UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

NICOLAE TESTEMIȚANU

REFERAT

Tema: ” Problema adevărului

în filosofie și medicină”

Elaborat de Adriana Gafton, Grupa S1602

Profesor : Ludmila Rubanovici

CHIȘINĂU
2017

1
 CUPRINS

1. Definiție…………………………………………………………………. 3
2. Categoriile adevărului…………………………………………………… 4
3. Istoria conceptului de adevăr……………………………………………. 6
4. Teoriile adevărului………………………………………………………. 7
5. Criteriile adevărului …………………………………………………….. 8
6. Valori de adevăr ………………………………………………………… 8
7. Problema adevărului în medicină ………………………………………. 9
8. Bibliografie ……………………………………………………………... 13

2
 DEFINIȚIE

ADEVẮR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și

realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea
ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.
◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care
corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul
cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată
a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = corespunzător
realității, în realitate, de fapt. ♦ Conștiința absolută a autenticității și
valabilității conținutului credinței religioase; realitatea spirituală ca
subiect al revelației și obiect al credinței. 2. Justețe, exactitate. – Lat. ad
+ de + verum.
- Sursa: DEX '09

ADEVĂR - categorie filosofică, ce vizează corespunderea adecvată a imaginii cu

obiectul, a cunoștințelor cu realitatea obiectivă.

- Sursa : Dicționar de Filosofie și Bioetică, 2004

3
 CATEGORIILE ADEVĂRULUI

ADEVĂR ABSOLUT ȘI RELATIV– categorii filosofice, care oglindesc procesul

dialectic al cunoașterii de la cunoștințe incomplete la cele complete.

ADEVĂRUL ABSOLUT – categorie ce vizează coincidența complete, exacta a

imaginii cu obiectul reflectat. Aceste cunoștințe nu depend de dezvoltarea
cunoașterii și practicii sociale, de aceea sunt adevăruri eterne. Adevărurile absolute
se referă la unele laturi, aspect, însușiri, manifestări particulare ale lumii. Paradigma
dialectică afirmă că cunoașterea este un process infinit, de aceea omenirea niciodată
nu va atinge nivelul adevărului absolut în ultimă instanță. Cea mai mare parte a
cunoștințelor umane poartă un character relative.

ADEVĂR CONCRET – adevărul în anumite condiţii şi în anumit timp. Adevăr

abstract nu există. Orice teză a ştiinţei, orice judecată despre lume va fi adevărată
numai fiind privită ca o reflectare a existenţei temporal – spa-ţiale concrete.

ADEVĂR DUBLU – noţiune apărută în evul mediu. Ea cuprinde recunoaş-terea

existenţei separate a două adevă-ruri – adevărurile filosofiei, ştiinţei şi adevărurile
teologiei, religiei. Adepţii teoriei adevărului dublu (Averroes, D.Scott, W.Okkam, în
epoca Renaşterii – Pomponazzi, G.Galilei ş.a.). În felul acesta încercau să elibereze
ştiinţa de sub influenţa religiei.

ADEVĂR OBIECTIV – categorie fi-losofică, ce vizează cunoştinţele, con-ţinutul

cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi independent de subiect. Adevărul se
referă la cunoştinţele noastre despre lume şi nu la însăşi lu-me. Cunoştinţele sunt
subiective după formă şi obiective după conţinut. Ade-vărul se referă numai la
conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea veridicităţii
cunoştinţelor este principiul gnoseologic al cores-pondenţei imaginii cu obiectul.
Ade-vărul nu e determinat de numărul de voturi. De exemplu, din faptul că ideea
indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţinută de majo-ritatea
oamenilor de ştiinţă nu rezultă că ea era adevărată.

4
ADEVĂR RELATIV – categorie fi-losofică ce reflectă coincidenţa in-completă a
imaginii cu obiectul. Ade-vărul relativ nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului
reflectat, ceva ră-mîne necunoscut. În procesul cunoaş-terii are loc trecerea treptată
de la A.R. la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor
relative. Iar în A.R. se conţin elemente ale adevărului absolut (ceea ce se păs-trează
şi se completează ulterior). Ade-vărurile absolute şi relative sunt dia-lectic legate
între ele, exprimînd diver-se aspecte ale unui şi aceluiaşi adevăr obiectiv.

