Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la

Iaşi:
cine poartă vina?
Scris de : Ion Ionescu PETRE 2013-08-20 12:12 199 comentarii
Publicăm astăzi un text trimis de către un român plecat din ţară de
aproximativ 30 de ani, care s-a stabilit în SUA dar care, în ciuda acestui
fapt, nu şi-a uitat rădăcinile.
După o muncă de cercetare asiduă, compatriotul nostru crede că a
descoperit o serie de dovezi care infirmă răspunderea României faţă de
Pogromul de la Iaşi, şi pe de altă parte, care arată Germania nazistă ca
fiind răspunzătoare pentru acest episod de o bestialitate rară.

Ca urmare, semnatarul acestui text

(care, din motive strict personale, a dorit să utilizeze pseudonimul IIP) doreşte
să supună unei discuţii constructive cele expuse, invitând în acest scop pe toţi
cei interesaţi în mod real de adevăr la o dezbatere sinceră, solicitând
istoricilor să vină cu elemente noi referitoare la cele expuse, în măsura în care
le cunosc sau au posibilitatea de a cerceta şi de a le obţine.
Pogromul din 29-30 iunie 1941 de la Iaşi: cine poartă vina?
Moto:
„… un popor de idioţi” – Petre Ţuţea
„Dacă cineva spune că sora ta este curvă, îţi va fi foarte greu după aia să
dovedeşti că tu nici măcar nu ai o soră” – o definiţie a calomniei culeasă în
Israel, în perioada 1987-1988
În ultimii 20 de ani a devenit „la modă” termenul „Holocaustul
românesc”, o expresie la stabilirea căreia a avut un rol hotărâtor Rabinul
Şef Moses Rosen , acela care a „păstorit” Comunitatea Mozaică din
România începând cu anul 1948, când a fost instalat cu sprijinul
comuniştilor – aceeaşi comunişti care l-au alungat pe Rabinul Şef de
drept al Comunităţii, Alexandru Safran.
Holocaust… un cuvânt cu sonoritate parcă de „sfârşit de lume”, un cuvânt
care – înainte chiar de a-i afla definiţia – are deja o rezonanţă ce pare a indica
o nenorocire. Şi într-adevăr, definiţia arată că aşa stau lucrurile: dicţionarul
Merriam-Webster, de exemplu, explică termenul ca inseamnând „sacrificiu
consumat prin foc” sau „distrugere sistematică implicând pierdere de vieţi
omeneşti, în special prin foc”.
Tot de acolo mai aflăm şi că termenul şi-ar avea originile în limba greacă, şi
provine din aceeaşi familie ca şi cuvântul „caustic”. Până în a două jumătate a
anilor `70 termenul a fost utilizat pentru a indica o posibilă conflagraţie
nucleară între est şi vest. Cam în perioada aia a început să fie utilizat în forma
sa capitalizată pentru a desemna genocidul perpetuat de Germania nazistă
împotriva evreilor, un genocid în care statul german a jucat rolul de
organizator cu participarea, în multe din fazele implementării sale, a însuşi
poporului german. La fel au stat lucrurile şi cu genocidul din 1915 împotriva
armenilor, denumit astăzi „Holocaustul armenesc”: guvernul Imperiului
Otoman a organizat şi condus genocidul impotriva populaţiei armeneşti,
ucigând prin diferite metode aproximativ 1,5 milioane de armeni (bărbaţi,
femei – tineri şi bătrâni – şi copii); la genocid şi-a dat concursul, ca participant
direct, populaţia turcească.
Ce s-ar vrea a însemna deci termenul de „Holocaustul românesc” (sau
„Holocaustul din România”)? Ar însemna aşadar un genocid îndreptat
împotriva evreilor de către România, unde organzator ar fi fost guvernul
român din acea vreme, iar poporul român participant direct.
