ECHILIBRUL FINANCIAR AL INTREPRINDERII

1. Continutul echilibrului financiar al intreprinderii

Avand in vedere faptul ca o cerinta fundamentala a asigurarii si mentinerii functionalitatii

normale a mecanismului intreprinderii o reprezinta existenta echilibrului financiar, apare justificata
necesitatea, in conditiile tranzitiei la economia de piata, de a gasi mijloacele si modalitatile cele mai
adecvate pentru a caracteriza calitatea activitatii financiare si prin prisma modului in care se realizeaza
acest deziderat, atat in ipostaze de program, cat si in executie. Aceasta, in contextul in care, prin
legislatia care statueaza tranzitia la economia de piata, se stabileste ca obiectiv de baza al activitatii
financiare din intreprinderi asigurarea si mentinerea echilibrului financiar.

Echilibrul financiar al intreprinderii este o componenta a echilibrului financiar macroeconomic. Dar

faptul ca este o componenta dependenta de echilibrul financiar macroeconomic, nu inseamna ca
echilibrul financiar microeconomic nu are trasaturi proprii, reguli proprii de stabilire si mentinere.
Tinand seama de aceste precizari, echilibrul financiar al intreprinderii poate fi definit ca fiind acea stare
de corespondenta permanenta intre volumul nevoilor de resurse pentru asigurarea desfasurarii normale
a activitatii, pe de o parte, si posibilitatile de procurare a acestora, pe de alta parte.

Echilibrul financiar microeconomic este determinat de modul in care intreprinderea asigura

utilizarea fondurilor atrase in patrimoniu, dar, in acelasi timp, este conditionat si de macrosistem.
Macrosistemul fixeaza prin legiferarea sistemului de finantare si creditare a economiei nationale,
posibilitatile normale, deci legale, de procurare a fondurilor.

Asa cum s-a mentionat, prin realizarea echilibrului financiar, intreprinderile urmaresc asigurarea
unei corespondente permanente intre necesitatile de resurse financiare, pe de o parte, si resursele
financiare existente sau posibile, pe de alta parte. Deoarece necesitatile de resurse financiare, reclamate
de desfasurarea normala a activitatii, sunt structurate in functie de diferite categorii de prioritate,
rezulta ca si echilibrul financiar al intreprinderii se manifesta ca un echilibru structural ce reflecta o
stare, prin definitie fiind, deci, un echilibru static. Aspectul structural al echilibrului financiar este
determinat tocmai de structura gestiunii financiare a intreprinderii, ce cuprinde elemente care privesc
activitatea desfasurata de intreprindere in legatura cu formarea, sporirea sau diminuarea fondurilor,
obtinerea si repartizarea pe destinatiile legale a rezultatelor financiare.

Deoarece gestiunea financiara a intreprinderii functioneaza ca un mecanism, intre elementele

sale stabilindu-se si manifestandu-se o multitudine de conexiuni, inclusiv in ceea ce priveste utilizarea
diferitelor tipuri de fonduri, apare posibilitatea si, in acelasi timp, necesiatea, ca echilibrul financiar sa fie
abordat si sub aspect dinamic sau functional.

Formele concrete de manifestare a echilibrului financiar: solvabilitatea, capacitatea de plata si

lichiditatea
 Echilibrul financiar static se prefigureaza cu ajutorul bugetului de venituri si cheltuieli, prin
care, pe trimestre, se realizeaza egalitatea dintre necesitatile de resurse financiare si existentul de
resurse, in limita unui nivel prestabilit pentru fiecare fond in parte. Aceasta presupune, de fapt,
dimensionarea fondurilor banesti necesare desfasurarii in conditii normale a activitatii de productie, cu
luarea in considerare a criteriilor de eficienta si a tuturor obligatiilor impuse de macrosistem. Din acest
punct de vedere, se poate afirma ca, aceasta trebuie sa constituie problematica de baza a activitatii
financiare desfasurata in intreprinderi. In faza de elaborare a bugetului de venituri si cheltuieli,
activitatii financiare ii revine sarcina dimensionarii necesarului de fonduri, in conditiile respectarii
cerintelor de echilibru financiar structural, in timp ce, in executie, ii revine sarcina, deosebit de
importanta, a asigurarii fondurilor in cuantumul prestabilit, a angajarii lor in circuitul economic si
utilizarii lor in conformitate cu criteriile de eficienta cerute. Realizarea acestor deziderate, pe langa
faptul ca asigura functionalitatea mecanismului intreprinderii, permite acesteia satisfacerea tuturor
obligatiilor asumate pe seama fondurilor existente in circuitul economic.

