Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. INTRODUCERE ÎN ANATOMIE
ANATOMIA OMULUI este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman.
Taxonomic, ea face parte din grupa ştiinţelor biologice fundamentale. Termenul de anatomie, derivă
din două cuvinte ,
• altul din greacă “tomein” care au acelaşi inteles şi inseamnă “a taia” , “a diseca”.
vreme principala metoda de cercetare şi cunoaştere a corpului uman a fost disecţia, bisturiul
devenind simbolul anatomiei macroscopice.
Acumularea datelor deţinute prin disecţii, despre forma şi structura organismului uman, a determinat
la un moment dat sistematizarea lor, punându-se astfel bazele anatomiei descriptive sau sistematice.
Aceasta se ocupă cu descrierea analitică a organelor pe care le grupează în sisteme şi aparate.
Concomitent, necesitatea intelegerii funcţionarii părtilor componente ale corpului a dus la
desprinderea din anatomie a fiziologiei care a devenit o ştiintă de sine stătătoare.
Corpul uman este alcătuit din patru segmente: cap, gât, trunchi, membre.
Capul cuprinde:
• neurocraniu
l (cutia craniană) care prezintă organe moi (encefal) şi oase (temporale, parietale, frontal, etmoid,
sphenoid, occipital)
• viscerocraniul (faţa) care prezintă oase (oasele feţei) şi muşchi (m. mimicii, m. masticatori, m.
limbii, m. extrinseci ai globilor oculari)
Capul cuprinde majoritatea organelor de simţ şi SNC. E susţinut de coloana vertebrală şi acoperit de
păr. E protejat de oasele craniului. La nivelul capului se află organele de debut ale aparatului
respirator (nas, faringe, laringe) şi ale aparatului digestive (cav. bucală, faringe). Principalele simţuri
care se regăsesc în organele aflate la nivelul capului sunt: văzul (ochi şi nervi optici), auzul (urechile şi
aparatul auditiv), gustul (papilele gustative de pe limbă), mirosul(neuronii specializaţi din interiorul
foselor nazale), simţul tactil, termic, dureros şi de presiune (buze, piele).
• regiunea cervicală posterioară sau nucala (ceafa) alcătuită din elementele somatice: oase
(vertebre), articulaţii şi muşchi şi
- osul hioid.
pulsul;
- artera transversală;
- artera facială.
- vena facială.
- m. sternotirodian;
- m. digastric;
- muşchii circotirodieni.
- cartilajul cricoid.
• torace
• abdomen
• pelvis.
• toracică sau coşul pieptului este o parte din schelet, format din coaste, stern şi o parte din
coloana vertebrală. În cavitatea toracică se află, ca organe principale, inima şi plămânii.
Cavitatea toracica este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragm (muşchi
respirator). Cuprinde:
1. cavitatea pericardică;
• abdominală (adăposteşte organele: stomac, ficat, vezică biliară, intestine subţire, cea mai
mare parte a intestinului gros);
• pelviană cuprinde vezica urinară, partea terminală a intestinului gros şi organele genitale
interne.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi, vase de sânge, nervi.
Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele. Anterior şi lateral se afla pereţii
antero-laterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Peretele abdominal este străbătut în partea inferioară, la nivelul canalului inghinal de funiculul
spermatic la bărbat şi ligamentul rotund al uterului la femeie.
Membrele:
o braţ (humerus),
2. Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană (oase coxale). Partea liberă a
membrelor inferioare este alcatuită din trei părţi:
• coapsă (femur),
Corpul uman, ca toate corpurile şi obiectele din natură, este un corp tridimensional şi ca atare
prezintă trei axe şi trei planuri spaţiale principale. Axele de regulă exprimă direcţia spaţiala, iar
planurile se referă la secţiunile convenţionale sau reale ale corpului.
Axele:
Din axele prezentate, derivă ca termeni de direcţie: superior / inferior (cranial / caudal), anterior /
posterior (ventral / dorsal), sinister / dexter (stâng / drept).
Planurile - se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte doua din cele trei axe
principale:
o planul frontal - este orientat paralel cu fruntea şi trece prin axul longitudinal şi
transversal. Împarte corpul intr-o parte anterioară (ventrală - faţa) si una posterioară
(dorsală - spate). De exemplu: nasul este situat anterior şi coloana vertebrală este
situată posterior;
o planul sagital - este perpendicular pe cel frontal, trecând prin axul longitudinal şi
sagital. Trece prin mijlocul corpului ca un plan de simetrie. De exemplu: ochii sunt
aşezaţi lateral faţă de nas;
o planul transversal - este perpendicular pe cel frontal şi sagital şi trece prin axul sagital
şi transversal. Împarte corpul în partea superioară (cranială - sus) şi partea inferioară
(caudală - jos). De exemplu: nasul este situat superior faţă de gura, iar genunchiul
este situat inferior faţă de şold.
EXEMPLU TOPOGRAFIE: membrul superior se referă la regiunea situată distal de deltoid. În limbaj
formal, termenul mână se referă doar la portiunea de la încheietură în jos, incluzând degetele, dar
excluzând bratul si antebratul. Astfel, în anatomie termenii mână, brat si membru superior nu sunt
sinonime.
Organismul uman este un sistem biologic complex ce cuprinde următoarele nivele de organizare:
atomic, molecular, celular, al ţesuturilor, al organelor, al sistemelor de organe.
1. de relaţie: sistemul nervos, analizatorii, sistemul endocrin, sistemul osos, sistemul muscular;
Celula - unitatea morfofunctională şi genetică a organismelor vii. Provine din celula-ou (zigot).
Ţesutul – reprezintă o grupare de celule care au aceeaşi structură, formă şi îndeplinesc aceeaşi
funcţie.
Organele - sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor
funcţii în organism (ex: inima, plămânii, creier).
Aparatele şi sistemele:
• Aparatele - sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologica este diferită. De exemplu:
1. aparatul locomotor este alcătuit din oase, muşchi, articulaţii cu funcţiile principale de
susţinere a corpului şi locomoţie;
• Sistemele - sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură. Sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu:
1. sistemul osos,
2. sistemul muscular,
3. sistemul nervos.
B. CELULA
1. Definiţie: celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii. Din
argumentele experimentale aduse de Schwan şi Virchow a rezultat teoria celulară bazată pe trei
principii fundamentale:
1. toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule;
2. Forma celulelor: forma celulelor variază, fiind adaptată funcţiei pe care o îndeplineşte celula.
Forma iniţială a celulelor este cea sferică, specifică celulei-ou (zigotului). Celulele musculare netede
sunt fusiforme; cele striate devin cilindrice; neuronul capătă forma stelată de cele mai multe ori;
celulele vaselor conducatoare din plante au formă tubulară cu platouri ciuruite; unele, cum sunt
celulele sanguine, ovulul sau celulele cartilaginoase işi păstrează forma globuloasă. Globul rosu -
4. Structura celulei:
a. Membrana celulară:
- este excitabilă.
Fosfolipidele sunt formate din 2 acizi graşi legaţi la un capăt de o grupare fosfat. Această compoziţie
conferă polaritate fosfolipidelor, cele 2 capete ale moleculelor lor au proprietăţi dferite în apă:
capatul cu gruparea fosfat este hidrofil, iar cel al acizilor graşi este hidrofob. Deoarece citoplasma
este un mediu bogat în apă, iar mediul exterior al celulei este de asemenea apos, fosfolipidele sunt
dispuse în două straturi, unul cu gruparea fosfat spre exterior şi al doilea cu gruparea fosfat în
interior. Datorită acestei orientări, membrana are structura unui strat bimolecular lipidic.
Proteinele asociate cu stratul bimolecular lipidic sunt extrem de variate. Unele sunt ataşate pe
suprafaţa membranei - proteine periferice - altele străbat ambele straturi lipidice - proteine
integrate. Proteinele participă la transportul substanţelor prin membrană, legând o substanţă pe o
faţă a membranei şi transportând-o pe cealaltă faţă a acesteia. Acest tip de transport realizat de o
proteina se desfăşoară contrar diferenţelor de concentraţie dintre mediul extern şi citoplasmă,
necesită consum de energie şi se numeşte transport activ.
Membrana celulară este fluida, are consistenţa uleiului vegetal. Lipidele şi proteinele membranei sunt
în permanenţă mişcare: proteinele se deplasează de-a lungul lipidelor schimbându-şi locul şi formând
desene sau mozaicuri. Datorită acestei proprietăţi, modelul structural modern al membranei este
numit modelul mozaicului fluid.
Organitele celulare sunt structuri care funcţionează ca nişte organe miniaturale, fiind răspunzătoare
de îndeplinirea unor funcţii specifice. Sunt de două categorii: organite celulare
generale, comune tuturor celulelor (reticulul endoplasmatic, ribozomii sau corpusculii lui Palade,
aparatul Golgi sau dictiozomii, mitocondriile, lizozomii, centrozomul) şi organite celulare specifice, la
anumite celule (miofibrilele, neurofibrilele, corpusculii Nissl, cilli, flagelii).
* Ribozomii se mai numesc şi granulele lui Palade, sunt particule sferice foarte mici, lipsite de
membrană proprie. Sunt alcătuiţi din ARN şi proteine, pot exista liberi în citoplasmă, ataşaţi de
membrana reticulului endoplasmatic sau de membrana externă a nucleului şi au rol în sinteza
proteinelor specifice unui anumit tip de celulă. Această sinteză se face pe baza informaţiei genetice
din AND-ul nuclear, care este copiată prin transcripţie de către ARN mesager, acesta migreaza prin
porii nucleului în citoplasma până la nivelul ribozomilor, unde are loc procesul de ansamblare a
aminoacizilor conform programului genetic, proces numit translaţie.
* Mitocondriile sunt organite celulare în formă de vezicule alungite sau de bastonaş cu lungimi
cuprinse între 1,5-10 µm şi diametrul sub un 1µm, al căror numar în celulă variază direct proporţional
cu intensitatea activităţii acesteia (în celulele hepatice sunt peste 1000 de mitocondrii). O
mitocondrie este formată din înveliş şi matrix. Învelisul este format din două membrane: cea externă
este netedă, iar cea internă este cutată. Cutele numite criste, au diverse forme şi maresc suprafaţa de
reacţie a mitocondriei. Matrixul conţine enzime, ADN, ARN, ribozomi. Mitocondriile sunt sediul
respiraţiei celulare, unde compuşii organici sunt oxidaţi, iar energia rezultată este convertită în
legăturile moleculare de ATP.
* Complexul Golgi sau dictiozomi, reprezintă un ansamblu de saci aplatizaţi numiţi cisterne, aflaţi în
apropierea nucleului, din care se desprind permanent vezicule. Aparatul Golgi are rolul de a
transporta şi a transforma substanţele chimice pe care le conţine. Este foarte bine dezvoltat în celule
glandulare, fiind responsabil de producerea secreţiilor acestora. Au rol şi în sinteza de membrane.
* Lizozomii sunt corpusculi sferici ( 0,2-1µ ), răspândiţi în întreaga hialoplasmă. Au formă de vezicule
cu membrane simple. Conţin enzime hidrolitice, cu rol important în digestia intracelulară, în cadrul
celulelor care fagocitează (leucocite, macrofage). Segăsesc în nr. mare şi în osteoclaste (cel. osoase) şi
* Centrozomul este situat în apropierea nucleului, fiind format din doi centrioli cilindrici orientaţi
perpendicular unul pe celălalt şi înconjuraţi de o zonă de citoplasmă vâscoasă,
numită centrosferă. Are rol în formarea fusului de diviziune şi lipseşte din celulele care nu au nucleu,
care nu se mai divid: hematia adultă, neuronul, ovulul, spermatozidul.
* Corpusculii Nissl sunt organite neuronale, mase compacte de ARN şi proteine care se colorează
puternic cu coloranţi bazici. Numărul lor variază în funcţie de starea fiziologică a neuronului. La
microscopul electronic apar sub formă de canale şi vezicule pe care se găsesc ataşaţi numeroşi
ribozomi, fiind echivalenţi ai REG pt. celula nervoasă. Rol: în sinteza proteinelor neuronale.
În citoplasmă se mai găsesc incluziuni citoplasmatice, sunt produsul unor procese metabolice
celulare, materiale de depozit ca: picături de lipide, pigmenţi (granule de melanină), glicogen.
c. Nucleul: este componentul celular fundamental. Are de obicei forma celulei. Ocupă centrul celulei,
sau o parte din periferie (cel. adipoase). Rol: de a coordona procesele biologice celulare
fundamentale. Conţine materialul genetic, controlează metabolismul celular, transmite informaţia
genetică.Majoritatea celulelor sunt uninucleate, dar pot fi binucleate (celulele hepatice), polinucleate
(fibra musculara striată) sau anucleate (hematia adulta).
Structura nucleului cuprinde membrana nucleara, carioplasma si unul sau mai multi nucleoli.