O primă remarcă ar fi însă că termenul este cel puţin inconsistent, ţinând
seama că, de exemplu, genocidul armenilor menţionat mai sus nu este
denumit „Holocaustul turcesc” ci „Holocaustul armenesc” (aşadar, cu referinţă
la grupul uman care a fost victimă, şi nu la naţiunea care l-a comis). Asta ar
putea duce cu ideea la un termen care a fost „adaptat” pentru folosinţă cu un
anumit scop. Poate că, reamintind contextul geo-politic al acelor ani când s-a
început a se vorbi de „holocaustul românesc”, s-ar putea trage unele concluzii
interesante:
– În prealabil avuseseră loc înţelegerile dintre George Bush Sr. şi Mihail
Gorbaciov (SUA şi URSS) din Malta, în urma cărora s-a ajuns şi la stabilirea
unei noi „ordini mondiale”;
– Tot în anii `90, în condiţiile vidului de putere creat de restrângerea URSS
(apoi a Rusiei) şi extinderea SUA/NATO, guvernul SUA (cu precădere
guvernul Clinton, pentru care electoratul evreiesc din SUA a constituit unul din
sustinatoriii importanţi) s-a implicat în a sprijini activ şi extrem de energic a o
serie de organizaţii evreieşti care se pretind ca reprezentând victimile
Holocaustului Evreiesc şi care au descoperit că interesele lor (de natură pur
economică) pot fi extinse şi la ţări care până atunci nu fuseseră în „sfera lor
de acţiune”, ţări care în contextul schimbărilor ce se petreceau cu viteză,
căutau să se repoziţioneze politic şi militar; din acele ţări, unele erau conduse
de persoane mai interesate de binele ţării, altele mai interesate de…
chiverniseală proprie, pentru care erau gata să accepte orice înjosire;
– În condiţiile în care blocul comunist se prăbuşea „controlat”, România era
ultima care-şi scutura lanţurile, din păcate trebuind să treacă printr-o luptă
sângeroasă;
– Datorită întârzierii, dar şi a altor factori poziţia României atât geografic cât şi
politic, de „ţară aflată pe frontiera dintre blocuri” părea a constitui un
impediment al înfăptuirii dorinţei naturale, dintotdeauna, a poporului ca ţara sa
facă parte din „blocul din vest”, acolo unde îi sunt „rudele” şi unde se simţea
mai în siguranţă;
– Datorită situaţiei României în anul 1989, în urma a 25 de ani de regim
Ceauşescu, dar şi a caracteristicilor naţionale , ţară nu avea o conducere care
să se opună cu tărie absolută eforturilor acestor organizaţii care aveau şi au
în continuare un suport propagandistic şi economic colosal .
Dar subiectul acestui comentariu se vrea a fi mult mai restrâns, dorind numai
a prezenta unele fapte şi documente referitoare la un episod (poate cel mai
important) al ceea ce astăzi este denumit „Holocaustul
românesc”: Pogromul de la Iaşi.
Pogromul de la Iaşi: o scurtă prezentare pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu
acest episod de acum peste 70 de ani
După cedarea fără luptă a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma
ultimatumului URSS din iunie 1940, urmată de „Diktatul de la Viena”, prin care
România a fost forţată de către Germania (secondată de Italia) să cedeze
cam 40% din Transilvania către Ungaria, starea de spirit a poporului român
era extrem de încordată. Era o perioadă în care poporul căuta vinovaţii de
nenorocirea care se abătuse asupra ţării atât înăuntrul graniţelor cât şi în
afară. In aceasta conjunctura Generalul (viitor Mareşal) Ion Antonescu,
conducătorul statului, către care se îndreptau acum speranţele naţiei, era
perceput ca fiind într-un fel întruchiparea căpeteniei care, în momentele
dramatice ale neamului, a apărut de fiecare dată şi a condus poporul spre
izbândă.
URSS, care-şi avea spionii şi agitatorii bine plasaţi în România, şi în mod
special în Moldova, căuta să folosească această „coloană a 5-a” (aşa cum
mai târziu a folosit-o şi în perioada comunistă) pentru destabilizarea ţării pe
care o percepea, în mod corect, ca fiind unicul stăvilar în calea ambiţiilor sale
imperiale pan-slaviste. În scopul ăsta URSS căuta să deflecteze atenţia
poporului român, de la vecinul de la răsărit, către „ţinte” în interiorul României,
scop în care organiza diversiuni în ţara pe care apoi le punea (tot prin
zvonaci) pe seama celor care au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, o
minoritate la îndemână şi care se ştia că nu putea să se apere: minoritatea
evreiască.
