UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE, ADMINISTRAREA AFACERILOR ŞI
TURISM

ASIGURĂRI INTERNAȚIONALE

Lect. univ. dr. Angela COZORICI

2013
Cuprins

CAPITOLUL 1. ASIGURĂRILE - DE LA POSIBILITATE LA NECESITATE.

INCIDENŢE ASUPRA ECONOMIEI 1.1. Necesitatea şi formele protecţiei omului şi
bunurilor sale împotriva riscurilor
1.2. Asigurările – scurtă incursiune istorică
1.3. Incidenţa asigurărilor asupra economiei

CAPITOLUL 2. RISCUL - ELEMENT CENTRAL AL ASIGURĂRII

2.1. Risc şi incertitudine în economie
2.2. Clasificarea riscurilor
2.3. Riscul în asigurări
2.4. Ideea de risc și incertitudine în contractul de asigurare

CAPITOLUL 3. ASIGURAREA ŞI ALTE FORME DE DISPERSIE A RISCURILOR

3.1. Conceptul de asigurare
3.2. Perspective de abordare a asigurărilor
3.3.Elementele tehnice ale asigurării
3.4. Clasificarea asigurărilor
3.4.1. Clasificarea tradiţională
3.4.2. Clasificarea modernă
3.5. Alte forme de dispersie a riscurilor
3.5.1 Reasigurarea
3.5.2. Coasigurarea
3.5.3. Autoasigurarea

CAPITOLUL 4. ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Conceptul de asigurare de persoane
4.2. Riscurile acoperite de o asigurare de persoane
4.3. Tipuri de asigurări de persoane

CAPITOLUL 5. ASIGURĂRILE NON-VIAŢĂ

5.1. Clasificarea asigurărilor non-viaţă
5.2. Asigurările de bunuri
5.3. Asigurarea financiară
5.4. Asigurări de răspundere faţă de terţi
5.4.1. Conţinutul asigurării de răspundere faţă de terţi
5.4.2. Tipuri de asigurări de răspundere
 CAPITOLUL 1.
ASIGURĂRILE - DE LA POSIBILITATE LA NECESITATE.
INCIDENŢE ASUPRA ECONOMIEI

1.1. Necesitatea şi formele protecţiei omului şi bunurilor sale împotriva riscurilor

Pericolele la care este supus omul sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de
folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali-economici. Forţele naturii
declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se numără seceta, îngheţul,
grindina, inundaţiile, cutremurele de pământ, incendiile, alunecările de teren, etc. De
asemenea, omul, prin modul necorespunzător în care îşi desfîșoară activitatea sau prin
comportamentul reprobabil în societate poate să provoace pierderi semenilor săi.
Împotriva pericolelor şi a riscurilor care îi ameninţă viaţa, integritatea corporală sau
bunurile din posesie (precum dezastrele naturale sau accidentele), omul caută în permanenţă
să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni evenimentele nedorite, de a
limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele lor au fost dintre cele
mai variate; cu toate aceste, în faţa dezastrelor naturale sau a a celor declanşate de societatea
omenească, individul este încă fără apărare. Astfel societatea omenească este în permanenţă
obligată să găsească metode şi mai eficiente de apărare, prevenire şi compensare a pagubelor
determinate de producerea dezastrelor. Aceste metode, chiar dacă îmbracă o mare varietate de
forme, pot fi sistematizate în trei categorii.
1. Prima categorie o constituie măsurile de prevenire, care sunt şi primul mijloc de
protecţie; ele permit permiţând eliminarea parțială a riscurilor, dar rareori au un efect
de suprimare total, mai ales în cazul riscurilor de catastrofe sau de forţă majoră.
2. A doua categorie o constituie măsurile de asistenţă, care sunt reprezentate de acţiunile
întreprinse de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea daunelor, atunci când
riscul s-a produs deja. Trebuie menţionat faptul că efectele măsurilor de asistenţă sunt
de cele mai multe ori parţiale şi de scurtă durată, oferind din acest punct de vedere, o
protecţie limitată.
3. Categoria a treia este reprezentată de măsurile de prevedere, măsuri la care recurg
persoanele ameninţate,; în esență, aceste măsuri implică crearea în prezent a unor
fonduri sau resurse care să poată fi utilizate, în caz de necesitate, în viitor. Aceste
măsuri se materializează în:
• Crearea unui fond de protecţie sau auto-asigurare la nivel individual. Acest fond asigură o
protecţie reală împotriva diverselor pierderi doar dacă este suficient de mare, lucru foarte
greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie (riscul fiind imprevizibil) el
trebuie să dispună de un grad ridicat de lichiditate, pe care îl poate conferi doar păstrarea
acestuia în conturi sau disponibilităţi băneşti la vedere. Dar, în această situaţie apare un
impediment legat de costul de oportunitate ridicat asociat constituirii şi utilizării fondului
de autoasigurare.
• Participarea totalităţii persoanelor afectate de posibilele riscuri, care consimt să contribuie
cu o anumită sumă, calculată în funcţie de frecvenţa şi intensitatea riscului împotriva
 căruia se solicită protecţie, la formarea unor fonduri de asigurare din care urmează să fie
despăgubiţi acei membri care au fost afectaţi de producerea riscurilor. Fondurile de acest
fel se constituie la nivelul unor instituţii specializate, denumite asigurători. Ele asigură o
reală protecție împotriva efectelor producerii riscurilor şi reprezintă fondurile de asigurare
propriu-zise.
Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare nu se face complet
dezinteresat. Întotdeauna există un interes din partea acestora legat, fie de protecţia vieţii şi a
sănătăţii, fie împotriva prejudiciilor care le-ar afecta proprietatea, fie de răspunderea pe care o
poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, a integrităţii corporale sau a bunurilor
altor persoane.
Cu alte cuvinte, prevenirea riscurilor se realizează prin măsuri având caracter activ
sau pasiv, după caz . Primele reduc probabilitatea producerii fenomenului, iar ultimele
atenuează forţa de distrugere a acestora.
Prin urmare, transferarea riscului asupra altei persoane se poate realiza în condiţiile în
care persoana fizică sau juridică ameninţată de un risc oarecare (sau de un complex de
riscuri) consimte să plătească o sumă de bani unei alte persoane (de regulă o organizaţie
specializată), iar aceasta din urmă se angajează să suporte paguba provocată de riscul
(complexul de riscuri) respectiv .
Alegerea uneia sau a alteia dintre modalitățile de combatere a riscurilor descrise
anterior depinde de condiţiile concrete ale persoanei fizice sau juridice interesate, de puterea
economică a acesteia, de efortul financiar pe care îl reclamă soluţia considerată, în raport cu
mărimea pagubei la care se poate aştepta în urma producerii riscului.
În practică, există forme variate ale fondurilor băneşti la care se poate recurge în caz
de producere a unor calamităţi naturale sau accidente . Acestea pot îmbrăca următoarele
forme:
a) fonduri de rezervă constituite în mod individual;
b) fondul de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat ;
c) fonduri de asigurare propriu-zisă constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a
unor organizaţii mutuale de asigurare prin plăţi (prime sau cotizaţii) descentralizate.
a) Fonduri de rezervă financiară se constituie la nivelul unor gospodării ale populaţiei şi,
mai ales, al unor entităţi economice. În măsura în care fondurile respective sunt destinate să
acopere pagubele provocate de fenomene neprevăzute, ele capătă caracterul unor forme de
autoprotecţie sau de autoasigurare. Gradul de compensare a pierderilor suferite şi
posibilităţile de reluare a procesului de producţie vremelnic întrerupt depind de mărimea
fondului întrerupt.
Această formă se loveşte de limitele înguste ale capacităţilor de constituire a fondurilor de
către fiecare unitate economică în parte şi de inconvenientul imobilizării unor mijloace mult
mai mari decât cele efectiv necesare pentru acoperirea pagubelor produse în economie.
De asemenea, constituirea unui fond de rezervă generează costuri suplimentare pentru
unitatea care a optat pentru autoprotecţie. Aceasta deoarece fondul de rezervă financiară
trebuie să aibă un grad ridicat de lichiditate, pentru a putea fi folosit imediat ce apare nevoia
reparării prejudiciului pentru care a fost constituit. În consecință, costul autoprotecţiei este
mai ridicat decât cel al asigurării propriu-zise, realizate prin intermediul unei organizaţii
specializate.
b) Fondul de rezevă şi/sau de asigurare se constituie în mod centralizat în bugetul de stat
şi în bugetele locale. Asemenea fonduri se prevăd în secțiunea de cheltuieli a bugetelor
respective, pe seama veniturilor generale ale acestora, fără să se solicite contribuţii speciale
din partea cuiva.
Forma centralizată reprezintă avantajul, faţă de cea individuală, că rezolvă problema
constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât
în cazul autoasigurării.
Această formă comportă însă și unele neajunsuri:
 Constituirea fondului de rezervă şi/sau de asigurare făcându-se pe seama veniturilor
generale ale bugetului de stat, costurile acestei protecţii nu se mai reflectă în gestiunea
financiară a unităţilor economice asigurate. Se creează impresia falsă că protecţia împotriva
fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic, ceea ce poate să submineze preocupările
pentru păstrarea integrităţii bunurilor şi buna lor gestionare.
 Fondul de rezervă şi/sau de asigurare, fiind prevăzut la partea de cheltuieli a bugetului
de stat, are regimul cheltuielilor bugetare, adică eventualele credite bugetare, disponibile la
finele anului, nu se reportează în anul următor, ci se anulează . Această practică poate genera
tendinţe consumatoriste la cei care gestionează astfel de fonduri, pentru a nu le pierde.
 În societatea în care există mai multe forme de proprietate, forma centralizată de
constituire a fondului de rezervă şi/sau de asigurare cuprinde de regulă în sfera sa numai o
parte din bunurile supuse riscului, şi anume pe cele aflate în proprietatea de stat. Pentru
bunurile aflate în proprietatea unui grup sau a unor persoane izolate, apare necesitatea
organizării unui fond distinct.
c) Fondurile de asigurare propriu-zise. A treia şi cea mai importantă formă de constituire
a fondului destinat acoperirii pagubelor/prejudiciiloe produse de anumite riscuri se realizează
prin intermediul unor organizaţii specializate, care pot fi societăţi comerciale de asigurare sau
organizaţii mutuale de asigurare. Aceasta formă se caracterizează prin aceea că fondurile se
constituie în mod descentralizat, pe seama contribuţiei persoanelor fizice sau juridice
asigurate (prime sau cotizaţii), dar se utilizează în mod centralizat pentru acoperirea
pagubelor suferite de asiguraţi, adică pierderile provocate de calamitaţile naturale şi accidente
se repartizează asupra tuturor participanţilor la constituire fondului.
Folosirea unei metode sau a alteia de constituire a fondului depinde de condiţiile
concrete existente în fiecare etapă istoriceşte determinată. Dintre cele trei forme de
constituire a fondurilor pentru compensarea pagubelor şi pentru prevenirea şi combaterea
calamităţilor naturale şi a accidentelor, doar cea din urmă întruneşte caracteristicile asigurării.

1.2. Asigurările – scurtă incursiune istorică

Prima formă de asigurare a apărut la negustorii chinezi şi babilonieni care practicau metode
primitive de transfer sau distribuţie a riscului încă din mileniile al III-lea, respectiv al IV-lea
înainte de Hristos. Când aveau de navigat cursuri de apă rapide şi zbuciumate, comercianţii
chinezi obişnuiau să-şi împartă încărcătura între mai multe vase pentru a-şi limita pierderea,
dacă vreunul dintre ele s-ar fi scufundat. Babilonienii dezvoltaseră un sistem înregistrat în
celebrul „Cod al lui Hammurabi” şi practicat de primii navigatori pe Marea Mediterană, care
specifica că în situaţia în care un negustor îşi finanţa transportul printr-un împrumut, putea
plăti o sumă suplimentară ca garanţie, astfel încât, în cazul furtului încărcăturii, împrumutul
să fie anulat.
Primele contracte de asigurare în sensul modern al cuvântului apar încă din secolul al
XIV-lea în marile oraşe maritime italiene Trieste, Pisa şi Genova – cel mai mare port
mediteranean al Italiei disputându-şi întâietatea cu unul din marile oraşe din nordul
continentului, Bruges, care avea o Cameră de asigurări la 1310. În aceste oraşe, meşteşugarii
grupaţi în bresle sau ghilde, aveau diferite „asigurări” care mergeau de la paza contra
incendiilor sau a calamităţilor naturale la pierderea mărfurilor într-un accident naval sau din
cauza piraţilor şi până la ajutoarele de sărăcie, boală sau înmormântare.
Istoria asigurărilor în România, a început să fie scrisă încă din secolul al XIV-lea, prin
manifestări ale protecţiei pe baze mutuale, ce au apărut în Transilvania unde coroana
maghiară a impus feudalismul de tip occidental şi unde saşii au impulsionat o veritabilă
renaştere urbană. Breslele acelor timpuri au dezvoltat la fel ca în vestul continentului diferite
acţiuni cu scop de asigurare. Taxe de înscriere şi cotizaţii periodice alcătuiau un fond din care
erau acoperite cheltuieli de înmormântare iar văduvele cu mulţi copii, aduse la sapă de lemn
de decesul soţului-tată, erau despăgubite din aşa-zisele „lăzi ale breslei”, „cutii ale milei”,
„lăzi frăţeşti” sau „lăzi miniere” constituite din donaţii benevole cu scopuri caritabile.
Deoarece în oraşele acelor timpuri majoritatea locuinţelor erau construite din lemn iar
incendiile erau frecvente, oamenii locului se asociau atât pentru anihilarea pericolului cât şi
pentru colectarea de fonduri în vederea unor eventuale despăgubiri ( cum a fost la Braşov
între 1744 şi 1763).
Anul 1871 este un an de referinţă pentru asigurările din România, prin faptul că în
ziua de 13 martie, prin Înaltul Decret Domnesc nr. 699 s-a înfiinţat prima societate de
asigurări românească, „Dacia”, societatea având un capital social de trei milioane lei. Doi ani
mai târziu, în 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurări, „România”,
aceasta având un capital social de două milioane lei. În 1881, cele două societăţi au fuzionat
creând o singură societate, „Dacia-România”, societatea dispunând de un capital social de trei
milioane lei, corespunzător a şase mii de acţiuni. Un an mai târziu, în 1882 printr-un decret al
regelui Carol I, era înfiinţată şi a treia societate de asigurări, numită „Naţionala”, care reunea
în consiliul ei de administraţie mari proprietari, oameni din finanţe şi din justiţie. „Naţionala”
a scos din circulaţie ultima reprezentanţă a unei societăţi de asigurări străine, „Azienda
Asiguratrice” din Triest, sporidu-şi timp de aproape cinzeci de ani capitalul, acesta ajungând
la douăzeci şi cinci milioane lei.
O evoluţie importantă în acea perioadă a avut şi societatea „Generala” înfiinţată de
cercurile comerciale din Brăila şi Galaţi la 1897. Înfiinţată pentru asigurările maritime, ea s-a
extins ulterior şi în alte ramuri (inclusiv în asigurări de viaţă), urmată de mutarea sediului la
Bucureşti, sporindu-şi treptat capitalul îndeosebi în anii de după Primul Război Mondial.
Apoi, în 1907 lua fiinţă „Societatea Agricolă” (care a fuzionat în 1930 cu „Funciara”) având
drept sferă de activitate asigurările agricole. Mai putem menţiona înainte de 1914 şi
societăţile „Victoria”, cu capital german (1908), „Gloria” şi „Urania” (1911), „Patria” şi
”Unirea” absorbite ulterior de „Dacia-România”, care a ajuns în anul 1940 la un capital social
de 80 milioane lei.
În ceea ce priveşte societăţile de asigurări private, după Primul Război Mondial s-a
constituit „Steaua României” (1920) care a fuzionat cu „Ancara” (în 1932) şi a preluat
portofoliul românesc al unei societăţi din Viena (1936), „Asigurarea Românească” (1932) cu
rezultate deosebite în asigurările de viaţă sau societatea „Vulturul” din Chişinău (1923)
reorganizată în 1931. De asemenea, au funcţionat şi societăţi străine precum „Norwich Union
F.D.”, „Standard”, „Sun Insurance LTD”, „Phoenix”, sau ”Adriatica”.
În urma naţionalizării, din anul 1948, societăţile de asigurare au trecut în proprietatea
statului cu toate activele şi pasivele lor, iar instituţiile publice de asigurări au intrat de
asemenea în noile structuri ale economiei planificate. În anul 1952, s-a creat „Administraţia
Asigurărilor de Stat” (ADAS), instituţie cu capital integral românesc, specializată în
activitatea de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie, aflată sub conducerea generală a
Ministerului de Finanţe care aproba regulamentele de funcţionare şi condiţiile generale şi
speciale de asigurare, inclusiv tarifele de prime şi sumele asigurate la asigurările facultative.
Doar riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reţinerilor proprii şi condiţiile
reasigurărilor erau stabilite de ADAS. Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS erau
asigurări pentru bunurile care aparţineau cooperativelor agricole de producţie şi asociaţiilor
intercooperatiste, asigurările pentru bunurile care aparţineau persoanelor fizice, asigurări de
călătorie pentru cazurile de accidente şi asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse
prin accidente de autovehicule.
Asigurările facultative încheiate de ADAS, în lei sau în valută, în completarea celor
prin efectul legii, erau asigurări de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele;
asigurări de persoane pentru riscurile de invaliditate, deces, supravieţuire sau altele; asigurări
de răspundere civilă, pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea
sau distrugerea unor bunuri şi alte pagube pentru care există răspundere potrivit legilor în
vigoare la acea dată.
Veniturile ADAS obţinute din primele de asigurare, până în anii 1960 au fost preponderent
din asigurări prin efectul legii, iar în anii 1970 şi 1980, portofoliul ADAS s-a modificat,
încasările fiind obţinute în marea majoritate din asigurări facultative. În perioada 1955-1989
volumul primelor de asigurare încasate de ADAS a crescut de 14,4 ori, în timp ce venitul
naţional a crescut numai de 10,2 ori.
Fondurile obţinute de ADAS erau folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de
calamităţi sau accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, pentru
acoperirea cheltuielilor în vederea formării şi administrării fondului de asigurare, pentru
constituirea fondurilor de rezervă şi a fondurilor speciale şi pentru dezvoltarea societăţii.
După anul 1990 au apărut importante schimbări legislative care au condus la înlăturarea
monopolului statului, apariţia multor societăţi de asigurare şi la stabilirea climatului
concurenţial pe piaţa asigurărilor din Romania.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 1279 din 8 decembrie 1990 privind înfiinţarea unor societăţi
comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, care prevedea ca începând cu data de 1
ianuarie 1991, se pot crea societăţi de asigurare ca societăţi comerciale pe acţiuni, ADAS şi-a
încetat activitatea. Activul şi pasivul ADAS a fost preluat de către societăţile „Asigurarea
Românească SA”, „Astra SA” şi agenţia „Carom SA” înfiinţate prin prevederile aceleaşi
hotărâri.
Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de în proporţie de 100%, această
situaţie schimbându-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991
privind privatizarea societăţilor comerciale, 30% din capitalul social al entităţilor economice
a fost privatizat şi a trecut în administrarea Fondurilor Proprietăţii Private.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 1356 din 28 decembrie 1990 a fost înfiinţată Banca
de Export-Import a Românei S.A. - EXIMBANK, bancă cu capital integral de stat, dar care
şi-a început efectiv activitatea în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări - reasigurări,
EXIMBANK practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la
extern.
Prin Hotărârea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuţiile
Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare - OSAAR, se înfiinţează
organismul de supraveghere a pieţei asigurărilor, ca direcţie în cadrul Ministerului Finanţelor.
Apoi, în luna septembrie 1990 a fost înfiinţată prima societate de asigurări cu capital integral
privat din România, S.C. UNITA S.R.L., cu sediul la Timişoara. Activitatea societăţii UNITA
a debutat în luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurărilor mixte de viaţă cu acumulare de
capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societăţii a fost cumpărat de compania Wienner
Staedtische din Austria, iar în portofoliul societăţii se regăsesc în prezent toate tipurile de
asigurări.
Prin adoptarea Legii nr. 32/2000, se înfiinţează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
(CSA), organism independent, autonom, cu rol de reglementare, control şi supraveghere a
pieţei asigurărilor. Comisia se finanţează din resurse proprii şi este condusă de un Consiliu
format din preşedinte, un vicepreşedinte şi 3 membri, numiţi de Parlament, în şedinţă comună
a celor două Camere. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, ca autoritate autonomă de
specialitate, şi-a creat propria structură organizatorică, cu direcţii şi servicii specializate, care
a fost îmbunătăţită în timp, ţinând cont de complexitatea şi volumul ridicat de activitate.