Membrana nucleara este dubla, constituita din doua foite: una externa, ce prezinta ribozomi si se
continua cu canalul RE, spre matricea citoplasmatica si una internă, aderentă miezului nuclear. Sub
ŢESUTURILE
1. Definitie: tesutul este o grupare de celule care au aproximativ aceeasi forma si structura si
indeplinesc aceeasi functie.
Celulele sunt unite între ele printr-o substanta intercelulara fie în cantitate mică (s.
de cimentare), fie în cantitate mai mare (s. fundamentală). Ţesuturile sunt rezultatul
histogenezei, care implică numeroase diviziuni mitotice şi diferenţiere celulară.
Ramura biologiei care se ocupa cu studiul complex morfo-anatomic, fiziologic si biogenetic al
tesuturilor poarta numele de histologie.
Tesuturile sunt de 4 tipuri: epitelial, conjunctiv, muscular, nervos.
2. Tipuri de tesuturi:
I. Tesutul epitelial:
• este format din unul sau mai multe straturi de celule strans legate intre ele, asezate pe o
membrana bazala;
• nu este vascularizat, nutritia lui se face prin difuziune, pe seama tesutului conjunctiv
aflat sub membrana bazala;
• functional, epiteliile se clasifica in epitelii de acoperire, glandulare si senzoriale:
epiteliile unistratificate ale căror celule sunt dispuse intr-un singur strat şi pot avea forme
diferite. Ele pot fi:
• epitelii pavimentoase simple: format din celule turtite ce formeaza pleura, pericardul,
tunica interna a vaselor sangvine, limfatice, endoteliul (peretele) capilarelor, alveolelor
pulmonare;
• epitelii cubice simple: intra in structura bronhiolelor, a peretilor unor canale mici ale
glandelor salivare;
epitelii pseudostratificate sunt formate din celule asezate intr-un singur strat, dar nuclei
acestora sunt situati la nivele diferite, ceea ce creaza impresia de stratificare. Intra in structura
mucoasei ce captuseste nazofaringele, traheea, bronhiile mari;
epiteliile pluristratificate contin mai multe straturi de celule asezate pe membrane bazala.
Pot fi :
• pavimentoase: au stratul superficial format din celule turtite cheratinizate (epiderma)
sau necheratinizate (mucoasa bucala, esofagiana, a uretrei, vaginului);
• cubice: au stratul superficial format din celule cubice, formeaza epiteliul canalelor
mici ale glandelor salivare si sebacee;
• cilindrice: stratul superficial contine celule cilindrice, formeaza mucoasa valului
palatin, epiteliul canalelor mari ale glandelor salivare;
• epiteliul de tranzitie: intra in constitutia mucoasei cailor excretoare urinare (vezica,
uretere, uretra), nu permite absorbtia urinei si protejeaza mucoasa de actiunea iritanta a
acesteia.
à tesut conjunctiv lax: formeaza hipodermul si insoteste alte tesuturi; are rol trofic, de
sustinere si de aparare; componentele sale sunt uniform raspandite si in proportii egale;
à tesut reticulat: se gaseste in ganglionii limfatici, splina, maduva hematogena; fibrele de
reticulina si celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate in retea; celule conjunctive
predomina;
à tesut fibros: predomina fibrele de colagen, formeaza tendoanele, ligamentele, capsulele si
fasciile musculare, avand rol mechanic;
à tesut cartilaginos hialin: constituie matricea pentru osificarea endocondrala (de cartilaj), la
embrion formeaza scheletul, iar la adult formeaza cartilajele costale, traheo-bronhice,
laringeale, septul nazal;
à tesut cartilaginos elastic: este prezent in structura pavilionului urechii, conductul auditiv
extern, epiglota, unele portiuni ale laringelui si ale trompei lui Eustachio;
à tesut cartilaginos fibros: formeaza discurile intervertebrale, meniscurile articulare, simfiza
pubiana, iar uneori este prezent si la locul de insertie a tendoanelor pe os;
- tesut osos spongios: este format din lamele osoase, trabecule, care delimiteaza cavitati de
diferite marimi, areole, in care se afla maduva hematogena (producatoare de elemente figurate
sangvine). Se gaseste in interiorul oaselor lungi, in oasele scurte si late, dispozitia trabeculelor
asigura o mare rezistenta capetelor oaselor lungi.
SÂNGELE
Caracteristici:
• este considerat o forma de tesut conjunctiv, in care elementele figurate reprezinta
celulele, iar plasma este substanta fundamentala;
• reprezinta aproximativ 6-8% din greutatea corpului, ceea ce inseamna circa 5l de
sange pentru un individ de 70 kg greutate;
• se deosebeste un volum de sange stagnant de circa 2 l (in splina, ficat, tesut
subcutanat) si un volum de sange circulant, de circa 5 l;
• culoarea este rosie datorita hemoglobinei din eritrocite, rosu deschis pentru sangele
oxigenat si rosu inchis pentru cel neoxigenat;
• reactia este slab alcalina pH-7,35;
• temperatura variaza intre 36o C in plamani si 40o C in ficat;
• densitatea sangelui este de 1055 fata de cea a apei 1000.
1. Plasma: reprezinta 55% din volumul sanguin, este un lichid galbui, vascos, care poate fi
separat de elementele figurate prin sedimentarea acestora, in conditiile in care se impiedica
procesul de coagulare prin
amestecarea sangelui cu o substanta anticoagulanta (oxalat de sodiu). Din punct de vedere
chimic, plasma contine 90% apa si 10% reziduu uscat (9% substante organice si 1%
substante anorganice).
Substantele organice sunt reprezentate prin:
• proteine (albumine, globuline, fibrinogen, protrombina, hormoni, enzime,
anticorpi,etc.),
• glucide (glucoza),
2. Elemente figurate: sunt reprezentate prin globule rosii (eritrocite, hematii), globule
albe (leucocite), plachete sanguine (trombocite).
- monocite: sunt celule sferice, cu diametrul de 12-24 microni, cu nuclei ale caror forme
variaza de la rotunda la lobata, migreaza in tesuturi unde se transforma in macrofage si
fagociteaza bacterii si resturi celulare, reprezinta 25-35% din totalul leucocitelor;
• Plachete sanguine (trombocite): sunt cele mai mici elemente figurate, sunt
aplatizate, nu au nucleu, adera la suprafata endoteliilor vasculare lezate si
elibereaza factori ce intervin in coagularea sangelui, se formeaza in maduva
hematogena din megacariocite, au o durata de viata de aproximativ o saptamana,
dupa care sunt distruse de splina. Numărul: 150000 – 300000/mm3. Dimensiuni: 2-
4μ
Dupa procesul de refacere a peretelui vascular, cheagul va fi descompus sub actiunea unei
enzime – plasmina.
Grupele de sange:
A ( II ) LA LA; LA l; A ( II ) ; AB ( IV ); A ( II ); O ( I );
AB ( IV ) LA LB AB ( IV ) toate grupele
Factorul Rh:
Un alt grup de antigene care se gasesc pe suprafata eritrocitelor constituie factorul Rh.
Indivizii care au respectivele antigene se numesc Rh pozitivi. Acestia pot fi
homozigoti DD sau heterozigoti Dd. Indivizii care nu prezinta aceste antigene sunt Rh
negativi. Acestia sunt numai homozigoti dd. Majoritatea oamenilor sunt Rh pozitivi,
deoarece gena pentru Rh negativi este recesiva. Factorul Rh are importanta deosebita in
cazul transfuziilor si al mamelor Rh negative, care poarta copii Rh pozitivi. In mod
normal, in timpul sarcinii, placenta izoleaza sistemul imunitar al mamei Rh negative de
antigenul Rh al fatului. In timpul nasterii, sistemul imunitar al mamei poate fi expus
actiunii respectivului antigen si sa poduca anticorpi impotriva acestuia. Anticorpii
respectivi traverseaza placenta, provocand hemoliza eritrocitelor fatului. In consecinta,
copilul se naste anemic (maladia hemolitica a noului-nascut), necesitand inlocuirea
sangelui Rh+ cu sange Rh−.
Tesutul muscular
• intra in alcatuirea muschilor, care sunt principalele organe efectoare din organism;
• este alcatuit din celule alungite numite fibre musculare cu proprietatea principala
de a se contracta;
• exista mai multe tipuri de tesut muscular:
Tesutul nervos
1. NEURONUL
- neuronii sunt unitatile de structura si de functie ale sistemului nervos;
Clasificarea neuronilor:
Structura neuronului. Neuronii sunt formati din corp celular si prelungiri: dendrite si
axoni;
• corpul celular:
- formeaza substanta cenusie a nevraxului si este delimitat de neurilema;
- in neuroplasma se afla: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomi,
neurofibrile (rol de sustinere si transport), corpii Nissl (rol in sintezele neuronale), nucleul
situat central;
Neuronii se leaga intre ei prin sinapse care pot fi chimice si electrice. Structura unei
sinapse chimice prezinta:
• membrana presinaptica- apartine butonului terminal a
l axonului (cu vezicule cu mediator chimic = neurotransmitator) si este reprezentata de
axolema acestuia;
• fanta sinaptica- reprezentata de spatiul dintre membrana presinaptica si
postsinaptica;
• membrana postsinaptica- este reprezentata de neurilema corpului celular (sinapse
axo-somatice) sau a dendritelor (sinapse axo-dendritice), de axolema portiunii
initiale a axonului (sinapse axo-axonice) sau de sarcolema fibrei musculare striate
in cazul placii motorii (sinapse neuro-musculare).
Proprietatile neuronului:
Functionarea sinapselor
Influxul nervos care se manifesta ca o unda de depolarizare, odata ajuns la nivelul
butonilor terminali, determina fuzionarea veziculelor cu membrana presinaptica, spargerea
lor si eliminarea mediatorilor chimici. Acestia difuzeaza prin fanta sinaptica si ajung in
contact cu fata externa a membranei postsinaptice, la nivelul receptorilor specifici.
Membrana postsinaptica este depolarizata si permite propagarea influxului nervos.
Neurotransmitatorii sunt inactivati rapid de enzimele din fanta sinaptica, apoi sunt
reinglobati in vezicule sau trec in circulatia sangvina. Sinteza de noi cantitati de mediatori
chimici se face pe seama ATP din mitocondriile existente in numar foarte mare la nivelul
butonilor terminali ai axonului. La nivelul sinapselor dintre receptori si neuroni, datorita
fantei sinaptice foarte inguste, influxul nervos se autopropaga prin mecanismul circuitelor
locale. La nivelul placii motorii, acetilcolina se fixeaza prin receptori specifici de
Clasificarea sinapselor:
FUNCTIA DE RELATIE
I. ANALIZATORII
Analizatorul cutanat are rol in integrarea organismului in mediu si in apararea active, prin
reactii adaptative generate pe baza excitatiilor prelucrate de SNC si transformate in
senzatii tactile, termice si dureroase.
1. Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici, durerosi, de presiune
si vibratorii situati in piele (organ de simt).
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acopera integral suprafata organismului si se
continua cu mucoase la nivelul orificiilor.
Structura pielii. Pielea este constituita din trei straturi:
• epidermul (tesut epitelial pluristratificat cheratinizat; in stratul bazal se
afla melanocite, care secreta melanina, cu rol fotoprotector),
• dermul (tesut conjunctiv dens, la contactul cu membrana bazala prezinta papile
dormice; stratul profound este mai rezistent datorita fibrelor de collagen, reticulina
si elastice) si
• hipodermul (tesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite; depoziteaza triglyceride,
rezerva de grasime subcutanata a organismului).
2. Segmentul intermediar este format din caile sensibilitatii tactile, termice si dureroase.
3. Segmentul central este format din zona de proiectie a sensibilitatii generale din scoarta
cerebrala.
Anexele pielii sunt de doua tipuri: cornoase (parul si unghiile) si glandulare (glandele
sudoripare, sebacee, mamare).
Datorita structurii sale complexe, pielea indeplineste urmatoarele functii: organ de simt,
protectie, excretie, termoreglare, depozit si absorbtie.
