Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Electronică și Energetică

Catedra: „Sisteme Informaționale”

Studiu individual
Disciplina: Filosofia
Tema: Filosofia clasică germană.

Realizat de: Cotorobai C.

gr:RC-0316

Verificat de: Bucătaru I.

Chișinău 2019
FILOSOFIA CLASICĂ GERMANĂ
Filosofia clasică germană reprezintă o perioadă de înflorire a filosofiei
germane, cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale
secolului al XIX-lea.
Principalii săi reprezentanţi sunt:
• Immanuel Kant (1724 – 1804)
• Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814)
• Friedrich Wilhelm Schelling (1775 – 1854)
• Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 – 1831)
• Ludwig Feuerbach (1804 – 1872).
Reprezentanţii filosofiei clasice germane au contribuţii remarcabile la
constituirea dialecticii moderne, la fundamentarea teoriei cunoaşterii ca
disciplină filosofică autonomă, la stimularea cercetărilor de etică, estetică şi
antropologie filosofică. Ei au exprimat, în plan teoretic, atât năzuinţele cât
şi ezitările burgheziei germane, care era mai puţin dezvoltată sub raport
economic şi politic faţă de burghezia engleză şi franceză.
În cadrul filosofiei clasice germane se regăsesc principalele soluţii
teoretice propuse problematicii filosofice fundamentale – de la idealismul
obiectiv până la materialism. Astfel, Kant şi Fichte au fost idealişti subiectivi,
Schelling şi Hegel – idealişti obiectivi, iar Feuerbach – materialist şi ateist.
IMMANUEL KANT
(1724 – 1804)
Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane şi unul
dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Mulţi istorici ai
filosofiei împart filosofia epocii moderne în etapa prekantiană şi etapa
postkantiană, pentru a semnala importanţa esenţială a sistemului filosofic
kantian în evoluţia filosofiei moderne.
Prin sistemul său filosofic Kant a realizat o sinteză a principalelor
direcţii ale evoluţiei filosofiei moderne anterioare, iar multe dintre
curentele filosofice contemporane îşi au temeiurile în filosofia sa.
 Evoluţia creaţiei kantiene
În mod convenţional, dar în acord cu centrul de greutate a
preocupărilor sale, creaţia teoretică a lui Kant este împărţită în două etape:
• etapa precriticistă – între anii 1746 – 1770;
• etapa criticistă – între anii 1770 – 1804.
Kant şi-a numit concepţia filosofică criticism, întrucât şi-a propus să
realizeze o critică nu a cunoştinţelor acumulate în domeniile pe care le-a
abordat, ci a facultăţilor de cunoaştere cu ajutorul cărora au fost acumulate
cunoştinţele respective. Filosofia sa mai este numită şi idealism
transcendental sau apriorism.
 Etapa precriticistă
Etapa precriticistă a creaţiei kantiene reflectă, prin varietatea
preocupărilor teoretice, problematica complexă a epocii iluministe,
aspiraţiile generoase ale tânărului filosof spre libertate, progres social şi
ştiinţific. Lucrările scrise de Kant în această perioadă sunt dominate de
critica raţionalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului
experienţei în cunoaştere, precum şi de preocuparea de elaborare a unei
metode filosofice riguroase.
În această etapă a creaţiei kantiene, locul central îl ocupă nu lucrările
de filosofie, ci cele cu caracter ştiinţific, cu menţiunea că formaţia sa de
filosof este evidentă în examinarea tuturor problemelor abordate.
Impresionează, în mod deosebit, varietatea preocupărilor sale ştiinţifice şi
rigoarea demersurilor întreprinse.
 Etapa criticistă
Etapa criticistă este etapa în care Kant şi-a elaborat sistemul filosofic.
Kant a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme
filosofice din întreaga istorie a filosofiei universale. Principalele
componente ale acestui sistem sunt: gnoseologia, etica, estetica.
Gnoseologia
Gnoseologia kantiană este expusă în Critica raţiunii pure (1781) şi
Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept
ştiinţă (1783).
În gnoseologie Kant a realizat sinteza originală a empirismului şi
raţionalismului.
Ca şi empiriştii, el consideră că punctul de plecare al cunoaşterii este
experienţa, adică informaţiile care ne parvin pe calea simţurilor de la
realitate. Spre deosebire de empirişti, el consideră că nu întreaga
cunoaştere provine din experienţă. Experienţa nu furnizează decât materia
cunoaşterii, în timp ce forma ei este dată de facultatea umană de
cunoaştere.
Ca şi raţionaliştii, Kant susţine că facultatea umană de cunoaştere
este creatoare şi nu doar înregistratoare, dar, spre deosebire de ei, el
respinge existenţa ideilor înnăscute.
Facultatea umană de cunoaştere este cea care organizează
informaţia care ne parvine de la realitate pe calea simţurilor conform unor
tipare proprii.
Etica
Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factură iluministă a autonomiei
morale a omului, a independenţei moralei nu numai de religie, ci şi de orice
circumstanţă extrasubiectivă.
Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma
imperativului categoric: „acţionează numai conform acelei maxime prin
care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”. „Imperativul
categoric” este, după Kant, o lege morală inerentă raţiunii umane, având
caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale
omului.
Estetica
Estetica lui Kant, expusă în Critica facultăţii de judecare (1790)
analizează specificul esteticului în raport cu cunoaşterea teoretico-ştiinţifică
şi cu eticul, formând principiile esteticii filosofice, care au exercitat o
puternică influenţă asupra evoluţiei esteticii moderne.
Formalismul estetic al lui Kant, care a definit într-o primă instanţă
frumuseţea ca „finalitate fără scop” (frumuseţea artistică este o valoare
autotelică, adică îşi are scopul în ea însăşi), idee absolutizată apoi de către
autonomişti şi formalişti, depăşeşte în genere limitele înţelegerii pur
formale a artei.
Estetica lui Kant, încercând să găsească temeiurile universalităţii şi
necesităţii „judecăţii de gust” (cum numeşte el judecata estetică), a urmărit
să întemeieze o „logică a frumosului” care dobândeşte astfel caracter
normativ. După Kant, estetica n-ar trebui să se limiteze să descrie frumosul,
ci ar trebui să şi prescrie ce trebuie să fie creaţia şi contemplarea
frumosului.