1.3. Incidenţa asigurărilor asupra economiei

Asigurările au apărut în mod firesc din nevoia de protecţie a omului împotriva consecinţelor
nedorite ale unor evenimente, precum şi din nevoia asigurării unor mijloace de existenţă în
cazul limitării sau pierderii capacităţii de muncă ca urmare a îmbolnăvirii sau îmbătrânirii.
Importanţa economică a asigurărilor se manifestă pe mai multe direcţii. Acoperirea pagubelor
permite reconstituirea bunurilor distruse şi menținerea continuităţii procesului de producţie şi
contribuie la păstrarea integrităţii avuţiei naţionale. Asigurarea mărfurilor, a mijloacelor de
transport, a creditelor prezintă o mare importanţă din punct de vedere economic, financiar şi
mai ales valutar. În acest fel se realizează şi o economie de devize prin realizarea de încasări
în valută pentru prestarea de servicii de asigurări.
În prezent asigurarea a devenit o ramură importantă a economiei naţionale.
A considera asigurările ca un simplu mecanism prin intermediul căruia cei câţiva nenorocoşi
care suferă daune sunt despăgubiţi din fondurile colectate de la mult mai numeroşii deţinători
de poliţe este eronat. Oricât de lăudabilă, această funcţie de strictă intermediere financiară nu
are o contribuţie definitorie la creşterea economică. Se poate demonstra că asigurările
furnizează servicii de o certă valoare pentru activitatea economică, contribuind, totodată, la
creşterea economică la nivel general.
Contribuţia asigurărilor la dezvoltarea economică se manifestă, în principal, prin:
 Promovarea stabilităţii financiare şi reducerea anxietăţii. Astfel, se îngăduie mediului
economic să opereze cu un grad mai scăzut de volatilitate şi o expunere mai redusă la eşecuri,
conducând la o stabilitate financiară şi socială mai ridicate. Pierderile suferite de către o
unitate economică, urmare a unor daune majore neasigurate, pot antrena nu numai falimentul
afacerii respective, ci şi, prin propagarea pe verticală, daune majore tuturor entităţilor
economice care derulează afaceri conexe, afectând capacitatea lor economică şi, implicit,
stabilitatea locurilor de muncă pe care acestea le oferă.
 Posibilitatea de a substitui o serie de programe guvernamentale de securitate socială.
Se reduce astfel presiunea fiscală, ceea ce permite o mai bună alocare a resurselor societăţii.
Un exemplu elocvent este acela oferit de pensiile private care reprezintă o alternativă
valoroasă la sistemul pensiilor de stat.
 Facilitarea schimburilor, comerţului şi a iniţiativelor antreprenoriale. În economia
modernă, din ce în ce mai multe produse şi servicii nu pot fi oferite pe piaţă fără o asigurare
de răspundere civilă care să acopere eventualele daune cauzate de neglijenţă. În finanţarea
noilor afaceri, furnizorii de capital condiţionează implicarea lor de asigurarea
corespunzătoare a activelor corporale şi, totodată, a vieţii întreprinzătorului. Transporturile
internaţionale de marfă şi pasageri constituie un alt exemplu de afacere care nu poate
funcţiona în absenţa asigurărilor. Pe de altă parte, supuşi unei presiuni constante de a-şi
diversifica şi adapta oferta, funcţie de cerinţele din ce în ce mai complexe ale pieţei,
operatorii internaţionali din asigurări se bucură adeseori de reputaţia unor inovatori.
 Mobilizarea capacităţii naţionale de economisire, ceea ce creează un potențial sporit
de creştere economică. Acest rol este, cu precădere, important în economiile în curs de
dezvoltare. Răspunderea pe termen lung şi fluxul financiar stabil caracteristice, în special,
asigurărilor de viaţă, sunt surse de finanţare pentru bugetul naţional şi mediul de afaceri.
Astfel, sume importante de bani obţinute prin colectarea de la mii de asiguraţi a unor prime
relativ mici sunt disponibile pentru realizarea unor investiţii de mari proporţii, cu randament
ridicat. Astfel de investiţii facilitează, de cele mai multe ori, accesul la tehnologii de vârf,
stimulează specializarea şi conduc la crearea unui număr important de locuri de muncă,
contribuind la dezvoltarea economică de ansamblu. Acest rol de finanţator, deţinut de
asiguratorii de viaţă şi fondurile private de pensii, este cu atât mai important în economiile în
curs de dezvoltare, unde pieţele de capital sunt încă imature, iar domeniul bancar este orientat
preponderent către creditele pe termen scurt.
 Asigurarea capacităţii de a ”controla” mai eficient riscurile. Prin activitatea lor
specifică, asiguratorii au capacitatea de a "forţa" economiile în care funcţionează la o
abordare mai responsabilă şi mai disciplinată a riscurilor investiţionale.
 Susţinerea asiguraţilor în minimizarea pierderilor, furnizând și servicii de reducere a
expunerii la risc. Evaluarea corectă a primei de asigurare în interdependenţă cu dimensiunea
riscului asigurat, precum şi impunerea unui pachet minimal de condiţionări tehnice pentru
preluarea în asigurare, coroborate cu acţiunile de asistenţă tehnică şi consiliere în
managementul riscului oferite clienţilor, conduc la adoptarea, în multe situaţii, a unor măsuri
tehnice şi administrative de prevenire a producerii riscurilor, care joacă un rol important în
viaţa entităţilor economice asigurate.
 Facilitarea unei mai bune alocări a capitalurilor naţionale. Prin natura activităţii lor,
asigurătorii şi-au dezvoltat mijloace complexe de evaluare şi monitorizare a companiilor,
proiectelor şi managementului acestora, ceea ce conferă deciziilor lor de afaceri greutatea
unui gir acordat companiilor care le devin clienţi.
Prin asigurare se acordă despăgubiri asiguraţilor pentru acoperirea pagubelor produse de
riscurile cuprinse în contractul de asigurare şi se dă astfel posibilitatea reconstituirii bunurilor
distruse, asigurând continuitatea procesului de producţie; se acordă despăgubiri pentru daune
produse mărfurilor, mijloacelor de transport, creditelor etc. .
Din punct de vedere economic, asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a
fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte :
 asigurarea se constituie sub formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de
asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi
prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor
aferente.
Fondul de asigurare se constituie, se repartizează şi se utilizează în procesul repartiţiei
produsului naţional brut, când între asiguraţi şi asigurător se ivesc şi se nasc anumite relaţii
socio-economice. Aceste relaţii băneşti de repartiţie se concretizează în primele de asigurare
pe care le plătesc companiile naţionale, regiile autonome şi societăţile comerciale pentru
asigurarea unor bunuri ale lor, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, private şi persoanele
fizice. Relaţiile de asigurare iau naștere cu prilejul utilizării fondului de asigurare pentru
finanţarea diferitelor măsuri de prevenire, limitare şi combatere a efectelor distructive ale
manifestării forţelor naturii, accidentelor, pentru compensarea daunelor survenite şi plata
sumelor asigurate în cazul accidentării sau decesului persoanelor asigurate etc .
Deci, relaţiile de asigurare sunt o componentă a relațiilor financiare și a relaţiilor economice,
în general. Conţinutul economic al relaţiilor de asigurare este determinat de natura sistemului
socio/economic, de formele de proprietate, de legile economice obiective. Întrucât asigurările
fac parte din sfera finanţelor, ele prezintă trăsăturile acestora; în acelaşi timp ele au şi unele
trăsături specifice determinate de modul de constituire, de repartizare şi de utilizare a
fondului de asigurare. Astfel, asigurările au fost instituite ca urmare a existenţei unor riscuri
comune a căror producere cauzează uneori pagube foarte mari economiei în ansamblu,
companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor comerciale, unităţilor cooperatiste sau
private şi populaţiei .
 Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii
Ni se dezvăluie în momentul în care observăm că o societate comercială de asigurare, în
schimbul primelor încasate de la persoane fizice sau juridice, oferă acestora un produs sui-
generis, şi anume obligaţia de a prelua asupra sa efectele negative ale producerii unui anumit
fenomen (eveniment) sau complex de fenomene (evenimente). Prin urmare, asigurarea apare
ca un mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericole care le ameninţă, de a le
oferi ”securitate” în cazurile convenite. Întrucât ”securitatea” de care vorbim este un bun
necorporal, asigurarea poate fi considerată ca o ramură prestatoare de servicii unei categorii
distincte de beneficiari: asiguraţii.

 Asigurările – ramură creatoare de valoare adăugată

Potrivit Sistemului Conturilor Naţionale, în ramura asigurărilor se încadrează
companiile de asigurare, indiferent de riscurile pe care le acoperă, agenţii şi brokerii de
asigurare, serviciile auxiliare ale asigurătorilor, consiliile asiguraţilor şi organizaţiile de
expertiză.
În producţia brută a ramurii asigurării nu se include totalul primelor de asigurare, ci numai o
anumită parte din acestea. De la un an la altul, valoarea adăugată brută în ramura asigurării
înregistrează, după caz, creşteri sau scăderi, în funcţie de conjunctura economică şi de
amploarea sinistrelor care s-au produs. În general, valoarea adăugată brută în asigurări are o
dinamică mai alertă decât produsul intern brut.
Cu mici excepţii, determinate nu atât volumul primelor încasate, cât mai ales de cuantumul
indemnizaţiilor plătite sau rezervate, valoarea adăugată brută în ramura asigurării evoluează
în acelaşi sens (creşte sau scade de la un an la altul), ca şi produsul intern brut.
 Asigurările – ramură creatoare de locuri de muncă
Asigurările prezintă importanţă pentru economia unei ţări nu numai că participă la procesul
de creare de valoare adăugată brută, dar şi pentru că oferă locuri de muncă unui număr deloc
neglijabil de persoane.
Creşterea numărului personalului a fost influenţată atât de intrarea pe piaţă a unor noi
societăţi de asigurare, dar şi de faptul că unele societăţi de asigurare au efectuat angajări de
personal pentru a dezvolta şi a cuprinde în asigurare o parte cât mai mare din segmentul de
retail, în contextul economic actual.
 Asigurarea – ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară
Pentru a putea face faţă obligaţiilor curente şi viitoare asumate faţă de asiguraţi şi de
beneficiarii contractelor de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări au datoria să constituie,
după caz, rezerve de prime la asigurările pe viaţă şi rezerve de prime şi de daune la
asigurările de bunuri şi cele de răspundere.
Fructificarea rezervelor de prime şi de daune se face prin plasarea acestora în acţiuni,
obligaţiuni sau alte înscrisuri ale împrumuturilor de stat, depuneri pe termen la bănci,
acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă,
achiziţionarea de bunuri imobiliare etc.
Analiştii insistă asupra importanţei rolului financiar jucat de societăţile de asigurări, nu numai
pentru că acestea pun la dispoziţia autorităţilor publice, a societăţilor comerciale de producţie
şi a băncilor un volum însemnat de resurse financiare, ci şi pentru faptul că ele participă la un
proces de intermediere non-monetară, cu efecte pozitive asupra stabilităţii monedei naţionale.
Politica de plasamente a fiecărei societăţi de asigurări este dictată atât de natura rezervelor
constituite, de posibilităţile concrete de fructificare oferite de piaţa financiară, cât şi de
prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate în orice moment.
În ultimă instanţă, societăţile de asigurări îndeplinesc un rol de intermediar între asiguraţi-
deţinători de resurse şi persoanele juridice şi fizice - solicitanţi de resurse de împrumut. Acest
rol se apreciază în lumina volumului fluxurilor băneşti pe care societăţile de asigurări le
orientează către diverşi solicitanţi.
Societatea care încheie asigurări de viaţă acumulează treptat sumele pe seama cărora urmează
să-şi onoreze obligaţiile asumate faţă de asiguraţi. Între momentul încasării primelor şi cel al
exigibilităţii sumelor asigurate se scurge adesea o perioadă de mai mulţi ani. În tot acest
interval de timp societatea de asigurare dispune de banii încasaţi cu titlu de prime şi pe care
trebuie să-i fructifice în modul cel mai convenabil.
Aşadar, societatea de asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de servicii în favoarea
asiguraţilor, dar şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc
prime eşalonat, şi persoane juridice şi fizice care au nevoie de resurse financiare
suplimentare. Cele arătate scot în evidenţă faptul că asigurările de viaţă oferă persoanelor
fizice nu numai o protecţie de asigurare, dar şi un instrument de economisire şi de fructificare
a resurselor băneşti.
Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societăţile de asigurări de viaţă,
deşi şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite resurse
financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasarea pe piaţă.
Este important de menţionat că în spatele societăţilor de asigurare, ca intermediar financiar,
stau persoane fizice, care au încheiat asigurări de viaţă în dublu scop: pe de o parte, pentru a
se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, iar pe de alta, pentru a-şi fructifica
economiile încredinţate societăţilor de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare ale unor
contracte de asigurări de viaţă, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadenţe
de valorificare mai lungi sau mai scurte.
Evoluţia conjuncturii în perioada de valabilitate a contractului de asigurare va influenţa atât
mărimea nominală a sumei asigurate, cât şi mărimea reală a acesteia, la data încasării ei. Iată
de ce, privită prin această prismă, asigurarea apare ca un activ financiar într-o economie de
incertitudini.
Prin activitatea desfăşurată, societăţile de asigurări influenţează, uneori, pozitiv sau negativ,
şi balanţa de plăţi a ţării. Acest lucru se petrece atunci când societăţile de asigurări, pe lângă
asigurări directe, mai efectuează şi operaţii de reasigurare: cedează altor societăţi o parte din
riscurile subscrise şi primesc, în schimb, riscuri subscrise de alte societăţi. În măsura în care
operaţiile de reasigurare depăşesc cadrul naţional, apar fluxuri de valută între ţara considerată
şi ţările partenerilor societăţilor de asigurare şi reasigurare, constând în prime, comisioane,
despăgubiri, participări la beneficii, primite sau plătite. Toate aceste sume se reflectă în
balanţa de plăţi, influenţând-o, per sold pozitiv sau negativ, după caz.
 Asigurarea – factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a
activităţii vremelnic întrerupte
Atunci când o persoană fizică sau juridică se hotărăşte să încheie o asigurare este conştient de
faptul că un anumit fenomen (eveniment) s-au complex de fenomene (evenimente) îi
ameninţă viaţa, integritatea corporală sau avutul şi că producerea acestuia (acestora) iar
provoca prejudicii importante. Deşi nu are posibilitatea de a împiedica producerea
fenomenului (evenimentului) considerat, persoana în cauză are, totuşi, posibilitatea să se pună
la adăpost de consecinţele nefaste ale acestuia.
Prin încheierea asigurării, persoana fizică sau juridică, ameninţată de un anumit fenomen
(eveniment) viitor şi incert, convine cu o societate specializată ca, în schimbul unei sume de
bani (unei prime), aceasta din urmă să preia asupra sa consecinţele producerii acelui fenomen
(eveniment). Aşadar, riscul nu dispare, ci se transferă numai efectele acestuia de la asigurat la
asigurător.
Încheind contractul de asigurare, asiguratul a optat, de fapt, între soluţia autoprotecţiei
(autoasigurării) şi cea a protecţiei oferite de către societatea de asigurare.
Costul refacerii bunurilor avariate sau distruse este acoperit pe seama despăgubirii de
asigurare, suportate de asigurător, rămân de soluţionat problemele tehnice şi organizatorice
legate de refacerea fizică a bunurilor afectate şi de repunerea lor în stare de funcţionare.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, asigurarea le ajută să-şi înlocuiască bunurile
distruse, să suporte consecinţele diminuării sau pierderii capacităţilor de muncă, să
depăşească, sub raport financiar, consecinţele pierderii susţinătorului lor legal sau să facă faţă
răspunderilor civile legale faţă de terţi .

Concluzii
Într-o economie în care nimic nu este sigur şi singurii care par a supravieţui sunt
speculanţii, asigurările determină îndreptarea resurselor băneşti ale indivizilor către piaţa
financiară, fapt ce poate avea un efect pozitiv asupra creşterii patrimoniale ale agenţilor
economici şi nu numai, dar mai ales contribuie la consolidarea unui trend ascendent al
economiei unui stat.
 CAPITOLUL 2.
RISCUL - ELEMENT CENTRAL AL ASIGURĂRII

2.1. Risc şi incertitudine în economie

În contextul unui mediu de afaceri competitiv, naţional, regional şi internaţional se
impune cu necesitate o identificare şi evaluare a riscurilor ce pot apărea în activitatea
economico-financiară a unei firme. Insuficienta cunoaştere a riscului, evaluarea sa greşită şi
lipsa unei strategii de prevenire a acestuia afectează în mod direct rezultatul final al activităţii
desfăşurate. Este şi motivul pentru care sunt menţionate distinct noţiunile de risc şi
incertitudine în activitatea agenţilor economici. Un loc aparte îl ocupă problemele de analiză
a riscurilor, a factorilor de influenţă ca şi cele referitoare la gestionarea riscurilor.
Riscul, ca noţiune, reprezintă posibilitatea apariţiei unui fenomen care, dacă se
produce, poate avea influenţe asupra obiectivelor unui proiect. Riscul se referă în special la
gradul de incertitudine care planează asupra evenimentelor viitoare. Există totuşi diferenţieri
între conceptul de risc şi cel de incertitudine. Riscul este considerat ca având atribute
cuantificabile, în timp ce incertitudinea nu, fiind asociată unor situaţii sau evenimente despre
care există informaţii insuficiente pentru a putea înţelege şi anticipa schimbările care vor avea
loc. Posibilitatea de cuantificare a situaţiilor considerate a fi descrise prin conceptul de risc
este legată de utilizarea probabilităţilor şi a şanselor de apariţie a diferitelor evenimente sau
rezultatelor posibile ale unei acţiuni. Incertitudinea, dimpotrivă, se referă la situaţiile în care
decidentul nu ştie şi nici nu poate determina probabilitatea obţinerii diferitelor rezultate
posibile .
Complexitatea vieţii economice contemporane, schimbările frecvente în mediul
economic, precum şi multitudinea de factori care influenţează orice activitate economică,
determină existenţa multor categorii de riscuri. Mai mult decât atât, acelaşi tip de risc
înregistrează probabilităţi şi efecte diferite de la un agent economic la altul sau de la un
proiect de investiţii la altul. Acest fapt conduce la ideea că riscul economic nu poate fi
determinat şi analizat decât prin prisma fiecărei afaceri în parte.
Deciziile au la bază atât informaţiile trecutului şi ale prezentului, cât şi previziunile
viitorului. Previziunile nu pot fi decât aproximative, astfel încât anticipaţiile decidenţilor
privind rezultatele deciziilor au un anumit grad de incertitudine. Abordările teoretice fac
distincţie între două stări ale anticipaţiilor: certitudine şi incertitudine.
Certitudinea este utilizată pentru descrierea situaţiilor în care anticipaţiile au o singură
valoare. Termenul de certitudine se foloseşte şi pentru situaţiile în care anticipaţiile nu au o
singură valoare, dar se plasează într-un interval îngust.
Primele abordări teoretice insistă asupra distincţiei dintre risc şi incertitudine.
Conform primelor abordări, riscul se limitează la situaţiile în care se pot identifica
probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile. Aceleaşi abordări susţin că incertitudinea
descrie situaţiile în care identificarea probabilităţilor obiective este imposibilă. Se recunoaşte
imposibilitatea asocierii unor probabilităţi obiective la rezultatele posibile ale deciziilor
economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice
sunt supuse incertitudinii şi nu riscului.
Abordarea actuală în economie renunţă la distincţia dintre risc şi incertitudine.
Inovaţii teoretice ulterioare dezvoltă un cadru riguros pentru interpretarea probabilităţilor
subiective. În acest cadru, comportamentul producătorilor şi ale consumatorilor pot fi
sistematizate în termenii probabilităţilor. Se consideră că se pot asocia în mod riguros
probabilităţi subiective la rezultatele posibile ale deciziilor, astfel încât orice situaţie de
incertitudine în sensul abordărilor timpurii se transformă într-o alegere în condiţii de risc.
Economia riscului se bazează, cu precădere, pe semnificaţia latină a termenului; din
această perspectivă, riscul poate fi definit ca posibilitatea unor rezultate favorabile sau
nefavorabile.
Definirea riscului este încă o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate. Întâlnim,
astfel, multe definiţii ca: “obiect al asigurării, fie o persoană sau un lucru” , “şansa unei
pierderi”, “nesiguranţa privind rezultatul unei activităţi”. Riscul este un pericol, o primejdie
la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi
protecţie.
Alte lucrări consideră că riscul reprezintă “variaţia rezultatului care ar putea să apară într-o
anumită perioadă de timp într-o situaţie dată”. Dacă nu este posibil decât un rezultat, variaţia
şi deci riscul este considerat zero. Dacă sunt posibile mai multe rezultate, atunci riscul este
diferit de zero. Cu cât sunt posibile mai multe variante privind rezultatul, cu atât riscul este
mai mare.
Literatura economică defineşte riscul ca fiind probabilitatea ca rentabilitatea reală viitoare să
fie mai mică decât rentabilitatea aşteptată
Incertitudinea şi riscul sunt o parte inerentă în activitatea oricărei organizaţii. Fiecare membru
al unei organizaţii ia decizii, planifică, şi gestionează riscurile într-o măsură mai mare sau
mai mică drept care managementul riscurilor îşi găseşte aplicabilitatea în orice activitate a
organizaţiei. De asemenea, însuşi un bun management – planificare, stabilirea obiectivelor,
coordonare şi control – poate fi văzut ca management al riscurilor, ceea ce înseamnă că
această activitate este deja integrată într-un anumit nivel în practica de management. Ceea ce
diferă este nivelul de management al riscurilor aplicat de la metode intuitive până la un
proces formal.