Factorii de mediu pot produce la nivelul pielii, atunci cand igiena este precara:
- leziuni elementare - eritemul (inrosirea pielii, insotita de pririt sau
usturime), vezicula (cu continut lichid clar sau galbui), papula (excrescenta dura,
rosiatica, fara lichid), ulceratia (eroziune ce ajunge la nivelul dermei);
- piodermite (inflamatii ale pielii si ale anexelor ei): impetigo (bube
dulci), ectima (piodermita pustulo-ulceroasa care lasa cicatrice), zabala (fisura localizata
in coltul buzelor), foliculita (vezicule mici cu puroi localizate in jurul radacinii firelor de
par);
- micoze: tricofitia, care produce leziuni uscate sau supurate atat pe pielea acoperita cat si
pe cea neacoperita de par;
- dermatoze alergice (reactii de intoleranta/sensibilizare a
organismului): eczema (vezicule pline cu lichid clar, insotite de inrosirea pielii si
prurit), urticaria(leziuni asemanatoare celor produse de urzica), prurigo (vezicule insotite
de prurit si care prin rupere, produc cruste hemoragice);
- psoriazis - pete rotunde sau ovale, mici si rosii acoperite de scuame albe care, dupa
indepartare se refac si se extind, formand adevarate harti pe piele;
- herpes - de natura virotica, se manifesta prin aparitia de vezicule localizate in jurul gurii,
ai nasului si al organelor genitale;
2. Segmentul intermediar este format din trei neuroni. Primii doi neuroni, senzitivi, sunt
reprezentati de neuronal bipolar (protoneuronul), respectiv de neuronal multipolar
(deutoneuronul) din retina. Axonii deutoneuronului formeaza nervul optic, chiasma
optica si tractul optic. Nucleii pretectali din mezencefal reprezinta centrii reflexului
fotomotor. Nervii optici transmit informatii din jumatatea nazala si temporala a retinei de
aceeasi parte. La nivelul chiasmei optice, fibrele din jumatatea nazala a retinei se
incruciseaza, ca urmare tractul optic, pe de o parte aduce informatii de la jumatatea
temporala a retinei de pe aceeasi parte si din jumatatea nazala a retinei din partea opusa.
Fibrele tractului optic fac sinapsa cu cel de-al treilea neuron al caii optice in corpii
geniculati laterali din metatalamus.
3. Segmentul central este situate in lobul occipital, de o parte si de alta a scizurii
calcarine. Distrugerea acestuia determina orbirea.
Din punct de vedere functional, cei doi analizatori sunt independenti, dar anatomic,
receptorii ambilor analizatori se afla in urechea interna, iar caile de conducere sunt ramuri
ale aceluiasi nerv cranian (VII).
A. Anatomie
Urechea este constituita din trei componente:
1. urechea externa- este formata din pavilion si conductul auditiv extern; tegumentul
conductului este prevazut cu peri si glande sebacee modificate care
secreta cerumen, substanta cu rol protector;
2. urechea medie- este situata intr-o cavitate a osului temporal; spre
exterior prezinta membrana timpanica, iar spre interior fereastra ovala si
fereastra rotunda; intre membrana timpanica si membrana ferestrei ovale se
afla lantul de oscioare: ciocanul, nicovala si scarita; urechea medie comunica
cu faringele prin trompa lui Eustachio;
3. urechea interna- este formata din labirintul osos, sapat in osul temporal, in
interiorul caruia se afla labirintul membranos; labirintul osos cuprinde
vestibulul, canale semicirculare si melcul osos (cohleea); labirintul membranos
este constituit din utricula si sacula (in vestibulul osos), canalele semicirculare
membranoase (in canalele semicirculare osoase) si melcul membranos sau
canalul cohlear (in cohlee); in labirintul membranos se afla endolimfa, intre
labirintul osos si cel membranos se afla perilimfa; la baza canalelor
semicirculare, in utricula si sacula se afla receptorii analizatorului vestibular, in
canalul cohlear se afla receptorul analizatorului acustic.
B. Mecanismul auzului
Urechea umana percepe unde sonore cu o frecventa cuprinsa intre 16-20000Hz (cicli/s) si
cu o intensitate cuprinsa intre 0-120 dB
Sunetele se caracterizeaza prin inaltime, determinata de frecventa undelor
sonore, intensitate, determinata de amplitudinea undelor sonore, si prin timbru.
Totalitatea sunetelor percepute sub forma de senzatie auditiva poarta numele de
camp auditiv. Acesta se reduce progresiv, odata cu varsta .
C. Mecanismul echilibrului
Stimulul specific al receptorilor vestibulari il reprezinta schimbarea pozitiei capului sau a
intregului corp. Receptorii din canalele semicirculare orizontale informeaza asupra pozitiei
SISTEMUL ENDOCRIN
HIPOFIZA
Hipofiza sau glanda pituitara are dimensiunile unui bob de fasole si 0,5 g greutate. Este
localizata la baza encefalului, in saua turceasca a osului sphenoid. Este formata din trei lobi:
1. lobul anterior (75% din masa glandei),
2. lobul mijlociu (2%), ambele de origine epiteliala, constituind adenohipofiza,
3. lobul posterior (23%), de origine ectodermica, neurohipofiza.
1. Lobul anterior
Este constituit din cordoane celulare, care formeaza epiteliul secretor al glandei. Acesta
cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii
secretati. Adenohipofiza secreta hormonul somatotrop si hormonii glandulari tropi.
Secretia este controlata prin mecanism nervos de catre hipotalamus, prin hormonul eliberator
de gonadotropine si prin mecanism umoral de feed-back negativ declansat de concentratii
crescute ale hormonilor sexuali asupra adenohipofizei.
• Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimuleaza la femei secretia corpului galben
si secretia lactata, iar la barbati nu se cunoaste actiunea lui. Secretia este controlata de
hipotalamus prin 2 neurohormoni: unul cu rol stimulator si unul cu rol inhibitor. Alti
factori stimulatori sunt: efotul fizic, stresul, somnul, graviditatea.
3. Lobul posterior
Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nuclei hipotalamici anteriori si
celule gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produsi de hipotalamusul
anterior. Hormonii neurohipofizari sunt: vasopresina si ocitocina.
1. Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la mentinerea volumului
normal al lichidelor extracelulare in organism, prin stimularea absorbtiei de apa la
nivel renal. Are efect antidiuretic, prin reducerea cantitatii de urina eliminate. Secretat
in doze mari determina vasoconstrictie si hipertensiune arteriala, dar are efecte
metabolice. Stimuleaza peristaltismul intestinal.
2. Ocitocina favorizeaza nasterea, prin stimularea contractiilor musculaturii netede a
uterului gravid, si alaptarea, prin stimularea contractiei celulelor mioepiteliale ale
canalelor galactofore din glandele mamare.
TIROIDA
Tiroida este cea mai mare glanda cu secretie interna din organism, avand o greutate de circa 30 g. Este
situata in partea anterioara a gatului, in dreptul cartilajului laringian al carui nume il poarta. Tiroida
este formata din lobi laterali uniti intre ei prin istmul tiroidian. Structural, prezinta un parenchim
glandular format din celule epiteliale grupate in foliculi. Acesti foliculi contin la interior un coloid,
tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni. Tiroida este bogat vascularizata si
inervata. Inervatia vegetativa are numai functii vasomotorii.
Hormonii tiroidieni, derivati iodati ai tirozinei aflata
in structura tireoglobulinei, sunt tiroxina si
triiodotironina. Acesti hormoni au efecte identice, dar
mai rapide si mai puternice in cazul triiodotironinei.
Actiunea lor in organism este complexa:
• au efect calorigen, manifestat prin cresterea
metabolismului bazal, a consumului de oxigen si a
oxidarilor celulare;
• controleaza, impreuna cu hormonul somatotrop,
cresterea si diferentierea celulara;
• intensifica eliminarile de azot din organism, catabolismul proteic;
• reduce depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
• intensifica absorbtia intestinala de glucoza si catabolismul glucidic, determinand
hiperglicemie;
• stimuleaza activitatea gonadelor;
• impreuna cu prolactina mentin secretia lactata.
Hipofunctia tiroidiana determina efecte variate in functie de varsta. La copii determina nanismul
tiroidian (cretinism gusogen), caracterizat prin talie redusa, intarziere mintala, toate structurile
corpului sunt afectate, senzatie permanenta de frig, piele uscata si ingrosata (ca sa nu piarda prin
transpiratie din energia care si asa este insuficienta), gusa. La adult, din cauza energiei insuficiente,
rezulta scaderea capacitatii de invatare, senzatie permanenta de frig, anemie, caderea parului, piele
uscata si ingrosata. Deoarece, substantele se descompun deficitar (arderile fiind slabe), organismul
devine obez, iar tesuturile sunt imbibate cu edem mucos producand mixedem (“ edem “- acumulare de
lichid la nivelul unui tesut).
La populatiile din zonele montane, cu ape sarace in iod, apare gusa endemica, manifestata prin
crestera in volum a glandei. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod sau sare iodata.
GLANDELE PARATIROIDE
Paratiroidele sunt patru glande mici (aproximativ 80 g), situate in partea posterioara a tiroidei.
Hormonii secretati au rol in mentinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt:
parathormonul si calcitonina.
Secretia de PTH este reglata in principal in functie de concentratia sangvina a Ca, atat printr-un
mecanism nervos cat si printr-un mecanism umoral, si secundar, in functie de concentratia sangvina a
fosfatilor. Scaderea concentratiei sangvine a Ca2+ stimuleaza secretia de PTH (apare hipercalcemia),
iar scaderea concentratiei de Ca2+ inhiba secretia de PTH (apare hipocalcemia).
2. Calcitonina, secretata si de tiroida, are actiune antagonica parathormonului, prin scaderea
calcemiei si cresterea fosfatemiei, determinand mineralizarea normala a oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburari metabolice, datorate lipsei calciului din organism,
cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestari ale tetaniei sunt:
o tulburari motorii - contractii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;
TIMUSUL
Timusul este in principal un organ limfoid (organ in care se formeaza limfocite) situat inapoia
sternului. Functioneaza in copilarie si isi diminuiaza activitatea la 18-20 ani. Este invelit intr-o capsula
conjunctiva din care pleaca septuri care il impart in lobuli. Fiecare lobul este format din foliculi.
Foliculul timic prezinta doua zone: una corticala si una medulara. Zona corticala este formata
din timocite, care provin din celulele primordiale hematopoietice din maduva osoasa. Timocitele
migreaza din timus in organele limfoide periferice. Zona medulara contine corpusculi Hassal, formati
din celule turtite, dispuse ca foitele de ceapa.
Timusul indeplineste doua functii importante:
• limfopoieza- formarea limfocitelor T, cu rol in imunitate;
• organ endocrin, prin secretia de timocrescina, care intervine in metabolismul calciului, in
controlul cresterii scheletului si in dezvoltarea organelor sexuale.Timocrescina are actiune
antagonica hormonilor sexuali, ceea ce explica degenerarea timusului in perioada postpuberala.
III.5. EPIFIZA
Epifiza, numita si glanda pineala datorita formei sale asemanatoare cu un con de pin, este un organ al
diencefalului cu functie endocrina. Epifiza este localizata in partea posterioara a diencefalului
(epitalamus). Functia epifizei este incomplet cunoscuta. Hormonul sau principal, melatonina, are
actiune inhibitoare asupra glandelor sexuale ce explica involutia epifizei dupa pubertate. De asemenea,
actioneaza si asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are si efect
hipoglicemiant. Epifiza are legaturi functionale cu retina globului ocular, stimulii luminosi
determinand, prin intermediul nervilor simpatici, scaderea sintezei de melatonina.
Alaturi de functiile sale digestive, pancreasul este si o glanda endocrina. Reprezinta 1-2 % din masa
intregului pancreas. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, asezate intre acinii
glandulari ai pancreasului exocrin. Aceste insule sunt formate din trei tipuri de celule:
o celule alfa ( 20 % ) care secreta glucagonul;
o celule beta ( 75 % ) care secreta insulina;
o celule delta ( 5 % ) care secreta somatostatina.
In stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici in organism, ca urmare a tulburarilor
metabolice, duce la coma diabetica si chiar la moarte, in lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul
consta in administrarea de insulina.
Hipersecretia de insulina produce hipoglicemie insotita de slabirea fortei fizice, de tulburari ale
activitatii nerboase si chiar coma.
Glucagonul, secretat si de duoden, are efecte opuse insulinei, determinand hiperglicemie prin
glicogenoliza hepatica (nu si musculara), intensificarea gluconeogenezei din aminoacizi si scaderea
utilizarii celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Impreuna cu hormonii medulosuprarenalieni,
glucagonul este unul din principalii hormoni hiperglicemianti ai organismului. Reglarea secretiei de
glucagon se face prin doua mecanisme:
GLANDELE SUPRARENALE
Glandele suprarenale sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glanda are
o zona corticala, corticosuprarenala, dispusa la periferie (80 % din masa glandei), care inconjoara
complet zona medulara, medolusuprarenala (20 %). Cele doua zone difera din punct de vedere
embriologic, anatomic si functional.
la nivelul sistemului nervos - stimuleaza sistemul reticulat activator - aceleasi efecte, dar mai reduse;
ascendent, determinand o stare de alerta
corticala;
- determina anxietete si frica;
la nivelul sistemului - creste forta de contractie a miocardului, - efecte similare, dar mai reduse
cardiovascular frecventa cardiaca si viteza de conducere;
- produce vasodilatatia vaselor coronare,
pulmonare si a celor din muschii
scheletici; - vasoconstrictie usoara;
- produce vasodilatatie usoara a vaselor
gastrointestinale;
la nivelul musculaturii netede - relaxeaza musculatura tractului digestiv, - aceleasi efecte, dar mai reduse;
si viscerale a bronhiilor si a vezicii urinare;
- aceleasi efecte, dar mai
- produce contractia sfincterelor digestive, atenuate;
a splinei, a muschilor erectori ai firelor de
par, a muschilor dilatatori ai pupilei;
Reglarea se face exclusiv pe cale nervoasa; in conditii care necesita o adaptare rapida (hipoglicemie,
frica, frig, hipotensiune, durere, efort fizic) se secreta cantitati mari de hormoni si se modifica raportul
dintre cei doi hormoni: in stress emotional predomina noradrenalina in timp ce in situatii neobisnuite
predomina adrenalina. In timpul somnului, secretia celor doi hormoni este redusa.
