Andreea Blăjuț

Master CBE Anul I

Ostrov

-părintele Anatolie - de la experiența mistică la experiența religioasă

Introducere:

„Ostrov” (regia lui Pavel Lungin) este numele unui film care prezintă viața unui călugăr
rus ortodox, părintele Anatolie. Duritatea stilului de viață dus de acest călugăr reprezintă o formă
de pocăință pentru păcatele din trecut. În această umilință Dumnezeu nu doar că i se revelează, ci
îl transformă într-un instrument al său printre oameni. Acesta este și motivul pentru care am ales
să abordăm acest personaj prin prisma trecerii de la experiența mistică la experiența religioasă a
monahului.

Acțiunea filmului

Un călugăr se retrage cu barca pe o insulă. Rugăciunea sa este simplă și scurtă, dar vine
din inimă: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Și o
tot repetă spre purificarea și eliberarea sufletului. Scena imediat următoare, ne dezvăluie motivul
acestei nevoi de vindecare: în urmă cu mai bine de 30 de ani, acest călugăr a făcut o crimă. În
timpul războiului, au fost prinși de armata dușmanilor, iar frica de moarte l-a făcut să se supună
ordinului acestora de a-și ucide căpitanul care îi era și prieten, pe Tihon Petrovici. Timpul nu a
șters nimic din memoria lui. Astfel, deși este deja călugăr și renumit printre locuitorii din zonă
pentru harurile sale, părintele Anatolie încă se roagă pentru iertare și pentru mântuirea sufletului
lui Tihon.
Acțiunea se desfășoară într-un spațiu restrâns: pe micul ostrov în care locuiește călugărul.
Aici este vizitat de cei care doresc vindecare, dezlegare și rugăciune. Este de menționat că de
prea puține ori le dezvăluie celorlalți că el este „înfăptuitorul” minunii. Pe lângă acest fapt, are
obiceiul de a fi și dur și încurajator cu cei care îi cer ajutorul. Comportament specific unui tată,
dar și unei mame: autoritate și afecțiune.
Chiar dacă trăia într-o comunitate de monahi, el locuia separat alegând să slujească ca
fochist. Ceilalți călugări nu îi înțelegeau comportamentul și îl considerau nebun. Într-adevăr,
părintele Anatolie nu respecta întocmai programul comunitar, însă inima lui era alipită de
Dumnezeu prin rugăciune continuă. Își făcuse un obicei din a-i „necăji” pe confrați prin diferite
Andreea Blăjuț
Master CBE Anul I

giumbușlucuri cu scopul de a-i face atenți la păcatele pe care le săvârșesc. Începând de la a

murdări cu funingine clanța ușii pentru părintele Iov (care era mereu nemulțumit de murdăria și
dezordinea din stilul de viață al lui Anatolie) și mergând până la a arunca în foc ghetele și
plapuma de care starețul era atașat – chiar spunând că este vorba despre o exorcizare. Acest fapt
îl face pe starețul să își recunoască atașamentul și să își exprime recunoștința pentru înlăturarea
idolului confortului. De altfel, starețul l-a privit mereu cu ochi buni pe călugărul din rolul
principal.
Părintele Anatolie își simte sfârșitul aproape și cere pregătirea unui scriu dintr-o ladă de
lemn veche, însă părintele Iov insistă să permită să i se facă un sicriu normal reproșându-i o
modestie falsă. Mai mult se roagă pentru ca vremea să devină mai blândă pentru ca confrații săi
să poată săpa mormântul. Moartea călugărului bătrân nu vine însă decât după ce inima lui se
împacă cu ea însăși. Un amiral își aduce fiica pentru a fi vindecată. Îngerii îi cântă în inimă
părintelui Anatolie când află numele lui: Tihon Petrovoci. Totuși, mai întâi îi vindecă fata care
era defapt posedată, apoi îi mărturisește cine este. Tihon îi spune cum a scăpat cu viață și că l-a
iertat de mult. Acum poate muri împăcat. Părintele Iov i-a adus o ladă nouă, Anatolie se pune în
ea, își ia rămas bun de la cel care a adus-o și își cere și iertare. Filmul se termină cu părintele Iov
cărând crucea funerară a părintelui Anatolie.