5
 ISTORIA CONCEPTULUI DE ADEVĂR

... îsi are originea în opera lui Platon și Aristotel. Preluând ideile maestrului său,
Aristotel a elaborat o concepție complexă asupra adevărului, sinctetizată în
următoarele cuvinte : ” A enunța ca ceea ce este, nu contituie o propozitie falsa,
dimpotriva, o enuntare adevarata este aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca
nu este ceea ce nu este . ” In concluzie, adevarul desemneaza corepondenta sau
concordanta continutului informational al propozitiilor noastre cu starea de fapt a
lucrurilor. Acest tip de adevăr se mai numește adevăr corespondent și este folosit
cu referire la cercetările științifice. Această concepție este foarte realistă, pentru că
noi spunem despre propoziția pisica este pe covor că este adevărată deoarece ea
este pe covor și nu invers.
Problema este ceea ce se înțelege prin corespondență. Este o propoziție adevărată
pentru că este asemănătoare cu ceea la ce se referă? Nu, pentru că respectiva
propoziție este formată și din cuvinte care nu corespund faptelor. Asta înseamnă că
propoziția exprimă o anumită parte din realitate ; problema acestei teorii este însă
cum este aceasta posibil.
In ciuda teoriei sale a silogismului, se pare că Aristotel nu a știut să distingă
primele două sensuri ale adevărului. Această deosebire apare în logica stoică,
expusă de Sextus Empiricus în lucrarea sa Schițe Pironiene. Analiza stoică a
implicației permite validarea propozițiilor ca dacă pământul are aripi, el zboară.
Cele două părți ale implicației sunt efectiv false, dar raționamentul este valid.
Adevărul cu sensul al doilea este un tip de adevăr folosit în metafizică și teologie.
Acesta consistă din deducerea dintr-un ansamblu de ipoteze sau de cunoștințe
dobândite prin experiență, a unei cocluzii necondiționate. Dumnezeu, ideile, inima,
începutul absolut al lumii, și chiar și conștiința ca fundament al cunoașterii
în idealism, sunt exemple ale unor asemenea concluzii ontologice.
Adevărul cu sensul al treilea se referă la justificarea unei credințe sau a unei opinii,
de exemplu a credinței morale, care nu este nici o certitudine, nici o coerență
internă a unui discurs logic. Este o opinie sau doxă, care nouă ni se pare a fi
veritabilă. Cineva poate să nu fie de acord întru totul cu aceasta. Este totuși
susținută de gândirea de tip relativist. O obiecție clasică este faptul că o informație
ficționară poate fi coerentă, fără să aibă o legătură destul de mare cu realitatea.
Pentru Epicur toate percepțiile noastre senzoriale sunt adevărate, astfel că aisthesis,
senzația este criteriul suprem al adevărului. (Sextus Empiricus)

6
 TEORIILE ADEVĂRULUI

Teoria pragmatistă
Definițe dată de William James: "O propoziție este adevarată dacă este
utilă".

Teoria deflaționistă
Teoria deflaționistă a adevărului spune că nu există nici o diferență în a zice
că o propoziție p este adevărată și a zice că p este falsa. Adevărul, din acest
punct de vedere, nu are nici un aport în ceea ce afirmăm. În consecință, dacă
spunem că : cerul este albastru, aceasta implică : acesta este cazul în care
cerul este albastru.

Teoria asupra originii adevăratului și falsului

Prima apariție a Adevăratului și Falsului pare să-și aibă originea în
povestire ; se spunea că o povestire este adevărată, când faptele apărute în ea
s-au întâmplat cu adevărat ; falsă, când faptele apărute în ea nu s-au
întâmplat în niciun procent. Mai târziu, filozofii au folosit cuvântul pentru a
desemna acordul dintre o idee și un obiect ; astfel, se spunea despre o idee că
este adevărată dacă aceasta descria un obiect așa cum este el ; se spunea
despre o idee că este falsă, dacă aceasta descria un obiect altfel decât cum
este el în realitate. Ideile nu sunt de fapt altceva ca povestirile sau relatările
naturii prin spirit. Și de aici, lumea a început să desemneze asemănător,
metaforic, lucrurile inerte. Astfel, când spunem despre ceva că este adevărat
sau fals, este la fel ca și cum acel lucru ne-ar spune ceva ceva, care poate să
fie o descriere corectă sau nu.

7
 CRITERIILE ADEVĂRULUI

Prin criteriu al adevarului întelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care
întelegem daca un enunt este adevarat sau fals . Deci criteriul adevarului se
refera la acele indicii , reguli care ne permit sa determinam riguros între adevar
si fals .

Exista :

 Criterii materiale ( criteriul corespondentei , utilitatii )

 Criterii formale ( coerenta logica , demonstratia )

Criteriul corespondentei reprezinta experienta practica care permite deosebirea

propozitiilor adevarate de cele false . Corespondeta este un criteriu hotarâtor
al adevarului .