OVARUL ENDOCRIN
(ovulatia reprezinta procesul de eliberare a folicului matur, care devine ovul fecundabil) in a 14-a zi a
ciclului ovarian. Dupa ovulatie, celulele secretorii ale foliculului se transforma in corp galben, care
secreta cantitati mari de foliculina si progesteron. Dupa circa 2 saptamani, corpul galben degenereaza,
secretia de foliculina si progesteron scade mult si se instaleaza menstra. Urmeza apoi un nou ciclu
ovarian. Asociat productiei ciclice de foliculina si de progesteron este si ciclul endometrial, cu
urmatoarele faze:
faza proliferativa - sub influenta unor cantitati mari de estrogeni, are loc proliferarea endometrului
(mucoasa uterului);
faza secretorie- se finalizeaza cu aparitia unor depozite considerabile de substante nutritive la nivelul
endometrului, depozite necesare pentru implantarea si dezvoltarea oului;
faza menstruala- are loc daca ovulul nu a fost fecundat.
TESTICULUL ENDOCRIN
APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă pe de o parte la susţinerea
corpului, iar pe de altă parte la locomoţie sau la deplasarea diferitelor segmente ale
acestuia.
Aparatul locomotor este format din sistemul osos şi sistemul muscular.
SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este format din totalitatea oaselor legate prin articulaţii.
Oasele sunt piese dure, solide, rezistente, formate din ţesut osos compact şi spongios,
având inervaţie şi vascularizaţie proprie.
Morfologia oaselor
Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de
repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor.
Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de 2 tipuri:
• articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase),
contribuind la realizarea unor articulaţii.
• nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de
mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă.
Cavităţile sunt de 2 tipuri:
• articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând
cartilaj articular.
• neaticulare: canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice
(tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri
nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile
nervilor cranieni).
Scheletul corpului uman este format din circa 208 oase şi este împărţit în raport cu
regiunile corpului în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor.
1. Scheletul capului
• oase nepereche:
o osul frontal: în partea anterioară a neurocraniului, participă la formarea
bolţii şi bazei craniului;
o osul occipital: participă la formarea bazei craniului şi a bolţii craniene;
o osul etmoid: înapoia osului frontal, aparţine bazei craniului, participă la
formarea orbitelor şi a foselor nazale;
o osul sfenoid: înapoia etmoidului şi anterior de porţiunea bazilară a
occipitalului.
• 6 oase pereche:
o oasele maxilare: prin sudare formează maxilla, ocupă centrul
viscerocraniului;
o oasele palatine: situate posterior de oasele maxilare;
o oasele nazale: sunt situate înaintea apofizei frontale a osului maxilar;
o oasele lacrimale: înapoia apofizei frontale a osului maxilar;
Scheletul trunchiului
Este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.
2.b. Sternul:
• os lat, situat anterior pe linia mediană a toracelui;
• este format din manubriu, corp şi apendice xifoid care rămâne cartilaginos până
în jurul vârstei de 40 ani;
• la locul de unire a manubriului cu corpul sternului se află unghiul sternal, în dreptul
căruia se află cartilajul coastei II, reper folosit pentru numărarea coastelor prin palpare;
• se articulează în partea superioară cu claviculele, iar în părţile laterale cu coastele.
2.c. Coastele:
Scheletul membrelor
• centura pelviană: este formată din 2 oase coxale, care se articulează anterior, între
ele formând simfiza pubiană, şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul. Osul coxal
este format din 3 oase: ileonul, în partea superioară, pubele, anterior
şi ischionul, posterior.
ARTICULAŢIILE
Articulaţiile sunt legăturile dintre oase şi reprezintă sediul mişcărilor.
După gradul de mobilitate, articulaţiile se impart în: sinartroze şi diartroze.
SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular reprezintă totalitatea muşchilor din organism. Muşchii sunt organe active ale
mişcării, datorită proprietăţii lor de a se contracta.
Din punct de vedere histologic şi funcţional, există 3 categorii de muşchi:
1. muşchi striaţi: se mai numesc şi muşchi scheletici, deoarece majoritatea acestora se prind de
oase. Reprezintă 40 % din greutatea corpului şi participă la: realizarea mişcărilor, menţinerea
în contact a oaselor unei articulaţii, deoarece capetele muşchiului se fixează pe oasele vecine
ce formează articulaţia, dă forma generală a corpului.
2. muşchi netezi: intră în alcătuirea viscerelor sau organelor interne, a vaselor sanguine şi a
pielii.
3. muşchi striat de tip cardiac: miocardul.
2. Muşchii gâtului:
3. muşchiul sternocleidomastoidian;
4. muşchii pieloşi, muschi situaţi imediat în apropierea pielii, ex. platisma;
5. muşchii hioidieni: suprahioidieni şi subhioidieni (osul hioid - os nepereche situate în partea
antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osteofibros al limbii);
4. Muşchii abdomenului: sunt muşchi laţi, prin contracţiile lor, măresc presiunea din interiorul
abdomenului, permiţând declanşarea unor procese fiziologice: expiraţia, defecaţia, micţiunea, etc.
3. muşchii drepţi abdominali;
4. muşchii oblici externi;
5. muşchii oblici interni:
• Proprietăţile muşchilor:
1. Contractilitatea: este proprietatea muşchilor de a dezvolta o tensiune asupra
punctelor de fixare pe oase.
2. Excitabilitatea : este proprietatea muşchilor de a răspunde printr-o contracţie când
sunt stimulaţi adecvat.
Fazele secusei:
▪ perioada de latenţă: 0,01s, reprezintă intervalul de timp cuprins între
aplicarea stimulului şi apariţia contracţiei.
▪
Tetanosurile: sunt contracţii complexe care apar prin aplicarea mai multor stimuli pe muşchi. Pot fi:
tetanos complet şi tetanos incomplete.
2. Tetanosurile incomplete: frecvenţa stimulilor este mică (10-20
stimuli/s). Această frecvenţă fiind mică între 2 stimuli, muşchiul
începe să se relaxeze, dar următorul stimul cade pe muşchi înainte de
terminarea relaxării acestuia. Datorită acestui fapt, miograful înscrie
un platou dinţat. Aceste tetanosuri incomplete este o însumare parţială
a secuselor.
3. Tetanosurile complete: stimulul următor cade pe perioada de
contracţie a stimulului anterior, astfel că între stimuli nu mai există
perioade de relaxare. În acest caz, miograful înscrie un platou drept.
Toate contracţiile voluntare ale muşchilor din organism sunt tetanosuri şi nu secuse pentru că comanda
voluntară se transmite la muşchi prin impulsuri cu frecvenţă mare.
Există însă în organism şi situaţii în care contracţia este o secusă. De ex. frisonul, sistola cardiacă,
contracţia obţinută în urma reflexului.
FUNCTIA DE NUTRITIE
SISTEMUL CIRCULATOR
1. SISTEMUL CARDIOVASCULAR
A. INIMA
Inima este un organ musculos, cavitar, situat in cutia toracica, intre cei doi plamani, intr-o
regiune numita mediastin. Are forma conica si este orientata cu varful (apexul) spre
diafragm. Greutatea inimii este de 250-300 g, iar volumul este asemanator pumnului drept.
Invelisul inimii este constituit din pericard, cu rol de protectie mecanica a inimii. Peretele
cardiac este alcatuit din trei straturi:
Inima este divizata in patru camere: doua atrii si doua ventricule. Acestea
comunica intre ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevazute cu valvule
unidirectionale. Cele doua jumatati ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Atriul drept (Ad) comunica cu ventriculul drept (Vd) prin orificiul
atrioventricular drept prevazut cu valvula tricuspida. Atriul stang (As) comunica
cuventriculul stang (Vs) prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula
bicuspida (mitrala). Atriile sunt separate intre ele prin septul interatrial. La nivelul
acestuia, in viata intrauterina, exista orificiul Botallo, prin care cele doua atrii comunica
intre ele. Dupa nastere, acest orificiu se inchide. Ventriculele sunt separate intre ele
prin septul interventricular. Atriile si ventriculele sunt separate prin septul
atrioventricular.
Atriile sunt situate in partea superioara a inimii si prin contractie pompeaza
simultan sangele in ventricule prin orificiile atrio-ventriculare, prevazute cu valve atrio-
ventriculare. In atriul drept se deschide vena cava inferioara care colecteaza sangele
venos din jumatatea inferioara a corpului. Cand atriul se contracta, sangele trece in
ventriculul drept prin orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricuspida.
Cuspidele valvei sunt orientate spre ventricul, datorita unor corzi tendinoase, fixate pe
peretele ventricular prin muschii papilari, de forma conica. Aceste structuri impiedica
valvele sa se deschida spre atrii, atunci cand ventriculele se contracta. Contractiile
ventriculare inchid valvula tricuspida si imping sangele prin trunchiul pulmonar catre
arterele pulmonare. La baza trunchiului pulmonar se afla valvula semilunara pulmonara,
care impiedica sangele sa se intoarca spre ventricul. In atriul stang se deschid patru vene
pulmonare, care aduc sange oxigenat de la plamani. Prin contractia atriului, sangele trece
in ventriculul stang prin orificiul atrioventricular stang prevazut cu valvula bicuspida
(mitrala). Cand ventriculul se contracta, valvula se inchide si sangele oxigenat trece
prin valvula semilunara in portiunea ascendenta a aortei.
Stratul de tesut conjunctiv dens, situat intre atrii si ventricule constituie scheletul
fibros al inimii. Fasciculele de fibre miocardice atriale, se ataseaza de fata superioara a
acestui schelet fibros, iar fasciculele de fibre miocardice ventriculare se ataseaza de fata
inferioara a scheletului fibros. Intrucat, miocardul atrial este separat structural sifunctional
de miocardul ventricular si pentru a transmite potentialele de actiune de la atrii catre
ventricule, este necesara interventia unui tesut conducator specializat numit tesut nodal.
Alcatuirea tesutului nodal din:
• nodulul sinoatrial - situat in peretele atriului drept, in apropierea orificiului de
varsare a venei cave superioara;
Inervatia inimii este asigurata de plexul cardiac. Simpaticul are efect cardioaccelerator si
vasodilatator coronarian. Parasimpaticul are efect cardioinhibitor si actioneaza in special
asupra nodulilor sinoatrial si atrioventricular.
Proprietatile miocardului
Ciclul cardiac este format dintr-o sistola si o diastola. La un ritm de 75 batai/minut, ciclul
cardiac dureaza 0,8 s. Intre sistola atriala si cea ventriculara este o diferenta de 0,1s
datorita intarzierii propagarii impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular.
Valori masurabile in ciclul cardiac:
• debitul sistolic- vlumul de sange expulzat de inima intr-o sistola, aproximativ 75
ml;
• debitul cardiac- volumul de sange trimis in organism/minut= debitul sistolic x
frecventa cardiaca 75 x 75 = 5,5 l/min.
• travaliul cardiac- lucrul mecanic al inimii in sistola = volumul sistolic x presiunea
arteriala medie = 75 ml x 100 mmHg.
Ciclul cardiac este insotit de manifestari acustice, mecanice si electrice a caror cunoastere
permite aprecierea starii de sanatate a organismului, a functionarii normale a inimii.
Manifestarile acustice sunt reprezentate de cele doua zgomote cardiace:
• zgomotul sistolic ( I ) - produs de inchiderea valvulelor atrioventriculare si de
sistola ventriculara, este mai lung si de tonalitate joasa;
• zgomotul diastolic ( II ) - produs de inchiderea valvulelor semilunare ale arterei
aorte si ale arterei pulmonare, este scurt si ascutit.