Forma concreta de manifestare a echilibrului static al intreprinderii este solvabilitatea,

care reflecta capacitatea acesteia de a face fata tuturor obligatiilor asumate prin contracte sau care i s-
au impus in virtutea legii, pe seama fondurilor existente in circuitul sau economic. Deci, solvabilitatea
reprezinta expresia 'calitatii' activitatii financiare desfasurate intr-o perioada data de gestiune in
legatura cu asigurarea si utilizarea fondurilor banesti ale intreprinderii.

Daca in faza de programare este surprinsa prin bugetul de venituri si cheltuieli, in executie ea
poate fi apreciata numai la finele perioadei de gestiune, pe baza informatiilor cuprinse in bilantul
contabil.

Pentru cuantificarea, la un moment, a starii de solvabilitate a intreprinderii, este necesara

utilizarea, in practica financiara, a unui indicator adecvat. Un asemenea indicator ar putea fi coeficientul
solvabilitatii, construit sub forma relativa, potrivit relatiei:

in care:

Csb = coeficientul solvabilitatii;

Cs = capital social;

Epc = elemente patrimoniale constituite din credite.

Nivelul coeficientului solvabilitatii poate fi unitar sau subunitar. Starea de solvabilitate este data
de nivelul unitar, in timp ce nivelul subunitar al coeficientului reflecta o depreciere de diferite grade a
solvabilitatii intreprinderii si odata cu aceasta, a echilibrului financiar.

La randul sau, echilibrul financiar dinamic se manifesta, in mod concret, prin

intermediul capacitatii de plata si al lichiditatii.

Capacitatea de plata reflecta capacitatea intreprinderii de a onora la termen obligatiile devenite

scadente, pe seama disponibilitatilor proprii si imprumutate. Asigurarea si mentinerea capacitatii de
plata sunt hotaratoare pentru realizarea functionalitatii mecanismului financiar al intreprinderii.
 Prin definitie, capacitatea de plata reflecta o stare de moment, caracterizarea ei fiind posibil de
realizat cu ajutorul unui indicator denumit indicatorul capacitatii de plata, construit ca o marime
relativa potrivit relatiei:

in care:

= coeficientul capacitatii de plata;

= disponibilitati si alte mijloace banesti;

= sume de incasat;

= titluri de credit negociabile;

= elemente de activ;

= credite si datorii pe termen scurt.

Nivelul coeficientului operativ al capacitatii de plata, astfel calculat, trebuie sa fie unitar, pentru a
reflecta existenta unui echilibru desavarsit intre disponibilitatile existente si platile scadente ale fiecarui
moment t.

Nivelul subunitar al coeficientului, inregistrat, in mod repetat, pe durata unei perioade de timp
date, reflecta o depreciere a capacitatii de plata, respectiv a succesiunii de situatii in care unitatea nu a
fost capabila sa-si onoreze in intregime platile scadente, datorita lipsei de disponibilitati. Lipsa de
disponibilitati se poate atribui perturbatiilor ce au loc in circuitul fondurilor si reflecta o deteriorare a
echilibrului financiar dinamic, cu implicatii posibile si asupra echilibrului financiar static. Nivelul
supraunitar repetat al coeficientului capacitatii de plata, desi reflecta o situatie 'foarte buna' a
intreprinderii, in legatura cu onorarea platilor scadente, totusi, releva si unele aspecte negative ce tin de
supraevaluarea fondurilor cu prilejul elaborarii bugetului de venituri si cheltuieli.