Pregătirile de război s-au făcut pe acest fundal de aşteptare, speranţă şi
dorinţă de dreptate crescândă, culminând cu ordinul dat de Generalul
Antonescu în noaptea de 21-22 iunie 1941:
„Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”
Însă pregătirile de război nu însemnaseră numai pregătirea armatei române
de luptă: însemnaseră o serie de înţelegeri încheiate în perioada toamna
1940 – primăvara 1941 între România şi Germania, prin care România spera
ca armata română, slab echipată şi nepregătită de luptă să fie antrenată şi
echipată de către Germania, şi totodată că Germania să organizeze apărarea
aeriană a ţării (cel puţin în anumite părţi). Ca urmare a cererii regelui Carol II,
Germania a trimis o misiune militară în România (care era „misiune” numai de
faţă: în realitate era o armată însemnată care avea sarcina de a apăra
câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, extrem de importante pentru
Hitler), şi a şi organizat o serie de antrenamente ale trupelor române (dar nu
de amploare); în ceea ce priveşte dotarea, promisiunile germane au rămas
cam atât: promisiuni.
În fine, ca urmare a pregătirii atacului contra URSS, în Moldova în perioada
imediat anterioară acestuia şi după, existau comasate nu numai armatele
româneşti, ci şi armate germane – urmând a ataca în sincronicitate.
În aceste condiţii, aşadar, cam la o săptămână de la începerea atacului
impotriva cotropitorului sovietic, pe când trupele româneşti se găseau în
Basarabia luptând din greu împotriva rusilor, în timp ce privirile ţării erau
îndreptate către zona operaţiunilor de unde se aşteptau ştirile cu sufletul la
gură, în ţara în perioada 29-30 iunie 1941 a avut loc unul din cele mai odioase
momente din istoria noastră naţională: un masacru al populaţiei evreieşti din
Iaşi, care a rămas cunoscut în istoria naţională sub numele de „Pogromul de
la Iaşi”. În acele zile au fost ucişi mii de oameni a căror singură „vină” a fost
faptul că au fost evrei şi că s-au aflat în zona respectivă.
Ce s-a întâmplat poate fi rezumat foarte pe scurt astfel:
Cu câteva zile înainte de pogrom, în condiţiile în care URSS bombardase
Iaşiul de câteva ori, s-au lansat zvonuri că aviatorii ruşi au ştiut unde să
bombardeze pentru că li s-a semnalizat cu lanterne de la sol; evident că vina
a fost aruncată pe „ţapul ispăşitor” obişnuit: evreii. S-au făcut arestări care
însă nu au dovedit nimic. În fine, s-a emis ordin ca evreii să se prezinte la
Chestura de poliţie ca să li se înmâneze bilete de liberă trecere: de fapt, la
Chestură fuseseră deja amplasate mitraliere şi erau deja pregătite trupe care
i-au lovit pe cei care soseau cu bâte sau cu patul puştii omorând mulţi dintre
ei. În fine, pe la prânz se strânseseră atâţia oameni în curte încât nu se mai
putea respira. Atunci trupele au deschis focul în plin, ucigând astfel mii de
oameni. Cei care au scăpat au fost încărcaţi în vagoane de vite atât de
înghesuiţi încât nu se puteau mişca, şi apoi vagoanele au fost zăvorâte şi
ataşate la trenuri care plecau către Muntenia. În cele câteva zile cât a durat
acest transport, mulţi au murit de sete sau asfixiaţi, până când au ajuns la
destinaţie şi s-au deschis vagoanele. Între timp, în Iaşi au continuat crimele:
criminali locali, puşi pe jaf, au profitat de ocazie ca să ucidă evrei pe stradă
sau în casele lor, unde îi găseau.
Acest episod macabru a ajuns să fie cunoscut, la scurt timp după ce a avut
loc, în toată Europa şi în SUA. Şi, cum era de aşteptat, a devenit o pată
neagră pe istoria României.
Astăzi, când se discută despre multe din cele întâmplate în anii `40 în special
în lumina unor documente care de-abia acum încep să fie accesibile
publicului, Pogromul de la Iaşi este un subiect care a fost redeschis. Şi se
pune întrebarea, legitimă: cui îi aparţine vina pentru acest act criminal de o
bestialitate rar întâlnită? La această întrebare părerile sunt împărţite: mulţi
sunt de părere că vina aparţine poporului român împreună cu regimul
antonescian, în timp ce alţii au decis că vina îi aparţine doar regimului
antonescian.