2.2. Clasificarea riscurilor

În activitatea economică poate fi identificată o foarte largă paletă de riscuri. Totuşi ele pot fi
clasificate, folosind mai multe criterii, astfel:
A. După nivelul la care acţionează se pot identifica:
- riscuri la scară planetară (mondiale, globale)
- riscuri la scară regională (continentală)
- riscuri la scară naţională (riscuri de ţară)
- riscuri la nivel de întreprindere
- riscuri la nivel de proiect
Un tip aparte de risc îl reprezintă riscul de sistem. Sistemul poate fi unul de dimensiune
globală, regională sau naţională. Pericolul constă practic în prăbuşirea unui întreg sistem, în
sensul că toţi agenţii economici care fac parte din acesta sunt afectaţi. Riscul de sistem poate
fi cel mai bine evidenţiat la nivelul pieţelor financiare internaţionale. În lipsa unor reguli
prudenţiale clare, în condiţiile unei globalizări accentuate şi în condiţiile desprinderii tot mai
puternice a titlurilor financiare de economia reală, se poate ajunge la un paradox. Riscul de
sistem creşte, pe măsură ce i se permite fiecărui actor din cadrul său să acţioneze în sensul
reducerii riscului pe care ar trebui să şi-l asume în mod individual. Pe piaţa titlurilor derivate,
se poate întâmpla ca decizia unui singur agent economic să poată produce un efect de domino
asupra întregii pieţe.
B. După conţinutul lor, riscurile pot fi împărţite în următoarele categorii:
- riscuri cu conţinut economic - acestea sunt cele mai numeroase şi pot, la rândul lor, fi
împărţite în mai multe clase, în funcţie de natura factorilor care le determină. Pot fi
identificate astfel riscuri în agricultură, industrie, comerţ, finanţe, turism, dacă se iau în
considerare elementele specifice ramurii în care se desfăşoară activitatea economică. Sau,
dacă se iau în considerare tipurile de riscuri cu care se poate confrunta orice agent economic,
indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, se pot distinge: riscuri contractuale,
decurgând din neexecutarea obligaţiilor contractuale, riscul de preţ, decurgând din
instabilitatea preţurilor, riscuri financiar-monetare, decurgând din fluctuaţiile cursurilor de
schimb şi din nesiguranţa valorificării capitalului în contextul afacerilor internaţionale.
- riscuri cu conţinut politic - acestea sunt determinate de evenimente politice majore, precum
stările beligerante, embargourile, schimbările regimurilor politice, adoptarea de interdicţii la
transferurile valutare, sechestrul în interes public, interzicerea exportului în interesul
consumului naţional etc.
- riscuri cu conţinut social - acestea sunt determinate de evenimente sociale majore, precum
grevele sau conflictele sociale, şi pot avea un impact important asupra activităţii economice,
putând determina de pildă executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
- riscuri naturale - acestea sunt determinate de fenomene precum: cutremure, inundaţii,
uragane, erupţii vulcanice, care pot, la rândul lor, afecta activitatea economică.
C. După localizarea lor, riscurile se împart în două categorii:
- riscuri interne - riscurile interne sunt localizate în întreprinderea care suportă consecinţele
riscurilor sau în ţara acesteia. Ele sunt generate de factori precum: capacitatea de realizare
umană, de dotarea cu mijloace materiale, financiare şi valutare, realizarea la timp a
investiţiilor proiectate, aprovizionarea şi realizarea la timp a producţiei etc.
- riscuri externe - riscurile externe apar ca urmare a acţionării unor factori din afara
întreprinderii, aflaţi în afara controlului direct al acesteia. Astfel de factori pot fi:
insolvabilitatea sau falimentul partenerului de afaceri, interzicerea transferului valutar sau
amânarea plăţilor în valută prin acte de guvernământ, dirijarea cursului valutar pe calea
valorizării şi revalorizării etc.
2.3. Riscul în asigurări
Noţiunea de risc este specifică domeniului asigurărilor, constituind un element esenţial al
contractului de asigurare.
Semnificaţiile noţiuni de risc în asigurări sunt variate:
 Riscul reflectă gradul de probabilitate a apariției unui pericol pentru care se încheie
asigurarea, iar alteori proporţiile răspunderii asigurătorului.
 Riscul înseamnă evenimente-calamităţi naturale sau accidente care produc pagube şi
pentru care se acordă acoperire prin asigurare (ca urmare, incendiul, grindina, decesul, etc.-
constituie riscuri asigurabile).
 Riscul reflectă şi ramura de asigurare la care se referă (vom discuta despre risc
industrial, risc profesional, risc auto etc.)
Noţiunea de risc în asigurări poate fi definită sub aspect juridic şi tehnic.
Din punct de vedere juridic, riscul constituie eveniment viitor, posibil dar incert, al cărui
moment de apariţie este nedeterminat şi aflat în afara influenţei şi voinţei părţilor, contra
căruia asiguratul îşi ia măsura de protecţie prin încheierea asigurării. Nu sunt riscuri
asigurabile evenimente petrecute în trecut sau a căror apariţie este imposibilă, după cum nu
sunt riscuri asigurabile evenimente a căror apariţie este sigură. Excepţie de la această regulă o
constituie decesul la asigurarea de viaţă, a cărui producere este sigură pentru fiecare
persoană, incert fiind momentul producerii acestui eveniment.
Din punct de vedere tehnic, riscul este caracterizat prin probabilitatea de producere a
evenimentului respectiv şi prin volumul/amploarea acestuia.
Probabilitatea de producere a evenimentului agreat în asigurare se determină pe baza legilor
statisticii aplicate la constatările făcute asupra unui număr mare de cazuri întâmplate în trecut
în împrejurări comparabile.Pe baza observaţiilor statistice se estimează volumul maxim al
pagubelor posibile, deci a riscului maxim, în funcţie de care se estimează volumul şi nivelul
acoperirii.
Riscul constituie element al unei asigurări numai dacă îndeplineşte anumite condiţii juridice,
tehnice, economice, condiţii care îi conferă caracterul de asigurabilitate. Astfel:
 Riscul trebuie să fie posibil, deoarece în caz contrar asigurarea este lipsită de interes
economic, deci inutilă ( riscul producerii unor taifunuri în ţara noastră).
 Riscul trebuie să fie real şi să prezinte un grad mare de periculozitate pentru asigurat
(ex. nu se poate imagina o asigurare de viaţă în care suma asigurată să se plătească
asiguratului la împlinirea vârstei de 150 ani).
 Riscul trebuie să aibă caracter incert, deci să se producă întâmplător, adică factorii
implicaţi în asigurare să nu poată cunoaşte sau influenţa producerea lui în timp şi spaţiu. De
aceea în asigurări s-a încetăţenit o perioadă de siguranţă care cuprinde un număr de zile bine
precizat de la încheierea asigurării şi până la data începerii răspunderii asigurătorului pentru
producerea riscului asigurat. Şi aici face excepţie riscul de deces care deşi constituie un
eveniment sigur, producerea lui în cazul fiecărei persoane în parte este incertă în perioada de
valabilitate a asigurării.
 Riscul trebuie să se producă independent de voinţa asiguratului. Deci pericolul de
distrugere a bunurilor, de sacrificare a animalelor nu trebuie să vină din partea
asiguratului.Asiguraţii vinovaţi de asemenea fapte nu au dreptul la despăgubiri.Pentru a
combate eventualele încercări ale asiguratului de a produce fraude se realizează asigurarea
prin preluarea bunurilor în asigurare la o valoare mai mică decât valoarea lor. Asiguratul este
obligat să participe la acoperirea în parte a pagubelor produse la propriile bunuri asigurate,
prin sub-asigurare sau prin franşiză.
 Riscul trebuie să prezinte extensie teritorială cât mai mare, fapt care permite
constituirea cât mai facilă a fondului de asigurare şi practicarea unor prime de asigurare cât
mai mici. Rezultă deci că riscurile limitate la o anumită zonă a ţării nu pot fi cuprinse în
asigurare deoarece: (1)dacă asigurarea ar opera zonal, numărul de asigurări fiind mai redus,
primele de asigurare ar fi prea ridicate; (2)dacă pentru riscuri cu manifestare zonală
asigurarea ar fi extinsă la teritoriu naţional unii asiguraţi ar fi chemaţi nejustificat la plata
unor prime de asigurare, încălcându-se principiul echităţii şi mutualităţii. Riscurile cu
frecvenţă şi intensitate variată pe teritoriul ţării se cuprind în asigurare, dar pentru respectarea
principiului mutualităţii şi echităţii se aplică cote de prime diferenţiate.
 Riscul trebuie să se producă cu regularitate sau cu o anumită frecvenţă. Pentru a fi
agreat în asigurare acesta este necesar a fi repetabil. Aceasta deoarece în vederea determinării
probabilităţii producerii lui, a mărimii primelor de asigurare şi a mărimii despăgubirilor sunt
necesare observări statistice. În principiu asigurătorul trebuie să evite sau după caz să accepte
cu prudenţă riscurile rare. Pentru determinarea regularităţii riscurilor se impune folosirea unor
metode de lucru bazate pa calcul probabilistic care facilitează cercetarea fenomenelor ce se
produc întâmplător şi în proporţii de masă.
 Riscul trebuie să fie licit. Se înţelege de la sine că pentru a fi asigurabil un risc trebuie
să fie în concordanţă cu legile. Nu va constitui niciodată un risc asigurabil o faptă care
contravine legilor şi moralei.
Noţiunea de risc în asigurări impune şi alte precizări. Se face o distincţie clară între risc
asigurat şi caz asigurat. Dacă un eveniment viitor şi nesigur, dar probabil care poate genera
prejudicii la bunuri sau persoane se justifică a fi luat în seamă în activitatea de asigurare- el
poartă denumirea de risc asigurat. Dacă acest eveniment se produce, el poartă denumirea de
caz asigurat. Asigurătorul este obligat la plată sau desdăunare faţă de asigurat, a drepturilor ce
decurg din calitatea de asigurat numai atunci când s-a ivit cazul asigurat.
Companiile de asigurări preiau asupra lor anumite riscuri ale agenţilor economici contra unor
prime de asigurare plătite de aceştia. În cazul în care se materializează riscul şi se produc
pagube, asiguratul este despăgubit de către asigurător. Scopul asigurării, materializată în
poliţa de asigurare, este restabilirea situaţiei patrimoniale a asiguratului de dinainte de
producerea efectelor negative. Trebuie menţionat că nu toate riscurile sunt asigurabile, ci
numai acelea calculate pe baza probabilităţii obiective. În plus, mărimea primei este direct
proporţională cu mărimea riscului asigurat.
În literatura de specialitate riscurile se pot clasifica astfel :
A. Din punct de vedere al asigurărilor riscurile se pot clasifica în:
1. Riscuri asigurabile – le constituie acea categorie de întâmplări prevăzute cu precizie
rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu privire la producerea
faptelor respective, care pot fi prelucrate și interpretate și, de aceea, pentru această categorie
există posibilitatea asigurării. Spre exemplu șansele de a se produce o furtună cu grindină
care ar putea distruge o recoltă pot fi prevăzute cu o precizie considerabilă, pe baza unor date
statistice înregistrate un timp îndelungat; aceste riscuri, la rândul lor se clasifică în:
a) riscuri generale: incendiu, explozie naufragiu, eșuare, răsturnarea navei sau a
ambarcaţiunii, coliziunea, răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru,
prăbușirea aeronavei, descărcarea mărfii într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupţie
vulcanică, etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în condiţiile generale de asigurare;
b) riscuri speciale: sunt acele riscuri ce pot fi produse ca urmare a acţiunii oamenilor
(război, grevă, închidere de fabrici, revoluţie, revoltă, răscoală, stare de război declarat sau
nedeclarat, etc.), sau cele ce ţin de natura mărfii (ruginire, coclire, zgâriere, alterare, spargere,
mucegăire, etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresa a asiguraţilor contra
unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, separat pentru fiecare risc, deci nu sunt
incluse în condiţiile generale de asigurare.
2. Riscuri neasigurabile – le constituie acele categorii de riscuri care nu pot fi
acoperite prin asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate și prognosticate prin calcul statistic,
aici fiind incluse acele evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine,
sau cele care sunt cauzate de asigurat, cunoscute de acesta și ascunse asigurătorului, cum ar fi
ambalarea necorespunzătoare a mărfii, viciile ascunse ale bunului asigurat, consecinţele
energiei atomice, starea de nenavigabilitate a navei sau de funcţionare defectuoasă a
mijlocului de transport, comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului, moartea naturală
a animalelor, evaporarea lichidelor, uzura normală a bunului asigurat, pagube indirecte (
pagube survenite ca urmare a întârzierii transportului, cheltuieli pentru plata salariilor și
întreţinerea personalului navigant în timpul staţionării mijlocului de transport pentru
reparaţii, etc.), vătămarea corporală sau decesul persoanelor care lucrează pentru asigurat,
etc..
În aceste condiţii, riscurile pe care le generează incertitudinile respective nu sunt acoperite
prin asigurări, ci sunt suportate de întreprinzător.
B. După asigurabilitate, riscurile se împart în:
1. Riscuri pure – sunt acele riscuri care prin producerea lor provoacă numai pierderi, și
niciodată câștiguri. Acestea sunt riscuri asigurabile pentru care în marea majoritate
asigurătorii oferă protecţie. Riscurile pure tipice sunt: exploziile, incendiile, accidentele,
naufragiile, decese, furtuni, furturi, etc..
O navă pe mare, în cazul producerii unei furtuni, ea poate naufragia și astfel apare o pierdere,
însă ea poate să nu se scufunde, în acest caz nu apare o pierdere, dar armatorul nu câștigă, dar
își menţine proprietatea, implicit situaţia financiară.
2. Riscuri speculative – întâlnite și sub denumirea de riscuri antreprenoriale deoarece prin
producerea lor se poate înregistra o pierdere sau se poate înregistra un câștig, fapt care le
conferă un element de atractivitate. Acestea se bazează tot pe evenimente incerte, dar ca
urmare a producerii lor se pot obţine și câștiguri. În această categorie se încadrează pariurile
și jocurile de noroc.
Asemănarea dintre aceste 2 categorii de riscuri constă în faptul că sunt repetabile în condiţii
esenţiale similare.
C. După implicaţiile și natura riscurilor, acestea se clasifică astfel:
1. Riscuri fundamentale, sunt acele riscuri care prin efectele producerii lor afectează o mare
parte a societăţii și nu doar anumite persoane, deci un astfel de risc presupune existenţa
elementelor de catastrofă. Exemple de riscuri fundamentale sunt: războaiele, cutremurele,
foametea etc,
2. Riscuri particulare, sunt acele riscuri ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul
întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscurile particulare care rezultă o
pierdere pentru un număr relativ mic de persoane.
D. Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, acesta se clasifică în:
1. Riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile, deoarece producerea lor generează
numai pierderi sau menţinerea stării iniţiale.
2. Riscuri dinamice, similare riscurilor comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi
și care nu sunt asigurabile.
Riscurile sunt grupate și sunt oferite de cele mai multe ori în ”pachet” sub forma ”condiţiilor
de asigurare” care poartă diferite denumiri, în funcţie de natura bunurilor asigurate și de
riscurile incluse în asigurare.
În funcţie de nevoile de asigurare se vor alege acele condiţii care răspund cel mai bine
intereselor noastre. Dat fiind faptul ca orice tip de asigurare costă,trebuie să facem o analiză a
asigurărilor pentru a o putea obţine maximum de protecţie și siguranţă cu minimum de
cheltuială.