Pentru a caracteriza pe un interval de timp dat, starea medie a capacitatii de plata si legat de
aceasta, calitatea activitatii desfasurate, se poate calcula un coeficient mediu al capacitatii de plata, ca
o medie aritmetica simpla a nivelurilor individuale inregistrate in fiecare moment, folosind relatia:

in care:

= coeficientul mediu al capacitatii de plata;

 = nivelul individual al coeficientului operativ al capacitatii de plata, inregistrat in fiecare moment
't' al intervalului de timp supus analizei;

= numarul momentelor de referinta 't', inregistrate in intervalul studiat.

Urmarindu-se in evolutie, abaterile nivelului individual al coeficientilor operativi ai capacitatii de

plata fata de nivelul inregistrat de coeficientul mediu, se poate constata dispersia starilor de moment
fata de medie, aceasta servind nemijlocit analizei asupra modului in care s-au desfasurat incasarile si
platile in perioada supusa studiului. O astfel de analiza poate pune in evidenta factorii care au influentat
asupra capacitatii de plata si implicit, asupra echilibrului financiar, oferind informatii utile procesului
decizional.

Orice intreprindere isi poate asigura capacitatea de plata, deci echilibrul financiar dinamic, numai
cu indeplinirea concomitenta a doua conditii de baza. In primul rand, ea trebuie sa-si asigure
solvabilitatea, deci echilibrul static, iar, in al doilea rand, activul patrimoniului sau sa prezinte o
lichiditate corespunzatoare. In acest context, lichiditatea apare ca un factor determinant al capacitatii in
conditiile in care solvabilitatea este, in principiu, asigurata. Ea realizeaza, de fapt, conexiunea dintre
echilibrul static si cel dinamic, pe parcursul derularii proceselor economice.

In general, prin lichiditatea financiara a intreprinderii se intelege capacitatea acesteia de a-si

transforma activele ce-i compun patrimoniul in disponibilitati banesti, pe masura savarsirii normale a
rotatiei fondurilor. Ea se inscrie ca o rezultanta calitativa a activitatii economico-financiare depuse si
poate servi drept mijloc de caracterizare a calitatii gestionarii fondurilor, pe de o parte, iar, pe de alta
parte, fiind legata de echilibrul financiar dinamic permite controlul evolutiei acestuia. Lichiditatea
intreprinderii caracterizeaza acea stare data de disponibilitatile banesti, pe masura rotatiei fondurilor
sale, deci a resurselor necesare reluarii continue a procesului de productie. Aceasta, deoarece in virtutea
circuitului lor obiectiv, fondurile trec succesiv prin formele lor functionale, astfel incat, ele revin la forma
de bani intr-un interval mai scurt sau mai lung de timp. Acest fenomen, privit sub aspectul rapiditatii cu
care se realizeaza rotatia fondurilor, este caracterizat prin viteza de rotatie, in timp ce, sub aspectul
ponderii fondurilor ce revin zilnic la forma bani, este relevat de starea de lichiditate. De aici, concluzia ca
de lichiditatea intreprinderii nu se poate face abstractie, atunci cand este necesar sa se caracterizeze
potentialul financiar, calitatea activitatii financiare, in general, asigurarea si mentinerea echilibrului
financiar, in special.

Lichiditatea, la randul sau, este determinata, in mod nemijlocit, de structura elementelor de