Criteriul coerentei este cel mai important criteriu folosit în stiinte ca matematica
, logica . Criteriul coerentei consta în faptul ca o opinie este adevarata atunci
când ea concorda cu celelalte opinii .

Criteriul untilitatii reprezinta cunostintele detinute de subiect si sunt adevarate în

momentul în care se pot verifica .

VALORI DE ADEVĂR
Valoarea de adevăr este expresia gradului de certitudine a corespondenței judecății
(propoziției logice) cu starea de fapt vizată de judecată. Valoarea de adevăr
originează în incapacitatea spiritului omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în
afară de sine manifestată print-o rămânere în urmă față de realul exterior sieși. Este
implicit recunoasterea relativității capacității de cunoaștere individuală și colectivă
a omului. Aceasta situație ar fi exclusă în cazul unei reflectări absolute în spirit a
realității vizate când ar putea exista o singură valoare a judecății făcute si anume:
adevărul. Pentru subiectul cunoscător extrem de riguros dinamica cunoașterii s-ar
desfășura numai între două valori: adevărul si falsul. Practica vieții umane impune
o relativitate în evaluarea cunoștinței extinzând valorile de adevăr de la două la trei
valori: adevarul, falsul, probabilul. În acest mod ia naștere studiul judecăților cu
trei valori adică logica trivalentă.

8
 PROBLEMA ADEVĂRULUI ÎN MEDICINĂ

Acordul benevol constituie un moment-cheie al mecanismului de adoptare a

deciziilor medicale. Caracterul deliberat (neforţat) al acordului informat presupune
lipsa constrîngerii şi prohibiţiei, ameninţării şi înşelăciunii medicale, adică
renunţarea medicilor la statutul de tutelă în relaţiile lor cu pacienţii.
În această ordine de idei e necesară conştientizarea fenomenului extinderii
sferei utilizării bioeticii, a oportunităţii, aprofundării aprecierilor şi cerinţelor morale
în raport cu medicina practică. Renunţarea la modelul paternalist (la etica
paternalistă), ce ţine de o binefacere neforţată, inviolentă a doctorului a fost însoţită
de o supraapreciere a valorilor şi principiilor tradiţionale ale medicinei şi îndeosebi
de o reevaluarea postulatului “medicină sfîntă”. Adevărul pur, oricît de crud ar fi el,
actualmente căpătă prioritate în clinică. Medicul este obligat să fie sincer cu pacienţii
săi. Acest moment al practicii terapeutice se realizează prin intermediul acordului
informat, care se bazează pe dreptul bolnavului de a dispune de informaţie completă
şi veridică privind maladia sa, pentru a lua decizii importante referitoare la ea.
Activitatea medicală din ultimii ani ne vorbeşte destul de clar că centrul
mişcării pentru drepturile pacienţilor a devenit spitalul, care simbolizează toată
medicina contemporană (cu ramificaţiile ei), asigurată cu cele mai performante
tehnologii, cu vulnerabilitatea avansată a pacientului. Dreptul acestuia la autonomie
a fost recunoscut oficial pentru prima oară în SUA. Rolul decisiv în iniţierea şi
desfăşurarea acestei mişcări i-a aparţinut nu bolnavului, dar administratorilor
spitalelor şi organizaţiei acestora − Asociaţiei Americane a Spitalelor. În 1969
Comisia Unită de Acreditare a spitalelor, care deja funcţiona în SUA, a emis un
document unde se indicau problemele pacienţilor. Mai apoi Asociaţia Americană a
Spitalelor în anul 1972 a aprobat (a adoptat) şi în 1973 a publicat proiectul de lege
(bilul) despre drepturile acestora, printre care şi participarea pacientului la
informaţia necesară pentru acordul informat. Faptele nominalizate au marcat un
început al devenirii unei viziuni noi, neordinare incomparabile cu paternalismul
tradiţional al lui Hipocrate, deoarece pentru prima oară medicii au fost simţitor
limitaţi în dreptul exclusiv de a accepta modul de tratament al bolnavului. Anume
de la începutul anului 1973 aşa-numitul drept la acordul informat se plasează în
centrul cercetărilor bioetice americane şi capătă o răspîndire largă în practica
medicală mondială.
Acordul informat constituie o paradigmă (o doctrină) a bioeticii conform
căreia pacientul acceptă benevol cura de tratament sau procedura terapeutică după
oferirea sau punerea la dispoziţia lui a informaţiei medicale adecvate. Deci acest
proces prevede două componente de bază: a c o r d a r e a i n f o r m a ţ i e i ş i