2.4. Ideea de risc și incertitudine în contractul de asigurare

Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Evenimentele incerte
pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau şansă, ambele referindu-se la
evenimente viitoare şi incerte.
Riscul în asigurări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare nedorită. Din
punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror producere
poate apare o pierdere.
Şansa presupune o abordare optimistă, sperându-se preponderent obţinerea unui câştig.
Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de asigurabilitate,
şi anume:
 să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic şi să se poată produce cu o
probabilitate cuprinsă între (0,1);
 să nu poată fi evitate;
 să nu poată fi conştientizate;
 să fie suportabile ca mărime şi ca frecvenţă, adică să poată fi suportate din punct de
vedere financiar de către asigurător;
 să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea financiară rezultată
din producerea lor;
 să fie contractuale, adică să reprezinte protecţia prevăzută în contractul de asigurare;
 să fie compatibile cu reglementările legale în vigoare, cu morala şi cu profitabilitatea
asigurătorului.
Din punct de vedere juridic, pentru ca un risc să fie asigurabil trebuie să îndeplinească patru
condiţii cumulativ:
 Prima condiţie este prevăzută de art.10 din Legea nr. 136/1995 şi se referă la
necesitatea să fie prevăzut cu precizie în contract, întrucât în această materie, clauzele
contractuale sunt de strictă interpretare, asigurătorul calculând primele în raport cu riscurile,
pe baza unor date concrete şi exacte. Din acest motiv, asiguratul este obligat să furnizeze
răspunsuri la toate întrebările formulate de asigurător, iar pe parcursul executării contractului,
este obligat să comunice în scris asigurătorului schimbarea împrejurărilor importante privind
riscul, potrivit art.13 din acelaşi act normativ.
În cazul în care asiguratul a comunicat date false sau inexacte în ceea ce priveşte
riscurile de care are cunoştinţă sau dacă acesta nu informează pe parcursul executării
contractului modificările intervenite, asigurătorul are posibilitatea de a denunţa contractul
înainte de producerea a cazului asigurat, iar după producerea acestuia, poate refuza plata
indemnizaţiei, dacă dovedeşte ca asiguratul nu a fost sincer în furnizarea informaţiilor cerute
de acesta.
 Cea de-a doua condiţie, ce rezultă din art.20 al Legii nr.136/1995 “În cazurile
stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă,
asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către
asigurat sau către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate, care lucrează în această calitate.” În cazul contrar, dacă asigurătorul dovedeşte că
evenimentul a fost determinat de asigurat, beneficiar sau cunoştinţe ale acestuia, nu mai
plăteşte indemnizaţia de asigurare. Prin urmare, trebuie menţionat faptul că asigurătorul este
obligat să acopere prejudiciul produs ca urmare a unei fapte culpabile, dar săvârşită fără
intenţie de către asigurat sau alte persoane prevăzute în contract. Cu toate acestea,
asigurătorul are posibilitatea inserării în contract a unei clauze care să prevadă refuzul său de
a plăti indemnizaţia de asigurare, în situaţia în care bunurile sunt deteriorate sau distruse ca
urmare a unei fapte culpabile a asigurătorului, indiferent dacă fapta este intenţionată sau nu.
În ceea ce priveşte asigurarea de persoane, singurele cazuri prevăzute de lege în care
asigurătorul are dreptul de a refuza plata indemnizaţiei sunt cele în care asiguratul comite un
act suicidal în termen de doi ani de la încheierea contractului, sau în care asiguratul săvârşeşte
în mod intenţionat, unele fapte grave stipulate în contractul de asigurare.
 În al treilea rând, pentru a fi asigurabil , riscul trebuie să fie un eveniment viitor,
posibil, dar incert. Dacă evenimentul s-ar fi produs deja, în momentul încheierii contractului,
indemnizaţia încasată de asigurat nu ar mai avea nici o justificare şi ar constitui un profit,
ceea ce nu se permite prin natura contractului de asigurare. Pe de altă parte, dacă producerea
evenimentelor nu este posibilă, încheierea contractului nu ar mai avea sens, art.14 din legea
nr.136/1995 “Dacă, înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau
producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei
asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de
drept.” Incertitudinea evenimentului asigurat este esenţială la încheierea contractului de
asigurare, întrucât aceasta este originea riscului.
 În al patrule rând, părţile urmează să se pună de acord cu condiţiile riscurilor
asigurate, care corespund cel mai bine intereselor lor, conform principiului libertăţii
contractuale.
 CAPITOLUL 3.
ASIGURAREA ŞI ALTE FORME DE DISPERSIE A RISCURILOR

3.1. Conceptul de asigurare

Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul unui număr mare de
persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care sunt
ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activităţile lor, pericole probabile, posibile, dar
nesigure .
Asigurarea este o formă de dispersie a riscului şi o formă de protecţie bazată pe un contract,
prin care o persoană fizică sau juridică cedează anumite riscuri unei persoane juridice,
denumită asigurător, plătind acestuia o sumă de bani numită primă de asigurare. Asigurătorul
se obligă prin contractul încheiat să plătească asiguratului despăgubiri în cazul în care
evenimentele prevăzute în contract au loc; asigurarea compensează financiar pierderile
suferite de asigurat în urma producerii unui eveniment nefavorabil .
Asigurarea este o operaţiune financiară prin care o parte denumită asigurător despăgubeşte, în
cazul producerii unui sinistru, o altă parte denumită asigurat în schimbul unei remuneraţii .
Conform profesorilor Iulian Văcărel şi Florin Bercea, “asigurarea acţionează în strânsă
legătură cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube importante
economiei naţionale şi populaţiei”. Profesorul Gheorghe Bistriceanu consideră că
:“asigurarea este un sistem de relaţii economico-sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării
economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective, care constă în crearea
în comun, de către populaţie şi agenţii economici ameninţate de anumite riscuri, a unui fond
din care se compensează daunele şi satisfac şi alte cerinţe economico – financiare, probabile,
imprevizibile” .
Conform Legii 32/10.04.2000: “asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie
pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi,
expuşi la producerea anumitor riscuri, şi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe
seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate
ca urmare a activităţii desfăşurate” .

3.2. Perspective de abordare a asigurărilor

 Asigurarea sub aspect juridic
Din punct de vedere juridic, asigurarea trebuie să capete aspect juridic, ceea ce i-l conferă
contractul, care constituie „legea părţilor”. Potrivit dispoziţiilor art.57 din reglementarea
adoptată in anul 1971, „ Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă
Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume
eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei
terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite” .
După renunţarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat prin Administraţia
Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiţiei date prin legea contractului de
asigurare. Potrivit legii din anul 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să
plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în
continuare indemnizaţie, în limitele ş termenele convenite” .
Contractul de asigurare prezintă mai multe trăsături, cum ar fi :
o poate fi un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimţământ al
părţilor. Acest contract este valabil din momentul în care asiguratul şi asigurătorul şi-au
exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din
dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor;
o este un contract sinalagmatic, adică părţile contractuale îşi asumă obligaţii reciproce şi
interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia
asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se
obligă să achite primele de asigurare datorate; la rândul său, asigurătorul se obligă să acopere
riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită;
o este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau
întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract. Acest
eveniment denumit alea, comportă, pentru fiecare dintre părţi o şansă de câştig sau un risc de
pierdere.
Dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul
producerii lui ar fi cunoscut de părţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând
să fie acoperit cu certitudine de către asigurător.
o este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o
contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Asiguratul beneficiază de protecţia pe care
i-o oferă asigurătorul, care preia asupra sa riscul asigurat, nu în mod gratuit, ci în schimbul
unei plăţi sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.
o este un contract succesiv, adică se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să
acopere un anumit risc o perioadă foarte lungă de timp cu plata anuală sau sub-anuală a
primei sau o perioadă nelimitată ori în cazul unui contract pentru asigurare mixtă de viaţă cu
plata anuală sau sub-anuală a primei sau o perioadă foarte scurtă, cu plata integrală a primei
la încheierea contractului;
o este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, el a
aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, mai ales la asigurările de persoane,
asigurătorul întocmeşte poliţe de asigurare, în care toate condiţiile contractuale sunt standard,
în asemenea cazuri, solicitanţilor nu le rămâne decât să le accepte sau să le refuze în bloc;
o este un contract de bună credinţă, adică presupune că executarea acestuia să se facă cu
bună credinţă de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe
informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe
care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta, fără
putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se constată că informaţiile puse la
dispoziţia asigurătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de o
manieră foarte severă.
Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.
Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativităţii, adică ea se încheie din proprie
iniţiativă de către persoane fizice sau juridice interesate, împotriva acelor fenomene care le
ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scop de indemnizaţie sau fructificare.
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoane fizice şi juridice,
deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii, sunt obligate să le asigure
împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a
practica o asemenea asigurare, sunt obligaţi să o realizeze, în condiţiile prevăzute de
autoritatea publică competentă, şi să elibereze un înscris probator al asigurării .
În România, sfera asigurărilor obligatorii, foarte largă în condiţiile monopolului de stat asupra
asigurărilor, s-a restrâns la minimum după desfiinţarea monopolului. Asigurarea contractuală
constituie o modalitate de dobândire a securităţii individuale de către asiguraţi. Asigurarea
obligatorie oferă protecţie de asigurare anumitor categorii de persoane fizice şi juridice din
considerente de ordin social şi economic naţional .
 Asigurarea sub aspect economic
Existenţa asigurării este indisolubil legată de necesitatea constituirii unui fond de resurse
băneşti destinat indemnizării pagubelor provocate de anumite fenomene.
Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani pe care le
achită persoanele fizice sau juridice interesate în înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le
suporte, dacă s-ar produce anumite evenimente. Fondul de asigurare se constituie in vederea
acoperirii unor pagube provocate de fenomene viitoare şi nesigure. Aşadar din acest fond nu
se suportă pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora
în procesul de producţie ori în gospodăriile populaţiei, de diminuarea valorii lor din diverse
motive. Fondul de asigurare îmbracă în mod necesar formă bănească .
Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: acoperirea pagubelor provocate
de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri şi la cele de răspundere civilă, respectiv plata
sumelor asigurate la asigurările de persoane; pentru finanţarea unor acţiuni legate de
prevenirea pagubelor; pentru constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii
comerciale sau a organizaţiei mutuale de asigurare .
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice sau juridice,
ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.
Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului de
asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc consimt să
contribuie la suportarea în comun pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective.
Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea
producerii riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Asigurarea oferă aşadar, avantajul
ca membrii comunităţii, afectaţi de producerea riscului asigurat, primesc de la fondul de
asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul
respectiv. Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea
riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii,
adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar acesta se repartizează
numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat .
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice între
participanţii la asigurare. În prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelor de asigurare,
pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate către organizaţia de asigurare. În etapa
următoare, fluxurile băneşti, sub forma indemnizaţiilor de asigurare pornesc de la fondul de
asigurare către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea evenimentului asigurat.
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii :
o funcţia de repartiţie, fiind principala funcţie a asigurărilor, se manifestă în procesul de
formare a fondului de asigurare, la dispoziţia organizaţiei de asigurare, pe seama primei de
asigurare suportate de persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurarea ex contractu sau ex
lege. Această funcţie se mai manifestă şi în procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale, cum ar fi: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor acţiuni cu
caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor administrativ – gospodăreşti ale organizaţiei de
asigurare şi constituirea unor fonduri de rezervă. Prin intermediul acestei funcţii, impozitele
datorate de organizaţia de asigurare sunt dirijate la bugetul de stat sau la bugetele locale, iar
contribuţiile cuvenite asigurărilor sociale sunt îndreptate către bugetul asigurărilor sociale de
stat;
o funcţia de control ca şi funcţie complementară a asigurărilor, urmăreste modul în care
se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se
efectuează plaţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor si
cele administrativ-gospodăreşti, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare şi a
rezervelor legale constituite, îndeplinirea integrală şi la termen o obligaţiilor financiare ale
asigurătorului faţă de stat şi de terţ;
o funcţia de compensare a pagubelor – reprezintă principala funcţie a asigurărilor şi
prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări: pentru asigurat,
asigurarea dă o marjă de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar pentru
ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prin
acordarea operativă de despăgubiri, poate să realizeze, într-un termen relativ rezonabil,
refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii productive sau a capacităţii de muncă
pentru persoanele vătămate;
o funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi se
realizează pe două căi: prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi
accidentelor şi prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe
asigurători să promoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în
menţinerea în bună stare a bunurilor asigurate;
o funcţia financiară se manifestă prin faptul că asigurarea este apreciată ca fiind una din
pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul
exerciţiului financiar şi scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a
sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şi
argumentării necesităţii plăţilor. Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă
generală de creditare în economie, fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la
bănci;
o funcţia de promovare comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit
vânzarea de asigurări unor altor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurători străini.
 Asigurarea sub aspect financiar
Sub aspect financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un „intermediar”
financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi
persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare. Din punct de
vedere financiar, asigurarea capătă următoarele valenţe :
o calitatea de ramură prestatoare de servicii;
o calitatea de intermediar financiar;
o calitatea de activitate financiară.
Prin calitatea de ramură prestatoare de servicii se relevă faptul că societatea de asigurare, în
schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporal specific,
adică preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate şi securitatea pentru cazurile stipulate în
contractul de asigurare, obligaţia luată de compania de asigurare faţă de asigurat fiind
influenţată de caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate.
În practică, apar abateri de la media multianuală a pagubelor provocate de riscurile asigurate,
iar atunci când abaterile sunt favorabile pentru asigurător, ele duc la mărirea profitului
estimat al societăţii de asigurări. Când abaterile sunt negative, apare necesitatea compensării
acestor influenţe nefavorabile cu venituri provenite din alte activităţi, cum ar fi depuneri la
bănci, achiziţii de hârtii de valoare, investiţii în bunuri imobiliare etc.Asigurarea poate căpăta
forma de intermediar financiar în asigurările de viaţă. Societatea de asigurare oferă
asiguraţilor protecţia de asigurare şi instrumente de economisire şi de fructificare a resurselor
băneşti .
Persoanele fizice care au calitatea de intermediar financiar încheie asigurări de viaţă pentru a
se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare, deasemenea, pentru a-şi fructifica
economiile încredinţate societăţii de asigurare. Pentru persoanele fizice titulare a unor
contracte de asigurare de viaţă, asigurarea constituie veritabile active financiare, cu scadenţe
de valorificare mai lungi sau mai scurte .

3.3. Elementele tehnice ale asigurării

Pentru cunoașterea modalităţilor și condiţiilor în care se realizează asigurarea se
impune prezentarea elementelor care intervin în activitatea curentă din acest domeniu. Aceste
elemente sunt: asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigurării, suma
asigurată, riscul asigurat, fondul de asigurare, norma de asigurare, contractantul asigurării,
poliţa de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, dauna sau paguba, despăgubirea,
brokerul de asigurări și franșiza.
Asigurătorul este o persoană juridică română sau străină, societate de asigurări
autorizată ori societate mutuală autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care, în
schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, își asumă obligaţia de a plăti acestora
(beneficiarii asigurării) despăgubirea cuvenită, în caz de distrugere sau avarie a bunurilor
asigurate, ca urmare a dezastrelor naturale sau a accidentelor, să plătească suma asigurată la
survenirea unui eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau să plătească despăgubirea pentru
prejudiciul produs de asigurat unei terţe persoane, potrivit normelor de asigurare.
 Fiecare asigurător trebuie să menţină cumulativ capitalul social vărsat sau, în cazul
unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber vărsat, și marja de solvabilitate.
Asigurătorii pot investi sau valorifica parţial sau total capitalul social, rezervele de
capital și rezervele tehnice în bunuri mobiliare sau imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni,
alte titluri de participare, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii.
Asiguratul poate fi orice persoană fizică sau juridică care își asigură bunurile
împotriva producerii unor dezastre naturale sau a unor accidente, precum și orice persoană
fizică care se asigură împotriva unor evenimente ce ar putea interveni în legătură cu
sănătatea, integritatea corporală sau cu viaţa sa, sau orice persoană fizică sau juridică care se
asigură contra prejudiciului pe care l-ar putea produce unei terţe persoane (cazul asigurărilor
de răspundere civilă), calitatea de asigurat dobândindu-se prin plata primei de asigurare.
În cazul producerii evenimentului asigurat, asiguratul are obligaţia să notifice imediat
pe asigurător, să aplice instrucţiunile date de acesta, să participe la constatarea pagubei
rezultate, să furnizeze acte și date referitoare la evenimentul asigurat și să acorde întregul
sprijin pentru constatarea și evaluarea daunelor. În același timp, asiguratul mai are dreptul și
obligaţia să participe la protejarea și salvarea bunurilor asigurate.
Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat și asigurător, cu
rolul de a reglementa relaţiile reciproce, în funcţie de tipul asigurărilor. Prin acest act,
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, care, la rândul său, se obligă să-și
asume riscul ca, în cazul producerii evenimentului asigurat, să plătească asiguratului sau unei
terţe persoane (beneficiar) o despăgubire în limitele și termenele dinainte stabilite.
Beneficiarul asigurării este persoana desemnată prin lege, contractul de asigurare sau
testament să încaseze suma asigurată în cazul în care se produce un accident, invaliditatea sau
decesul persoanei asigurate sau să încaseze despăgubirea la asigurările de bunuri în cazul
producerii daunelor.
Suma asigurată este nivelul maxim admis al despăgubirii de asigurare care poate fi
plătită asiguratului în caz de daună. În cazul asigurărilor de persoane, este suma ce urmează a
fi plătită asiguratului sau beneficiarului asigurării în cazul producerii accidentelor, a
invalidităţii sau a decesului persoanei asigurate.
Riscul asigurat este constituit de evenimentul care odată produs, datorită efectelor
sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubiri.
Fondul de asigurare al asigurătorului este constituit anual, descentralizat, pe principiul
mutualităţii, numai sub formă bănească, din primele de asigurare încasate de la asiguraţi.
Asigurătorul, deși deţine controlul asupra fondului de asigurare, are obligaţia constituirii,
repartizării și folosirii cu maximă responsabilitate și eficienţă a acestuia.
Norma de asigurare reprezintă valoarea cuprinsă în asigurare, stabilită prin lege, pe
unitatea de obiect de asigurare. Norma de asigurare este folosită doar la asigurările de bunuri
prin efectul legii (clădiri, culturi agricole, animale etc.)
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care contractează pentru
angajaţii săi asigurări contra accidentelor sau a altor riscuri, obligându-se să plătească primele
de asigurare.
 Obiectul asigurării este reprezentat de bunurile mobile sau imobile supuse asigurării,
un interes, o persoană fizică sau răspunderea civilă faţă de o terţă persoană.
Poliţa de asigurare este documentul pe care societatea de asigurări îl eliberează la
încheierea contractului de asigurare, după plata primei iniţiale de asigurare. În unele cazuri
contractul de asigurare ţine locul poliţei de asigurare.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani stabilită anterior, pe care asiguratul o
plătește asigurătorului, astfel încât acesta să-și poată constitui fondul de asigurare necesar
achitării despăgubirii sau sumei asigurate la producerea evenimentului asigurat.
Durata asigurării este perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare
între asigurător și asigurat, așa cum au fost stabilite prin contractul de asigurare. Durata de
asigurare variază de la un tip de asigurare la altul.
Dauna sau paguba reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun
asigurat, ca urmare a producerii fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea.
Despăgubirea este suma de bani pe care asigurătorul o plătește asiguratului pentru
refacerea bunului avariat sau distrus. Cuantumul acesteia depinde de mărimea pagubei și nu
poate depăși valoarea bunului asigurat.
Brokerul de asigurări este persoana fizică sau persoana juridică română sau străină,
autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care, în interesul clienţilor săi,
negociază sau încheie contracte de asigurare și prestează alte servicii în legătură cu protecţia
împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.
Franșiza reprezintă partea, stabilită în prealabil, din cuantumul pagubei, care se
suportă de către asigurat. Ea poate fi determinată în procente sau sumă absolută din suma
asigurată sau din daună. Franșiza este de două feluri:
- deductibilă (absolută) când suma dinainte stabilită se scade din orice daună,
achitându-se asiguratului doar partea ce depășește suma respectivă;
- nedeductibilă (simplă sau atinsă) în cazul în care pagubele mai mici de valoarea
franșizei nu se despăgubesc iar pagubele mai mari se achită integral.
În mod frecvent, franșiza se folosește la asigurarea mărfurilor în timpul transporturilor
internaţionale, la asigurarea navelor maritime, la asigurarea de răspundere civilă auto etc.