active circulante, respectiv de gradul de lichiditate a fiecarui element de activ in parte. Structura
activului reflecta nevoile impuse de desfasurarea procesului de productie si de ea se tine seama atunci
cand prin bugetul de venituri si cheltuieli, se dimensioneaza necesitatile de resurse financiare.
Stabilindu-si prin buget o anumita structura a nevoilor, intreprinderea isi determina o lichiditate
programata. In executie, orice schimbare a structurii elementelor de activ, in raport cu structura
programata, atrage dupa sine o modificare a lichiditatii intreprinderii. Deprecierea lichiditatii, fata de
nivelul prestabilit, determina si deteriorarea capacitatii de plata. Aceasta se manifesta prin lipsa de
mijloace banesti necesare onorarii obligatiilor devenite scadente si, deci, a resurselor financiare utile
reluarii procesului de productie. In conditiile deprecierii lichiditatii, restabilirea capacitatii de plata,
pentru moment, se poate realiza numai prin atragerea in circuit a unor resurse financiare suplimentare,
de regula, a unor credite bancare, cu scopul crearii posibilitatilor de plata viitoare.
 Cuantificarea nivelului lichiditatii se poare realiza cu ajutorul unui indicator, construit ca o marime
relativa, respectiv a coeficientului lichiditatii, potrivit relatiei:

in care:

= viteza, in zile, a elementelor de active circulante, in perioada de gestiune i;

= ponderea fiecarui element de activ in totalul activelor circulante in perioada de gestiune i.

Coeficientul lichiditatii astfel construit ne arata care este ponderea din activul gestionat de
intreprindere ce, in medie, revine zilnic la forma de bani, pe durata unei perioade date de gestiune.
Nivelul acestui coeficient tinde spre 1, pe masura ce lichiditatea intreprinderii creste, si spre 0, atunci
cand aceasta scade. Utilizarea acestei relatii de calcul in determinarea nivelului lichiditatii permite
punerea in evidenta a influentei pe care o exercita structura activului, pe de o parte, iar, pe de alta,
parte viteza de rotatie a activelor circulante.

3. Modalitati de abordare a

echilibrului financiar microeconomic

Sursa informationala ce sta la baza analizei echilibrului financiar microeconomic o constituie

bilantul ca document sintetic, reprezentativ si sugestiv al activitatii totale a intreprinderii. Desi ofera
informatii extrem de diverse cu privire la resursele de care intreprinderea dispune si modul de utilizare a
lor, bilantul contabil nu permite direct stabilirea unui diagnostic financiar, ci presupune anumite
retratari si regrupari ale unor posturi sau conturi in raport cu obiectivele urmarite de analiza si de
conceptiile analistului despre notiunea de echilibru financiar.

In teoria si practica financiara s-au conturat in timp doua abordari ale notiunii de echilibru
financiar:

- o abordare lichidativa ce decurge din analiza statica a activitatii intreprinderii si care privilegiaza
notiunea de fond de rulment;

- o abordare functionala ce decurge din analiza in dinamica a activitatii intreprinderii si care

aduce, in prim plan, notiunea de nevoie de fond de rulment.

Diferenta intre cele doua abordari este redata de scopul analizei, si anume, surprinderea
echilibrului financiar prin prisma patrimoniala a solvabilitatii la un moment dat, sau prin evolutia
ciclurilor de exploatare.

Pornind de la bilantul contabil, in functie de modalitatea de abordare a echilibrului financiar, se

construieste un bilant financiar care poate fi:
 - bilantul lichiditatii;

- bilantul functional.

1) Bilantul lichiditatii este construit conform opticii creditorilor (banci sau alti agenti economici)
ca activele intreprinderii pot sa asigure rambursarea datoriilor contractate.

In aceasta optica, activele sunt clasificate dupa rapiditatea transformarii lor in moneda, iar
pasivele dupa exigibilitatea crescanda a resurselor. Trebuie remarcat ca, in mare, bilantul contabil este
construit conform acestei optici. Elementul de demarcatie atat in ceea ce priveste lichiditatea cat si
exigibilitatea este anul. Astfel, capitalul intreprinderii este impartit in 3 categorii:

- capitalul propriu, resursele cele mai putin exigibile;

- datorii pe termen mediu si lung, cu scadenta mai mare de un an;

- datorii pe termen scurt, cu scadenta sub un an.

Activul bilantului este, la randul lui, impartit pe:

- active durabile, activele imobilizate cu durata de existenta in intreprindere de peste un an;

- activele de exploatare, activele circulante, cu durata de rotatie de sub un an.