În cele ce urmează vom încerca să aducem câteva argumente noi în legătură
cu cele de mai sus. Mai precis, comentariul de fata propune argumente în
sprijinul următoarei teze:
1. Nu poporul român poartă vina Pogromului din Iaşi;
2. Guvernul român din acea vreme poate eventual fi învinuit de nepăsare, de
delăsare, dar nu este cel care a organizat pogromul şi nici ceea ce a devenit
cunoscut drept „trenurile morţii” – trenurile cu care au fost transportaţi în
condiţii inumane, de exterminare, mii de evrei din Iaşi către „Tara
Românească”;
3. De fapt cei direct răspunzători de organizarea şi executarea pogromului au
fost germanii, ajutaţi de un grup local de legionari (şi/sau simpatizanţi mai mult
sau mai puţin ascunşi ai Legiunii) precum şi de criminali locali puşi pe jaf –
aceştia din urmă, desigur, români. Este foarte probabil ca elemente ale
Siguranţei Statului (la vremea respectivă sub conducerea lui Eugen Cristescu
) să fi fost nu numai la curent, dar să şi fi înlesnit cele întâmplate, aspect care
ar trebui elucidat printr-o cercetare ulterioară şi care depăşeşte scopului
comentariului de faţă.
Poporul român
Cum s-ar putea defini şi măsura vina unui popor cu privire la un genocid care
a avut loc pe pământul locuit de el? Probabil că cea mai corectă metodă ar fi
prin comparaţie cu alte asemenea evenimente şi modul în care poporul
respectiv s-a aliniat în spatele guvernului. În cazul genocidului armenesc, este
de notorietate că armata regulată a fost ajutată cu râvnă de către populaţiile
turceşti şi kurde în realizarea genocidului, cu rezultatul cunoscut: 1,5 milioane
de armeni (cea mai mare parte a populaţiei armeneşti din Imperiul Otoman)
au fost ucişi.
Tot aşa au stat lucrurile şi cu poporul german: în general, cetăţenii au
colaborat la planul scelerat; din această cauză americanii, după capitularea
Germaniei, au confruntat civilii în multe comunităţi germane cu rezultatul
crimei monstruoase la care se făcuseră părtaşi .
Ca urmare a colaborării guvern-populatie, în Germania la sfârşitul războiului
practic întreaga comunitate evreiască era anihilată.
Spre deosebire de exemplele de mai sus, este recunoscut faptul că populaţia
evreiască din România a supravieţuit în mare parte războiului, fiind de fapt
cea mai mare comunitate evreiască dintr-o ţară aliată Axei care a supravieţuit.
Dacă poporul român şi-ar fi dat concursul la uciderea evreilor (aşa cum au
făcut-o turcii cu armenii, sau germanii cu evreii, sau chiar polonezii – aşa
ocupaţi de germani cum erau – din nou în ceea ce-i priveşte pe evrei), atunci
probabil că alta ar fi fost situaţia comunităţii evreieşti din România la sfârşitul
războiului, când nu s-ar mai fi aflat în viaţă peste 300.000 de evrei români,
care să poată imigra apoi în Israel; şi nu ar mai fi avut motive să mulţumească
României preşedintele Israelului, Shimon Peres, în 2010, atunci când a
adresat cuvinte de mulţumire poporului român pentru faptul că, datorită lui, au
scăpat de ororile naziste aproximativ 400.000 de evrei care au putut apoi
emigra către Israel :

Pogromul din Iaşi din 1941 a reprezentat un eveniment localizat (aşa cum îl
arată numele, a avut loc în Iaşi) în cadrul istoriei româneşti în timpul anilor
războiului . A atribui întregului popor român vina pentru acel masacru ar
însemna să se utilizeze un sistem de justiţie care atribuie vina generalizată
unui întreg popor pentru actele criminale ale unui grup restrâns – ori un
asemenea tip de „justiţie” ne-ar duce imediat cu gândul la „justiţia” nazistă sau
la cea stalinistă: în ambele sisteme, pentru fapta unuia era pedepsită întreaga
comunitate. O asemenea „justiţie” însă nu este de acceptat în nicio ţară care
se pretinde a fi „stat de drept”: nu este de acceptat în UE, nu este de acceptat
în SUA şi nu este de acceptat în Israel – şi atunci de ce ar fi în România? Şi
în plus, cum rămâne cu vina dacă se va dovedi că organizatorii şi cei de la
comandă nu au fost români?
