Erezii hristologice apărute în Apus

în secolele V-VII

1
 Una dintre grupările a căror învățătură era eronată este pavlicianismul, o altă formă a
maniheismului și gnosticismului, iar printre trăsăturile caracteristice se enumeră și aceea de a
crede că Iisus Hristos este începătorul muncii de purificare a sufletului înlănțuit de materie. El ar
fi avut un corp ceresc care a trecut prin Maria, iar suferințele Lui fizice sunt doar aparente și nu
au valoare. Prin aceasta manifestau un dochetism hristologic. Ei disprețuiau materia ca pe ceva
impur. Născătoare de Dumnezeu nu a fost nici Născătoare de Dumnezeu, nici pururea Fecioară și
nici sfântă. Sfântul Ioan Damaschin îi menționează ca fiind cei rupți de Biserică1.

O altă erezie hristologică o găsim la adopțianiștii din Spania. Inițiatorul Migetius reînvia
ereziile sabeliană și donatistă. El anula pe de o parte orice deosebire între Cuvântul lui
Dumnezeu și Hristos, dar pe de altă parte, susținea că cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi nu
a existat înainte de Întrupare. Întrebarea se pune, constatând contrazicerea proprie a lui Migetius,
din moment ce el nu găsea nicio deosebire între Cuvânt și Hristos, cum putea afirma ulterior
inexistența Cuvântului? Elipandus, episcopul de Toledo căutând să afirme nașterea eternă a
Cuvântului, deosebit de taina întrupării, a căzut în extrema opusă. El afirmă că Iisus Hristos nu
este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu Tatăl, ci numai Cuvântul veșnic este Fiul propriu și natural
al Tatălui, iar Iisus Hristos ca om este doar fiul adoptiv. Demonstrația dioprosopismului său
reiese din afirmația că Hristos este Fiul lui Dumnezeu numai prin har. Unicul Fiul al Tatălui este
adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, iar întâiul născut al Mariei este fiul său adoptiv, afirmând
practic existența a două persoane în Hristos. În loc de a înțelege Întruparea Domnului în sensul
că El a luat, a doptat pentru sine natura umană, adopțienii înțelegeau prin aceasta că Hristos a
fost adoptat de Tatăl. Această învățătură a fost condamnată în 792 într-un sinod convocat de
Carol cel Mare2.
Erezia Filioque.
O învățătură hristologică mai deosebită este constituită pe baza afirmării de către Biserica
din Apus că ,,Duhul Sfânt purcede și de la Fiul”. Aceasta a fost adoptată de latini atunci când au
vrut să îi convingă pe semiarienii din Spania să renunțe la învățătura lor eretică.
În 447, la un sinod din Toledo fusese admis adaosul Filioque, la început doar în Spania.

1
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 405.
2
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucure,ti, 1987, p. 407.

2
 Începând cu 565, conform unui ordin dat de împăratul Justinian, simbolul niceo-
constantinopolitan a fost recitat la Sfânta Liturghie în tot imperiul. În Apus aceasta s-a hotărât să
se urmeze după Sinodul III Toledo din 589.
Papa Martin, printr-o epistolă sinodală în 649 acceptă adaosul Filoque. În perioada
următoare, s-a încercat în Franța, în timpul lui Carol cel Mare, introducerea adaosului în
Simbolul de Credință prin sinodul din Friaul (796) și Aachen (809).
Papa Leon III primind delegația împăratului care a adus la cunoștință papei această hotărâre,
a mărturisit că din punct de vedere doctrinar este de aceeași părere, totuși în Simbol ca dogmă nu
îl poate primi, de aceea a protestat împotriva hotărârii sinodului de la Aachen și a recomandat
francilor să excludă adaosul. Papa a pus ca Simbolul de Credință să fie săpat pe două plăci de
argint care să fie așezate în biserica Sfântului Petru din Roma, iar sub acestea a pus să se
scrie: ,,Eu Leon am așezat aceste plăci din dragoste și grijă pentru credința ortodoxă”3. Astfel s-
a menținut în catedrala din Roma Simbolul de Credință fără adaos.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe a fost ostilă adaosului, astfel că, călugării latini de la Muntele
Măslinilor din Ierusalim au fost acuzați de erezie, aceștia plangându-se lui Carol cel Mare.
În Orient, la sinodul din 867 și cel din 879-880 din Constantinopol a fost condamnat orice
adăugire la simbolul niceo-constantinopolitan.
La Roma au existat ca adversari ai adaosului, Anastasie Bibliotecarul și papa Ioan VIII. Prin
hotărârea papei Benedict VIII adaosul Filioque a fost adoptat și la Roma, duminică 14 februarie
1014. Această decizie a fost una din cauzele Schismei de la 1054 și rămâne până astăzi o temă
controversată între cultul ortodox și cel romano-catolic.
Ceea ce a dus la adevărata controversă a fost înțelegerea eronată a Apusului care a
întrebuințat Filioque atât cu privire la teologie, cât și cu privire la iconomie, rezultând o
neînțelegere reciprocă între Apus și Răsărit. Aspectul la care se referă Biserica Ortodoxă când
folosește termenul ,,ekporeuetai”, adică ,,purcezând din” este cel teologic, vorbind despre
proprietățile persoanelor Sfintei Treimi, în interiorul Acesteia. Acest termen nu se referă însă la
iconomia mântuirii, conform căreia Duhul Sfânt este trimis de Fiul în lume după Înălțarea Lui la
ceruri, așa cum El Însuși mărturisește: ,,Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc
Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi

3
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, pp. 409-410.

