„Dacă există o singură credință”

Vom vorbi în această lucrare despre articolul 6 al chestiunii 4 din Suma Teologiei II-II
scrisă de Toma de Aquino. Mai întâi însă, să vorbim puțin despre Toma. În Biserica Catolică
i s-a atribuit titlul de doctor al Bisericii, ceea ce înseamnă că lucrările și studiile sale sunt
marcante și de fundament pentru explicarea și înțelegerea dogmelor creștine. El a fost născut
în Italia, într-o familie catolică și a avut de mic parte de o educație creștină, devenind un
profesor de teologie renumit și respectat. Una dintre lucrările sale de referință este „Summa
theologiae”; am putea spune că aceasta reprezintă o cartă a tuturor noțiunilor/problemelor și
neclarităților existente în acea epocă în rândul gânditorilor Bisericii, puse într-o schemă
organizată logic și dezbătute într-o manieră cât se poate de detașată și obiectivă.
Să ne întoarcem acum la chestiunea mai sus citată. Premisa de la care pornește autorul
este aceea că nu poate exista o singură credință. Ca primă obiecție este adusă distingerea prin
părți a credinței, care este dar a lui Dumnezeu asemenea înțelepciunii și științei. Distingere
care se face prin aceea că ea se referă și la cele eterne și la cele temporale. Prin urmare, după
cum spunem și în Crez, credem și în Tată, și în Fiul, și în Duhul , dar și în Biserică - ca trup a
lui Cristos. Sfânta Treime este eternă, dar oamenii care construiesc Trupul aici pe pământ sunt
temporali.
La a doua obiecție se vorbește despre faptul că nu există aceeași mărturisire a
credinței la toți, căci profeții mărturiseau ceea cu aveaa să se întâmple, iar noi proclamăm
ceea ce deja s-a întâmplat. Sunt prezentate, astfel, două timpuri: un timp al prevestirii și un
timp al împlinirii; o perioadă în care se aștepta un Salvator, un Mântuitor și o perioadă în care
El este deja cunoscut, în care mântuirea s-a împlinit.
A treia obiecție ne face conștienți de unicitatea subiectului în care se crede, dar și de
multitudinea celor care cred. Ceea ce înseamnă că nu poate exista o singură credință din
moment ce cei care cred sunt mulți și se raportează într-un mod diferit la aceeași realitate. Cei
cu multă experiență și cu mai multe cunoștințe se vor poziționa diferit față de cei care au avut
mai puțin acces la cultură. În aceeași măsură se va observa o diferență în modul de abordare
al copiilor și cel al adulților cu privire la credința în Isus Cristos și chiar la modul în care este
trăită credința de fiecare dintre aceștia.
Împotriva obiecțiilor de mai sus este adus argumentul dat de Sf. Paul în scrisoarea
către Efeseni, 4, 5: un singur Domn, o singură credință. Aici autoritatea apostolului este luată
ca atare, fără a fi comentată.
 Răspunsul lui Toma pare a fi unul împăciuitor. El explică că privită din prisma
dispozițiilor care pot exista, credința poate fi din partea obiectului și din partea subiectului.
Dacă vorbim despre dispoziția obiectului, credința este una, căci unul este cel în care se
crede. Dacă, însă, vorbim din dispoziția subiectului, credința este diversificată pentru că
diverși sunt și cei care cred. Totuși, dincolo de diversitatea celor mulți, credința este o singură
specie. Fie că vorbim de o credință transmisă formal determinată de adevărul pe care
Dumnezeu ni-l revelează despre sine prin profeți, fie că vorbim despre partea materială a
credinței care depinde de modul în care Adevărul ia forma materiei pe care cade, de modul în
care omul receptează și individualizează din ce îl învață Dumnezeu, totul se reduce la a crede
un singur adevăr: Dumnezeu-Mântuitor.