Guvernul român antonescian
Fără a discuta aici convingerile antisemite ale guvernului român antonescian,
întrebarea care se pune este: în ce măsură se poate atribui vina pogromului
de la Iaşi acestui guvern, aşadar, elementelor sale de decizie?
Din acest punct de vedere, excelenta analiză făcută de Tesu Solomovici este
foarte la obiect şi ca urmare ceea ce ar fi interesant de aflat ar fi răspunsul la
întrebările:
– Cine au fost germanii implicaţi în realizarea pogromului?
– Cine au fost românii implicaţi în realizarea pogromului?
La prima întrebare se poate răspunde cercetând ce trupe germane se găseau
în acea perioadă în zona Iaşiului: cum România tocmai începuse războiul
împotriva URSS, soldaţii români trecând Prutul cu aproximativ o săptămână
înaintea declanşării pogromului, nu este de mirare că existau trupe germane
atât dincolo de Prut, cât şi în partea de vest a acestuia, dat fiind că aveau loc
zilnic deplasări de trupe (atât româneşti cât şi germane) spre front. Ori, aşa
cum se ştie, trupele germane erau însoţite sau urmate la scurt timp de către
„comandourile morţii” – Einsatzgruppen – care aveau misiunea de a
implementa „Soluţia Finală” a Reichului în teritoriile cucerite, adică – începând
din aproximativ 1940 şi până către sfârşitul războiului – de a extermina evreii
din ţările aliate .
Ori, din mărturia criminalului Otto Ohlendorf, comandantul lui Einsatzgruppe
D, care a fost acuzat de genocid între altele în Moldova, şi care în 1951 a fost
executat pentru asta, aflăm că Einsatzkommando 10b se găsea staţionată la
Făleşti(în Basarabia), la aproximativ 59km de Iaşi. Tot din mărturia acestuia
mai aflăm căEinsatzgruppe D a ajuns la Piatra Neamţ la 24 iunie:
Va să zică, înaintea şi în perioada declanşării pogromului, în Moldova se
găseau grupele acestui Einsatzgruppe D, ai caror membri între timp, până ce-
şi începeau activitatea de eliminare în Ucraina, încercau să „se ocupe” de
„problema evreiască” în România – „problemă” de care germanii erau
nemulţumiţi că românii „nu se ocupă”.
La a doua întrebare se poate răspunde încercând a se răspunde la o altă
întrebare: ce au devenit legionarii după înfrângerea rebeliunii legionare din
ianuarie 1941? Manualele şcolare ne învăţa că o serie întreagă de legionari
de frunte (în cap cu Horia Sima, conducătorul mişcării după uciderea lui
Codreanu) s-au refugiat în Germania: dacă Hitler se hotărâse să mizeze pe
Antonescu, nu acelaşi lucru s-a întâmplat la nivelul „eşalonului 2” din
conducerea Germaniei naziste, unde Legiunea îşi avea susţinători puternici –
în acest fel conducătorii acestei organizaţii căpătând azil politic în Germania
acelor vremuri. Dar mai departe manualele nu ne mai spun nimic, în afară de
faptul că o altă serie de legionari au fost judecaţi şi închişi – şi astfel s-ar
putea crede că peste noapte legionarii de la celelalte nivele au dispărut. Dar a
crede asta ar fi o eroare, şi experienţa noastră recentă ne învaţă ceva diferit:
după 1989 Securitatea, departe de a se fi „destrămat” odată ce câţiva dintre
comandanţii săi au fost scoşi din joc, a „reînviat” bine de tot din propria
cenuşă, şi astăzi aflăm că poziţiile de frunte ale SRI-ului sunt deţinute de către
vechi securişti. Tot aşa s-a întâmplat în 1941 şi cu Legiunea, mulţi dintre
legionari schimbându-şi „culoarea” de aşa manieră încât, după 1947, îi
regăsim în… PCR! De aici şi celebrele versuri ale lui Păstorel Teodoreanu:
„Căpitane, nu fii trist/Garda merge înainte/Prin partidul comunist.”
Aşadar, la momentul declanşării pogromului, este foarte probabil ca, în timp
ce unii din şefii poliţiei locale să îi fi fost loiali lui Antonescu, alţii dintre ei să fi
fost ori legionari, ori dintre cei care „jucau la două capete” (un joc care, din
păcate, face parte din cultura naţională). Este deci foarte posibil că dintre
aceste elemente să-şi fi „cules” germanii „asistenţii locali”.