3.4. Clasificarea asigurărilor

3.4.1. Clasificarea tradiţională
Asigurările reprezintă un domeniu vast, care acoperă toate sferele activităţii umane. În
literatura de specialitate se întâlnesc categorii variate de asigurări, determinate prin folosirea
unor criterii diferite.
 Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
grupează activitatea de asigurări în :
o asigurări de viaţă;
o asigurări generale.
Această împărţire ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate pentru cele două grupe mari de
asigurări. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţie-risc.
Asigurările de viaţă au caracter neindemnitar, adică odată ce sinistrul se produce, asigurătorul
trebuie să plătească suma convenită din contract, indiferent de valoarea pagubei suferite. În
această categorie se includ asigurările legate de investiţii, cele mixte de viaţă şi alte asigurări
de viaţă.
Asigurările non-viaţă sunt în general asigurări de pagube şi au natura indemnitară,ceea ce
presupune faptul că asigurătorul nu trebuie să plătească o indemnizaţie superioară
prejudiciului real suferit de asigurat. Asigurările generale cuprind asigurările de bunuri, de
răspundere civilă, de risc financiar şi alte asigurări generale.
Pe scurt, o prezentare comparativă care sintetizează deosebirile dintre cele două categorii este
reflectată în tabelul următor.
Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă
• Se asigură riscul de deces ca acoperire • Se asigură alte riscuri, cu excepţia riscului de
principală deces în acoperirea principală
• Decesul este eveniment sigur; • Producerea riscului asigurat, ca eveniment, este
momentul producerii lui este incert incertă, probabilă, posibilă
• Scopul: protecţia financiară a familiei • Scopul: compensarea pierderilor materiale sau
sau dependenţilor (pot fi combinate cu financiare generate de producerea evenimentului
posibilitatea economisirii sau investiţiei) asigurat, respectiv menţinerea situaţiei
patrimoniale şi financiare a asiguratului
• Evaluarea riscului (underwriting)
se face la vârsta de intrare în risc, • Evaluarea riscului se face în momentul încheierii
în principiu, indiferent de modificarea lui contractului în funcţie de întreaga perioadă de
pe parcursul relaţiei contractuale expunere
• În contractul de asigurare de viaţă • În contractul de asigurare există de regulă numai
există obligatoriu trei părţi implicate: două părţi: asiguratul şi asigurătorul; uneori,
asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul; apare şi beneficiarul care încasează contra-
uneori contractantul asigurării este altă valoarea despăgubirii
persoană decât asiguratul
• Sunt contracte de indemnizaţie (despăgubire)
• Nu sunt contracte de indemnizaţie
• Limita despăgubirii nu poate depăşi valoarea
(despăgubire)
bunului în momentul producerii riscului
• Stabilirea sumei asigurate se de
• Există conceptul de „supraasigurare”, dar nu
termină în funcţie de nevoia de
se acceptă
protecţie şi posibilităţile financiare ale
asiguratului • Beneficiarul despăgubirii este, de
obicei, aceeaşi persoană cu asiguratul
• Nu există conceptul de „supra-
asigurare” • În cazul producerii evenimentului asigurat,
asigurătorul despăgubeşte asiguratul în limita
• Beneficiarul poliţei este o terţă
sumei asigurate, reprezentând limita
persoană în cazul decesului asiguratului
maximă a indemnizaţiei
• În cazul producerii evenimentului
• Sunt contracte pe termen scurt
asigurat asigurătorul plăteşte
(până la 12 luni, reînnoibile)
beneficiarului suma asigurată
• Sunt contracte pe termen mediu sau lung
(de obicei minimum 3-5 ani, până la 35-40 de
ani sau chiar mai mult)

 După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare :

o asigurarea prin efectul legii (obligatorie);
o asigurarea contractuală (facultativă).
Asigurarea prin efectul legii sau obligatorie este stabilită direct prin lege, decret, ordonanţă
sau hotărâre a Guvernului şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Asigurarea
obligatorie izvorăşte din interesul economic şi social al întregii colectivităţi pentru apărarea
avuţiei naţionale, menţinerea continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor
unor accidente. Cu alte cuvinte, asigurarea obligatorie se introduce atunci când bunurile unui
număr mare de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de anumite riscuri, astfel încât
fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea avea de suportat pagube, mai devreme sau mai
târziu, la producerea evenimentelor asigurate.
În asigurările obligatorii raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile lor
sunt stabilite prin lege. Aceasta înseamnă că asigurarea ia fiinţă în virtutea legii fără a se cere
acordul de voinţă al celor care deţin bunurile respective sau al persoanelor fizice şi juridice ce
intră sub incidenţa legii.
Această asigurare are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblul său şi nu
necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În cele mai multe ţări, ca
şi în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru
pagube produse din accidente de autovehicule, în alte ţări întâlnim şi alte tipuri de asigurări
obligatorii, şi anume asigurările de răspundere profesională . În prezent, în România,
asigurările de locuinţe au devenit obligatorii.
Asigurarea contractuală (facultativă) are la bază un contract de asigurare între asigurat şi
asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este o poliţă de asigurare mai flexibilă decât
asigurarea prin efectul legii deoarece scoate în evidenţă nevoia de protecţie a asiguratului. În
această categorie de asigurare intră asigurarea personalului navigant al companiei de aviaţie.
Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea facultativă.
Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a sumei
asigurate, durata asigurării etc.

Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativă

• este o asigurare totală (în ea • nu este o asigurare totală (cuprinde, de

sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi
fel, precum şi toate persoanele care
întrunesc condiţiile prevăzute de lege)
• este o asigurare normată
(suma asigurată este stabilită prin lege
sau sub forma unor norme de
asigurare pe unităţi de bunuri
separate)
• este o asigurare fără termen
(acţionează atât timp cât există bunul
asigurat; răspunderea asigurătorului ia
naştere în mod automat din momentul
în care asigurătorul a intrat în posesia
bunului respectiv)
regulă, numai o parte din bunurile de acelaşi fel
existente în proprietatea persoanelor fizice şi
juridice la un moment dat)
• nu este o asigurare normată (suma
asigurată este stabilită în funcţie de propunerea
asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală
a bunului în momentul încheierii asigurării, iar la
asigurările de persoane anumite sume stabilite prin
regulamentele de asigurare.)
• este o asigurare cu termen (este valabilă
numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită
în contractul de asigurare; răspunderea
asigurătorului acţionează numai în cadrul acestui
interval)

 După domeniul asigurării, asigurările se împart în patru categorii :

o asigurări de bunuri;
o asigurări de persoane;
o asigurări de răspundere civilă;
o asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri cuprind valori materiale de orice fel, ce pot fi avariate sau distruse de
calamităţi ale naturii sau accidente. În această categorie intră clădirile, culturile agricole,
maşinile şi instalaţiile, aparatura electronică, bunurile de locuinţe, mărfuri şi altele,
asigurările maritime (CARGO şi CASCO), asigurări pentru avarii şi furt (AUTO CASCO).
Prin asigurările de persoane, se asigură viaţa, integritatea sau sănătatea asiguratului supuse
ameninţării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. În
funcţie de riscul asigurat, distingem două categorii de asigurări : asigurări de viaţă şi asigurări
de persoane, altele decât cele de viaţă (asigurări de accidente, de călătorie, de sănătate, etc.) .
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect valoarea patrimonială egală cu despăgubirile ce
ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane
pentru care răspunde conform legii.
Asigurările de interes financiar cuprind asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de
neplată, asigurarea de fidelitate şi altele.
 După riscul asigurat, distingem :
o asigurări împotriva inundaţiilor, ploilor torenţiale, cutremurelor, alunecărilor de teren
pentru construcţii, autoturismelor şi bunurilor de uz casnic;
o asigurări contra grindinei, îngheţului timpuriu de toamnă şi târziu de primăvară pentru
culturi;
o asigurări împotriva unor evenimente din viaţa oamenilor.
 În raport cu teritoriul pentru care sunt acoperite riscurile, asigurările se împart în :
o asigurări interne;
o asigurări externe.
Din categoria asigurărilor externe fac parte asigurarea facultativă de răspundere civilă auto
pentru pagube produse terţilor pe teritoriul unei alte ţări (CARTEA-VERDE), asigurarea de
avarii şi furt internaţională (CASCO EXTERN), asigurări maritime, asigurări de asistenţă
medicală, etc.
 În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe şi
asigurări indirecte (reasigurări).
În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit între
asigurat şi asigurători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot
asigurare directă este şi coasigurarea în care există mai mulţi asigurători precum şi asigurarea
mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare).
Reasigurarea apare ca un raport care se stabileşte, de fiecare dată, între două societăţi de
asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător. Reasigurarea
are la bază contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează unui
reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel
reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele
convenite în contractul de reasigurare.
 În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:
- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile, râurile,
porturile etc.;
- asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce pe apele
mărilor sau oceanelor;
- asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri: pentru
pierderea sau avarierea aeronavei şi de răspundere civilă a companiei aeriene.
 În funcţie de interesul pecuniar avem:
- asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);
- asigurarea împotriva falimentului în afaceri;
- asigurarea responsabilităţii (răspunderii).
 În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:
- asigurări individuale (ex. Asigurarea unei case împotriva incendiului);
- asigurări colective (ex. Asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);
- asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă
de timp).

3.4.2. Clasificarea modernă

 După modul de administrare:
- asigurările de repartiţie - asigurătorul se limitează la a repartiza asiguraţilor sinistraţi
sumele primelor achitate de toţi membrii; durata este de 1 an, pe această perioadă apreciindu-
se că frecvenţa riscurilor este constantă, având variaţie unică; aici includem asigurările de
bunuri şi răspundere civilă;
- asigurările cu capitalizare - se încheie pe termen lung; se apreciază că riscul asigurat nu are
o manifestare constantă frecvenţa diminuându-se pe parcursul contractului, crescând însă
probabilitatea producerii acestuia (cum ar fi în cazul decesului la asigurările de viaţă). Ca
urmare, prin procesul gestiunii acestor asigurări asigurătorul acumulează întreaga sumă a
primelor încasate pentru a putea face faţă obligaţiilor asumate.
În multe ţări, societăţile de asigurare acţionează pe principiul specializării de obicei neputând
practica în acelaşi timp cele două tipuri de asigurări.
 După obiectul lor şi după criteriile tehnice:
- asigurările de daune vizează repararea consecinţelor unui eveniment cauzator de pagube,
asumat patrimoniului asiguratului;
- asigurările cu implicaţii financiare - nu urmăresc repararea unor consecinţe ce afectează
patrimoniul asiguratului, ci menţinerea unui echilibru financiar pentru asigurat sau
beneficiarii acestuia, asigurarea unui trai decent ( asigurarea de viaţă cu pensie privată) etc..
3.5. Alte forme de dispersie a riscurilor
3.5.1 Reasigurarea
Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul interna¬ţional şi, cu cât
volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este
mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri
foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune
extrem de mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi
incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora.
Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct (original, iniţial) pentru
acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. În asemenea împrejurări,
asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate
apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din
risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect „pulverizarea” riscului.
Se poate, lesne constata că societăţile de asigurare îşi asumă mari responsabilităţi în faţa
primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele
întotdeauna capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare
dintre riscuri? Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan
etc.) sau a unor catas¬trofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică,
distrugerea mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în
vedere faptul că în afara pierderii materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe
terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de
protecţie. De fapt, protecţia acestora este aproape tot atât de veche ca şi asigurarea.
Acest lucru se realizează prin reasigurare. Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului
englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: „reasigu¬rarea reprezintă o nouă
asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul
despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în
acelaşi timp”. Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este „asigurarea
asigurării”.
Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită
asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai
multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu
veniturile obţinute din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea,
în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari
care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de
asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de
reasigurare. Astfel, rolul „tehnic” al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa
pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o
mai mare stabilitate.
În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se supra¬pune ideii de
împărţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este
asumat de alte companii în schimbul plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin
dispersia riscului, reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a căror acoperire ar fi
o mare povară sau ar fi imposibilă de suportat singur.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă
(reasigurat, asigurător direct) şi reasigurator, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a
doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţiilor
stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei
anumite sume denumită primă de reasigurare , ce reprezintă o cotă din prima originală de
asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul să contribuie
la acoperirea pierderii
Se observă că se folosesc câţiva termeni specifici:
 Companie cedentă – este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează
o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este
compania ce se reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de
reasigurat. Aceasta este de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigurător în
contractul de asigurare iniţial (original). De aceea, se mai foloseşte şi termenul de asigurător
iniţial sau original.
 Reasigurătorul – este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct.
El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată (profesională) de reasigurări.
În practica internaţională, în cele mai multe cazuri companiile de asigurare efectuează şi
operaţiuni de reasigurare.
Se observă astfel că relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă (asigurătorul
original) şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu există nici o legătură.
În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său,
iar acesta, la rândul său preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la
reasigurătorul (reasigurătorii) său.
Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct
împotriva uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de întâmplări rezultate din
acelaşi eveniment.
Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie
dispersată, suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct
de a acoperi riscurile pe care acesta singur nu le poate suporta.
Având în vedere cele de mai sus, putem da pe scurt, o altă definiţie a reasigurării, şi anume:
Reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractul de
asigurare sau asigurarea directă. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în
acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi
reasigurat.
La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de
cedare a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea de
retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasiguratorul fiind
retrocesionar.
Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de
cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă şi din schema prezentată:
• un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o
persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un contract de
reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o companie de
reasigurări (ca reasigu¬rator) şi o companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se
încheie numai între persoane juridice;
• contractul de reasigurare se încheie între două socie¬tăţi de asigurare/reasigurare şi
niciodată nu implică asiguratul în relaţia lor.
• un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc şi de urmările, chiar şi cele
mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasiguratorul devine implicat în acoperirea
daunelor numai atunci când el are obligaţia de plată rezultată din contract.
• obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o per¬soană sau un profit, expuse
pierderilor sau avariilor pe care Ie poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el
însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, în timp ce reasiguratorul este indirect interesat în
pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite de
reasiguratul său. Astfel, obiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care
reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial.
• nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizaţii (compensării,
despăgubirii), - cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală -, în timp ce toate contractele
de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire
(indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a
subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale,
reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi.
• contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul
de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma
unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).
• în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie)
sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.
Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în
aceeaşi ţară. In ultima vreme, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării
economice există multe situaţii în care şi reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe
piaţa dezvoltată şi mare a Americii de Nord, în Franţa, Germania şi în unele ţări în
dezvoltare.
Totuşi, cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe
pieţele internaţionale.
De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigu¬rărilor la rândul
lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piaţă, dar şi de oameni, de
personalitatea lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au. În practica
reasigurărilor internaţionale, s-a constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasiguratori
sunt născuţi pentru această profesie, şi numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece
este o activitate specializată, tehnică, clară, pre¬supune o informare permanentă şi cunoştinţe
în multe domenii (comerţ interna¬ţional, industrie, turism internaţional, transporturi şi
expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing, probleme sociale, medicină,
cultură şi altele), iar situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. În acelaşi timp, în egală
măsură, asigurătorul şi reasiguratorul sunt obligaţi să adapteze metodele de lucru la fiecare
caz concret în parte, fiind necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul
lor de specializare şi pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări.
În mod deosebit, mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasi¬gurare, multe
categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care
o oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacităţi de
asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor foarte mari în
transporturi şi industrie, precum şi pentru pierderile deosebit de mari determinate de
catastrofele naturale. Fără asigu¬rări şi reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională
ar putea fi compromisă.
În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire reprezentând tocmai
principiul de bază al asigurărilor. În acest fel, o pagubă mare suferită de o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat este despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor
asigurători, reasiguratori etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie
avute în vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa reasigurării la
societatea de asigurare căreia ne adresăm. În acest fel, ştim dacă asigurătorul nostru are
capacitatea de a plăti daune mari.
3.5.2. Coasigurarea
Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi
asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă în nici un
fel supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat.
Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor asigurători până
la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a riscurilor care se
practică pe anumit pieţe28 şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii riscurilor
mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta contravaloarea
despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite.
Conform aceluiaşi dicţionar, „coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru
situaţia în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să
subscrie întregul risc. În mod obişnuit, subscriitorul este răspunzător până la o anumită limită,
iar coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu
şi inundaţii”.
Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o are şi
asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor) asigurat
este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. În acest mod, riscul
iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi
asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al
contractului de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către
asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reală a
bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia
fiecăruia dintre ei. În cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi
vor participa în aceeaşi proporţie la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să
încheie aceste contracte, în special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori,
datorită lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor,
co¬asigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc cele mai bune combinaţii
pentru clienţii lor. Este evident că oferta de asigurare (în privinţa condiţiilor de asigurare, a
termenilor contractului etc.) trebuie să fie „uniformă” pentru a se putea încheia contracte de
coasigurare; altfel, este greu de crezut că acest lucru este posibil.
3.5.3. Autoasigurarea
Autoasigurarea este o altă formă de protecţie destul de mult utilizată. Ea constă în crearea de
către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinaţie
numai acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamităţi, incendii, furt şi altele).
Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită
mai corect autoprotecţie. Ea nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relaţie
contractuală, nu există părţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu
respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare. Aşadar, riscul este reţinut de compania
respectivă şi nu se încheie tranzacţii de cumpărare de asigurări.
În multe cazuri, pierderile mari pot depăşi, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în fondul
de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile
respective nu se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru
constituirea protecţiei.
Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar şi
preferă, pentru a-şi reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea
se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecvenţă
mai mare.
Printre avantajele utilizării autoasigurării, limitate de altfel, s-ar putea menţiona:
 Nivelul scăzut al „primelor”, dat fiind că vor acoperi numai riscul efectiv, nu şi alte
costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuieli de administrare şi marja
estimată de profit a asigurătorului;
 Veniturile din investirea acestor fonduri create din prime aparţin asigu¬ratului şi pot fi
utilizate pentru creşterea propriului fond de protecţie sau reducerii contribuţiilor viitoare;
 Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul daunelor
la categoria de riscuri respective pe piaţă care, în condiţiile creşterii daunalităţii, pot
determina creşterea lor la nivelul pieţei pentru acea categorie de asigurări;
 Prin natura protecţiei, prin autoasigurare se va stimula, în mod direct, reducerea şi
controlul riscurilor;
 Nu există posibilitatea apariţiei unor dispute între asigurat şi asigurător în legătură cu
daunele produse;
 Profiturile rezultate din autoasigurare vor creşte şi se vor acumula la fondurile
asiguratului.
Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un istoric
al daunelor foarte bun (pierderi mici şi foarte rare), au adoptat măsuri de management al
riscului adecvate activităţii lor şi, evident, au o capacitate financiară capabilă să le ofere
posibilitatea autoasigurării. De aceea, ele vor angaja şi un personal specializat în asigurări,
managementul riscului şi investiţii pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului
astfel creat. În paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri şi în anumite situaţii
speciale.
Desigur că nici autoasigurarea nu este o formă perfectă; dezavantajele principale ar fi
următoarele:
 în cazul unei catastrofe, fondul poate fi folosit integral pentru acope¬rirea pierderilor
sau poate fi insuficient, nemairămânând resurse pentru acoperirea daunelor din alte cauze;
este posibil chiar ca întreaga organi¬zaţie să intre în faliment sau să nu mai poată continua
activitatea datorită imposibilităţii refacerii patrimoniului;
 în timp ce organizaţia poate plăti orice pierdere individuală, efectul agregat al mai
multor pierderi dintr-un an ar putea avea acelaşi efect ca şi o pierdere de catastrofă, în mod
particular în primii ani de la formarea fondului;
 investiţiile pot să nu ofere o fructificare suficientă ca în cazul unui portofoliu
diversificat al unei societăţi de asigurări;
 în multe situaţii este necesară angajarea unui personal relativ numeros pentru
administrarea autoasigurării, crescând corespunzător costurile;
 nu mai există consultanţa tehnică privind prevenirea riscurilor oferită de asigurători,
care au experţi cu experienţă şi care nu vor fi folosiţi pentru autoasigurare;
 statisticile privind daunele organizaţiei vor rezulta dintr-un număr relativ redus de
situaţii şi, de aceea, este foarte dificilă o previzionare corectă referitoare la daunele viitoare;
 există posibilitatea unor nemulţumiri din partea acţionarilor care nu mai pot intra în
posesia integrală a dividendelor datorită creşterii fondului de autoasigurare; în acelaşi timp,
câştigurile din investiţiile fondului sunt, deseori, substanţial mai mici în comparaţie cu
posibili¬tăţile obţinerii de venituri prin utilizarea acelor fonduri în activitatea curentă a
companiei respective;
 în perioadele dificile din punct de vedere financiar, există tentaţia de a se face
împrumuturi de fonduri de la cel destinat asigurării la cel pentru derularea activităţii,
reducând astfel capacitatea de autoprotecţie;
 de multe ori, managerii companiei sunt tentaţi să folosească fondul şi pentru
acoperirea pierderilor din alte cauze decât cele pentru care a fost constituit (plăţi „ex gratia”);
 principiul de bază al asigurării privind dispersia riscului este încălcat;
 contribuţiile la fond nu sunt întotdeauna deductibile, în timp ce primele de asigurare
plătite sunt deductibile.
Concluzii:
 Asigurările reprezintă un domeniu amplu ca are impact asupra economiei în cadrul
căreia îşi desfăşoară activitatea, influenţând-o din mai multe puncte de vedere. Multitudinea
de forme pe care o poate căpăta depinde de domeniul în care activează şi de riscurile pe care
le poate diminua şi arată totodată amploarea pe care acest domeniu o are în societatea
contemporană, societate ale cărei nevoi su determinat creşterea imporatanţei asigurărilor.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, rolul asigurărilor este acelaşi şi anume de protecţie în
momentul produceri unui risc.
 CAPITOLUL 4.
ASIGURĂRILE DE PERSOANE

