Doctrină și Cultură

Confesiunile Sf. Augustin şi

armonia dintre credinţă şi raţiune

Ion Utureanu

București

- 2019 –
 Relaţia dintre credinţă şi raţiune ocupă un loc important în opera vastă a Fericitului Augustin.
Întreaga dezvoltare intelectuală şi spirituală a acestuia reprezintă un model valabil şi astăzi în
relaţia dintre credinţă şi raţiune, un subiect nu numai pentru credincioşi, ci pentru orice persoană
care caută adevărul, o temă centrală pentru echilibrul şi destinul tuturor oamenilor.

Aceasta este o problemă şi o temă esenţială în Confesiunile Fericitului Augustin, relatarea

profundă şi influentă a căutării de către el a unui sens şi a convertirii lui la creştinism. Fericitul
Augustin dă mărturie despre modul în care raţiunea îl pune pe om pe drumul către Dumnezeu şi
modul în care credinţa informează şi înalţă raţiunea, ducând-o dincolo de limitele sale naturale,
dar nu în mod tiranic sau prin vreo restricţie. El a rezumat acest fapt aparent paradoxal în
faimosul dicton „Cred, ca să înţeleg; şi înţeleg ca să cred mai mult”

1. Neadevăruri despre credinţă

După cum ştim cu toţii, există multe concepte distorsionate şi superficiale despre credinţă,
raţiune şi divergenţele dintre cele două. Pentru cei care se consideră „luminaţi” şi pentru alţi
sceptici, raţiunea este obiectivă, ştiinţifică şi verificabilă, în timp ce credinţa este subiectivă,
personală şi iraţională, chiar la graniţă cu mania sau nebunia. Dacă credem însă că raţiunea este
într-adevăr rezonabilă, trebuie să acceptăm că aceasta este o convingere în sine, pentru care este
nevoie de un fel de credinţă. Pentru a aşeza întreaga încărcătură intelectuală a cuiva pe
piedestalul raţiunii este nevoie de un anumit pas de credinţă. Filozoful Edward Feser postulează
în lucrarea sa Ultima superstiţie: O respingere a noului ateism faptul că „secularismul nu se
poate sprijini niciodată cu adevărat pe raţiune, ci numai ‘credinţa’ poate, aşa cum seculariştii
înşişi înţeleg acest termen (sau mai degrabă cum îl înţeleg greşit, aşa cum vom vedea): un
angajament de nezdruncinat, înrădăcinat nu în raţiune, ci mai degrabă într-o încăpăţânare
cruntă, o dorinţă adânc sădită de a dori ca lucrurile să fie într-un anume fel, indiferent dacă
dovezile arată că ele sunt sau nu în acel fel” 1

Pentru mulţi oameni de astăzi sursa raţiunii şi obiectul credinţei este propria lor putere
intelectuală. Căutarea în afara lor sau dincolo de ei a unei surse mai mari sau a unui obiect mai
important al credinţei este adesea respinsă ca „iraţională” sau „superstiţioasă”. Aşa cum arată

1
Edward FESER, A Última Superstição: Uma Refutação do Neoateísmo. Ed. Cristo Rei, Belo Horizonte , 2017, p. 320
Traducere proprie
Confesiunile, Augustin a mers cu o încăpăţânare cruntă (ca să împrumutăm descrierea excelentă
a lui Feser) pe acest drum intelectual întunecat şi şi-a dat seama că este un drum închis. El şi-a
dat seama că credinţa este pe atât de meritorie pe cât este obiectul său şi la fel de puternică
precum sursa sa. Pentru Augustin un om care şi-a urmat argumentele filozofice cu o fervoare
înflăcărată, atât obiectul cât şi sursa credinţei sunt Dumnezeu.

Credinţa, de fapt, este pur şi simplu gândire însoţită de asentiment. Între raţiune şi credinţă nu
există şi nu poate exista tensiune sau conflict; ambele izvorăsc din aceeaşi sursă divină. În
consecinţă, raţiunea trebuie să joace un rol central în convingerile unui om despre lucrurile
supreme. Într-adevăr, prin raţiune ajungem să ştim şi să înţelegem ce sunt credinţa şi raţiunea.
Raţiunea este vehiculul care, dacă este condus corect, ne duce la poarta credinţei. Aşa cum
observa Augustin: „În adevăr, căutând din ce cauză aprob eu frumusețea corpurilor, fie cerești,
fie pământești, și ce lucru aveam la îndemână când judecam fără prejudecată despre cele
schimbătoare și ziceam: «Acest lucru trebuie să fie așa, iar celălalt nu așa,», căutând, deci,de
unde judecam, când judecam așa, am aflat veșnicia neschimbătoare și adevărată a adevărului
deasupra minții mele schimbătoare” (Confesiuni 7,17)2