În ceea ce-l priveşte pe Antonescu personal, dacă acesta ar fi ştiut dinainte ce
urma să se întâmple, şi mai mult, ar fi fost cel care ar fi ordonat acest
masacru, ce rost ar fi avut să ordone a se lua măsuri punitive contra celor
vinovaţi (din partea română)? Teza potrivit căreia şi-ar fi dat seama că
Germania putea pierde şi voia să se pună bine cu evreii nu stă în picioare: în
iunie 1941 părea că nimic nu-i poate sta împotriva Germaniei. Şi atunci ce
rost ar fi avut să ordone asemenea măsuri punitive?
De altfel, se pare că au fost cunoscuţi foarte bine cei care au avut un rol – din
partea română – la pogrom; ca un exemplu, atunci când, în 1947, s-a
comunicat decesul Col. Constantin Chirelovici, unul din şefii poliţiei în timpul
pogromului,organizaţiile evreieşti au lansat o investigaţie, bănuind această
veste ca fiind o înscenare:
În fine, faptul că teoriile germane cu privire la evrei nu prea au prins la „aliatul”
român era un aspect cunoscut la vremea aia şi care se pare că îi nemulţumea
profund pe germani.
Ar mai exista o posibilitate: anume că, în perioada respectivă, controlul
regiunii Iaşiului (şi poate nu numai) nu a aparţinut guvernului român decât
nominal: că, în fapt, controlul militar a aparţinut „misiunii” germane în
România, misiune care a preluat comanda totală în zona Iaşiului în perioada
respectivă.
Teza potrivit căreia guvernul român exercita numai un control nominal in
zonele socotite importante pentru razboi, că în fapt România fusese de facto
ocupată de germani a fost expusă în „Historia” de către Manuel Stănescu
În această situaţie ar fi nerealist să se presupună că guvernul român exercita
în zona principală de război de unde urma să fie lansată Operaţiunea
Barbarossa mai mult decât un control nominal; ar fi mai realist sa suspectam
cum că în fapt cei care controlau zona militarizată erau germanii.
Din cele de mai sus rezultă că există o probabilitate reală şi care nu poate fi
ignorată ca pogromul să fi fost „opera” unui comando din Einsatzgruppe D,
ajutat de elemente legionare locale – toate acestea într-o perioadă în care
atenţia conducerii Statului era concentrată în direcţia în care se găsea
concentrată întreaga atenţie naţională: eliberarea teritoriului luat prin rapt de
către URSS, şi spălarea ruşinii naţionale – aceea de a fi părăsit teritoriul
românesc fără luptă.
Însă o probabilitate cum este cea expusă, oricât ar fi ea de „posibilă”, nu oferă
un răspuns fără echivoc la întrebarea: cine poartă vina?
Germanii
Până la urmă, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit ori cercetând
arhivele vremii, în special cele germane (un lucru care astăzi s-ar putea
dovedi nu numai anevoios, dar poate că şi îngreuiat de anumite „părţi
neinteresate”), ori cercetând presa vremii – o vreme în care interesele erau
altele, căci şi primejdiile erau altele.
Se dovedeşte că mergând pe această a doua cale ni se oferă până la urmă
răspunsul căutat: anume, că în 1959 Germania (pe atunci, Republica
Federală) şi-a admis vina pentru pogromul din Iaşi, precum şi pentru trenurile
morţii care au urmat şi a fost de acord să plătească despăgubiri urmaşilor
victimelor, ca şi urmaşilor celor din trenurile morţii.
Aceasta a constituit subiectul unei ştiri apărute, între multe alte ştiri, în „Jewish
Telegraphic Agency – Daily News Bulletin” din 24 august 1959 (pag. 3) – ştire
care astăzi, se vede treaba, este de mult uitată
Traducerea textului ştirii este următoarea:
„GERMANIA CADE DE ACORD SĂ PLATEASCÂ COMPENSAŢII
EVREILOR UCIŞI ÎN POGROMUL DE LA IAŞI
Ierusalim, 23 august (JTA) – Guvernul vest-german a căzut de acord să
plătească compensaţii familiilor persoanelor ucise de către nazişti în timpul
unui pogrom în Iaşi, România, în iunie 1941, au dezvăluit astăzi surse ale
Ministerului de Finanţe.