Retratarile posturilor bilantiere care trebuie operate sunt urmatoarele:

a) in activ:

- din imobilizarile necorporale trebuie excluse non-valorile cum este cazul cheltuielilor de
constituire a societatii, precum si a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare nematerializate in licente,
brevete sau in produse noi si tehnologii cu cerere solvabila si care reprezinta, in fapt, active fictive; in
contrapartida, capitalurile proprii si asimilate vor fi diminuate in aceeasi masura;

- din imobilizarile financiare, imprumuturile acordate care mai au scadenta mai mica de un an
sunt reclasate in activul circulant;

- din activele circulante, creantele ce contin fractiuni mai mari de un an trebuie transferate in
activul imobilizat;

- din cheltuielile efectuate in avans trebuie mentinute in activele circulante numai cele care
privesc exercitiul financiar curent, celelalte urmand a fi trecute in activul imobilizat;

- diferentele de conversie-activ (diferentele nefavorabile din scaderea cursului aferent datoriilor

in valuta) trebuie eliminate ca active fictive; in contrapartida, se elimina si eventualele provizioane
pentru pierderi care figureaza in pasiv.

b) in pasiv:

- din capitalurile proprii se exclude partea din profit destinata distribuirii sub forma de dividende
sau stimulente care se include la datorii pe termen scurt; aceasta, intrucat, in conceptia lichidativa ele
sunt plati care trebuie sa fie efectuate;

- provizioanele pentru riscuri si cheltuieli se trateaza diferentiat si anume:

 - daca sunt justificate, se vor transfera in categoria datoriilor pe termen scurt sau lung dupa
cum riscul sau cheltuiala vor fi atinse in mai putin sau mai mult de un an;

- daca sunt fara obiect real, urmand a se transfera in venituri, se vor include in capitalurile
proprii dupa ce au fost diminuate cu impozitul pe profit aferent, care se reflecta in categoria datoriilor
pe termen scurt;

- datoriile se grupeaza in datorii pe termen scurt sau pe termen mediu si lung in functie de
scadenta (mai mica sau mai mare de un an);

- veniturile in avans se trateaza sintetic ca si cheltuielile efectuate in avans: daca se refera la

exercitiul urmator se includ in datorii pe termen scurt iar daca privesc exercitiile viitoare se includ in
datorii pe termen mediu si lung;

- diferentele de conversie pasiv (diferentele favorabile aferente cresterii cursului creantelor in

valuta sau scaderii cursului datoriilor in valuta), daca sunt probabile a se realiza, se includ in categoria
capitalurilor proprii pentru suma lor diminuata cu impozitul latent.

Pe baza bilantului - lichiditate, astfel construit, putem determina un fond de rulment

lichiditate (FRl) prin doua modalitati de calcul:

FRl = Cp - AIn

FRl = ACc - Dts

in care:

Cp = capitaluri permanente (capitaluri proprii si datorii pe termen mediu si lung);

AIn = active imobilizate nete (active imobilizate brute minus amortizarea);

ACc = active circulante corijate;

Dts = datorii pe termen scurt.

Analiza prezentata comporta doua observatii:

- desi se porneste de la premisa opririi exploatarii si lichidarea societatii, nu se au in vedere

eventualele plus sau sub-valori ce ar rezulta din procesul de lichidare, lucru care ar fi posibil daca s-ar
detine informatiile necesare;

- in bilantul lichiditate, nu apare distinct trezoreria.

Scopul analizei - lichiditate este, asadar, examinarea solvabilitatii intreprinderii, analiza vizand inainte de
toate riscul creditorilor intreprinderii. Solvabilitatea este pusa in evidenta de existenta unui fond de
rulment pozitiv intrucat:

- solvabilitatea pe termen scurt este asigurata, activele sub un an fiind superioare datoriilor sub
un an;

- permite a se face fata unei eventuale deteriorari a rotatiei activelor si pasivelor mai mici de un
an.
 - este o prezumtie de trezorerie usoara permitand sa se absoarba intarzierile in incasarea
creantelor pe termen scurt sau accelerarea datoriilor pe termen scurt.