2. A trece dincolo de uşă

Cu toate acestea, dacă raţiunea ne aduce până în pragul credinţei – şi chiar ne informează
asupra faptului că credinţa este o opţiune coerentă şi logică – ea nu ne poate trece dincolo de uşă.
Această problemă se datorează parţial faptului că raţiunea a fost rănită de Cădere şi întunecată de
efectele păcatului. Într-o măsură sau alta, raţiunea este denaturată, limitată şi îngreunată; adesea
este scoasă de pe drumul ei de capriciile, emoţiile şi pasiunile noastre.

Viziunea înaltă a lui Augustin despre raţiune se baza pe credinţa lui că Dumnezeu este
autorul întregului adevăr şi al raţiunii. Dumnezeul-Om întrupat, a doua persoană a Treimii, face
apel la raţiunea omului şi îl invită să caute mai adânc, să reflecteze mai profund, şi să fie mult
mai însetat de „Adevărul etern”: “De ce te rog, Doamne, Dumnezeul meu? Oricum le văd dar să
le explic nu știu, nu știu decât faptul că ceea ce începe să fie, și încetează dea mai fi, atunci
începe să existe și încetează de a mai exista când se cunoaște că a trebuit să înceapă sau să

2
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones - Mărturisiri -, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, Ed. EIBMBOR, București, 1985,
p.163
înceteze în eterna rațiune, în care nimic nu începe, nici nu încetează. Este Însuși Cuvântul Tău,
care este Și Început, pentru că ne și vorbește nouă. Așa o spune în Evanghelie prin mijlocirea
trupului, iar acest lucru a sunat în afară, în urechile oamenilor, pentru ca să fie crezut și căutat
și aflat în eternul adevăr, unde un singur și bun Învățător învață pe toți discipolii” (Confesiuni
11,8)3

Un alt exemplu privind respectul mare al lui Augustin faţă de raţiune şi locul ei central în
convingerile sale teologice îl regăsim în experienţa sa cu învăţăturile lui Mani. Atunci când
Augustin a aflat despre viziunea maniheistă asupra lumii fizice, a fost extrem de exasperat de
lipsa de logică şi de natura iraţională a acesteia. Momentul în care i s-a ordonat să creadă în
învăţături despre corpurile cereşti care contraziceau clar logica şi matematica a constituit punctul
de ruptură: „Totuși rețineam multe lucruri adevărate, afirmate de ei de la creatură însăși, și-mi
venea în minte calcul prin numere și prin ordinea timpurilor și prin mărturiile văzute ale
astrelor” (Confesiuni 5,3)4. Astfel, Augustin a părăsit maniheismul pornind în căutarea unei
credinţe rezonabile, convingătoare din punct de vedere intelectual.

3. Cunoaşterea limitelor

Raţiunea, bazată pe finitudinea omului, nu poate înţelege misterele infinite ale credinţei,
chiar şi atunci când arată înspre ele, însă în mod nedesluşit. Pentru Augustin acest lucru a fost
adevărat mai ales atunci când a trebuit să înţeleagă Scriptura. Pe când era tânăr, citirea Bibliei îl
frustra şi îl enerva; mai târziu, prin ochii credinţei, a reuşit să îi înţeleagă şi să îi aprecieze
bogăţiile: „Așadar, cum eram neputincioși să aflăm cu rațiunea limpede adevărul, și de aceea
aveam nevoie de autoritatea Sfintelor Scripturi pe toate regiunile pământului, dacă nu ai fi voit
ca prin ea să ți se creadă ție și prin ea să fii căutat. Căci neînțelegerea care obișnuia să mă
izbească în acele Scripturi, după ce ascultasem multe din ele expuse cu probabilitate, începusem
s-o refer la adâncimea celor sfinte. Și acea autoritate îmi părea cu atât mai venerabilă, și mai
demnă prea sfânta credință, cu cât le era la îndemână tuturor să o citească”(Confesiuni 6,5)5

Augustin a revenit des la contrastul între citirea Scripturii înainte şi după dobândirea
credinţei, pentru că astfel a demonstrat modul în care raţiunea, cu toată bunătatea şi valoarea sa