Manifestarile mecanice sunt:
• socul apexian- care se petrece ca o “ lovitura “a varfului inimii in spatial V
intercostal stang, in sistola;
VASELE DE SANGE
B. VASELE DE SANGE
Vasele de sange alcatuiesc o retea prin care sangele circula de la inima catre toate organele
corpului (artere) si de aici inapoi, la inima (vene). Sangele care pleaca de la inima se
numeste sange arterial, este de culoare rosu aprins ca urmare a concentratiei mari de
oxihemoglobina din eritrocite. Sangele care se intoarce la inima se numestesange
venos, este de culoare rosu inchis ca urmare a concentratiei mari de carbohemoglobina din
eritrocite.
1. Arterele:
• prezinta un strat muscular gros, ce le permite propulsarea sub presiune mare a
sangelui de la inima;
• valoarea medie a presiunii intraarteriale este de 100 mm Hg;
3. Capilarele: vase sangvine de dimensiuni mici, desprinse din arteriole; fac legatura cu
venulele sau se anastomozeaza in retele. Peretele capilarelor are o structura extrem de
simpla, fiind alcatuit dintr-un singur strat de celule. Astfel, schimburile nutritive, plastice
si gazoase dintre sange si tesuturi se fac prin pinocitoza, difuziune si filtrare. Cantitatea de
sange care intra intr-o retea de capilare este reglata de sfincterele precapilare.
In arborele vascular, sangele circula prin doua sectoare distincte, unite doar la nivelul
inimii. Acestea constituie circulatia sistemica (circulatia mare) sicirculatia pulmonara
(circulatia mica).
Presiunea sangvina reprezinta presiunea sub care circula sangele in artere. Valoarea
scade in timpul diastolei si creste in timpul sistolei. Arteriolele, datorita peretelui muscular
foarte gros, opun rezistenta curgerii sangelui, fenomen numit rezistenta periferica. Ca
urmare, presiunea sangelui la acest nivel, precum si in capilare scade foarte mult.
Diametrul arteriolar poate varia prin vasoconstrictie sau vasodilatatie, influentand fluxul
sangvin din capilare. Cresterea rezistentei periferice in urmavasoconstrictiei arteriolelor
poate determina marirea presiunii sangvine. Valoarea presiunii sangvine este influentata de
trei factori:
• frecventa cardiaca;
• debitul sangvin;
• rezistenta periferica totala;
Cresterea oricaruia dintre parametrii enumerati poate determina cresterea presiunii
sangvine.
Masurarea presiunii sangvine se face cu ajutorul tensiometrului. Acesta este alcatuit
dintr-un manson pneumatic, in care se pompeaza aer cu o para de cauciuc. Stetoscopul,
plasat la nivelul incheieturii brat-antebrat, permite ascultarea arterei comprimate.
Presiunea sangvina se citeste cu ajutorul unui manometru.
Pulsul sangvin - la fiecare sistola ventriculara, inima impinge deja existent in vasele
sangvine. Ca urmare, se produce o dilatare brusca a peretilor aortei. Aceasta dilatare se
propaga cu o viteza de 10 ori mai mare ca cea a fluxului sangvin si reprezinta pulsul
sangvin.
SISTEMUL LIMFATIC
Sistemul limfatic reprezinta o parte a sistemului circulator, fiind constituit din vase
limfatice , ganglioni limfatici si organe limfoide. Principalele sale functii sunt:
• redarea lichidului interstitial circuitului sangvin;
• transportul lipidelor absorbite din intestin catre sange;
• protectia organismului impotriva agentilor patogeni (imunitatea) prin intermediul
limfocitelor, produse in maduva osoasa, organe si tesuturi limfoide.
1. Vasele limfatice
a. Capilarele limfatice, cele mai mici vase ale sistemului limfatic, sunt inchise la capete si
formeaza retele vaste in majoritatea tesuturilor. Peretele lor este un endoteliu caracteristic,
poros, care permita accesul lichidelor interstitiale, a proteinelor, microorganismelor si
lipidelor absorbite din intestinul subtire.
b. Ducturile limfatice colecteaza limfa din capilarele limfatice. Peretele lor este
asemanator peretelui venos, fiind alcatuit din trei straturi, cel intern prevazut cu valve.
Limfa este propulsata de-a lungul ducturilor limfatice datorita acceleratiei gravitationale
(cand circula de sus in jos) sau prin presiunea exercitata de contractile musculare si alte
miscari ale corpului (cand circula in sens antigravitational). Ducturile limfatice dreneaza
limfa din corp in doua vase limfatice mari: ductul toracic (dreneaza limfa din
extremitatile inferioare, abdomen, regiunea toracica stanga, partea stanga a capului si
gatului; in zona abdominala prezinta o dilatare numita cisterna chili; ductul toracic se
varsa in vena subclaviculara stanga) si ductul limfatic drept (dreneaza limfa din
extremitatile superioare, zona toracica dreapta si partea dreapta a capului si a gatului; se
varsa in vena subclaviculara dreapta).
2. Ganglionii limfatici
Au forma unor boabe de fasole si sunt situati pe traiectul vaselor limfatice. Sunt inchisi in
capsule de tesut conjunctiv fibros, din care pornesc spre interior septuri de tesut conjunctiv
numite trabecule. Prezinta doua zone: corticala, la exterior, sub capsula conjunctiva,
si medulara, la interior. Zona medulara este formata din tesut reticular ce contine celule
fagocitare, al caror rol consta in purificarea lichidului ce ajunge la acest nivel. In tesutul
reticular se gasesc si centrii germinativi, unde se produc limfocitele, care au rol in
raspunsul imun. Limfa intra in ganglion prin mai multe vase limfatice aferente si il
paraseste prin vase eferente, ce pornesc de la nivelul hilului (o depresiune de pe fata
concava a nodulului).
Ganglionii limfatici se gasesc grupati in mai multe regiuni ale corpului. Principalele grupe
sunt:
• ganglionii popliteali si inghinali (pentru regiunea inferioara a corpului);
• ganglionii lombari (pentru regiunea pelviana);
• ganglionii cubitali si axilari (pentru regiunea superioara);
a. Splina este situata in cavitatea abdominala, posterior si lateral fata de stomac, acoperita
de peritoneu. Indeplineste roluri esentiale: producerea de limfocite si hematii, filtrarea
sangelui si distrugerea hematiilor batrane. Prezinta o portiune rosie (pulpa rosie), pentru
stocarea eritrocitelor batrane si o portiune alba (pulpa alba), ce contine centrii germinativi
pentru producerea limfocitelor .
SISTEMUL DIGESTIV
A. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV
Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi absorbţia
nutrimentelor. În tubul digestiv are loc prelucrarea mecanică, fizică şi chimică a alimentelor, absorbţia
lor şi eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la procesele de
digestie.
Sistemul digestiv este format din: tub digestiv si glande anexe.
1. Cavitatea bucala
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, este desparţită de arcadele alveolo-gingivo-
dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze şi obraji,
pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi prin
spaţiul retromolar. În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei
parotide), în dreptul molarului II superior.
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lânga rol în masticaţie şi deglutiţie, mai are
rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită prezenţei, la nivelul limbii, a papilelor
gustative. Limba prezintă un corp situat în cavitatea bucală şi o rădăcină , spre faringe. Rădăcina limbii
este fixată de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice.
Între aceste ligamente, care ridică repliuri, se află două adâncituri numite valecule. Între corpul şi
radacina limbii se afla şanţul terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma
literei “V“. Fata inferioara a corpului limbii este legata de mucoasa planşeului bucal prin frâul limbii.
De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula sublinguală, în care se
deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei sublinguale. Pe rădăcina limbii (faţa ei
posterioară) se află amigdala linguală. În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi
striati şi o mucoasă.
• Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase: septul limbii şi
membrana hioglosiana întinsă de la hioid spre limbă.
• Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii (muşchiul transvers, muşchiul vertical, muşchiul
lingual longitudinal superior, muşchiul lingual longitudinal inferior, stâng şi drept) şi extrinseci
(stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii palatoglos sau
amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul moale sau amigadala palatină.
• La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu mucoasa bucală,
având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe faţa dorsală a
limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.
o Papilele circumvalate (caliciforme) formeaza “V“-ul ligual cu deschiderea spre
înainte şi sunt in numar de 7-11. Fiecare dintre aceste papile prezintă, în centru, o
ridicătură centrală, înconjurată de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri
gustativi.
o Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor
limbii. Au forma unor foi de carte, prezentând 8-10 pliuri mucoase, dispuse
perpendicular.
Dinţii sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol şi în vorbirea articulată. La om, există două
tipuri de dentiţii:
• temporară (de lapte) formata din 20 dinţi; apare dupa 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei
de 2-3 ani;
• permanentă (definitivă) formată din 32 dinti; apare între 6-13 ani, (exceptând molarul III
maseaua de minte) care apare mai târziu (18-20 ani) sau deloc.
Toţi dintii, prezintă
coroană, de culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.
col este regiunea mai ingusta, situata intre radacina si coroana, la nivelul lui se afla inelul
gingival (mijloc de fixare al dintelui).
radacină. este inclusa in alveola si poate fi unica (incisivi, canini, premolari), dubla (molari) sau tripla
(molari).
In coroana dintelui se afla camera pulpara, care la nivelul radacinii se continua cu canalul dentar.
Cavitatea si canalul dentar contin pulpa dintelui, care are in structura sa tesut conjunctiv, vase si nervi
ce patrund prin orificiul dentar de la nivelul radacinii. In afara camerei pulpare si a canalului dentar,
dintele este format dintr-un tesut calcificat, numit dentina (ivoriu), de culoare alba. La nivelul
coroanei, dentina este dublata de un tesut dur, smaltul, iar la nivelul radacinei de cement. Smaltul este
cea mai dura structura a dintelui si are in compozitia sa fosfat de calciu, de magneziu, floruri de Na si
K. Cementul dur este de natura osoasa si face parte din mijloacele de sustinere ale dintelui.
Vascularizatia dintilor este asigurata de arterele alveolare, ramuri din artera maxilara interna. Sangele
venos ajunge in vena maxilara. Limfaticele dintilor ajung in final in ganglionii submandibulari si
cervicali.
Inervatia dintilor este asigurata de nervul trigemen.
2. Faringele
Faringele este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului pana in dreptul vertebrei
C6 unde se continua cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care se ingusteaza de sus in
jos, cu lungimea de 15 cm. Fata posterioara a faringelui delimiteaza, impreuna cu coloana vertebrala
tapetata de muschii prevertebrali, spatial retrofaringian. Fetele laterale ale faringelui, la nivelul capului,
vin in raport cu spatiul mandibulo-faringian cuprins intre mandibula si faringe, iar la nivelul gatului cu
lobii laterali ai glandei tiroide, cu artera carotida comuna, vena jugulara interna si nervul vag situate
intre cele doua formatiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizata in trei etaje:
peretele - valul palatin; - plan orizontal dus prin osul - se continua cu esofagul;
inferior hioid; comunica cu
laringofaringele;
3. Esofagul
4. Stomacul
Stomacul este portiunea cea mai dilatata a tubului digestiv, fiind situat in etajul supramezocolic al
cavitatii abdominale, intre splina si ficat. In stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Capacitatea lui
este de 1300-1500 cm3. Stomacul are forma literei “ J”, cu o portiune verticala mai lunga si cu una
orizontala mai scurta. Stomacul are doua fete (anterioara, posterioara), doua margini, denumite
curburi (curbura mare si curbura mica) si doua orificii (cardia si pilorul). Cele doua fete ale
stomacului sunt acoperite de peritoneu, care ajuns la nivelul curburilor, se reflect ape organele vecine,
formand ligamente.
De pe mica curbura, prin reflexia peritoneului, se formeaza micul epiploon (ligamentul gastro-
duodeno-hepatic) care leaga mica curbura de fata inferioara a ficatului. De pe marea curbura, prin
reflectarea peritoneului, se formeaza ligamentele: gastro-diafragmatic, care leaga marea curbura de
diafragm, ligamentul gastro-splenic, intre marea curbura si splina, si ligamentul gastro-colic, intre
marea curbura si colonul transvers, ce se leaga de marele epiploon.
Fata anterioara a stomacului prezinta o portiune superioara, care corespunde peretelui toracic, si una
inferioara, care corespunde peretelui abdominal. Portiunea toracala vine in raport cu diafragma si cu
coastele 5-9 din partea stanga. In portiunea abdominala, fata anterioara a stomacului vine in raport cu
lobul stang al ficatului, iar mai lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Fata posterioara a stomacului, vine in raport cu rinichiul stang, suprarenala stanga, corpul si coada
pancreasului, splina si artera splenica.
Subimpartirea stomacului: trecand un plan prin incizura gastrica situata la nivelul micii curburi, unde
aceasta isi schimba directia, impartim stomacul in doua portiuni: portiunea verticala, situate deasupra
planului, si portiunea orizontala, sub acest plan. Portiunea verticala are doua parti: fundul
stomacului, care contine punga cu aer a stomacului, si corpul stomacului. Portiunea orizontala are
si ea o zona mai dilatata, care contine corpul stomacului (antrul piloric), si alta care se continua cu
duodenul, numita canal piloric.