3
trimite la voi” (In. 16, 7). Tocmai această confuzie făcută de latini a făcut ca termenul mai sus
menționat să fie întrebuințat atât din punct de vedere teologic, cât și din punct de vedere al
iconomiei. Încă din secolul al IV-lea, grecescul ,,ekporeuetai” (purcezând din), dar și ,,pempetai”
(trimis de), au fost traduse de latini cu un singur termen ,,procedere”, punând împreună în mod
eronat atât sensul teologic, cât și cel iconomic, creând astfel izvorul unei adevărate confuzii,
lucru ce nu admitere distingerea clară a celor două puncte de vedere4.
Învățătura de credință ortodoxă afirmă clar că adaosul Filioque constituie un dezacord
care se opunea unui text adoptat de sinoadele ecumenice, ,,un rău, chiar cel mai rău dintre toate
relele”. Patriarhul Fotie considera acest adaos ,,coroana relelor” într-o enciclică adresată
patriarhilor răsăriteni. Acesta remarca în adaos o amestecare a însușirilor ipostatice ale
persoanelor Sfintei Treimi și ca urmare îl va cataloga fiind o nouă formă de modalism sau de
semi-sabelianism. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Fiul nu este originea Duhului
deoarece ,,numai Tatăl este originea Fiului și a Duhului Sfânt”. Astfel, din lucrarea în lume a
Duhului Sfânt după Întruparea Mântuitorului se poate deduce deoființimea persoanelor Sfintei
Treimi, dar nu se poate deduce vreo cauzalitate în raportul personal veșnic al Duhului cu Fiul.
Sfântul Grigorie Palama recunoaște că în calitate de energie ,,Duhul este Dulul lui Hristos și
vine de la El, fiind suflat, trimis și manifestat (arătat) de către El, însă chiar în propria Sa ființă
și existență. El este Duhul lui Hristos și El nu este de la Hristos, ci de la Tatăl”5.
Această erezie are la bază confuzia între purcedere - modalitate de existență a Duhului Sfânt
din Tatăl și trimitere - act săvârșit în timp de către Fiul: ,,Iar când va veni Mângâietorul, pe
Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va
mărturisi despre Mine” (In. 15, 26).
Sfântul Apostol Pavel folosește denumirile de: ,,Duhul lui Hristos”, ,,Duhul lui
Dumnezeu”: ,,Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi.
Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Rm. 8, 9), ,,Duhul Fiului
Său”: ,,Și pentru că sunteși fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care
strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6) pentru a arăta consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Fiul și cu
Tatăl, nu pentru confirma purcederea Duhului și de la Fiul.

4
Î.P.S Ionnis Zizioulas, ,,Prelegeri de dogmatică creștină”, Ed. Sophia, 2014, pp. 163-164.
5
John Meyendorff, ,,Teologia bizantină”, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1996, pp. 124-127.

4
 Mântuitorul Hristos împărtășește Sfintilor Apostolilor harul Duhului Sfânt prin suflare: ,,Și
zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt” (In. 20, 22) pentru ca aceștia să
lege și să dezlege păcatele oamenilor prin Taina Pocăinței, nu pentru a arăta că Duhul Sfânt, prin
suflare fiind împărtășit, purcede și de la Fiul.
Un alt temei scripturistic pe care se bazează latinii este: ,,Toate câte are Tatăl ale Mele sunt,
de aceea am zis că din al Meu ia și vă vestește vouă. Puțin și nu Mă veși mai vedea și iarăși
puțin și Mă veți vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (In. 16, 15-16), dar Mântuitorul se referă
la aici la continuarea operei Sale, când Duhul îi va învăța pe Apostoli precum și El i-a învățat, nu
la principiul de existență al Duhului Sfânt.
Apusenii nu s-au oprit însă la așa-zisele ,,argumente” scripturistice, ci au căutat ,,dovezi” și
în Sfânta Tradiție:
 Simobolul atribuit Sfântului Atanasie cel Mare în versiunea latină conține adaosul, dar
simbolul este ceva mai recent, datând din secolele V-VI. De remarcat este faptul că
doar versiunea latină include ,,Filioque”, nu și versiunea greacă, fiind o inovație
introdusă ulterior în Simbolul de Credință.
 Epistola Bisericii din Egipt adresată către Nestorie și aprobată de Sinodul III Ecumenic
de la Efes conține afirmația: ,,Sfântul Duh se revarsă din Fiul ca și din Tatăl”, dar nu
în sensul de purcedere, ci de revărsare a Sfântului Duh în lume, datorită trimiterii
săvârșite în timp de către Fiul.
 Anatematisma IX a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie spune că: ,,Duhul
Sfânt este propriu Fiului”, dar nu pentru a arăta purderea Duhului și de la Fiul, ci de a
sublinia deoființimea Duhului cu Fiul, Duhul nu este străin Fiului.
 Sinoadele de la Toledo (589) și Aachen (809) chiar dacă au aprobat și au introdus în
Simbolul de Credință adaosul ,,Filioque”, acestea nu pot fi considerate o dovadă a
Tradiției, deoarece nu au fost recunoscute de niciun Sinod Ecumenic6.
Asemenea ereziarhilor din trecut care nu au dorit să renunțe la părerile proprii eronate
din care s-au născut ereziile, avem acum un alt exemplu de neascultare față de hotărârile
Sinoadelor Ecumenice la care s-au stabilit articolele Simbolului de Credință. Ei susțin cu
vehemență o erezie pe care și-au fundamentat-o pe un înțeles greșit, ale unor învățături de
credință. Nu reușesc să facă distincția între trimitere și purcedere.

6
Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, ,,Dogmatica ortodoxă - manual pentru Seminariile Teologice”, Ed. Renașterea, Cluj-
Napoca, 2009, pp. 114-116.