Să vedem acum argumentele aduse de Toma la obiecțiile inițiale. În primul argument,
el susține că ceea ce este temporal în credință nu poate există fără a avea legătură cu un ceva
etern, cu adevărul prim. Înțelegem că avem nevoie și să credem în ceea ce Dumnezeu însuși
ne învață, precum avem nevoie și să trăim învățătura primită în modul nostru propriu. Al
doilea argument cuprinde explicația faptului că îcadrarea temporară, indiferent că e vorba de
trecut sau prezent, nu afectează cu nimic unicitatea lucrului crezut. Altfel spus, diferența nu ar
fi dată de diversitatea lucrului crezut, ci de timpul din care ne raportăm la ceea ce credem. La
al treilea argument, Toma reia ideile de mai sus, susținând că, chiar dacă cei care cred sunt
diferiți, diverși, separați ca existență proprie, ei sunt parte a aceluiași Trup și prin urmare, au
aceeași credință.
Actualitatea textului este evidentă dacă ne raportăm la faptul că după 2000 de ani de
la moartea lui Isus pe cruce încă există creștini. Ceea ce spune Toma cu privire la raportarea
la același adevăr din timpuri diferite întărește credința noastră în Dumnezeu, care vine în
întâmpinarea creaturii sale, îi face promisiuni și le duce la împlinire. Cât despre diversitatea
celor care cred, în zilele noastre nu vorbim doar de o diversitate dată de unicitatea fiecărei
ființe, ci și o diversificare dată de multitudinea de congregații, comunități, carisme, chemări,
căi de slujire și chiar de diversitatea confesiunilor credinței creștine. Ne-am separat în multe
ramuri și rămurele, însă avem în comun aceeași credință. Credem cu toții în același Isus
Cristos - Mesia. Ce ne împiedică să și trăim ca un trup întreg în care să ne acceptăm unii pe
alții? De ce ne este greu să ne dăm mâna și să nu mai privim doar la diferențe? Și nu vorbim
acum doar de diferențele dintre confesiuni (care sunt mai evidente și mai abrupte), ci ne
oprim mai aproape, la micile diferențe dintre congregațiile și parohiile Bisericii Catolice.
Teoretic, nimic. Practic, sunt rare momentele în care stăm cu toții împreună fără a începe să
facem lista a ceea ce ne diferențiază și ne face mai speciali. Ne dorim atât de mult să ne
distingem de ceilalți - acest lucru este valabil și la indivizi, poate că de aici și pornește - încât
lăsăm uitării faptul că suntem chemați să fim una în cel care este Unul. Slujim, iubim și
adorăm același Dumnezeu, dar fugim unii de alții. Ne e teamă să ne pierdem în celălalt, să îl
descoperim așa cum este,chiar și în relațiile unu la unu. Vrem să ne păstrăm autonomia. Până
la un punct este normală această tendință, este firească, însă ea devine ușor un zid între noi.
Este adevărat, nu este un zid al discordie pentru că ne respectăm unii pe alții, avem grijă să nu
jicnim, dar prea puțin ne iubim. Nu ne prețuim unii pe alții. Nu vedem în celălalt, în celelalte
congregații, în celelalte parohii, în celelalte confesiuni frați demni de a fi iubiți în unicitatea
lor, în chemarea lor, în drumul spre Adevăr pe care se află ei.
La începuturile creștinismului, după cum citim în Faptele apostolilor și în scrisori,
dacă plecai dintr-o comunitate într-alta, erai primit cu brațele deschise, erai văzut și
recunoscut ca unul de-al lor. Pare utopic, dar nu este. Duhul care îi unea pe ei, este același
care vrea să ne unească și pe noi. Noi, în diversitatea nostră, fiecare cu specificul lui, dar
dornic să-l ia în brațe pe celălalt. Să nu fim comunități individualizate, care ne vizităm din
când în când, ci comunități-Trup, care privim la aceeași țintă și răzbat împreună dificultățile
vremii. Vorbim zilele acestea despre unitatea Bisericilor Creștine. Poate că ar trebui să
începem cu unitatea membrilor comunităților ca mădulare unii altora, apoi de unitatea
diferitelor comunități între ele și abia apoi să ne ocupăm de unitatea tuturor Bisericilor ca
Trup.