Un acord acoperă de asemenea plata compensaţiilor moştenitorilor evreilor
ucişi în trenurile morţii din Iaşi către lagăre. Autorităţile de la Bonn însă, se
menţionează, în continuare au refuzat să accepte responsibilitatea pentru
toate cazurile de persecuţii ale evreilor în timpul ocupării naziste a României.”
De ce ar fi acceptat Germania de Vest (ţara subrogată în drepturi şi obligaţii
Germaniei naziste până la unificarea celor două Germanii) să plătească
compensaţii pentru ceva ce nu fusese înfăptuit de germani ? Dar articolul
spune clar: persoane ucise de nazişti (în timpul Pogromului de la Iaşi din
1941). Şi de asemenea acordul prevede compensaţii şi pentru cei decedaţi ca
urmare a trenurilor morţii – aşadar, germanii şi-au admis vina pentru întregul
episod care, de altfel, poartă amprenta organizării germane: mitraliere în
poziţie la Chestură, trenuri pregătite din timp – pe scurt, o operaţiune de
exterminare ca atâtea alte operaţiuni de exterminare – domeniu în care erau
specialişti germanii.
Şi în finalul ştirii mai apare un element, care confirmă teza lui Manuel
Stănescu citată mai sus: „… în timpul ocupării naziste a României.” Va să
zică, Germania a admis că România a fost o ţară ocupată (chiar dacă,
nominal, şi-a păstrat independenţa).
Este de sperat că cele expuse mai sus, culminând cu cele publicate în
1959 chiar de către „Jewish Telegraphic Agency”, vor constitui parte din
dovezile care vor pune capăt noţiunii mai mult decât tendenţioasă a
„holocaustului românesc”, ca şi un punct de plecare pentru cei cu
adevărat interesaţi de aflarea adevărului, în vederea începerii unor
cercetări mai avansate în domeniu.
Concluzii
Astăzi multe lucruri s-au schimbat faţă de anii războiului: inamicii de ieri au
devenit aliaţii de azi, alianţele economice sunt şi ele altele… Câteva date însă
nu s-au schimbat: la nivel internaţional, fiecare grup şi fiecare ţară îşi vede
interesul economic mai presus de orice, aşa încât atunci când e vorba de
acesta orice alte considerente pălesc. La nivel naţional, nici apucăturile
noastre, ca neam, nu s-au schimbat: la fel jucăm la două capete, la fel nu
prea conştientizăm interesul naţional atunci când în joc este cel personal. Şi
aşa se face că, atunci când interese economice străine de România şi de
poporul ei pun la cale o campanie prin care se „repartizează” vina pogromului
de la Iaşi guvernului antonescian şi prin el poporului român, inventând pentru
asta termenul de „Holocaustul românesc”, şi mai mult, se ajunge la aberaţia
conform căreia „Holocaustul a început în România” , dinspre partea română
oficială se aud doar câteva voci slabe, şi alea repede înăbuşite de către
personaje înregimentate (de care, ca de obicei, nu ducem lipsă).
Poporul doarme, aşa cum îi este obiceiul, neinteresat de lucruri care se
întâmplă mai departe de poarta casei, în timp ce calomnia este lansată şi
repetată bine, până prinde rădăcini – după care începe să îşi dezvolte o viaţă
proprie, aşa cum numai minciună sfruntată are capacitatea de a o face.
„The English follow the principle that when one lies, one should lie big, and
stick to it.” (Goebbels)
Note:
1.Rabinul Şef Moses Rosen îşi exprima, începând cu anii ’90, părerea că de
fapt Holocaustul a început în România; ar fi multe de comentat faţă de
această poziţie, dar pe moment merită de remarcat pe de o parte faptul că
rabinul nu pare să fi avut acest punct de vedere înainte de revoluţia din 1989,
când era în graţiile guvernului comunist bucurându-se de un nivel de trăi cu
mult peste cel al obştei pe care o păstorea, şi pe de altă parte, că această
apreciere (cu evident substrat propagandistic) este contrazisă atât de realitate
(oare acţiunile de asasinat zilnice cărora le cădeau victime evreii în Germania
începând cu anii `30 nu marchează începutul Holocaustului?) cât şi de
cuvintele unora din adevăraţii fruntaşi ai obştei evreieşti din România anilor
30-40, între care Rabinul-Sef Alexandru Safran care a adus cuvinte de laudă
poporului român în chiar plenul Parlamentului României în 1995 (e de
remarcat faptul că vizita distinsului oaspete şi cărturar a fost posibilă numai
după decesul lui Moses Rosen, survenit în 1994).