4.1. Conceptul de asigurare de persoane

În condiţiile unei economii incerte fiecare persoană are nevoie de protecţie. Asigurările s-au
născut din nevoia impetuoasă de protecţie a omului şi a averii sale împotriva forţelor
distructive ale naturii, a accidentelor şi bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de
existenţă în condiţiile pierderii sau reducerii capacităţii de muncă în urma accidentelor,
bolilor sau atingerii unei anumite vârste (pierderea capacităţii de muncă) .
Asigurările exprimă ansamblul relaţiilor băneşti cu ajutorul cărora se întreprind măsurile
corespunzătoare în vederea desfăşurării normale şi neîntrerupte a procesului de producţie şi în
vederea ocrotirii persoanelor fizice în caz de pierdere a capacităţii de muncă, supravieţuire şi
deces .
Asigurările de persoane completează asigurările sociale de stat, cooperatiste, asistenţa
socială, asigurările sociale pentru sănătate, în ceea ce priveşte satisfacerea cerinţelor
populaţiei în caz de pierdere a capacităţii de muncă, la bătrâneţe, în caz de deces .
Obiectivele cărora le poate răspunde o asigurare de persoane sunt :
 protecţia familiei;
 independenţa financiară pentru copii în perioada studiilor sau a debutului în căsnicie,
în cazul anumitor produse de asigurări;
 menţinerea garantată a stilului de viaţă, indiferent de situaţiile prin care asiguraţii trec
într-un anumit moment nefericit al vieţii;
 prosperitatea şi securitatea intereselor în afaceri, în cazul asigurărilor de viaţă pentru
oamenii de afaceri;
 asigurarea unui fond de compensare financiară în situaţia unei invalidităţi, spitalizări
sau diagnosticării cu o boală gravă;
 asigurarea unui fond de cheltuieli imediate, de valori ridicate, în cazul decesului
asiguratului: cheltuieli de funeralii, taxe de succesiune;
 asigurarea viitorului copiilor: un fond destinat educaţiei academice sau achiziţionării
unei locuinţe pentru aceştia;
 crearea unei pensii suplimentare care să-ţi ofere independenţa financiară la vârsta la
care doreşti să te retragi din activitate.
Asigurarea de persoane poate fi privită din două perspective: cea a societăţii de asigurări şi
cea a persoanei asigurate .
Din punctul de vedere al societăţii de asigurări, asigurarea de persoane poate fi definită ca o
modalitate de transfer a riscului financiar asociat pierderii vieţii sau sănătăţii unui individ
asupra unui grup de indivizi, confruntaţi şi ei cu acelaşi risc. De precizat că transferul se face
de la individ spre grup, dar că fiecare persoană participă la constituirea fondului de
despăgubiri printr-o cotă parte numită primă de asigurare.
Din punctul de vedere al asiguratului, asigurarea de persoane este o modalitate de a obţine
protecţie financiară. Această protecţie financiară se obţine prin intermediul unei societăţi de
asigurări, în urma semnării unui contract de asigurare (poliţă) prin care sunt acoperite diverse
riscuri, precum cele enumerate mai sus. În schimbul plăţii unei prime de asigurare, lunar,
semestrial sau anual, firma de asigurări se obligă ca în cazul producerii evenimentului
(accident, boală, deces etc.) să plătească asiguratului sau familiei acestuia o despăgubire.
Asigurarea de persoane este un contract semnat între asigurător şi asigurat în favoarea unui
beneficiar sau a mai multor beneficiari. Obiectul acestui contract este suma asi¬gurată, care
se stabileşte de comun acord de ambele părţi sau la cererea asiguratului.
Comparativ cu asigurările de bunuri, asigurările de viaţă sunt diferite în sensul că, la sfârşitul
perioadei asigurate clientul beneficiază de toţi banii cu care a cotizat, plus o anumită
„dobândă", care variază în funcţie de tipul investiţiei şi de tipul asigurării .
Natura neindemnitară a asigurării de persoane are trei caracteristici majore:
 Suma asigurată are un caracter forfetar. Odată cu încheierea contractului asigurătorul
şi asiguratul convin asupra unei sume determinate care va trebui plătită dacă survine sinistrul
avut în vedere. Această sumă va trebui plătită de către asigurător dacă evenimentul se
realizează, fără ca el să ţină seama de valoarea pagubei pe care asiguratul o înregistrează.
 Suma asigurată nu este o repartiţie. Prestaţia asigurătorului nu pretinde să repare
prejudiciul suportat de către asigurat; ea este doar execuţia angajamentului luat de către el în
contrapartida plătirii primei.
 Asigurătorul nu are dreptul de recurs împotriva terţilor responsabili de sinistru.
Asigurătorul de persoane nu beneficiază de nici o acţiune împotriva terţului responsabil; el nu
poate acţiona împotriva lui nici pe baza unei acţiuni derivate din cea a asiguratului, nici în
virtutea unui drept propriu. Asigurătorul nu poate niciodată să beneficieze de drepturile
victimei împotriva terţului responsabil de sinistru.

4.2. Riscurile acoperite de o asigurare de persoane

 Riscul de deces. În cazul în care asiguratul decedează în decursul perioadei de
asigurare beneficiarul sau beneficiarii vor primi suma asigurată. De precizat că asigurarea de
deces nu este o asigurare de economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc
determinat. În cazul unei asigurări de deces încheiate pe termen limitat, asigurătorul este
obligat să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de
valabilitate a acestuia. Dacă la expirarea contractului, asiguratul este in viaţă, asigurătorul
este exonerat faţă de asigurat de orice obligaţie care rezultă din contract .
 Riscul de supravieţuire. Dacă la expirarea contractului de asigurare asiguratul este în
viaţă, el va primi banii aferenţi sumei asigurate, fie sub formă de pensie, fie într-o sumă
unică. În perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele de asigurare,
acumulează o sumă de bani aflată la asigurător şi care devine exigibilă la expirarea
contractului .
În practica internaţională, pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul
decesului acestuia, care a intervenit în perioada de valabilitate a contrac¬tului, în contract se
stipulează clauza contraasigurării, care permite rambursarea primelor aferente supravieţuirii.
însă, asigurătorul îşi reţine prima aferentă riscului de deces.
Societăţile de asigurare care oferă asigurări de viaţă acoperă riscul standard, respectiv riscul
de deces. În ţările cu tradiţie în asigurări, cea mai mare parte a populaţiei are încheiată o
asigurare de viaţă. Acest lucru este necesar şi firesc datorită grijii pe care fiecare o are şi
trebuie să o aibă faţă de familie. Elementul de protecţie financiară este decisiv. Totuşi, pentru
că nu întotdeauna acest tip de asigurare este foarte atrăgător, societăţile de asigurare combină
în produsele oferite elementul de protecţie cu cel de economisire sau de investiţie. Astfel,
dacă asiguratul trăieşte la expirarea contractului suma asigurată îi va fi plătită lui.

4.3. Tipuri de asigurări de persoane

Asigurările de persoane au ca obiect garantarea plăţii unei sume de bani de către asigurător,
în cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului, şi anume:
vătămarea corporală, îmbolnăvirea, decesul sau supravieţuirea acestuia.
În cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul se angajează să despăgubească pe asigurat pentru
paguba suferită prin avarierea sau distrugerea bunurilor asigurate ca urmare a producerii
riscului asigurat. Având caracter reparator, indemnizaţia datorată de asigurător nu poate fi
mai mare decât dauna suferită de asigurat şi, fireşte, nici decât suma asigurată.
În cazul în care o persoană fizică sau juridică şi-a asigurat un bun oarecare, din eroare sau din
intenţie, pentru o sumă mai mare decât valoarea reală a acestuia, şi a achitat primele de
asigurare aferente acestei sume supraestimate, la distrugerea acelui bun, asiguratul are dreptul
la o despăgubire limitată la valoarea daunei înregistrate, fără ca aceasta să depăşească suma
asigurată.
Altfel stau lucrurile la asigurările de persoane. Aici, suma asigurată se stabileşte în mod
forfetar de către asigurat, în funcţie de nevoile şi de posibilităţile sale financiare. Asiguratul
poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiaşi eveniment sau complex
de evenimente şi pentru sume diferite, fără să fie împiedicat de lege sau de asigurător să facă
acest lucru. La producerea riscului asigurat, asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul
să încaseze drepturile de asigurare de la toţi asigurătorii, deoarece aici nu mai este vorba de
daună, ca la asigurările de bunuri. Neavând caracter reparator, asigurarea de persoane nu
suferă restricţiile la care este supusă asigurarea de bunuri.
Dacă în urma producerii riscului asigurat, asigurătorul a suferit o vătămare corporală sau a
contractat o maladie care i-a afectat capacitatea de muncă, el are dreptul la o indemnizaţie de
asigurare care să facă posibilă refacerea situaţiei sale financiare existente înaintea producerii
accidentului sau contractării bolii.
Asigurările de persoane se pot clasifica în funcţie de riscul asigurat, de momentul achitării
primei, de momentul încasării sumei asigurate şi de forma pe care acestea o îmbracă.
 În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi :
- asigurări de supravieţuire;
- asigurări de deces;
- asigurări mixte de viaţă;
- asigurări de accidente;
- asigurări de boală;
- alte forme.
 După scopul asigurării există :
- asigurări de viaţă pe timp limitat;
- asigurări de viaţă pe timp nelimitat;
- asigurări mixte de viaţă cu capitalizare;
- asigurări de pensii.
 Asigurările de supravieţuire
La asigurările de supravieţuire, asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la
expirarea contractului, suma asigurată, cu condiţia ca acesta să fie în viaţă. În perioada de
valabilitate a asigurării, asiguratul, plătind primele datorate, acumulează o sumă de bani la
dispoziţia asigurătorului, sumă care devine exigibilă la expirarea contractului. Suma astfel
economisită urmează să fie folosită de asigurat, la momentul potrivit, pentru cele mai diverse
scopuri:
- să-şi achiziţioneze un imobil, un automobil sau alte bunuri de valoare mare ori de
folosinţă îndelungată;
- să se mute cu familia într-o altă regiune;
- să efectueze o călătorie de agrement, de afaceri, de studii, de tratament medical etc.
Potrivit condiţiilor contractuale, asiguratul intră în posesia sumei asigurate numai în cazul în
care este în viaţă la expirarea contractului. Dacă însă acesta a decedat anterior expirării
termenului de valabilitate a contractului, asigurătorul se consideră eliberat de angajamentul
luat prin contract şi, ca urmare, nu are nici o obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului. Suma
acumulată de asigurat pe parcursul valabilităţii contractului rămâne de drept asigurătorului,
după decesul prematur al asiguratului.
O altă asigurare de supravieţuire este asigurarea de rentă, potrivit căreia suma asigurată este
pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlul de rentă. Fondul din
care se suportă renta se constituie fie pe seama unei prime unice plătite de asigurat la
încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat (anual, semestrial, trimestrial
sau lunar) de asigurat pe perioada de valabilitate a contractului. Şi plata rentei se poate
efectua în două maniere distincte, şi anume: plata rentei începe fie imediat după maturizarea
contractului de asigurare, fie de la o dată ulterioară (spre exemplu, după ieşirea la pensie a
asiguratului).
Aceasta este forma cea mai frecvent întâlnită în practică: o perioadă de timp, mai lungă sau
mai scurtă, asiguratul varsă primele datorate asigurătorului pentru constituirea fondului, din
care acesta din urmă va suporta renta.
Ca şi în cazul anterior, la asigurarea de rentă, asigurătorul va plăti renta numai în cazul în
care asiguratul va fi în viaţă la data expirării contractului. Decesul anterior al asiguratului îl
dezleagă pe asigurător de orice obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.
Evident că o asigurare de supravieţuire, care are drept consecinţă pierderea dreptului
beneficiarului asigurării asupra sumei asigurate, în cazul în care asiguratul a încetat din viaţă
anterior expirării asigurării, nu este prea atractivă, nu stimulează spiritul de economisire.
Pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia în perioada
de valabilitate a contractului, în practica internaţională se iau diverse măsuri. Spre exemplu,
se înscrie în contract clauza contraasigurării, care permite rambursarea primelor aferente
riscului de supravieţuire; asigurătorul îşi reţine, evident, prima aferentă riscului de deces.
Dacă la expirarea termenului de asigurare, asiguratul este în viaţă, el încasează suma
asigurată, în timp ce prima pentru riscul de deces rămâne de drept asigurătorului.
 Asigurările de deces
Asigurările de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Cum decesul este un
eveniment viitor şi sigur, dar incert ca dată, asigurătorii folosesc diverse forme de asigurare
care să satisfacă cele mai diferite preferinţe. Astfel, într-o formulă, asigurarea acoperă riscul
de deces la orice dată ar surveni aceasta. În acest scop, pentru a putea beneficia de o
asemenea protecţie, asiguratul se angajează să plătească prime toată viaţa. Este cunoscută şi
soluţia care limitează, totuşi, plata primelor la o anumită perioadă de timp: pe durata de x ani,
până la data y, până la ieşirea la pensie a asiguratului. În toate aceste cazuri, avem de-a face
cu o asigurare de deces temporară. Este cunoscută şi soluţia transformării unei asigurări
viagere de deces, într-o asigurare viageră opţională, care constă în transformarea, la un
moment dat, a asigurării viagere de deces, într-o asigurare de rentă viageră.
Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurător să achite suma înscrisă în
contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de valabilitate a acestuia. Dacă la
expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigurătorul este exonerat, faţă de asigurat, de
orice obligaţie decurgând din contract. Aşadar, asigurarea de deces nu este o asigurare de
economisire (capitalizare), ci una de protecţie împotriva unui risc determinat.
Cele două asigurări de viaţă – de supravieţuire şi de deces - acoperă fiecare în parte câte un
singur risc, creând astfel impresia că una din părţi este întotdeauna perdantă. În realitate,
supravieţuirea şi decesul constituind riscuri alternative, nu se pot produce simultan.
 Asigurările mixte de viaţă
Pentru a face mai atractive raporturile sale cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub raport
organizatoric, asigurătorul oferă un produs financiar, care acoperă ambele riscuri printr-un
singur contract, denumit asigurarea mixtă de viaţă. Prin cuprinderea a două riscuri alternative
într-un contract de asigurare unic, nu dispare caracterul contradictoriu al celor două riscuri, ci
se creează numai impresia că asiguraţii câştigă în cazul producerii oricărui risc:
- în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate;
- în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată prevăzută în
contract.
Este adevărat că asiguratul câştigă în ambele împrejurări, dar lucrul acesta îl obţine cu preţul
aferent acoperirii celor două riscuri, adică cu suportarea primelor datorate atât pentru riscul
de deces, cât şi pentru cel de supravieţuire. Dacă nu ar „taxa” fiecare risc preluat asupra sa,
dacă nu ar „vinde” fiecare garanţie împotriva unui risc - pe care o oferă unui asigurat -,
asigurătorul nu şi-ar putea echilibra primele încasate cu indemnizaţiile datorate, veniturile
realizate cu angajamentele asumate faţă de asiguraţi.
În practica internaţională, asigurarea mixtă de viaţă cunoaşte diferite variante, în ceea ce
priveşte termenul de valabilitate sau forma sub care se acordă suma asigurată. Astfel, se
practică asigurări mixte cu termen fix, la expirarea căruia suma asigurată se achită
asiguratului, dacă acesta este în viaţă, sau beneficiarului asigurării, dacă asiguratul a decedat
anterior. În orice caz, de la decesul asiguratului nu se mai percep prime în contul asigurării
respective.
 Asigurarea mixtă redusă - se caracterizează prin aceea că la expirarea perioadei de
asigurare ,dacă asiguratul, este în viaţă el beneficiază de suma asigurată, iar dacă el
decedează asigurătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la momentul
decesului la care de regulă se adăugă cota corespunzătoare participării la profit pentru partea
din rezervele matematice investite de asigurător, beneficiarului. Asiguratul îşi va alege
nivelul sumei asigurate.
 Asigurarea tip student - are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de
studii a copiilor, chiar în condiţiile în care plătitorul nu ar mai supravieţui la momentul
începerii acestora. Asiguratul poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul poliţei
va fi copilul ajuns la vârsta studiilor universitare. Primele de asigurare vor fi plătite de
asigurat, de obicei până la începerea studiilor urmând ca beneficiarul- copilul- să intre în
posesia rentelor la vârsta specificată în contract. Durata de plată a rentelor poate fi de 4-5 ani
după cum a ales asiguratul. La opţiunea sa suma asigurată se poate plăti şi integral, la
începutul vârstei la care acesta îşi începe studiile, dar într-o proporţie mai mică de 100% (90-
95%) din suma totală a rentelor, motivul fiind determinat de faptul că societatea nu mai poate
capitaliza sumele respective pe perioada care ar fi trecut până la expirarea perioadei de 4 sau
5 ani în care ar fi plătit eşalonat. Societatea va plăti chiar dacă una dintre părţi (asigurat sau
beneficiar) va deceda, asumându-şi obligaţiile de plată a rentelor în cazul decesului
asiguratului pe parcursul perioadei de asigurare sau transformându-se într-o poliţa mixtă de
viaţă în cazul în care beneficiarul decedează pe perioada de plată a primelor. Dacă decesul se
produce pe perioada plăţii rentelor, ele vor fi încasate de asigurat ca o sumă forfetară sau în
acelaşi mod, adică periodic.
O astfel de poliţă se poate încheia pe o perioadă minimă stabilită de societate de asigurare
(minim 9-10ani) în funcţie de numărul de ani ales pentru plata rentelor(4 respectiv 5 ani), iar
primele de asigurare trebuie plătite, indiferent de nivelul sumei asigurate, într-un interval de
cel puţin 5 ani.
 Asigurarea tip zestre - este o asigurare prin care părinţii sau tutorii legali oferă o sumă
de bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte pentru a porni la întemeierea
unei familii. Este o asigurare de viaţă prin care se oferă protecţia faţă de riscul de deces al
persoanei asigurate ( părinte sau tutorele copilului), beneficiarul (copilul) primind suma
asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste. Este un produs
asemănător celui pentru studii cu deosebirea că suma asigurată se plăteşte integral, nu
eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va beneficia de această sumă la termenul
cuvenit, iar în cazul decesului beneficiarului, poliţa devine ca şi în cazul asigurării tip student,
o poliţă de asigurare mixtă.
 Asigurările de accidente
Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale
unor evenimente neprevăzute care le afectează viaţa, integritatea corporală ori capacitatea de
muncă. Persoanele accidentate primesc, cu titlul de indemnizaţie, fie o sumă forfetară, fie mai
multe plăţi fracţionate pentru acoperirea cheltuielilor de îngrijire medicală, refacere a
sănătăţii şi compensarea pierderii de venit. În caz de invaliditate permanentă, asigurătorul
datorează asiguratului întreaga sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de
invaliditate stabilit de Comisia de Expertiză Medicală.
La expirarea contractului, asigurătorul poate să accepte reînnoirea acestuia pentru o nouă
perioadă, eventual cu o primă majorată, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit
un grad ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de muncă.
 Asigurarea de boală
Asigurarea de boală are drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitatea
temporară de muncă determinată de boală.
Pe lângă asigurările de viaţă prezentate mai sus, în practica internaţională se întâlnesc şi alte
forme de asigurări de persoane, printre care asigurările de sănătate permanentă, asigurările
dotale, de nupţialitate, de natalitate, etc.
 Asigurarea de sănătate permanentă
Asigurarea de sănătate permanentă urmăreşte să elimine sărăcia, adesea asociată cu o
incapacitate de muncă de durată, provocată de un accident sau de o boală. Din momentul în
care un asigurat a fost examinat medical şi/sau acceptat pentru o asigurare de sănătate
permanentă fără o asemenea examinare medicală prealabilă, contractul de asigurare îşi
păstrează valabilitatea un anumit număr de ani (de exemplu, până la vârsta pensionării) şi nu
poate fi reziliată de către asigurător. Primele se plătesc anual şi, de obicei, nu se modifică de
la un an la altul. Dacă asiguratul a contractat o incapacitate de muncă în urma unei boli sau a
unui accident, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care se acordă periodic, atâta timp
cât se menţine starea de incapacitate sau până când asiguratul a atins vârsta de pensionare ori
a decedat.
Asiguraţii salariaţi beneficiază de indemnizaţie pe linia asigurării de sănătate permanentă pe
perioada de timp cât au fost bolnavi, aceasta putând acoperi de la o lună până la un an.
Această limitare se produce pe motiv că, în perioada de boală, salariaţii au dreptul la o parte
din salariu. Mărimea indemnizaţiei acordate de asigurător pe perioada de incapacitate de
muncă se stabileşte de asigurat împreună cu asigurătorul, la încheierea contractului, dar ea nu
poate să depăşească 75% din câştigul asiguratului realizat înainte de îmbolnăvire, din care se
deduce suma primită din fondurile publice.
Asigurarea de sănătate permanentă se practică doar în unele ţări, de exemplu în Marea
Britanie.
 Asigurarea de viaţă pe termen limitat
Aceasta este cea mai simplă formă de asigurare de viaţă, se încheie pe o perioadă determinată
de timp şi acoperă doar riscul de deces. Asiguratul va plăti periodic prima de asigurare (care
va fi stabilită în funcţie de durată şi suma asigurată), şi, în schimbul acesteia, beneficiarul
asigurării va încasa suma asigurată la decesul asigu¬ratului, conform contractului încheiat.
Beneficiarul poate fi orice persoană desemnată de asigurat .
Dacă mediul economic avut în vedere este unul inflaţionist, suma asigurată poate fi protejată
printr-o clauză specială, ceea ce implică şi adaptarea primei de asigurare.
Ceea ce este caracteristic acestui tip de asigurare este faptul că suma va fi plătită
beneficiarului doar dacă decesul asiguratului intervine în perioada de valabilitate stabilită prin
contract. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viaţă, asigură¬torul este exonerat de
la orice obligaţie de plată. De aceea nici prima de asigurare nu este foarte mare în comparaţie
cu celelalte tipuri de asigurări.
Acest tip de asigurare protejează asiguratul doar împotriva riscului de deces şi nu oferă
posibilitatea economisirii sau capitalizării (deoa¬rece la expirarea contractului asigurătorul
nu va plăti nici o sumă asiguratului) şi de aceea primele de asigurare sunt mai mici decât la
alte tipuri de asigurări de viaţă.
Beneficiarii acestei asigurări pot fi: soţul supravieţuitor, copiii, fraţii, surorile, părinţii sau alte
persoane desemnate de asigurat.
 Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat
Acest tip de asigurare acoperă riscul de deces al asiguratului până la o vârstă înaintată a
acestuia (95-100 ani). De obicei se impune în contract ca asiguratul să plătească primele de
asigurare până la data (momentul) pensionării. Riscul de deces este acoperit pe toată perioada
cuprinsă între momentul încheierii asigurării şi atingerea vârstei respective. În cazul
decesului, prima de care va beneficia persoana trecută în contractul de asigurare este mult
mai mare decât în cazul poliţei de asigu¬rare de viaţă pe termen limitat. Diferenţa faţă de
asigurarea pe termen limitat constă în mărimea primei de asigurare şi în faptul că, dacă
asiguratul împlineşte vârsta pre¬cizată în contract, va primi suma asigurată actualizată (se ia
în calcul şi rata inflaţiei).
Specialiştii în materie apreciază că asigurările de viaţă mai pot fi încadrate în următoarele
categorii:
- produse tradiţionale;
- produse unit – linked.
 Asigurările de viaţă tradiţionale
Asigurările de viaţă tradiţionale sunt poliţe de asigurare care oferă celor care le deţin beneficii
(materiale) considerabile şi garantate, care se pot ridica în urma decesului sau la maturitate
(la sfârşitul perioadei pentru care a fost încheiată, în cazul în care există o componentă
investiţională a asigurării) .
Asigurătorul trebuie să acorde aceste garanţii indiferent de costurile pe care le implică şi să
întreprindă toate măsurile potrivite pentru a rămâne solvabil, din respect pentru client şi ca
cerinţă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. În acest caz, asigurătorul trebuie să
investească cu precauţie sporită, în special în obligaţiuni guvernamentale sau alte titluri de
valoare foarte sigure. Clientul beneficiază, astfel, de produse sigure.
Solvabilitatea asigurătorului (capacitatea sa de a putea plăţi despăgubirile în orice moment,
indiferent de costuri) este prevăzută în contractul încheiat cu clientul, dar şi în regulile
stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Cele mai des întâlnite tipuri de asigurări de viaţă tradiţionale sunt:
- asigurarea de viaţă pe termen limitat;
- asigurarea de viaţă pe termen nelimitat;
- asigurarea mixtă de viaţă;
- asigurarea mixtă redusă;
- asigurarea de studii (tip student);
- asigurarea dotă (de tip zestre);
- asigurarea majorat;
- asigurarea pentru ipotecă;
- asigurarea de rentă.
 Asigurarea de tip unit-linked
Este o asigurare pe bază de investiţii, care oferă protecţia prin asigurare şi totodată
posibilitatea investirii. Prima plătită de asigurat este investită într-unul sau mai multe fonduri
de investiţii puse la dispoziţie de asigurător din care asiguratul primeşte apoi un anumit
număr de units (o cotă parte). Asiguratul are dreptul de a opta pentru fondul şi structura în
care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea, pe parcursul derulării asigurării,
de a schimba această structură, de a investi suplimentar, etc. Participarea la aceste fonduri de
investiţii este condiţionată de cumpărarea unei asigurări de viaţă.
Unit-linked a apărut ca răspuns la dorinţa de investire a asiguraţilor alături de nevoia de
protecţie. Produsul are în structura sa două componente:
 componenta de protecţie;
 componenta investiţională.
Componenta de protecţie - este de fapt o asigurare de viaţă pe termen nelimitata pentru care
plata primelor de asigurare se face eşalonat până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe
perioada protecţiei suma asigurată aleasă de client este garantată de asigurător. În caz de
deces, în cadrul perioadei de valabilitate a asigurării, beneficiarul va încasa maximul dintre
valoarea sumei asigurate corespunzătoare asigurării de viaţă şi valoarea contului său la
momentul respectiv. Nivelul sumei asigurate este stabilit de client între o limită minimă şi
una maximă în funcţie de vârsta sa şi de prima plătită.
Contul contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în
fondurile financiare ale asigurătorului.
Componenta investiţională - constă în cumpărarea de unităţi de cont(unit-uri) în fondurile
financiare special constituite. Ele sunt fonduri interne închise, reprezentând un portofoliu de
diverse tipuri de active financiare, administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării. În
mod normal, în funcţie de legislaţie, piaţa de capital din ţara respectivă şi posibilităţile de
investire, asigurătorul creează mai multe fonduri din care asiguratul are posibilitatea să
aleagă.
Contractantul asigurării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul
asigurărilor unit linked, iar prima de asigurare plătită va fi destinată în întregime
achiziţionării de unit-uri în fondurile financiare.
Plata primei de asigurare se face anual, semestrial, trimestrial lunar, dar şi în orice
moment se doreşte pentru mărirea părţii investite. Contractantul poate alege procentul în care
prima se va aloca între fondurile create. Mai mult în momentul plăţi viitoarelor prime,
oricând pe durata de plată a primelor, clientul poate opta în mod gratuit pentru schimbarea
procentului de alocare.
În cazul asigurării unit linked, la expirarea contractului există posibilitatea
transformării valorii contului.
Există şi o a treia componentă, cea a rentelor, care constă în transformarea valorii contului
contractantului asigurări la sfârşitul perioadei de plată a primelor în rente lunare, plătibile
atâta timp cât asiguratul este în viaţă. Odată cu expirarea perioadei de plată a primelor(la
vârsta de pensionare) va începe plata rentelor lunare viagere. Unele societăţi plătesc rentele
pe o perioadă garantată indiferent dacă asiguratul decedează sau nu în acest interval. De
exemplu dacă asiguratul decedează în primul an după începerea plăţii rentelor acestea vor
continua să fie plătite beneficiarilor desemnaţi pe perioada rămasă.
Pentru asigurarea unit linked cu componentă de pensie trebuie menţionat că nivelul
ratelor depinde de performanţa fondurilor de investiţii, renta va fi stabilită în funcţie de
numărul unit-urilor din contul contractantului la vârsta de pensionare.
Preţul de cumpărare reprezintă preţul la care clientul poate cumpăra unit-uri în
fondurile financiare menţionate. Deci banii plătiţi de client sub forma primelor de asigurare
sunt convertiţi în unit-uri pe baza preţului de cumpărare.
Trăsături privind flexibilitatea produsului
 prima de asigurare nu este fixă. Contractantul poate opta oricând, pe durata de plată a
primelor, pentru mărirea sau micşorarea primei de asigurare
 contractantul poate opta pentru orice valoare a sumei asigurate situată între o limită
minimă şi una maximă. Limitele minime şi maxime ale sumei asigurate depind de vârsta
asiguratului şi de primele de asigurare pe care le plăteşte. Suma asigurată se plăteşte între cele
două limite şi este garantată de asigurător pe toată durata contractului. Oricând pe durata
contractului, contractantul poate modifica nivelul sumei asigurate.
 primele de asigurare vor fi eşalonate, existând posibilitatea schimbării frecvenţei de
plată la fiecare aniversare a contractului. La fiecare aniversare a contractului, contractantul
are posibilitatea de a-şi ajusta prima cu rata inflaţiei. Această ajustare implică modificarea
corespunzătoare a sumei asigurate.
 dacă asiguratul sau contractantul renunţă la plata primelor de asigurare, contractul
„unit linked” se transformă în contract cu suma asigurată redusă, adică noua sumă asigurată
va fi egală cu valoarea contractului la momentul încetării plăţii primelor.
 contractantul are dreptul să retragă o cotă din unit-uri din contul său, cotă exprimată
ca procent sau sumă fixă, oricând pe durata contractului.
 în cazul unui contract cu suma asigurată redusă, contractantul are dreptul să facă
retrageri periodice prin reducerea valorii contului său. Aceste retrageri pot fi exprimate sub
forma unei cote procentuale sau sub forma unei sume fixe şi sunt posibile atât timp cât
valoarea contractului nu este nulă sau până la momentul în care contractantul dispune plata
valorii restante a contului său.
 contractantul asigurării are dreptul ca o dată pe an ( fără plata unui comision) să
transfere unit-uri în fondurile financiare în care se află banii săi.
 contractantul asigurării are dreptul să redirecţioneze primele viitoare, să mărească
primele eşalonate şi să modifice suma asigurată.
 contractantul asigurării are dreptul să transforme contractul într-unul cu suma
asigurată redusă.
Produsului unit linked ca şi celorlalte tipuri de asigurări de viaţă, li se pot adăuga clauze
suplimentare, cu deosebirea că prima corespunzătoare clauzelor se va deduce lunar din contul
contractantului prin reducerea numărului de unit-uri.
Dacă în cazul asigurărilor de viaţă tradiţionale riscul investiţiei aparţine compa¬niei de
asigurări (în consecinţă asigurătorul va investi banii cu mare prudenţa, de obicei în depozite
bancare şi obligaţiuni de stat, care deşi nu aduc profituri mari, sunt sigure), la asigurările unit
linked riscul investiţiei aparţine contractantului, beneficiile obţinute din investiţii depinzând
de performanţa fondurilor de investiţie create şi puse la dispoziţie de asigurător .