9
acceptarea c o n s i m ţ ă m î n t u l u i. Conform acestei situaţii (cerinţe) medicul e
obligat să informeze pacientul despre caracterul tratamentului indicat, despre riscul
ce poate apare în procesul de lecuire şi, în fine, despre alternativele terapiei propuse.
În paradigma acordului informat, graţie postulatelor bioeticii, noţiunea de tratament
alternativ devine o categorie fundamentală. Medicul de pe poziţiile medicinei
propune bolnavului cea mai accesibilă şi justificată variantă de tratament, însă
decizia finală, definitivă o ia pacientul, pe baza valorilor sale morale. În aşa fel,
medicul priveşte pacientul ca scop, dar nu ca organon (mijloc) pentru atingerea altui
obiectiv, fie aceasta chiar însăşi sănătatea omului.
Volumul şi calitatea informării pacientului ţine de soluţionarea problemei aşa-
numitelor norme (standarde) de informare. Fiecare stat, pornind de la tradiţiile şi
obiceiurile poporului, luînd în consideraţie nivelul de cultură şi de dezvoltare a
asistenţei medicale, e obligat să elaboreze standardele sale de apreciere a relaţiilor
“medic − pacient” din punct de vedere al doctrinei acordului informat. În literatura
actuală se evidenţiază trei criterii1 în ceea ce priveşte evaluarea cantităţii şi calităţii
informaţiei oferite pacientului. Este vorba înainte de toate de “c r i t e r i u l p
r o f e s i o n a l” (medicul e obligat să ofere pacientului un aşa volum de informaţie
pe care majoritatea colegilor lui l-ar fi propus bolnavului în aceleaşi condiţii), care a
fost înlocuit de standardul “p e r s o a n ă j u d i c i o a s ă” (pacientul trebuie să fie
asigurat cu întreaga informaţie pentru a lua decizia potrivită, referitoare la
tratament). În fine, în ultimul timp o influenţă sporită a cucerit-o “s t a n d a r d u l
s u b i e c t i v”, care cere ca medicii pe măsura posibilităţilor să adapteze informaţia
la interesele şi particularităţile concrete ale fiecărui pacient în parte. În viziune
bioetică acest criteriu este cel mai acceptabil, deoarece el se bazează pe principiul
protejării autonomiei bolnavului, satisface necesităţile informaţionale şi de
autonomie ale persoanei în procesul adoptării deciziilor.
O altă problemă ce ţine de acordul informat o constituie analiza manifestării
lui în diverse ramuri (domenii) ale medicinei practice şi teoretice. Dacă am încerca
să sintetizăm ceea ce este comun de pe poziţiile bioeticii în majoritatea tipurilor de
activitate medicală, apoi am putea constata că obţinerea acordului bolnavului pentru
diferite intervenţii în sfera sănătăţii lui are cîteva aspecte. Î n p r i m u l r î n d,
informaţia supusă reglementării bioetico-juridice e necesar să conţină date despre
maladie, despre importanţa simptomelor de boală, despre diagnoză şi prognoză; în

10
al d o i l e a r î n d, argumentele bioetico-juridice ale poziţiei medicului
trebuie să contribuie la obţinerea acordului informat al bolnavului; informaţia
acordată pacientului trebuie să fie deplină şi multilaterală, presupunînd răspunsuri
pentru toate întrebările bolnavului; aplicarea unor metode periculoase de tratament,
sau a unor proceduri care pot genera consecinţe ireversibile, de asemenea experienţe
clinice benevole necesită garanţii suplimentare în ceea ce priveşte protejarea
drepturilor bolnavilor, î n a l t r e i l e a r î n d, temeliile poziţiei pacientului ar
fi următoarele: acordul informat este dreptul bolnavului; acordul lui trebuie să fie
benevol şi conştientizat; refuzul procedurii, intervenţii medicale nu trebuie să
influenţeze asupra situaţiei bolnavului şi asupra relaţiilor lui cu personalul medical
etc.
Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale
acordului informat1: static (e v e n i m e n ţ i o n a l, f r a g m e n t a r) şi procesual.
În primul model formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite
temporale bine stabilite. După aprecierea stării pacientului medicul stabileşte
diagnoza şi elaborează un plan de lecuire. Concluziile şi recomandările medicului,
inclusiv informaţia despre risc, despre avantajele tratamentului propus şi/sau
alternativele eventuale se pun la dispoziţia pacientului. Analizînd informaţia
recepţionată, pacientul o “cîntăreşte”, pornind de la interesele sale şi apoi efectuează
opţiunea. Acest model, în principiu, corespunde cerinţelor de bază ale acordului
informat. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită pacientului în
momentul luării deciziei. Însă, în modelul bolnavilor, î n a l t r e i l e a r î n d,
temeliile poziţiei pacientului ar fi următoarele: acordul informat este dreptul
bolnavului; acordul lui trebuie să fie benevol şi conştientizat; refuzul procedurii,
intervenţii medicale nu trebuie să influenţeze asupra situaţiei bolnavului şi asupra
relaţiilor lui cu personalul medical etc.
Actualmente în practica medicală sunt atestate două modele de bază ale
acordului informat1: static (e v e n i m e n ţ i o n a l, f r a g m e n t a r) şi procesual.
În primul model formularea şi acceptarea deciziei reprezintă un eveniment cu limite
temporale bine stabilite. După aprecierea stării pacientului medicul stabileşte
diagnoza şi elaborează un plan de lecuire. Concluziile şi recomandările medicului,