Analiza - lichiditate prezinta totusi anumite limite, astfel:

- nu pune in evidenta nivelul optim al fondului de rulment;

- se plaseaza intr-o optica lichidativa ceea ce nu este caracteristic majoritatii intreprinderilor.

2) Bilantul functional raspunde intereselor unor categorii mai largi de destinatari: investitori,
actionari, conducatori, furnizori, personal. El situeaza intreprinderea intr-un context de continuitate a
exploatarii si nu de lichidare de unde termenul de 'functional', si scoate in evidenta faptul ca nu este
suficient de a finanta activele imobilizate cu capitaluri permanente si de a avea astfel un fond de
rulment pozitiv, ci trebuie, de asemenea, sa se asigure finantarea nevoii generate de exploatare, ca o
veritabila investitie. In aceasta abordare, marimea fondului de rulment are o importanta relativa
deoarece echilibrul financiar este definit prin relatia acestuia cu nevoia de finantare a exploatarii,
respectiv nevoia de fond de rulment.

Aceasta conceptie antreneaza, deci:

- o noua definitie a trezoreriei in termeni de utilizari-resurse, in loc de incasari-plati. Trezoreria

este diferenta intre resursele avansate si nevoile de resurse antrenate de activitate;

- o noua perceptie a bilantului, astfel:

Utilizari Resurse

Nevoia de fond de rulment Fond de rulment

Trezoreria neta pozitiva Trezoreria neta negativa

- o noua abordare a echilibrului financiar, astfel:

T = FR - NFR

in care:

T = trezoreria;

FR = fond de rulment;

NFR = nevoia de fond de rulment.

Abordarea functionala se bazeaza pe teoria ciclurilor, un ciclu definindu-se ca o secventa de

operatiuni avand o anumita regularitate si corespunzand unei functiuni a intreprinderii. Se disting astfel:
ciclul operatiunilor de investitii, ciclul operatiunilor curente (de exploatare) si ciclul operatiunilor de
trezorerie. Rezulta, deci, ca bilantul functional regrupeaza posturile bilantiere in raport cu aceste cicluri
evidentiind pentru fiecare utilizarile, resursele si indicatorii astfel:
 Ciclul Utilizari Resurse Indicatori

Investitii Imobilizari brute Capitaluri proprii FR

(inclusiv autofinantarea)

Datorii pe termen mediu si lung

Exploatare Active circulante brute Datorii din exploatare NFR

Trezoreria Disponibilitati Credite bancare curente T

Transpunerea bilantului contabil intr-un bilant functional presupune urmatoarele retratari:

- posturile de active sunt luate cu valorile lor brute si, in contrapartida, in pasiv la capitalurile
proprii sunt adaugate amortismentele si provizioanele pentru depreciere. In acest fel, imobilizarile
reflecta investitiile efectuate;

- activele fictive concretizate in capital subscris si nevarsat sau in cheltuieli inregistrate in avans
sunt eliminate din activ si, in contrapartida, deduse din capitalurile proprii;

- diferentele de conversie sunt anulate, toate operatiunile in devize fiind reflectate la valoarea in
functie de cursul istoric;

- dividendele de plata nu micsoreaza capitalurile proprii deoarece in acceptiunea functionala ele

sunt obligatii ce pot fi amanate;

- nu se face nici o categorisire a activelor si pasivelor dupa criteriul mai mici sau mai mari de un
an.

Bilantul functional se compune din urmatoarele mase:

1. utilizari durabile resurse stabile;

active circulante brute de exploatare pasive circulante de exploatare;

3. active financiare si extraordinare pasive financiare si extraordinare;

4. trezorerie pozitiva trezorerie negativa.