Vascularizatia stomacului este asigurata de toate cele trei ramuri ale trunchiului celiac: artera
hepatica, gastrica stanga si splenica. Artera splenica iriga marea curbura a stomacului prin artera
gastroepiploica stanga care primeste si ramuri din artera gastro-duodenala, provenita din artera hepatica
comuna. Artera gastrica stanga iriga mica curbura a stomacului impreuna cu artera gastrica dreapta din
artera hepatica proprie. Sangele venos ajunge in vena porta.
Inervatia stomacului este asigurata de plexul gastric, format din fibre simpatice si parasimpatice.
Provine din plexul celiac. Fibrele nervoase formeaza in peretele stomacului plexul mienteric si plexul
submucos.
Intestinul subtire este portiunea din tubul digestiv cuprinsa intre stomac si intestinul gros. In functie de
mobilitatea sa, are o prima portiune fixa, numita duoden, si o a doua, mai lunga si mobila,
numita jejuno-ileon. Lungimea intestinului subtire este de 4-6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul
duodenului si de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileonului.
4.1. Duodenul
Duodenul este prima portiune a intestinului subtire si are forma de potcoava, cu concavitatea in sus, in
care se afla capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm. Incepe la nivelul pilorului si se indreapta
spre vezica biliara, unde coteste, devenind descendent. La acest cot se formeaza flexura duodenala
superioara. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteste din nou, formand flexura duodenala
inferioara. Trece anterior de coloana vertebrala, vena cava inferioara si aorta, dupa care coteste a treia
oara, devenind ascendent, si urca pe flancul stang al coloanei pana la L2, unde se termina la nivelul
flexurii duodeno-jejunale.
I se descriu patru portiuni:
• portiunea superioara, intre pilor si vezica biliara, vine in raport superior si anterior cu ficatul
si vezicula biliara, posterior cu canalul coledoc si vena porta, iar inferior cu capul pancreasului;
• portiunea descendenta, intre vezica biliara si polul inferior al rinichiului drept, vine in raport
anterior cu colonul transvers, posterior cu rinichiul drept, medial cu capul pancreasului si
lateral cu colonul ascendent;
• portiunea transversa, tine de la polul inferior al rinichiului drept pana la flancul stang al
coloanei vertebrale. Posterior vine in raport cu vena cava inferioara, coloana vertebrala si
aorta, iar anterior cu mezenterul si cu artera si vena mezenterica superioara aflate intre cele
doua foite ale mezenterului;
• portiunea ascendenta, continua portiunea precedenta si sfarseste la flexura duodeno-jejunala;
vine in raport medial cu aorta si lateral cu rinichiul stang.
4.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul este portiunea libera a intestinului subtire si se intinde intre flexura duodeno-jejunala si
orificiul ileo-cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter, de unde si numele de
intestin mezenterial. Jejuno-ileonul descrie 14-16 flexuozitati in forma de “ U “, numite anse
intestinale. Jejuno-ileonul este leagat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou
peritoneal, numit mezenter. Acesta prezinta doua fete: una dreapta (anterioara), alta stanga
(posterioara) si doua margini: una libera spre intestine si alta aderenta, spre peretele posterior al
abdomenului, numita radacina. Intre cle doua foite ale mezenterului se gasesc: artera mezenterica
superioara cu ramurile sale, vena mezenterica superioara, vase limfatice si ganglionii limfatici
mezenterici, plexul nervos vegetative mesenteric si grasime.
Vascularizatia este asigurata de ramuri care provin din artera mezenterica superioara. Sangele venos
este colectat de vena mezenterica superioara. Limfa este colectata in ganglionii mezenterici superiori.
Inervatia este vegetative, asigurata de plexul mesenteric superior desprins din plexul celiac.
5. Intestinul gros
Intestinul gros are o lungime de 1,50 cm, continua jejuno-ileonul si se deschide la exterior prin orificiul
anal. Intestinul gros se deosebeste de intestinul subtire prin urmatoarele caracteristici:
• este mai scurt si mai voluminos decat intestinul subtire;
• se numeste si cadru colic, deoarece se dispune sub forma de cadru;
• este parcurs de benzi musculare, numite teniile colonului;
• prezinta doua umflaturi, numite haustre, separate intre ele prin santuri transverse care
proemina in lumenul intestinului sub forma de plici semilunare ale colonului;
• prezinta ciucuri de culoare galbuie, numiti apendici epiploici, in jurul teniilor musculare;
5.2. Colonul
5.3. Rectul
1. Glandele salivare
Glandele salivare secreta saliva care are rol in digestia bucala. Exista doua categorii de glande
salivare:
glande salivare mici, fara canal excretor:
• glandele palatine: pe mucoasa palatului;
• glandele labiale: pe mucoasa buzelor;
• glandele bucale: pe mucoasa obrajilor;
• glandele linguale: pe mucoasa limbii;
glande salivare mari, situate in afara cavitatii bucale, sunt perechi si isi varsa produsul lor de secretie
in cavitatea bucala, prin intermediul unor canale excretoare:
• glanda parotida: se gaseste sub conductul auditiv extern (de unde si numele “para”= langa;
“otis”= ureche) si inapoia ramurii mandibulei; cantareste 20-30 g; este strabatuta de ramurile
nervului facial, de artera carotida externa si de vena jugulara externa; produsul de secretie se
varsa prin canalul lui Stenon, in vestibulul superior, in dreptul molarului II; este o glanda de tip
tubuloacinoasa;
• glanda submandibulara: este intermediara, ca marime, intre glanda parotida si glanda
sublinguala; cantareste 7-8 g; se gaseste sub planseul bucal, pe fata interna a corpului
mandibulei, ocupand loja submandibulara; este o glanda tubuloacinoasa sero-mucoasa;
• glanda sublinguala: este cea mai mica (3-5g); se afla deasupra diafragmei bucale; este o
glanda tubuloacinoasa seromucoasa;
2. Ficatul
Ficatul este cea mai mare glanda anexa a tubului digestiv. Este situat in etajul supramezocolic,
in partea dreapta, sub diafragma, deasupra colonului transvers si a mezocolonului, la dreapta
stomacului. Are o consistenta ferma si o culoare bruna. La cadavru cantareste 1500 g, iar la individul
viu se adauga inca 800-1000 g cat cantareste sangele depozitat in ficat. Are forma unui ovoid taiat
oblic, avand 28 cm in sens transversal si 16 cm in sens antero-posterior. Ficatul are o fata superioara,
una inferioara, o margine inferioara si o margine posterioara, mai lata.
Structura ficatului
Sub peritoneul visceral se afla capsula fibroasa a ficatului. De pe fata ei profunda pleaca
septuri conjunctivo-vasculare, care patrund in parenchimul hepatic. Intre aceste septuri se
delimiteaza lobulii hepatici, care sunt unitati anatomice si functionale ale ficatului. La intalnirea a
tei lobuli exista spatial portal, care contine o artera perilobulara (ramura a arterei hepatice), o vena
perilobulara, un canalicul biliar perilobular si vase limfatice, toate invelite intr-o stroma conjunctiva
dependenta de capsula fibroasa a ficatului. Lobulul hepatic este format din celule hepatice, din capilare
sinusoide care provin din capilarizarea venei perilobulare, din vena centrolobulara spre care converg
sinusoidele si din canaliculele biliare intralobulare.
Celulele hepatice sunt dispuse in spatiu sub forma unor placi sau lame, formate dintr-un singur
rand de celule. Intre lame se delimiteaza spatii in care se gasesc capilare sinusoide. In grosimea unei
lame, intre hepatocitele adiacente se formeaza canalicule biliare intralobulare. Celulele hepatice,
hepatocitele, sunt relative mari, de forma poliedrica si apar pe sectiune sub aspect polygonal. Fiecare
hepatocit vine in contact cu capilarele sinusoidale (polul vascular) si cu canaliculul biliar intralobular
(polul biliar). Celula hepatica poate sa-si verse secretia fie in canaliculele biliare, fie in sinusoide.
Canaliculele biliare intralobulare nu au pereti proprii, peretii lor fiind reprezentati de insasi
celulele hepatice. Spre periferia lobului capata pereti proprii si iau numele de colangiola (canalicule
Hering). Acestea converg catre canaliculele biliare perilobulare din spatiul portal, care, la randul lor, se
Vascularizatia ficatului
Caile biliare
Sunt conducte prin care bila, secretata continuu de celulele hepatice, ajunge in duoden numai atunci
cand ajung aici produsii digestiei gastrice. Caile biliare prezinta doua parti:
• caile biliare intrahepatice: sunt canaliculele biliare intralobulare, colangiolele, canaliculele
perilobulare si interlobulare; acestea din urma formeaza doua canale hepatice: stang si drepr;
• caile biliare extrahepatice: cuprind un canal principal si un aparat diverticular (format din
vezica biliara si canalul cistic).
Canalul coledoc tine de la locul unde, in canalul hepatic comun, se deschide canalul cistic si pana la
papilla mare de la nivelul duodenului. In traiectul sau descrie un arc cu concavitatea spre dreapta.
Trece initial inapoia portiunii superioare a duodenului, apoi pe dinapoia portiunii superioare a
duodenului si a capului pancreasului, si in final, strabate peretele portiunii descendente a duodenului,
in care se deschide. Are o lungime de 5-6 cm si un calibru de 5-6 mm. Se deschide impreuna cu canalul
principal al pancreasului in ampula hepato-pancreatica, care proemina in duodenul II sub forma papilei
mari. La nivelul ampulei hepato-pancreatice se afla un sfincter muscular, sfincterul Oddi.
Canalul cistic leaga calea biliara principala cu vezica biliara. El urca spre vezica biliara, avand o
lungime de 3 cm si un calibru de 4 mm. Canalul cistic are rolul de a conduce bila in perioadele
interdigestive spre vezica biliara. Vezica biliara (colecistul) este un rezervor in care se depoziteaza
bila in perioadele interdigestive si se concentreaza prin absorbtia de apa si secretia de mucina de catre
epiteliul vezicii biliare. Vezica biliara este situata pe fata viscerala a ficatului, ocupand segmentul
anterior al santului sagital drept. Vezica biliara are forma de para, cu lungimea de 8-10 cm si latimea
de 4 cm. Capacitatea ei este de 50-60 cm3. Prezinta un fund, un corp, un col. Fundul
vezicii reprezinta extremitatea anterioara a vezicii si depaseste marginea inferioara a ficatului. Corpul
vezicii, a carui fata inferioara este acoperita de peritoneu, vine in raport superior cu ficatul, iar inferior
cu colonel transvers. Uneori, vezica este invelita in intregime de peritoneu, care-i formeaza un mezou,
mezocist, ce o leaga de fata viscerala a ficatului. In acest caz este mobila. Colul vezicii se continua cu
canalul cistic.
3. Pancreasul
Pancreasul este o glanda voluminoasa, anexata tubului digestiv, avand atat o functie exocrina, cat si
una endocrina. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavitatii
DIGESTIA
Digestia bucala
In cavitatea bucala se realizeaza o digestie fizica (masticatia, care consta in triturarea, faramitarea,
inmuierea alimentelor si formarea bolului alimentar) si o digestie chimica (sub actiunea salivei).
Masticatia declanseaza secretia glandelor salivare si stimuleaza receptorii gustativi si olfactivi care vor
declansa secretia glandelor digestive. Este un act reflex voluntar la adulti care se automatizeaza treptat,
reglat de centrii bulbo-pontini.
Saliva este formata din 99,5% apa si 0,5% reziduu uscat (cloruri, fosfati, carbonate, bicarbonate de Na,
K, Ca, NH4, fluor, proteine, acid uric, uree, lizozim, creatinina). Unul dintre cele mai importante roluri
ale salivei este cel digestiv, realizat de enzimele: amilaza salivara si maltaza, care descompun amidonul
in dextrina si monozaharide.
Reglarea secretiei salivare se face prin mecanisme reflexe neconditionate si conditionate, precum si pe
cale vegetativa. Reglarea reflex conditionata se face pe una dintre caile sensibilitatii vizuale, olfactive
sau auditive, caz in care cortexul transmite comenzi centrilor salivari bulbo-pontini, care determina
salivatie. Stimularea simpaticului produce o secretie de saliva vascoasa, iar stimularea
parasimpaticului, o secretie abundenta de saliva apoasa. Odata format, bolul alimentar este impins
printr-un ansamblu de reflexe (deglutitia) in faringe, esofag si stomac.
Deglutitia se desfasoara in trei timpi:
• timpul bucal: partial voluntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din gura in faringe;
• timpul faringian: involuntar, realizeaza trecerea bolului alimentar din faringe in esofag;
• timpul esofagian: involuntar, consta in deplasarea bolului alimentar de-a lungul esofagului si
trecerea lui in stomac.
