital de psihiatrie, poate constitui o situație stresantă.
45
Deci momentul internării, primul contact al bolnavului cu spitalul, prima injecție,
contactul cu ceilalți bolnavi și felul cum este primit, au mai multă importanță decât în toate
celelalte boli și pentru evoluția ulterioară a procesului patologic.
Tratamentul bine și conștiincios aplicat, administrarea medicației orale direct în gura
bolnavului, pentru ca acesta să nu sustragă drogul în scop de suicid, adresarea unui cuvânt
încurajator și blând, chiar în situația în care bolnavul este agitat, agresiv, constituie premise
de evoluție favorabilă a bolii. Asistentul medical de psihiatrie trebuie să urmărească
bolnavul tot timpul și să raporteze verbal medicului sau să consemneze în raport orice
eveniment survenit în comportarea sa. O atenție deosebită trebuie acordată controlului
bolnavului în turele de noapte: dacă dorm sau nu, dacă sunt agitați sau prezintă alte
fenomene morbide și pe cât posibil, să se instituie o conduită terapeutică eficientă în aceste
cazuri. Tot un control deosebit se impune în cazul bolnavilor nou-internați, al bolnavilor
care au făcut electroșocuri sau al bolnavilor fără tratament, în vederea unor examene
psihologice, electroencefalografice sau a altor examinări.
Etiopatogenia tulburărilor psihice nu este lămurită, prin urmare tratamentul cu
medicaţie psihotropă (deşi este fundamentat teoretic) rămâne simptomatic determinând la
cazurile respondente o remisiune ad integrum sau parţială. Recurenţele sunt posibile atunci
când dozele de întreţinere sunt ineficiente sau medicaţia este luată cu pauze.
Diagnosticul diferenţial al tulburării psihice faţă de o altă tulburare organică este
important pentru a nu trata simptomatic şi întârzia diagnosticul unei boli organice severe
manifestate prin simptome psihice (de exemplu o tumoră cerebrală).
Antipsihoticele, antidepresivele şi timostabilizatorii nu dau dependenţă biologică.
Întreruperea tratamentului neuroleptic sau antidepresiv se poate însoţi de recădere
(acelaşi episod de boală) sau recurenţă (un nou episod de boală).
Majoritatea anxioliticelor şi hipnoticelor pot da dependenţă biologică dacă sunt
administrate în doze mari, timp îndelungat.
Efectele secundare şi interacţiunile medicamentoase sunt multiple. Din această cauză
ele trebuie cunoscute şi prevenite sau combătute. Administrarea medicaţiei psihotrope ar
trebui făcută doar după o anamneză şi un examen obiectiv somatic minuţios făcute. Efectele
secundare pot fi observate clinic sau evidenţiate paraclinic.
Datorită efectelor secundare medicaţia psihotropă se va administra în doze progresiv
crescânde, se va menţine o anumită perioadă doza eficientă datorită riscului de recurenţă,
apoi reducerea dozelor se va face treptat pentru a preveni reacţia de rebound (reapariţia
simptomelor de boală după oprirea bruscă a medicamentului) sau reacţia de sevraj
(simptome opuse faţă de cele tratate de medicament).
Timostabilizatorii (stabilizatorii dispoziţiei afective) sunt reprezentaţi de sărurile de
litiu şi unele antiepileptice (valproatul, carbamazepina, lamotrigina). În afară de lamotrigină,
au risc teratogen important. Anticolinesterazicele previn degradarea acetilcolinei, mediator
cu rol important în atenţie, memorie şi motivaţie, dar sunt utile numai în stadiile precoce ale
demenţelor, în cazul în care acestea sunt depistate. În depresie se constată un deficit de
noradrenalină şi serotonină la nivelul sinapselor cerebrale.
46
ANEXE

Anexa 1. Examenul psihic obiectiv. Copyright©: http://www.psihiatrie-timisoara.ro/...


47

Anexa 2. Mecamente antidepresive. Copyright©: http://www.psihiatrie-timisoara.ro/...

Anexa 3. Strategia unui tratament antidepresiv


Copyright©: http://www.psihiatrie-timisoara.ro/...
48
Anexa 4. Efectele secundare ale antidepresivelor
Copyright©: http://www.psihiatrie-timisoara.ro/...

49
BIBLIOGRAFIE

1. DSM-5, Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale.


American Psychiatric Association. Editura: Callisto, 2016. ISBN: 9786068043142
2.*** I.C.D.-10-Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament-
Simptomatologie şi diagnostic clinic, OMS Geneva 1992, Editura ALL, Bucureşti, 1998
Traducerea: Mircea Dehelean, Monica Ienciu. ISBN 973-9392-73-3
3. ***Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 4th Edition,. Text
revision (DSM IV-TR), American Psychiatric Association, Washington D.C., 2000
4. Cristea Nicoleta Aurelia-Farmacologie generală. Editura Didactică și
Pedagogică, București 2011, ISBN: 9789733029052
5. Dehelean L., Sturz O., Marin A.-Caiet de Stagiu pentru Psihiatrie Adulţi, Lito
U.M.F.T, Timişoara, 2003
6. Dobreanu Minodora-Biochimie clinică, implicaţii practice. Ediția a III-a:
Bucureşti. Editura Medicală, 2010. ISBN 978-973-39-0698-8
7. Goodman-Gilman-The pharmacological basis of therapeutics (Bazele
farmacologice ale terapeuticii). Editura McGraw-Hill, Med. Div. New York, 2011, 12 ed.
(Ediția a XII-a). Editor: Laurence L. Brunton; Editori asociați: Bruce A. Chabner, Björn C.
Knollmann. ISBN-978-0071624428
8. Howland R. D., Mycek M. J.-Pharmacology 3rd edition, in Lippincott’s
Illustrated Reviews, R.A. Harvey and P.C. Champe editors, Lippincott Williams & Wilkins,
2006. ISBN-13: 978-1451113143. ISBN-10: 1451113145
9. Jeican Rodica-Terapii biologice în depresii. Editura: Ecou Transilvan. Colecția:
Medicină și sănătate. Anul apariției: 2012. ISBN: 9786068438283
9. Martin Mueller, Eugen Tudor-Ergoterapia în psihiatrie. Traducător: Carmen
Coptil. Editura: Limes, 2010. ISBN: 9789737264978
10. Ochiuz Lăcrămioara, Popovici Iuliana, Lupuleasa Dumitru-Terminologie
medicală și farmaceutică. Editura Polirom București 2011. ISBN: 978-973-46-2307-5
11. Di Piro T. Joseph, Talbert L. Robert, Yee C. Gary, Matzke R. Gary, Wells G.
Barbara, Posey L. Michael-Pharmacotherapy. Editura McGraw-Hill, Med. Div. New
York, Sixth Edition, 2005. ISBN: 0071416137
12. Ritter James, Flower Rod, Henderson Graeme, Rang Humphrey-Rang &
Dale's Pharmacology 8th Edition. ISBN: 9780702053634. Churchill Livingstone, 2015
13. Trevor J. Anthony, Katzung G. Bertram, Masters B. Susan-Basic and Clinical
Pharmacology, 13th Edition (2014). Imprimeria McGraw-Hill Professional (USA).
McGraw-Hill Education-Europe, 2015. ISBN-978-0071825054
14. Vărăticeanu Anca Simona-Învinge depresia-Îvață cum să scoți rapid și definitiv
depresia din viața ta. Editura: Gold. Anul apariției: 2011. ISBN: 9786069285602

50