Sunteți pe pagina 1din 1

Cap.

3 Visările despre copilărie

Cap.4 “Cogito-ul” visătorului

Un cogito se împlântă temeinic în sufletul visătorului care trăiește în centrul unei imagini strălucitoare.

O imagine se așează în centrul ființei noastre imaginate.Ne reține, ne fixează. Toarnă în noi ființă.Cogito-
ul este răpit de un obiect din lume ,un obiect care în sine reprezintă lumea .Amănuntul imaginat trezește
în visător o meditație concretă.Ființa lui este totodată ființă a imaginii și ființă a aderării la imaginea care
uimește.Imaginea ne oferă o ilustrare a uimirii noastre.Într-o reverie ce visează la un simplu obiect,
aflăm o polivalență a ființei noastre visânde.

Pag.162 despre imagini si cogito-ul visătorului: florile ,fructele sunt imagini ale omului,imagini ale lumii:

“Puși în fața acestei generoase risipe a fructelor care ne îmbie să gustăm din lume , în fața acestor Lumi-
Fructe care bat la poarta reveriilor noastre,putem oare să nu acceptăm că omul reveriei este cosmic
fericit? Fiecărei imagini îi corespunde un tip de fericire. Cu siguranță că nu putem spune despre omul
reveriei că “este aruncat în lume “. Lumea întreagă îi întinde brațele primitoare , și el însuși este un
principiu de receptacol primitor .Omul reveriei se scaldă în fericirea de a visa lumea, se scaldă în tihna
unei lumi fericite. Visătorul este dubla conștiință a dublei tihnei sale și a lumii fericite.Cogito-ul său nu
este împărțit în dialectica subiectului și a obiectului.

Legătura dintre visător și lumea lui este una puternică.Această lume trăită prin reverie este cea care
trimite cel mai direct la ființa omului singuratic .Omul singuratic stăpânește direct lumile pe care le
visează .Ar trebui să nu visezi , să ieși din reverie ca să te îndoiești de lumile reveriei. Omul reveriei și
lumea reveriei sale sunt cât se poate de apropiate, se ating ,se întrepătrund. Sunt pe același plan al
ființării ; dacă ar trebui să legăm ființa omului de ființa lumii , cogito-ul reveriei s-ar enunța astfel : visez
lumea , deci lumea există așa cum o visez.

Îndatorile Poeticii Reveriei sunt:

-să consolideze lumile imaginate

-să încurajeze îndrăzneala reveriei ziditoare


-să se afirme într-o conștiință liniștită de visător
-să coordoneze libertățile
-să găsească ceva adevărat în toate dezordinile limbajului
-să rupă toate cătușele ființei pentru ca omenescul să aibă parte de toate devenirile posibile.
Sunt aici o mulțime de îndatoriri de multe ori contradictorii între ceea ce răstrânge ființa și ceea
ce o exaltă.