Concluzii
Diversitatea riscurilor pe care asigurările de persoane o acoperă, îi conferă o
importanţă crescândă în economia naţională, în contextul în care asigurările de stat nu mai fac
faţă cererii actuale.
Dorinţa indivizilor de a prospera şi de a evolua continuu din punct de vedere financiar
şi totodată preocuparea pentru bunăstarea celor din jur îi determină să recurgă la asemenea
acţiuni ce le pot conferi o oarecare siguranţă în viitor.
 CAPITOLUL 5. ASIGURĂRILE NON-VIAŢĂ

5.1. Clasificarea asigurărilor non-viaţă

Conform Legii nr. 403/11.10.2004 pentru modificarea și completarea Legii nr.
32/03.04/2000 privind societăţile de asigurare și supravegherea asigurărilor , clasele de
asigurări aferente categoriei asigurărilor non-viaţă (generale) sunt stabilite astfel:
1. Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de muncă și bolile profesionale), pentru care
se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare și în natură);
- despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului.
2. Asigurări de sănătate, pentru care se acordă:
- despăgubiri financiare;
- despăgubiri în natură;
- despăgubiri mixte (financiare și în natură).
3. Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât feroviare), care acoperă:
- daune survenite la mijloacele de transport terestru cu motor;
- daune survenite la mijloacele de transport terestru altele decât cele cu motor.
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă daunele survenite la mijloacele de
transport feroviar care se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane.
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă daunele survenite la mijloacele de
transport aerian.
6. Asigurări de mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial, care acoperă:
- daune survenite la mijloace de transport fluvial;
- daune survenite la mijloace de transport lacustru;
- daune survenite la mijloace de transport maritim.
7. Asigurări de bunuri în tranzit, care acoperă daunele suferite de mărfuri, bagaje sau alte
bunuri transportate.
8. Asigurări de incendiu și alte calamităţi naturale, care acoperă daunele suferite de
proprietăţi și bunuri (altele decât bunurile menţionate mai sus), cauzate de:
- incendiu;
- explozie;
- furtună;
- alte fenomene naturale în afara furtunii;
- energie nucleară;
- surpare de teren.
9. Alte asigurări de bunuri, care acoperă daunele suferite de proprietăţi și bunuri atunci când
aceste daune sunt cauzate de grindină, îngheţ sau furt.
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care acoperă daunele care rezultă din
folosirea autovehiculelor terestre (inclusiv răspunderea transportatorului).
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, care acoperă daunele
care rezultă din folosirea mijloacelor de transport aerian (inclusiv răspunderea
transportatorului).
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial,
care acoperă daunele care rezultă din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru și
fluvial (inclusiv răspunderea transportatorului).
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă daunele din prejudicii produse
terţilor, altele decât cele menţionate anterior.
14. Asigurări de credite care acoperă următoarele riscuri:
- insolvabilitate;
- credit de export;
- vânzare în rate;
- credit ipotecar;
- credit agricol.
15. Asigurări de garanţii pentru:
- garanţii directe;
- garanţii indirecte.
16. Asigurări din pierderi financiare, care acoperă:
- riscuri de șomaj;
- insuficienţa veniturilor;
- pierderi datorate condiţiilor meteorologice nefavorabile;
- nerealizarea beneficiilor;
- riscuri aferente cheltuielilor curente;
- cheltuieli comerciale neprevăzute;
- deprecierea valorii de piaţă;
- pierderile din rentă sau alte venituri similare;
- pierderile comerciale indirecte, altele decât cele menţionate anterior;
- pierderile financiare necomerciale;
- alte pierderi financiare, conform clauzelor contractului de asigurare.
17. Asigurări de protecţie juridică, care acoperă:
- cheltuielile cu procedura judiciară și alte cheltuieli, precum ar fi:
- recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea sau
reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei
reclamaţii îndreptate împotriva acestuia.
18. Asigurări de asistenţă a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor sau
absenţelor de la domiciliu sau de la locul de reședinţă permanentă.

5.2. Asigurările de bunuri

5.2.1 Condiţii generale
Asigurările de bunuri au fost practicate atât sub formă obligatorie, cât şi sub formă
facultativă. Datorită creşterii calităţii produselor constatăm apariţia de noi domenii de
activitate ce conduc la creşterea numerică şi la diversificarea bunurilor asigurate.
Constatăm amplificarea şi diversificarea tipurilor de bunuri şi a riscurilor aferente acestora ce
pot produce pagube precum şi o creştere a volumului pagubelor datorată diversificării şi
dezvoltării valorificării bunurilor, datorată aglomerării instalaţiilor în spaţiile destinate
depozitării bunurilor şi datorită creşterii numărului şi diversificării mijloacelor de transport.
***
Până în 1995 s-au practicat forme de asigurare de bunuri cum ar fi asigurarea clădirilor, a
animalelor şi a culturilor agricole.
În februarie 1996 odată cu intrarea în vigoare a legii privind activitatea de asigurări şi
reasigurări în România s-a renunţat la activitatea de asigurare obligatorie, bunurile putând fi
asigurate numai facultativ.
Din anul 2000, pe fondul pagubelor suferite de populaţie datorită calamităţilor naturale se
încearcă elaborarea unei legi şi a unor norme de aplicare a acesteia pentru instituirea
obligativităţii asigurării imobilelor, în primul rând a celor ce au destinaţia de locuinţe.
Condiţiile generale ale asigurărilor de bunuri se referă la:
 Caracteristicile contractului de asigurări de bunuri
 asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial cu privire la bunul asigurat;
 asigurări facultative de bunuri pot încheia persoane fizice şi juridice cu domiciliul sau
reşedinţa în România;
 asigurarea de bunuri se încheie, în general, pe o perioadă de maximum un an,
minimum trei luni;
 primele de asigurare se stabilesc de asigurător în urma unor calcule statistico-
matematice riguroase;
 răspunderea asigurătorului începe după 24 ore de la plata primei de asigurare şi se
încheie la ora 24 a ultimei zile din contract;
 contractul se reziliază de drept în situaţiile:
- dacă înainte de a începe răspunderea asigurătorului evenimentul s-a produs;
- după începerea răspunderii asigurătorului, producerea evenimentului asigurat a
devenit imposibilă;
 asigurătorul poate denunţa asigurarea dacă:
- asiguratul a dat răspunsuri inexacte/incomplete sau nu a înştiinţat unele schimbări
(modificări) ale bunului asigurat;
- asiguratul nu a păstrat bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiile
legii;
 despăgubirea datorată de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului, cuantumul
pagubei şi suma asigurată, dacă nu este altfel prevăzut în contract;
 după fiecare pagubă suma asigurată se micşorează cu suma cuvenită ca despăgubire;
la cerere se poate plăti o diferenţă pentru a se menţine suma de asigurare avută iniţial.
 Interesul asigurabil
 un contract de asigurare dacă nu are interes asigurabil nu poate fi valid (juridic);
 este valoarea pecuniară a bunului expusă pierderii –valoarea patrimonială care o poate
pierde asiguratul /beneficiarul în urma producerii evenimentului asigurat
Condiţiile esenţiale pentru a exista interesul asigurabil sunt:
- în cazul pierderii/degradării bunului, asiguratul să sufere o daună evaluată în bani;
- bunul menţionat să constituie obiectul asigurării;
- asiguratul să aibă o relaţie patrimonială cu obiectul asigurat.
Regula generală este să existe interes asigurabil atât în momentul încheierii asigurării, cât şi
în momentul producerii riscului asigurat.
În afara proprietarului bunului există şi alte situaţii în care şi alte persoane pot avea interes
asigurabil: proprietate în comun; proprietate ipotecată; proprietate închiriată; proprietate
aflată în custodie; asiguratul să facă parte din familia proprietarului.
 Obiectul asigurării menţionat în contract poate fi reprezentat de:
- bunuri aparţinând persoanelor fizice/juridice cu domiciliu/reşedinţa în România;
- bunuri primite în folosinţă sau aflate la acesta spre păstrare, curăţare, vopsire, vânzare,
etc., spre a fi expuse muzeelor, expoziţiilor, colecţiilor, etc.;
- bunuri ce fac obiectul unor contracte de cesionare, închiriere, locaţie de gestiune.
Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate şi situaţiile în care se acordă despăgubiri sunt
prevăzute în condiţiile speciale, stabilite pentru fiecare fel de asigurare.
 Principalele riscuri asigurate sunt:
♦ riscuri civile;
♦ riscuri comerciale şi industriale.
În general, societăţile de asigurare acordă despăgubiri în caz de pierdere sau avariere a
bunului asigurat, produs de: incendiu, inundaţii, grindină, furtuni, secetă, cutremur de
pământ, trăsnet, explozie, ploaie torenţială, uragan, prăbuşire sau alunecare de teren, greutate
a stratului de zăpadă etc.
Se pot acorda despăgubiri şi dacă sau produs pierderi datorate unor acţiuni motivate de
degajarea, mutarea unor clădiri sau alte bunuri decât clădiri în scopul prevenirii unor pagube
mai mari sau curăţirii locului unde s-a petrecut evenimentul asigurat.
Unele societăţi de asigurare pot trata furtul prin efracţie / tâlhărie ca risc de sine stătător,
altele pot cere prime corespunzătoare pentru o asigurare complementară sau altele le refuză.
Unele societăţi de asigurare emit poliţe distincte pentru bunuri din locuinţe şi birouri şi bunuri
din unităţi de producţie şi comerciale.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă produse de asigurare pe mai multe niveluri, în
funcţie de riscul asigurat:
♦ poliţe de asigurare împotriva incendiului ;
♦ poliţe de asigurare FLEXA: Fire Lightening Explosion and Aircraft;
♦ poliţe de asigurare standard (incendiu, trăsnet, explozie, căderi de corpuri);
♦ poliţe de asigurare extinse ;
♦ oliţe de asigurare “toate riscurile“ – se menţionează excluderile, dacă este cazul.
 Principalele excluderi
Principalele excluderi din contractul de asigurare privesc refuzul de despăgubire pentru cauze
de: război, invazie, insurecţie armată, revoluţie, altele se referă la uzura fizică, la pagubele
rezultate în urma actelor intenţionate ale asigurătorului, în urma radiaţiilor nucleare sau a
viciului intern ş.a.
 Modalităţi de stabilire a sumei asigurate
Suma asigurată nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunului în momentul încheierii
asigurării; asigurarea este astfel concepută încât să nu permită acordarea unei despăgubiri mai
mari decât pierderea efectiv suferită de asigurat (subevaluarea sau supraevaluarea valorii
reale a bunului).
Prin valoarea bunului la data asigurării se înţelege :
♦ la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire din care se scade uzura în raport cu
vechimea, cu gradul de întrebuinţare şi cu starea de întreţinere a acesteia;
♦ la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea de înlocuire din care s-a scăzut uzura,
în raport cu vechimea, cu gradul de întrebuinţare şi cu starea de întreţinere a acesteia;
♦ la bunuri casabile – valoarea de înlocuire;
♦ la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost
sau preţul de achiziţie al acestora;
♦ pentru bani în numerar, timbre sau librete de economii – valoarea nominală;
♦ pentru hârtii de valoare – preţul pieţei;
♦ pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii , perle pietre preţioase,
precum şi alte asemenea – preţul pieţei;
♦ pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie determinată pe bază de cataloage
şi/sau expertize.
În asigurarea de bunuri se foloseşte o varietate de limite în ceea ce priveşte suma asigurată,
aplicate unui singur articol (clădiri) sau unei categorii de bunuri (bunuri personale).
O altă problemă în stabilirea cu exactitate a sumei asigurate o constituie rata inflaţiei, destul
de ridicată în ultimul deceniu la multe ţări ale lumii şi care a determinat creşterea rapidă a
valorii bunurilor. Unii asigurători rezolvă problema inflaţiei crescând automat suma de
asigurare şi primele la fiecare reînnoire anuală, pe baza ratei medii anuale a inflaţiei. Alte
societăţi corelează suma asigurată cu valoarea bunului în funcţie de un indice al preţurilor sau
alte metode.
 Prima de asigurare
Este un element important al contractului de asigurare; ea reprezintă suma de bani primită de
asigurător de la asigurat în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus.
Se stabileşte aplicând cota de primă la suma asigurată, plata făcându-se anticipat şi integral
sau în rate subanuale. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de
frecvenţa şi intensitatea producerii riscului asigurat.
 Franşiza
În general, franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune, stabilită anticipat prin
contractul de asigurare, care este suportată de către asigurat.
Franşiza are următoarele funcţii:
- încurajează măsurile de control al riscului;
- reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea;
- reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească, deci
contractul este mai ,,ieftin,,;
Franşiza poate fi:
- franșiză atinsă sau simplă, situaţie în care asigurătorul acoperă în întregime paguba,
până la cuantumul sumei asigurate, dacă paguba este mai mare decât franșiza;
- franșiză deductibilă, care se scade din pagubă, indiferent cât de mare este paguba,
adică asigurătorul plătește numai pentru partea de pagubă care depășește franșiza.
Franşiza se întâlneşte cu precădere la contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul
transportului terestru, aerian şi maritim.
Asigurările de bunuri pot fi încheiate de persoanele fizice şi juridice care au domiciliul, sediul
sau reşedinţa în România. După 1991 s-a evidenţiat o lărgire a sferei de cuprindere a
asigurărilor, crescându-se posibilitatea ca şi regiile autonome, societăţile comerciale cu
capital de stat şi instituţiile publice să încheie asigurări de bunuri.