2.A se vedea in acest sens magistrala lucrare a Prof. Dr. Norman Finkelstein,
“The Holocaust Industry” (Industria Holocaustului)
3.Din păcate, furtul căciulii vecinului, trădarea, în general realizarea interesului
personal în defavoarea celui naţional sunt racile cu care ne luptăm de secole
– cam fără succes.
4.Aşa cum arată Prof. Finkelstein, în spatele acestora se află numele celor
mai mari familii de miliardari ai planetei, cum ar fi Bronfman.
5.Unele surse vorbesc de 14.000…15.000 de oameni.
6.Mai multe surse susţin că Eugen Cristescu, oficial mort în închisorile
comuniste, în realitate a avut ce „negocia” cu ocupantul sovietic în schimbul
libertăţii în anonimat; ba, după unele surse, acesta ar fi fost agent dublu,
lucrând şi pentru sovietici. Pentru rolul posibil jucat de elemente ale Siguranţei
Statului independent de guvernul român nu trebuie să privim mai departe
decât la rolul jucat de Securitate în revoluţia românească din 1989 ca şi la
modul în care aceeaşi Securitate, revopsită şi botezată SRI, a contribuit la
eşecul preşedenţiei lui Emil Constantinescu.
7.Polonezii nu s-au lăsat nici măcar după război, continuând – când au avut
posibilitatea – să-I ucidă pe evrei; de unde aflăm că în iulie 1946 polonezii au
organizat un „mic” pogrom în oraşul Kielce unde, din 200 de oameni care se
refugiaseră într-o clădire, au ucis 27.
8.Desigur că s-au găsit voci care să-l acuze pe Peres pentru această
recunoaştere, pentru că a înţeles să fie un om de character:
.aceste voci, din corul celor care l-au criticat şi pe Sef-Rabinul Safran pentru
un discurs asemănător, se înscriu într-o anumită politică.
9.S-ar putea aduce ca şi contraexemplu la această afirmaţie omorurile din
perioada rebeliunii legionare, când au fost ucişi de legionari sute de evrei; dar
sub nicio formă nu se va putea spune că acei sceleraţi (care au ucis şi o serie
de personalităţi marcante, începând cu Nicolae Iorga) au reprezentat poporul
român.
10.Einsatzgruppen aveau misiunea de a-i lichida nu numai pe evrei, ci în
general pe oricine era „indezirabil” in concepţia germană.
11.Faptul că au mai participat şi criminali cunoscuţi ai oraşului duce la
suspiciunea că se urmărise a se utiliza „tehnica” deja clasică în astfel de
cazuri: o serie de infractori şi criminali care altfel zac în închisoare sunt lăsaţi
liberi cu consemnul (secret) de a ataca acolo unde „e nevoie”; ori aşa ceva nu
se putea înfăptui fără cunoştinţa Siguranţei – o dovadă circumstanţială că
elemente de vârf ale Siguranţei Statului au fost implicate.
12.Desigur că Germania nu a acceptat să plătească din mărinimie faţă de
aliatul uitat (România): nu de alta, dar astăzi vedem că Germania încearcă să
scape de responsabilitatea plăţii unei datorii certe către România, contractată
din timpul războiului, şi care astăzi ar fi evaluată la aproximativ 20 miliarde de
Euro:
15.http://www.rumaniamilitary.ro/tag/datoria-germaniei-fata-de-romania
13.Ar fi fost poate bine ca evreii din Europa să fi avut parte, în timpul
războiului, de o soartă asemănătoare cu cea a evreilor români (cu excepţia
celor care au avut nenorocul să se găsească în partea din Transilvania pe
care România a pierdut-o prin Diktatul de la Viena): asta ar fi însemnat că
majoritatea evreilor europeni ar fi supravieţuit războiului, aşa cum a fost cazul
comunităţii evreieşti din România, şi nu ar mai fi existat nici pe departe 6
milioane de victime. Asta ar fi însemnat de asemenea să nu fi fost deportat
niciun evreu la Auschwitz (a se vedea discursul Rabinului Safran în
Parlamentul României din 1995). Din păcate, aşa cum ştim, nu astfel au stat
lucrurile – şi 6 milioane de oameni au murit pentru „vina” de a fi fost evrei.
Articol scris de IIP