11
inclusiv informaţia despre risc, despre avantajele tratamentului propus şi/sau
alternativele eventuale se pun la dispoziţia pacientului. Analizînd informaţia
recepţionată, pacientul o “cîntăreşte”, pornind de la interesele sale şi apoi efectuează
opţiunea. Acest model, în principiu, corespunde cerinţelor de bază ale acordului
informat. Accentul se pune pe informarea deplină şi precisă oferită pacientului în
momentul luării deciziei. Însă, în modelul static insuficient se ia în consideraţie
înţelegerea de către pacient a informaţiei disponibile. Deci posibilitatea de a sintetiza
şi întegra această informaţie în sistemul de valori al pacientului este minoră.
Invers modelului examinat, modelul p r o c e s u a l al acordului informat se
bazează pe ideea că acceptarea deciziei medicale constituie un proces îndelungat, iar
schimbul de informaţie trebuie să aibă loc pe tot parcursul timpului interacţiunii
medicului cu pacientul. Conform acestui model lecuirea este divizată în cîteva stadii:
stabilirea relaţiilor, determinarea problemei, formularea (conturarea) obiectivelor
tratamentului, alegerea planului terapeutic şi finalizarea lecuirii.
E de menţionat faptul că modelul procesual bolnavul joacă un rol mai activ în
comparaţie cu rolul relativ pasiv din modelul static (fragmentar). Condiţiile create
de al doilea model sunt mai favorabile pentru realizarea autodeterminării
pacientului. Acest model face posibilă excluderea comportării formale a medicului
faţă de bolnav şi limitarea substanţială a recidivelor paternalismului.
Aşadar, menţinînd asupra celor expuse privind relaţiile medic−pacient care s-
au modificat radical pe parcursul sec. al XX-lea, conchidem că actualmente există
condiţii obiective de manifestare a acordului informat în detrimentul paradigmei
paternaliste, deoarece pacientul în conlucrarea sa cu medicul devine tot mai exigent
privind adoptarea deciziei vis-a-vis de tratament. Deci, tot mai evidentă este tendinţa
spre acordul informat care exprimă imperativul medicinei epocii contemporane.
Orientarea spre această doctrină a devenit posibilă graţie reevaluării concepţiei
scopurilor medicinei. Se consideră în mod tradiţional că obiectivul de bază al
medicinei îl constituie protecţia (ocrotirea) sănătăţii şi vieţii bolnavului. Însă deseori
atingerea acestui scop se realiza în detrimentul libertăţii pacientului, deci, şi a
demnităţii lui personale. Pacientul era transformat într-un receptor pasiv al bunurilor
materiale, într-un obiect de manipulare.
Respectarea autonomiei individului constituie una din valorile fundamentale
ale modului de viaţă civilizat. Fiecare individ e interesat să adopte decizii de sine
stătătoare vis-a-vis de sănătatea lui, faţă de tipurile de tratament indicate etc. Deci

12
autodeterminarea pacientului este o valoare fundamentală şi asistenţa medicală nu
trebuie să o neglijeze.

BIBLIOGRAFIE

1. Dicționar de Filosofie și Bioetică, Centrul Editorial-Poligrafic Medicina,

2004
2. ”Filozofie” de Valeriu Capcelea, Editura ARC, 2013
3. ”Bioetică” de Teodor N. Țîrdea, Chișinău 2002
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Adev%C4%83r
5. http://www.scritub.com/sociologie/filozofie/Problematica-
adevarului62674.php

13