Prin compararea lor rezulta:

Resurse stabile - Utilizari durabile = FRNG

Active circ. brute de exploatare - Pasive circ. de exploatare = NFRE

Active fin. si extraordinare - Pasive fin. si extraordinare = NFRAE

NFRG = NFRE + NFRAE

T = FRNG - NFRG
in care:

FRNG = fondul de rulment net global;

NFRE = nevoia de fond de rulment de exploatare;

NFRAE = nevoia de fond de rulment in afara exploatarii;

NFRG = nevoia de fond de rulment globala;

T = trezoreria.

Analiza functionala situeaza in centrul preocuparilor finantarea NFR si apreciaza echilibrul

financiar prin prisma situatiei de trezorerie. Intr-un bilant functional, utilizarile sunt reprezentate de
capitalul investit concretizat in active imobilizate brute si NFRE. Echilibrul financiar este respectat atunci
cand resursele stabile acopera imobilizarile brute si NFRE. Se poate atunci calcula marja de securitate
(MS) ca o diferenta intre resursele stabile si activele imobilizate brute plus nevoia de fond de rulment,
sau :

MS = FRNG - NFRE

Pentru a fi completa, analiza echilibrului financiar trebuie continuata prin calcularea si

interpretarea si a altor instrumente, respectiv a diverselor categorii de rate.

Astfel, pe baza bilantului - lichiditate se determina ratele lichiditatii (generala, imediata) si rata
autonomiei financiare, iar pe baza bilantului functional, ratele de dezechilibru (trezoreria in zile din cifra
de afaceri, marja de securitate in zile din cifra de afaceri, creditele bancare in zile din cifra de afaceri,
raportul procentual intre fondul de rulment si nevoia de fond de rulment sau intre credite bancare si
nevoia de fond de rulment) si ratele de rotatie (nevoia de fond de rulment de exploatare in zile din cifra
de afaceri, durata creditului comercial acordat clientilor, durata creditului comercial primit de la
furnizori, ratele rotatiei stocurilor de materii prime, produse finite, etc.).

Intrucat, activele imobilizate sunt finantate din capitaluri permanente, problema echilibrului
financiar al intreprinderii se reduce, pana la urma, la asigurarea concordantei intre fondul de rulment si
nevoia de fond de rulment.

Un interes aparte, insa, il prezinta cunoasterea starii financiare, respectiv a excedentului de

resurse sau a dezechilibrului pe parcursul perioadei.

Pentru aceasta vom reprezenta grafic situatia unei intreprinderi a carei cifra de afaceri creste
regulat, crestere care poate fi reala sau, intr-un anumit grad, fictiva daca avem in vedere procesul
inflationist (fig. 5.1).

Fig.5.1. Analiza pe baza bilantului lichiditate

in care:

y1 = FRN la sfarsitul anului precedent;

y2 = FRN = nevoia de fond de rulment medie;

y3 = NFR;

y4 = FRN in cursul perioadei ;

y5 = CA.

Se constata, deci, ca nevoia de fond de rulment medie creste in acelasi ritm cu cifra de afaceri in
situatia utilizarii normale a activelor circulante.

Fondul de rulment determinat ca diferenta intre capitalurile permanente si activele imobilizate la

valoarea contabila neta va creste intr-un ritm superior cifrei de afaceri si nevoii de fond de rulment
medii, deoarece o parte din profitul net realizat in cursul perioadei nu este repartizat pe destinatii,
repartizare care se face numai la sfarsitul perioadei.

La incheierea exercitiului, punctul B, societatea distribuie dividende actionarilor ceea ce explica

caderea FR.

Sa analizam situatia financiara in cursul timpului:

- in punctul 0, inceputul exercitiului, echilibrul financiar este asigurat pentru ca FR este egal cu
NFR (punctul A);

- de la 0 la B, FR creste mai repede decat NFR, datorita cresterii capacitatii de autofinantare (pe
seama amortismentului si profitului). Intreprinderea cunoaste, deci, o crestere echilibrata pentru ca
dreapta FR este totdeauna deasupra dreptei NFR. Intreprinderea este, deci, suprafinantata.