Digestia gastrica
Digestia gastrica reprezinta ansamblul transformarilor mecanice si chimice prin care bolul alimentar la
nivelul stomacului devine chim gastric. La realizarea acestui process conlucreaza cele doua functii ale
stomacului: secretorie si motorie. Functia secretorie consta in elaborarea sucului gastric, care contine
99% apa si 1% reziduu uscat: substante anorganice si organice (enzime si mucina). Mucina protejeaza
mucoasa gastrica de actiunea pepsinei si a acidului clorhidric.
Secretia gastrica este reglata prin mecanisme nervoase si umorale, este conditionata de cantitatea si
calitatea alimentelor ingerate. Aceasta reglare se realizeaza in trei etape:
• faza cefalica: mecanismele neconditionate sunt declansate la contactul alimentelor cu
receptorii gustativi din cavitatea bucala. Impulsurile ajung la centrii gastrosecretori bulbari si la
nucleul dorsal al vagului, de unde pe cale eferenta vagala, pornesc comenzi spre glandele
gastrice, declansand secretia de suc gastric. Mecanismele conditionate se declanseaza la simpla
vedere, gust, miros sau chiar la gandul consumului unui aliment dorit.
• faza gastrica: mecanismul nervos, este declansat de distensia stomacului produsa prin ingestia
alimentelor. Efectul consta in stimularea secretiei de suc gastric. Mecanismul umoral este
principalul mecanism de reglare; la contactul alimentelor cu mucoasa gastrica se elibereaza
gastrina, un hormon care transportat de sange pana la nivelul glandelor gastrice, stimuleaza
secretie de suc gastric.
• faza intestinala: mecanismul nervos este declansat de prezenta chimului gastric in stomac si
stimuleaza secretie de suc gastric. Mecanismul umoral este principalul mecanism de reglare.
La contactul chimului gastric cu mucoasa duodenala se elibereaza enterogastron si gastrina,
hormoni care inhiba secretia de suc gastric si motilitatea stomacului. Alimentele stagneaza in
stomac si apare indigestia.
Functia motorie este asigurata de musculatura neteda a stomacului care executa doua tipuri de miscari
peristaltice si tonice; rezultatul acestor miscari este reprezentat de amestecul alimentelor cu sucul
gastric si de evacuarea gastrica.
Digestia intestinala
Digestia intestinala consta in totalitatea transformarilor fizice si chimice pe care le sufera alimentele in
intestinal subtire, avand drept rezultat chilul intestinal. Acest proces se realizeaza sub actiunea
• sucului pancreatic,
• a bilei,
• a sucului intestinal.
1. Functia secretorie consta in eliberarea sucului intestinal, care este un lichid limpede, cu pH alcalin
ce contine bicarbonati, mucus si un bogat echipament enzimatic. Enzimele sunt: peptidazele, lipazele si
zaharidazele. Reglarea secretiei de suc intestinal se face prin mecanisme
nervoase vegetative (declansate de stimularea mecanica si chimica a receptorilor intestinali)
Absorbtia este un proces fiziologic complex prin care produsii de digestie, apa, sarurile minerale si
vitaminele trec prin mucoasa intestinala si ajung in mediul intern. 90% din procesele de absorbtie se
desfasoara la nivelul mucoasei intestinului subtire, care are adaptari structurale si functionale
importante: epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozitati intestinale cu irigatie sangvina si
limfatica bogata, microvilii la polul apical al celulelor.
Suprafata activa reala de absorbtie intestinala este de peste 250 m2. Mecanismele prin care se
realizeaza absorbtia sunt active si pasive. Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu
SISTEMUL RESPIRATOR
1. CAILE AERIENE
Caile respiratorii sunt conducte prin care aerul atmosferic, incarcat cu O2 ajunge la plamani, iar aerul
cu CO2 de la plamani este eliminat. Caile respiratorii sunt: fosele nazale, faringe, laringe, traheea si
bronhiile.
1. Fosele nazale - nasul este alcatuit dintr-o parte externa, care proemina la suprafata fetei, si o parte
interna, cavitatea nazala. Aceasta este impartita in doua jumatati (fose nazale) prin septul
nazal. Fosele nazale comunica anterior cu exteriorul prin nari si posterior cu nasofaringele
prin coane. Partea anterioara a cavitatii nazale este captusita cu tesut epitelial stratificat, iar partea
posterioara cu un epiteliu cilindric pseudostratificat. Cavitatea nazala indeplineste mai multe roluri:
purifica si umezeste aerul inspirit, participa la realizarea functiilor analizatorului olfactiv, este camera
de rezonanta pentru sunetele emise la nivelul laringelui.
2. Faringele - face legatura dintre cavitatea bucala si esofag, si intre cavitatea nazala si laringe,
avand atat functie digestiva cat si respiratorie. Este constituit din trei portiuni:
• nazofaringe (portiunea superioara) – are functie respiratorie;
• orofaringe (portiunea mijlocie) – are functie respiratorie si digestiva;
• laringofaringe (portiunea inferioara) – se separa calea digestiva de cea respiratorie.
Faringele contine trei perechi de amigdale: o pereche la nivelul nazofaringelui si doua perechi la
nivelul orofaringelui (palatine si linguale).
3. Laringele - este principalul organ al fonatiei si conduce aerul catre plamani. Este format din 9
cartilaje hialine si elastice, dintre care 3 sunt nepereche (epiglota, cartilajul tiroid, cartilajul
cricoid), iar 6 sunt pereche (aritenoide, cuneiforme, corniculate). Cel mai mare este cartilajul
4. Traheea - este un organ in forma de tub, care continua laringele, si se intinde de la C6 pana la T4,
unde se imparte in cele doua bronhii. Prezinta un segment cervical si unul toracal. In segmentul
cervical vine in raport posterior cu esofagul, anterior cu istmul glandei tiroide, cu muschii
infrahioidieni si pielea. Lateral, vine in raport cu artera carotida comuna, vena jugulara interna, nervul
vag si lobii laterali ai glandei tiroide. Portiunea toracica este situata in mediastinul superior. Posterior,
vine in raport cu esofagul, anterior cu arcul aortei si cu ramurile desprinse din el, cu timusul si cu
sternul, iar lateral cu plamanii, acoperiti de pleura.
Peretele traheei poseda un schelet format din 15-20 inele cartilaginoase in forma de potcoava. Partea
posterioara a inelelor, dinspre esofag, este completata cu tesut conjunctiv. Traheea este captusita cu un
epiteliu respirator pseudostratificat, format din celule ciliate si mucoase. Cilii vibratili, cu miscare
2. PLAMANII
Plamanii sunt principalele organe ale respiratiei. Sunt organe perechi, situate in cavitatea toracica,
deasupra diafragmei, inveliti de pleura. Pleura prezinta o foita parietala, care adera la peretii toracelui,
si o foita viscerala, care adera la plaman. Ele delimiteaza o cavitate pleurala, in care se gaseste lichid
pleural secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol in mecanica respiratiei.
Au forma unei jumatati de con. Culoarea lor variaza cu varsta: la fat: rosu-brun; la copil; gri-rozie; la
adult: cenusiu mai mult sau mai putin inchis. Greutatea plamanilor este de 700 g pentru plamanul
drept, 600 g pentru plamanul stang. Consistenta plamanilor este elastica, buretoasa. Fata externa a
plamanilor este convexa si vine in raport cu coastele. Pe aceasta fata se gasesc santuri adanci, numite
scizuri, care impart plamanii in lobi. Plamanul stang are 2 lobi (superior si inferior). Plamanul drept
are 3 lobi (superior, mijlociu, inferior). Fata interna este plana si vine in raport cu organele din
mediastin. Pe aceasta fata, mai aproape de marginea posterioara a plamanilor, se afla hilul pulmonului
pe unde intra sau ies din plaman vasele, nervii si bronhia principala. Baza plamanilor este concava si
vine in raport cu diafragma. Varful plamanului depaseste in sus prima coasta si vine in raport cu
organele de la baza gatului. Marginea anterioara, ascutita este situata inapoia sternului, iar cea
posterioara, rotunjita vine in raport cu coloana vertebrala si extremitatea posterioara a coastelor.
Plamanul este alcatuit din doua formatiuni anatomice distincte: arborele bronsic si alveolele
pulmonare.
Arborele bronsic reprezinta totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezulta din ramificarea
bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifica in: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii
pulmonari; bronhiile segmentare, care se distribuie la segmentele pulmonare; bronhiolele
lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele respiratorii; ductele
alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, impreuna cu formatiunile derivate din ele,
formeaza acinii pulmonari. Acinul pulmonari este unitatea morfofunctionala a plamanului.
Alveolele pulmonare au forma unor saculeti cu pereti subtiri, adaptati schimburilor gazoase. Epiteliul
alveolar are dubla functie, fagocitara si respiratorie. Suprafata totala a acestuia este de 80-120 m2. In
jurul alveolelor se gaseste o bogata retea de capilare. Peretii capilarelor impreuna cu peretii alveolelor
formeaza membrana alveolo-capilara. La acet nivel au loc schimburile de gaze.
Vascularizatia plamanilor este dubla:
• vascula
rizatia nutritiva - asigurata de arterele bronsice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la
plamani sange oxigenat, pentru arborele bronsic si parenchimul pulmonar. Arterele bronsice
insotesc arboreal bronsic numai pana la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici, se continua
cu reteaua capilara din care iau nastere venele bronsice, care aduc sangele cu CO2 spre vena
cava superioara;
• vascularizatia functionala - apartine micii circulatii; in plaman, ramurile arterei pulmonare
insotesc ramificatiile arborelui bronsic pana la alveole; aici formeaza reteaua capilara
functionala, la nivelul careia sangele cedeaza CO2si primeste O2. In reteaua capilara isi au
originea venele pulmonare, cate doua din fiecare plaman.
Inervatia plamanilor este vegetativa, asigurata de cele doua plexuri pulmonare: anterior, situat
inaintea bronhiei principale, si posterior, situat inapoia bronhiei principale; fibrele vegetative
parasimpatice provin din nervul vag, iar cele simpatice, din ganglionii simpatici toracali.
1. Mecanica respiratiei
Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracica isi modifica volumul, ceea ce
permite inspiratia si expiratia pulmonara.
Inspiratia:
• act motor activ, realizat cu ajutorul muschilor respiratori;
• prin contractia muschilor, se modifica volumul cutiei toracice;
• plamanii se dilata pasiv, datorita fortei de adeziune a pleurelor;
• presiunea aerului pulmonar devine mai mica decat presiunea atmosferica;
• diferenta de presiune face ca aerul atmosferic sa patrunda in plamani pasiv, realizandu-se
inspiratia;
Expiratia:
• proces pasiv;
• in conditii obisnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxarii
musculaturii respiratorii;
• presiunea din interiorul plamanilor creste, iar o parte din aerul introdus in plamani este
expulzat;
1. Respiratia pulmonara:
• la nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze intre aerul alveolar si sangele venos
din capilarele alveolare;
• acest schimb se realizeaza pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice si a unor
structuri si proprietati specifice ale membranelor alveolo-capilare;
• oxigenarea sangelui la nivelul capilarelor alveolare se numeste hematoza pulmonara;
structura prin care se face acest schimb este membrana alveolo-capilara;
• raceala - este determinata de diverse tipuri de tulpini virale, imunitatea dobandita dupa
contactul cu una dintre ele neputand conferi protectie si impotriva altei tulpini; se manifesta
prin inflamarea acuta a mucoasei respiratorii, febra, dureri de cap;
• sinusita - inflamarea sinusurilor;
• amigdalita - inflamarea amigdalelor;
• laringita - inflamarea laringelui;
• pneumonia - inflamatia acuta a alveolelor pulmonare, putand sa cuprinda o parte dintr-un
plaman sau intreg plamanul; lobulii pulmonari devin nefunctionali si se umplu cu mucus si
puroi;
• fibroza pulmonara - determinata de inhalarea unor particule microscopice de siliciu, carbune
sau azbest; patrunderea acestora in plamani duce la formarea de tesut conjunctiv in plamani,
ceea ce afecteaza capacitatea respiratorie si poate determina aparitia cancerului ;
• tuberculoza pulmonara - determinate de o bacterie (bacilul Koch); alveolele pulmonare sunt
distruse si inlocuite cu tesut conjunctiv lipsit de elasticitate; portiunile de tesut pulmonar
invadate de bacili se inconjura de o capsula protectoare; tuberculoza reprezinta principala
cauza a mortii in secolul trecut, dar aparitia antibioticelor a permis vindecarea ei; in zilele
noastre tubercoloza este provocata de tulpini bacteriene care s-au adaptat la tratamentul cu
antibioticele obisnuite;
• emfizemul - reprezinta degenerarea tesutului elastic pulmonar, insotita de destinderea
exagerata a plamanilor, ca urmare a retinerii aerului, si de scadere puterii de contractie a
SISTEMUL EXCRETOR
A. ANATOMIA SISTEMULUI EXCRETOR
Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lângă energie, la produşi reziduali:
CO2, uree, acid uric, H2O, amoniac, etc. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (CO2 şi o cantitate de
apă) şi prin piele (apa şi substanţe minerale) .