3
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 247
4
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 118
5
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 136
poate să înţeleagă numai o anumită cantitate limitată. În timp ce raţiunea este un instrument
minunat şi chiar puternic, ea este totuşi un instrument natural care oferă rezultate limitate. Omul,
animal raţional, este creat pentru comuniunea cu divinitatea şi prin urmare, are nevoie de o
infuzie de viaţă divină. Harul, viaţa divină a lui Dumnezeu, îl umple pe om şi îi dăruieşte
credinţa, speranţa şi dragostea. Credinţa este înainte de toate un dar de la Dumnezeu. Nu este o
virtute naturală, ci o virtute teologică. Scopul său este theosis = îndumnezeirea omului – şi
anume, participarea lui la natura divină (vezi 2Petru 1,4). Creştinul, renăscut ca fiinţă divinizată,
trăieşte după credinţă şi nu după ceea ce vede, o expresie a Sf. Pavel pe care Augustin o repetă:
“Și totuși până acum suntem lumină prin credință, nu încă prin vedere, «ci prin nădejde ne-am
mântuit, dar nădejde care se vede nu este nădejde»”(Confesiuni 13,13).6

4. Recunoaşterea autorităţii legitime

Receptivitatea smerită faţă de credinţă trebuie să recunoască autoritatea adevărată şi legitimă:

“Căci așa cum în puterile societății umane o putere mai mare este pusă în fața alteia mai mici,
ca să i se dea ascultare, tot așa Dumnezeu este pus în fața tuturor” (Confesiuni 3:8)7. Ceea ce
Augustin nu a găsit la Mani a găsit în persoana lui Iisus Hristos, în Biserica Sa şi în învăţăturile
Bisericii. Toate cele trei sunt prezentate la începutul Confesiunilor: “Dar cine te invocă fără să
te cunoască, Căci cel care nu știe poate invoca un lucru în locul altuia, Sau mai degrabă esti
invocat ca să fi cunoscut?. Sau cum vor crede fără predicator. Căci cei care-L caută îl vor găsi,
și găsindu-L, Îl vor lăuda. Și vor lăuda pe Domnul pe care-L caută. Să te cait Doamne,
invocându-Te si să Te invoc, crezând în tine. Căci ne-ai fost predicat nouă. Te invocă, Doamne,
credința mea, pe care mi-ai dat-o, mi-ai inspirat-o prin umanitatea Fiului Tău, prin servirea
predicatorului tău” (Confesiuni1,1).8

Pentru Augustin, nu există nici un conflict între Hristos, Trupul Său şi Cuvântul Său. Hristos,
prin Trupul Său, demonstrează adevărul Cuvântului Său, aşa cum admitea Augustin foarte
deschis: “…și în Sfintele Scripturi, pe care le recomandă autoritatea Bisericii Tale ortodoxe, ai
pus calea mântuirii oamenilor în viața care va fi după această moarte” (Confesiuni 7,7)9. Sfânta
Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu aşternut pe hârtie de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt, are o

6
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 294
7
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 96
8
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 63
9
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 156
certitudine şi o autoritate care provin direct de la Autorul ei divin şi care sunt protejate de
Biserică: “Sau cine, dacă nu Tu, Dumnezeul nostru, ne-ai făcut nouă tăria peste noi, prin
dumnezeiasca Ta scriptură? Căci cerul se va strânge ca un sul de carte, iar acum se întinde ca o
piele deasupra noastră. Căci dumnezeiasca Ta scriptură este de o mai înaltă autoritate, atunci
când deja au suferit această moarte, acei muritori, prin care ne-ai dăruit-o nouă” (Confesiuni
13,15).10

5. Epilog

Armonia dintre credinţă şi raţiune înseamnă mai presus de toate că Dumnezeu nu este
îndepărtat; El nu este departe de raţiunea şi de viaţa noastră; El este aproape de fiecare fiinţă
umană, aproape de inimile noastre şi de raţiunea noastră, dacă ne pornim într-adevăr la drum”.
Viaţa lui Augustin este o mărturie dramatică şi înălţătoare despre acest adevăr extraordinar, şi de
aceea Confesiunile continuă să îi provoace şi să îi atingă şi astăzi pe cititori, la 16 secole după ce
au fost scrise.

Tânărul Augustin a căutat raţiunea, prestigiul şi plăcerea cu o energie formidabilă şi cu o

concentrare foarte precisă, dar nu a reuşit să îşi găsească pacea sau împlinirea. Dar atunci când
şi-a urmat raţiunea la poarta credinţei, când s-a smerit în faţa lui Dumnezeu şi când s-a
abandonat lui Hristos, atunci a înţeles de către Cine şi pentru Cine a fost creat. În esenţa sa,
credinţa augustiniană reprezintă atât adeziunea minţii la adevărul supranatural cât şi abandonarea
smerită a omului întreg în faţa harului lui Hristos

10
Fericitul AUGUSTIN, Confessiones – Mărturisiri…p. 296