Experiența mistică sau experiența religioasă

Filmul nu prezintă care a fost momentul în care părintele Anatolie a avut prima
experiență cu Dumnezeu, însă din modul său de a se ruga și din semnele pe care le face reiese
intimitatea pe care acesta o are cu Creatorul. Intimitate ce are cu siguranță un început. Din
moment ce există o relație verticală între om și divinitate, putem vorbi despre o experiență
mistică.
Pentru ca o experiență mistică să devină religioasă trebuie să fie împărtășită, trebuie să fie
trăită și ca relație orizontală. În cazul părintelui Anatolie nu avem o mărturisire publică a trăirii
sale mistice, însemnând e descriere a experienței, însă întâlnim o altfel de mărturie. Una bazată
pe simplitate și adevăr. Una care este menită să îndrepte comportamentul celorlalți (în cazul
confraților săi) și să îi îndrepte spre Dumnezeu, adevăratul înfăptuitor al minunilor, pe cei care
vin să ceară binecuvântări, rugăciuni sau vindecări. Remarcăm aici, că deși preferă să se roage
singur în chilia lui, sustrăgându-se astfel de la regulile comunitare, totuși îi îndrumă pe oamenii
Andreea Blăjuț
Master CBE Anul I

care îl caută spre spovadă și împărtășanie pentru ca vindecarea să fie totală, deplină și în Cristos.
Adică și a sufletului. Pare să spună „Nu sunt eu cel care face minunea. Lui Dumnezeu trebuie să-
i fiți recunoscători.”
Luăm drept exemplu vindecarea copilului cu șoldul rupt. Anatolie a adus icoana cu Isus
pe care el o folosea pentru rugăciunea personală.și i-a cerut copilului să aibă încredere în
Dumnezeu. Mai mult, i-a cerut să se roage și el cu propriile cuvinte. După acest moment, copilul
începe să meargă singur fără sa aibă nevoie de cârjă. La cerința călugărului de a mai rămâne o zi
pentru a se împărtăși, mama insistă că trebuie să plece pentru a nu-și pierde locul de muncă. Pe
moment, părintele Anatolie îi lasă să plece, însă la scurt timp îl vedem alergând după barcă și
luându-l pe copil. În drum spre chilie îi spune mamei că fabrica la care lucrează este închisă trei
zile.
Minunileși harul clarviziunii nu înseamnă nimic pentru protagonsitul nostru, nu îi aduc
vreun câștig. Sunt mai degrabă un mod de slujire a celorlalți, uneori mai delicat și alteori mai
dur. În inima lui tot păcătos se simte. Semn de umilință, dar și de neiertare. O neiertare care din
când în când revine în inima lui ca un ghimpe. Un ghimpe asemănător cu cel de care vorbește
Sfântul Paul în scrisoarea către Corinteni: „Și ca nu fiu umplut de îngâmfare din cauza
revelațiilor neobișnuite, mi-a fost dat un ghimpe în trup” (2Cor 12,7). Pentru Anatolie acest
ghimpe este eliminat când îl întâlnește pe Tihon, când află că acesta l-a iertat deja. Chiar înainte
de moarte, se poate iarta și el pe el însuși pentru slăbiciunea din tinerețe.
De asemenea, nu putem să nu remarcăm schimbarea atitudinii părintelui Iov: de la revoltă
și nemulțumire față de stilul de viață al bătrânului monah la preocupare, grijă și chiar înțelegere
pentru confratele său; de la împotrivire la a-i purta crucea.

Concluzie
„Ce este sfânt în mine? Nu este pace în inima mea” îi spune el starețului când acesta îi
mulțumește pentru „exorcism”. Ei, bine, iată că Dumnezeu cel Sfânt căruia și-a dăruit viața, l-a
umplut de sfințenie. Și prin el, și pe cei care intrau în contact cu ei. Cât despre pacea din inima
lui, putem spune că și-a găsit-o pe deplin în momentul în care și-a cerut iertare de la Tihon sau
poate chiar atunci când se pune singur în sicriu și împăcat cu sine moare pentru lumea aceasta.
Andreea Blăjuț
Master CBE Anul I

Prin urmare, putem observa în viața părintelui Anatolie trecerea de la experiența religioasă
personală (mistică) la experiența religioasă comunitară în măsura în care observăm modul în care
prezența lui pe acel ostrov schimbă felul de a fi al celorlalți din comunitate prin rugăciunile și
sfaturile sale. Este adevărat, stilul lui de viață nu este impus întregii comunități, însă o
influențează. Un om păcătos care s-a convertit și care, recunoscându-și nimicnicia, îl lasă pe
Dumnezeu să lucreze prin el.