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin rinichi, ceea ce constituie
procesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei
formează sistemul excretor.
Sistemul excretor este format din rinichi şi căile urinare.
IV.1. RINICHII
Rinichii sunt organe pereche, situate retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare,
în lojile renale. Rinichiul drept este situat puţin mai jos decât cel stâng, datorită mărimii spaţiului
ocupat de ficat. Fiecare rinichi prezintă un înveliş alcătuit din trei straturi:
• intern - fibros (capsula renală);
• mijlociu - ţesut adipos (capsula adipoasă);
• extern - suspendă rinichiul de peritoneu (membrana care acoperă pereţii cavităţii abdominale
şi organele din această cavitate) şi de peretele abdominal (fascia renală).
Parenchimul renal în secţiune, prezintă două zone:
• zona corticală - formată din glomeruli, tubi uriniferi şi vase de sânge;
Nefronul este unitatea morfo-funcţionala a rinichiului. Fiecare rinichi conţine peste un million de
nefroni. Un nefron este alcătuit:
Vascularizaţia rinichiului
Sângele arterial ajunge la rinichi prin artera renală (ramură a aortei abdominale) care, odată pătrunsă
în rinichi prin hilul renal, se împarte în artere interlobare, care trec printre piramidele renale.
Arterele interlobare se ramifică în artere arcuate la nivelul zonei de graniţă dintre zona corticală şi cea
medulară. Din arterele arcuate se desprind numeroase artere interlobulare, care irigă cortexul renal, şi
se împart în arteriole aferente. Fiecare arteriolă aferentă pătrunde într-un glomerul (reţea de capilare
unde se produce filtratul sangvin care pătrunde în tubulii nefronului). Sângele care ramâne în glomerul
este colectat de arteriola eferentă, care drenează sângele în capilarele peritubulare(altă reţea
tubulară care înconjoară tubulii nefronului). Sângele din capilarele peritubulare este colectat de vene
dispuse în paralel cu arterele. De la nefroni, sângele trece în venele interlobulare, apoi în cele arcuate
şi interlobare. Acestea din urmă părăsesc rinichiul prin hil sub forma venei renale, care se varsă
în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului
Inervaţia rinichiului este constituită din fibre vagale şi simpatice din plexul renal. Ambele inervează
numai pereţii vaselor sangvine.
Urina formată este eliminată prin căile urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi uretra.
1. Calicele mici - formaţiuni membranoase, situate în jurul uneia sau mai multor papile renale.
2. Calicele mari - rezultă prin unirea celor 6-12 calice mici.
3. Pelvisul renal - are formă de pâlnie, este captuşit de epiteliu de tranziţie, rezultă din unirea
calicelor mari, prezintă două porţiuni: intrarenală (în sinusul renal) şi extrarenală (se
continuă cu ureterul).
4. Ureterele - sunt conducte musculo-membranoase căptuşite la interior de uroteliu, iau naştere
din pelvisurile renale şi se deschid în vezica urinară.
5. Vezica urinară - organ cavitar, în care se acumulează urina, este situată posterior simfizei
pubiene şi anterior rectului,; la femeie, se învecinează cu uterul şi cu vaginul; la bărbat, sub
vezica se găseşte prostata. Forma vezicii este dată de volumul de urină pe care îl contine: când
este goală are formă piramidală, iar pe masură ce se umple, devine ovoidală. Peretele vezicii
urinare este format din patru tunici:
• mucoasa - este formată din epiteliu de tranziţie, care se subţiază pe masură ce vezica urinară se
destinde; la nivelul deschiderii ureterelor în vezica urinară, mucoasa prezintă nişte “supape“
care închid ureterele, împiedicând refularea urinii în uretere;
• submucoasa - susţine mucoasa;
• musculara- formată din ţesut muscular neted;
• seroasa (adventicea) - este continuarea peritoneului, acoperă suprafaţa externă a vezicii
urinare;
6. Uretra - conduct prin care urina este eliminată din vezica urinară la exterior; peretele uretral
este căptuşit cu o membrană mucoasă, secretată de glandele uretrale, şi este format din fibre
musculare dispuse longitudinal; prezintă două sfinctere:
• intern - situat superior, format din fibre musculare netede, ce alcătuiesc şi musculatura vezicii
urinare; nu este controlat voluntar;
• extern - situat inferior, alcătuit din fibre musculare striate; este controlat voluntar.
Formarea urinii
1. Ultrafiltrarea glomerulară - este procesul de trecere a plasmei sangvine ( cu excepţia
proteinelor ) prin membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară.
Procesul este determinat de presiunea manifestată la nivelul membranei filtrante. În 24 de ore,
prin rinichi trec 1000-1500 l de sânge. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de
170-180 l. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic.
Ultrafiltratul are constituţia plasmei deproteinizate. Urina primară de la nivelul capsulei
Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de reabsorbţie şi secreţie
tubulară.
2. Reabsorbţia tubulară- este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul
urinifer în capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv; se desfăşoară la nivelul
segmentelor proximal şi distal şi determină economisirea unor substanţe utile.
3. Secreţia tubulară- constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a
K+, a H+, a amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul
tubilor contorţi distali. Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme
enzimatice, datorită gradientului de concentraţie, şi prin difuziune. În urma proceselor de
reabsorbţie şi secreţie tubulară, cantitatea de urină scade la 1,5 l/24h, iar concentraţia creşte,
rezultând urina finală.
Funcţia endocrină se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular. Renina
este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de aldosteron
şi stimulator al sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea
echilibrului hidrosalin.
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi în
bazinet şi uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice. Peristaltismul
este influenţat de SNV. Simpaticul inhiba motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentuează. La
locul de vărsare în vezica urinară se află câte o valvă. Până la un conţinut de 400 cm3, presiunea
exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne constantă. Când cantitatea de lichid depăşeşte
400 cm3, presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii, determinată de distensie, stimulează
receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibre senzitive parasimpatice la centrii
nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S2), declanşând reflex, pe cale eferentă parasimpatică (nervii
pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern şi contractia muşchiului, deci micţiunea reflexă.
Disfuncţii:
o disuria - (urinarea dureroasă), semnalează o infecţie a tractului urinar sau obstrucţia
uretrei;
o hematuria - (sânge în urină), este asociată cu o traumă;
o bacteriuria - (bacterii în urină);
o piuria - (puroi în urină), este rezultatul unei infecţii de durată;
o oliguria - (eliminare de cantităţi insuficiente de urină), indică presiune sangvină
scazută sau blocaj renal;
o poliuria - (eliminarea unor cantităţi mari de urină);
o uremia- constă în acumularea in sange a unor substante care se gasesc in urina;
o enurezisul - (incontinenta urinara), consta in incapacitatea de a controla mictiunea;
o blocajul renal - reprezinta incapacitatea rinichiului de a mai asigura echilibrul
electrolitic si de a elimina produsii de metabolism. Blocajul renal acut reprezinta
SISTEMUL REPRODUCATOR
Prin reproducere se asigura perpetuarea speciei umane. Fiinta noua rezulta prin dezvoltarea
ontogenetica a zigotului. Acesta se formeaza prin fecundatia dintre cele doua celule
sexuale, numite gameti. Gametii se formeaza in gonadele cuprinse in sistemele genitale
masculin si feminin.
Este alcatuit din organele genitale interne (testiculele, conductele excretoare, glande
anexe) si externe (penisul).
1. Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida, avand pe
marginea posterioara epididimul, care contine canalul de excretie a spermei.
Testiculele sunt situate in scrot. Testiculul este acoperit de o membrana
fibroasa, albuginea. Aceasta trimite spre interior septuri ce impart testiculul
in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de sperma, si tesut interstitial,
producator de hormoni masculini. Tubii seminiferi se unesc formand un canal
unic care, la iesirea din epididim, devine canal deferent. Canalele deferente
patrund in bazin, inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care
se uneste cu canalul de excretie al veziculei seminale, strabate prostata si se
deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai importanta este
artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele venos este colectat de vene
omonime. Limfa este colectata de vase limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
2. Veziculele seminale secreta un lichid care se elimina in canalul ejaculator, servind
ca transportor si ca mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
Este format din organe genitale interne (ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul) si
externe (vulva).
1. Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis. Au forma
ovoida si sunt legate prin ligamente cu peretele bazinului, cu uterul si cu trompele
uterine. Au invelis conjunctiv sub care se disting doua zone: zona corticala, in care
se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se formeaza cate un ovul),
si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se gasesc vase sangvine si nervi. In
ovul se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare ; acestia se maturizeaza cate
unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul follicular; in timpul vietii
sexuale a femeii, se maturizeaza circa 400 de foliculi.
2. Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de palnie, au
margini franjurate spre ovar si servesc pentru captarea ovulului expulzat din folicul
matur.
3. Uterul, organ musculos cavitar, nepereche, situate intre vezica urinara si rect, are
forma de para; este format dintr-un corp si colul uterin, care proemina in vagin;
are o musculatura neteda cu fibre longitudinale, radiare si spiralate; cavitatea
uterului prezinta o mucoasa, care sufera modificari ciclice sub influenta hormonilor
ovarieni. Ciclul menstrual normal, cu o durata de 28 zile incepe la pubertate si
constituie un element principal al caracterelor sexuale feminine. La femeile din
Europa incepe la varsta de 11-15 ani si este influentat de constitutia fizizca, rasa,
clima, de alti factori de mediu si de factori patogeni. El inceteaza in jurul varstei de
50 de ani, cand se instaleaza menopauza. Cuprinde trei faze:
1. faza menstruala- cu durata de 2-3 zile, in care stratul superficial al
mucoasei uterine distruse se elimina impreuna cu o anumita cantitate de
sange;
2. faza proliferativa- intre a 4-a si a 14-a zi, caracterizata prin ingrosarea
mucoasei uterine;
3. faza secretorie- care dureaza de la a 15-a zi pana la un nou ciclu, in cazul in
care nu a avut loc fecundarea ovulului; aceste modificari ale mucoasei
uterine creeaza conditiile optime pentru grefarea ovulului fecundat.
Fecundatia si nidatia
In urma actului sexual, spermatozoizii se deplaseaza din vagin, datorita unui chimiotactism
pozitiv specific, pana in treimea externa a trompei uterine unde intalnesc ovulul. Primul
METABOLISMUL
Metabolismul glucidic
Metabolismul lipidic
Metabolismul protidic
Metabolismul energetic
Valoriile metabolismului bazal sunt influentate de: varsta, sex, starea de activitate, ingestia
alimentelor, temperature, starea de sanatate. Omul isi acopera cheltuielile energetice
zilnice printr-o ratie alimentara echilibrata ce va contine: glucide, lipide, proteine, saruri
minerale, vitamine, apa, in cantitati corespunzatoare varstei si activitatii desfasurate.
Vitaminele sunt biocatalizatori necesari in ratia alimentara, nu au rol plastic sau energetic,
dar prin functia lor catalitica sunt indispensabili bunei desfasurari a proceselor vitale.
Homeostazia
Homeostazia este un proces complex, iar din punct de vedere didactic, poate fi privit sub
mai multe aspecte:
1. Homeostazia genetica – se realizeaza la nivel individual prin biosinteza
proteinelor specifice, pe baza informatiei genetice din ADN si de-a lungul
generatiilor, prin transmiterea ereditara a caracterelor speciei umane.
2. Bioritmul – reprezinta variatia cronobiologica regulat a unor functii ale
organismului, rezultata din sincronizarea ritmurilor endogene cu ritmurile exogene
(ex. alternanta somn- veghe).
3. Sresul – pe fondul unor suprasolicitari fizice si nervoase, agresiuni asupra
organismului, apar reactii de adaptare si de aparare, care caracterizeaza starea de
stres. Mecanismele adaptative pot ceda in lupta cu agentii stresanti, sensibilizand
organismul si favorizand starea de boala.
4. Termoreglarea – temperatuara corpului este mentinuta constanta printr-un
mechanism de termoreglare ce asigura echilibrul dynamic intre producerea de
caldura (termogeneza) si pierderea de caldura (termoliza):
o termogeneza – este rezultatul reactiilor metabolice producatoare de energie,
iar sursa cea mai importanta de caldura este activitatea musculaturii striate;
o termoliza – este rezultatul unor procese fizice de tipul radiatiei (pierderea
de caldura sub forma de radiatii infrarosii), conductiei (transferul de caldura
intre doua solide aflate in contact direct), convectiei (miscarea moleculelor
IMUNITATEA
Editura: Corint