- in punctul B, intreprinderea distribuie dividende. Aceasta distribuire se ridica la nivelul exprimat

de dreapta CD. Se constata ca dreapta FR este sub dreapta NFR. Intreprinderea este pe viitor in
dezechilibru financiar. Daca fondul de rulment va continua sa creasca mai repede decat CA si, in
consecinta, mai repede decat NFR, dreapta y4 va taia apoi, va depasi dreapta y2 si intreprinderea va fi
din nou in echilibru. Se constata, totusi, ca la sfarsitul perioadei nu tot profitul a fost distribuit si o parte
este capitalizat si atunci si dreapta FR static urca de la nivelul G la nivelul D. Distribuirea maxima luata in
considerare pentru a nu fi niciodata in dezechilibru este CF.

Intrucat asa cum au fost distribuite dividendele, FR este insuficient, intreprinderea trebuie sa-si
creasca masa capitalurilor permanente fie prin emiterea de noi actiuni, fie prin imprumuturi pe termen
lung. Solutia imediata este angajarea de credite de trezorerie.

4. Caile de asigurare a echilibrului financiar

Prima conditie pentru asigurarea unei eficiente ridicate in folosirea fondurilor si, implicit, pentru
realizarea echilibrului financiar este dimensionarea lor corecta, in raport cu nevoile reale ale productiei
si circulatiei. Supraevaluarea necesarului de fonduri conduce la aparitia unor imobilizari certe si conditii
pentru risipa si cheltuirea neeconomicoasa a resurselor, iar subevaluarea poate influenta negativ
continuitatea circuitului si capacitatii de plata a intreprinderii. Este vorba, in primul rand, de
dimensionarea corecta a capacitatilor de productie si apelarea la noi investitii numai cand, prin mai buna
utilizare a mijloacelor fixe existente, nu se poate realiza sporul de productie previzionat. In al doilea
rand, este vorba de evaluarea corecta a necesarului de active circulante, in conditiile accelerarii rotatiei
acestora. O deosebita importanta o are, in acest sens, dimensionarea corecta a costurilor, imbunatatirea
normelor de consum si reducerea perioadei de imobilizare a fondurilor - in diferitele stadii ale rotatiei
lor. Ratiunile de ordin financiar trebuie sa declanseze actiuni pe linia optimizarii stocurilor pentru
productie, a modernizarii proceselor tehnologice in vederea scurtarii duratei acestora si a reducerii
costurilor de fabricatie, a obtinerii la timp si a livrarii ritmice, potrivit obligatiilor asumate, a unor
produse finite de calitate corespunzatoare, a incasarii la timp a creantelor si a onorarii la scadenta a
platilor exigibile. Prin declansarea acestor actiuni se asigura, inca din faza de evaluare a necesarului de
fonduri, o accelerare a rotatiei acestora si prin aceasta, o eficienta ridicata in utilizarea lor.

O a doua conditie, cel putin la fel de importanta pentru asigurarea echilibrului financiar este
si preocuparea pentru conducerea operativa a activitatii financiare astfel incat cheltuielile sa se
incadreze in limitele prestabilite iar veniturile previzionate sa fie incasate la timp. Pentru ca aceasta
cerinta sa fie satisfacuta este necesar ca intreprinderea sa actioneze in urmatoarele directii: asigurarea
unei corelari judicioase a programului de aprovizionare cu cel de productie; rationalizarea relatiilor cu
furnizorii si carausii, astfel incat sa fie asigurata o aprovizionare ritmica si in conditiile cerute de
consumul curent; asigurarea unor conditii corespunzatoare de depozitare pentru inlaturarea
fenomenelor de degradare a valorilor materiale; realizarea integrala a programului de productie;
reducerea ciclului de fabricatie; functionarea continuua si la intrega capacitate a utilajelor si instalatiilor;
asigurarea unor livrari ritmice, in baza termenelor convenite cu beneficiarii; organizarea
corespunzatoare a procesului de formalizare a livrarilor; alegerea unor forme si instrumente de
decontare care sa asigure incasarea in timp util a livrarilor; eliminarea cauzelor generatoare de refuzuri
de plata.