5.2.2. Forme ale asigurării de bunuri

Societăţile de asigurări abordează în mod diferit asigurarea bunurilor. Unele prevăd condiţii
speciale, unice, referitoare la asigurarea bunurilor contra incendiilor, indiferent dacă acestea
se referă la bunuri cu destinaţie civilă sau la bunuri cu destinaţie comercială sau industrială.
Alte societăţi grupează bunurile primite în asigurare în funcţie de destinaţia acestora şi de
natura riscurilor la care sunt expuse. De aceea ele stabilesc condiţii de asigurare în mod
distinct privind poliţa de incendiu în funcţie de riscurile civile sau de riscurile comerciale sau
industriale. În ambele cazuri, tarifele se diferenţiază în funcţie de felul şi destinaţia bunurilor.
Unele societăţi iau în considerare toate riscurile ce pot afecta bunurile, asigurând atât riscul
de incendiu, cât şi de producere a unor calamităţi naturale.
În cazul în care asiguratul preferă protecţia numai pentru unele din aceste riscuri, se face
menţiunea despre acest lucru în poliţă, primele de asigurare diminuându-se în consecinţă.
Alte societăţi de asigurare îşi asumă obligaţia de plată în faţa asiguratului numai pentru riscul
de incendiu, alte riscuri putând fi acoperite doar dacă sunt prevăzute în poliţă, implicând plata
prealabilă a unor prime suplimentare.
Diversitatea asigurărilor de bunuri este dată de felul bunurilor şi al riscurilor asigurate. S-au
conturat forme distincte ale asigurărilor de bunuri cu tehnici specifice fiecărui tip cum ar fi în
cazul asigurării animalelor, al asigurării clădirilor sau al asigurării culturii agricole.
Diferenţierea după criteriul riscurilor a condus la practicarea unor noi forme de asigurare.

5.3. Asigurarea financiară

Activitatea comercială este, prin definiţie, supusă unor riscuri variate. În fiecare an,
zeci sau sute de mii de companii din toată lumea dau faliment rămânând cu mari datorii faţă
de parteneri; nu de puţine ori, motivul îl reprezintă insolvabilitatea cumpărătorilor lor, care
face imposibilă recuperarea sumelor respective şi, prin urmare, seria problemelor continuă şi
se revarsă şi asupra altora. Majoritatea comercianţilor încheie şi derulează tranzacţii
comerciale fără să se protejeze în faţa acestui pericol real: de a nu încasa de la cumpărători
contravaloarea mărfurilor vândute sau a serviciilor prestate. În perioada actuală, în care mai
mult decât oricând, vorbind despre pieţele internaţionale, ne referim la "pieţe globale",
incertitudinea capătă noi valenţe şi forme de manifestare, într-un mediu de afaceri puternic
concurenţial, succesul este în mare măsură condiţionat de solvabilitatea clienţilor; în mod
deosebit, în perioadele de recesiune, chiar supravieţuirea este determinată de aceeaşi cauză.
Pe de altă parte, dacă în trecut se putea vorbi de afaceri iniţiate sau derulate pe banii proprii,
în prezent acest lucru este de neconceput. În lumea modernă s-a trecut de la sloganul
"cumpără acum şi plăteşte acum" la "cumpără acum şi plăteşte mai târziu"; s-a trecut de la
"nu cumpăra până nu îţi permiţi" la "cumpără acum dacă crezi că poţi plăti în viitor"', astfel
încât obţinerea unor venituri în viitor contează mai mult decât siguranţa financiară prezentă.
Persoanele fizice, companiile şi chiar ţările apelează la credite, derulând tranzacţii sau
investiţii folosind credite, fapt ce explică în mare măsură chiar dezvoltarea economică însăşi .
Deşi creditul înseamnă în primul rând încredere, este totuşi necesară o protecţie a
creditorilor pentru riscul de a nu recupera sumele date cu împrumut. Aceasta se face printr-o
formă de asigurare a pierderilor financiare. Asigurările legate de activitatea comercială,
influenţată de conjunctura economică şi de posibilitatea cumpărătorului a-şi achita obligaţiile
de plată la scadenţă, sunt cunoscute sub denumirea de asigurări ale riscurilor financiare şi
politice. Denumirea provine de la faptul că sunt acoperite pierderile de bani, şi nu daunele
materiale sau răspunderea. Datorită caracteristicilor riscurilor şi meto¬delor specifice de
evaluare, aceste tipuri de asigurări nu fac parte, de obicei, din obiectul de activitate al
societăţilor de asigurări obişnuite, ci sunt practicate de societăţi specializate.
5.3.1 Asigurarea riscurilor financiare
Asigurările financiare (financial insurances) reprezintă o formă relativ nouă de asigurare
apărută ca o consecinţă a procesului de îngustare a distincţiei dintre instituţiile financiare şi
cele de asigurări. Este un concept nou prin care asiguratul elimină riscurile de pierderi
financiare ce pot să apară în activitatea sa, transferându-le unui asigurător.
Creditul comercial reprezintă atât valoarea transferată cumpărătorului de către un vânzător pe
încredere, cât şi intervalul de timp de dinainte de rambursarea de către cumpărător a valorii
sub forma plăţii.
Asigurările de credite au apărut în ţările cu economie prosperă pentru perioada respectivă,
fiind practicate în Franţa, la jumătatea secolului al XlX-lea. Printre primele societăţi
specializate în asigu¬rări de credite se remarcă American Credit Indemnity Company, din
Baltimore, înfiinţată în anul 1893. De la începutul secolului al XX-Iea până în perioada
interbelică, această categorie de asigurări a fost obiectul de activitate numai al câtorva
societăţi specializate. Important este că, dat fiind natura specifică a acestor tipuri de asigurări,
asigurătorii au format o asociaţie profesională în anul 1928, care funcţionează şi în prezent,
denumită International Credit Insurance Association - I.C.I.A. (Asociaţia Internaţională
pentru Asigurări de Credit), cu sediul la Zurich. Activitatea sa este îndreptată spre analizarea
situaţiilor asigurărilor de credite, obţine¬rea de informaţii utile în subscrierile legate de
debitorii străini, precum şi spre facilitarea schimburilor de opinii legate de asigurarea şi
reasigurarea acestor riscuri. Deşi au apărut în prima parte a secolului al XX-lea, cea mai
spectaculoasă creştere au cunoscut-o în ultimele decenii, datorită dezvoltării fără precedent a
activităţii economice pe bază de credit. Chiar în perioada de început a acestor asigurări,
Cuthbert Heath, părintele asigurărilor non-viaţă de la Lloyd's, considera asigurarea riscurilor
de credit drept o oportu¬nitate promiţătoare pentru a-şi exercita, la vremea respectivă, flerul
său unic de subscriitor.
Asigurările financiare sunt diferite de garanţiile bancare. Prin asigurările financiare se preiau
riscurile numai în anumite condiţii, în timp ce garanţiile bancare implică asumarea
necondiţionată a tuturor obligaţiilor.
Garanţiile comerciale (commercial guarantees), care provin din nevoia persoanelor
răspunzătoare pentru a oferi garanţii împotriva neplăţii, au început să fie folosite cu mii de ani
în urmă. O astfel de garanţie a fost oferită prin inter¬mediul uneia sau mai multor garanţii
private ("surety"), care îşi asumau răspunderea pentru riscul de neplată. Un astfel de sistem a
fost considerat inadecvat şi chiar de condamnat pentru garantor. Proverbele din Biblie
avertizează asupra pericolelor ce pot să apară prin oferirea de garanţie. Unul dintre cei şapte
înţelepţi din Grecia antică remarca chiar că "garanţia este precursorul ruinei".
Garanţiile oferite de către companii care acţionează ca garant au multiple avantaje. Prima
companie din Anglia care a practicat acest sistem a fost Guarantee Society, în anul 1840.
Ulterior, şi alţi asigurători au început să practice sau chiar s-au constituit în diferite forme de
asociere pentru a practica acest tip de asigurări, folosind diferite feluri de poliţe, fie
individual, fie în grup.
O categorie aparte de riscuri acoperite sunt acele "contingency risks" care, sub aspect tehnic,
nu sunt incluse în nici una dintre principalele clase de asigurări. Astfel de poliţe prevăd
compensarea sau indemnizarea pentru: pierderea sau dispariţia unor documente, respectiv
riscul pierderii unor documente-rezultat al emiterii unor duplicate pentru a le înlocui pe cele
originale; dispariţia benefi¬ciarilor, adică riscul unei pierderi determinate de dispariţia unui
beneficiar ce era îndreptăţit să primească o parte din moştenirea lăsată de o persoană ce a
decedat şi apariţia unei persoane care să solicite partea ce i se cuvenea după ce întreaga
moştenire a fost împărţită între ceilalţi moştenitori; "asigurarea gemenilor" în cazul unei
naşteri gemelare care aduce cu sine complicaţii financiare pentru familie; printr-o astfel de
asigurare, în cazul apariţiei unui asemenea eveniment, se poate oferi o sumă de bani care are
ca scop satisfacerea acestor nevoi financiare.
În anul 1934, pe baza Codului civil elveţian, a fost constituită Asociaţia Internaţională a
Asigurătorilor de Credite şi Investiţii, cunoscută sub denumirea de Uniunea de la Berna,
având ca scop accelerarea schimbului liber de informaţii privind riscul de ţară şi stabilirea
unor principii şi reguli sănătoase şi a disciplinei în comerţul internaţional şi în domeniul
asigurării creditelor de export şi al investiţiilor străine. În anul înfiinţării, funcţionau numai
patru organizaţii de asigurare a creditelor - Franţa, Spania, Italia şi Marea Britanie — fiind
acoperite numai riscurile comerciale legate de capacitatea de plată a importatorului. în anul
1974, organizaţia şi-a revizuit statutul şi rolul său în asigurările financiare şi şi-a mutat
secretariatul la Londra.
Hotărârile adoptate nu sunt obligatorii, având caracterul unor recomandări adresate
membrilor. întâlnirile sale sunt bianuale. Uniunea de la Berna are legături de colaborare
profesională cu instituţii financiare internaţionale.
Condiţiile de admitere ca membru cu drepturi depline al Uniunii sunt foarte stricte şi se
referă, în principal, la experienţă şi volum de activitate: minimum doi ani de activitate în
acest domeniu, venit anual din prime de asigurare de minimum 5 milioane franci elveţieni,
cifră de afaceri anuală de 500 milioane franci elveţieni. Pentru organizaţiile interesate în
aderarea la Uniunea de la Berna, există şi statutul de observatori. Este şi cazul Băncii de
Export-Import a României - EXIMBANK.
Asigurarea de credit este o asigurare specială, deoarece are un obiect mult diferit de celelalte
tipuri de asigurări generale. Asigurările de credite reprezintă, incontestabil, o caracteristică a
lumii afacerilor contemporane.
Asigurarea de credit (credit insurance) protejează comercianţii şi producătorii în faţa riscului
de neplată de către consumatorii care cumpără sau închiriază bunuri sau beneficiază de
facilităţi de credit similare. Ea a apărut ca o necesitate izvorâtă din faptul că marea majoritate
a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care plata se face parţial sau total după
livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor ce fac obiectul contractului, deci cu plata amânată,
respectiv "vânzare pe credit". Astfel, asigurarea de credit vine să elimine teme¬rea
vânzătorului privind neplata de către cumpărător a sumelor ce i se cuvin, oferind protecţie
pentru riscul de neplată. Motivul îl poate reprezenta situaţia fi¬nanciară a cumpărătorului
(faliment) sau, în cazul în care vânzarea are loc într-o altă ţară decât cea în care se află
vânzătorul, cauzele legate de situaţia ţării importatorului (reglementări, război etc). De aceea,
asigurarea de credite apare ca o protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare şi,
în acelaşi timp, ca o garanţie în faţa băncii, constituind şi o posibilitate de acces la finanţare.
Asigurarea se poate face pe un singur credit sau pe cifra de afaceri. Cu alte cuvinte, scopul
asigurărilor de credite este de a proteja împotriva pierderilor financiare rezultate din neplata,
incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri pe credit
sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit. Prin poliţele de asigurări de credite sunt
protejate substanţial încasările din activitatea comercială în condiţiile transferării riscurilor de
neîncasare asupra asigurătorului şi, drept consecinţă, se poate creşte cifra de afaceri.
Asigurarea creditelor este considerată o asigurare de lux, ea fiind caracte¬ristică şi
funcţionând în condiţii optime în cadrul economiilor de piaţă, cu un sistem de credite stabil şi
bine dezvoltat. La nivel global, cele mai multe asigurări de credite se practică în ţările
dezvoltate.
Cu cât sunt implicate riscuri mai mari în legătură cu comerţul cu alte ţări, cu atât ele se
asigură la nivel guvernamental, prin orga¬nisme special constituite, de multe ori, chiar în
acest scop. În unele ţări, aceste organizaţii apar ca agenţii guvernamentale, în altele sunt
companii de asigurare - de stat sau private - dar care colaborează strâns cu autorităţile
guvernamentale. Astfel de agenţii sunt Export Credits Guarantee Department (ECGD) în
Anglia, Export Finance and Insurance Corporation în Australia, Compagnie Francaise
d'Assurance pour le Commerce Exterieur (COFACE) în Franţa, Vientitakuulaitos (VTL), ca
agenţie guvernamentală în Finlanda, Nederlandsche Credietverzekeringen Maatschappij NV
(NCM) în Olanda, HERMES în Germania (companie privată de asigurări care subscrie în
numele guvernului), Export Insurance Division International Trade & Industry - MITI -
Departament al Ministerului pentru Comerţ şi Industrie în Japonia, Export Guarantee Office -
EXGO - companie de stat sub administrarea Oficiului de Stat pentru Asigurări în Noua
Zeelandă, Exportkreditnămnden - EKN - în Suedia, Garanti-Instituttet for Eksportkredit -
GIEK - în Norvegia, ambele, agenţii guvernamentale etc. în România, acest rol este îndeplinit
de către Banca de Export-Import a României - EXIMBANK.
Aceste companii au, de regulă, o activitate preponderentă de asigurare, la care se mai adaugă
cele de garantare, în numele guvernului ţării respective, a unor credite şi de promovare a
exportului comercianţilor naţionali. Pentru a da numai un exemplu, COFACE, înfiinţat în
anul 1946, este în prezent cel mai mare asigurător de credite de export din Franţa, oferind
protecţie atât pentru riscurile asigurabile referitoare la comerţul exterior, cât şi pentru
investiţiile internaţionale. Are în acelaşi timp şi rolul de administrare a schemelor de
garantare a creditelor de export în numele guvernului, sprijinind comerţul exterior al ţării.
Totodată, COFACE acţionează ca asigurător privat în numele statului francez. De-a lungul
timpului s-a extins atât ca volum de activitate cât şi ca varietate: achiziţii de acţiuni în alte
companii, intrarea în afaceri de reasigurare, subscrierea de riscuri politice, lărgirea ariei
geografice, oferind clienţilor francezi protecţie pentru afacerile încheiate pe teritoriul altor
ţări, extinderea în sectorul privat, iar în anii 1996-1997, expansiunea prin achiziţionarea
pachetului majoritar al companiei germane Die Allgemeine Kredit (AK) şi Austrian Group
Osterreichische Kreditversischerung (OKV), prin care a devenit unul dintre cei mai mari
asigurători de credite, cu o cifră de afaceri de circa 4,5 miliarde franci francezi.
Asigurătorii de credite oferă, de regulă, o gamă largă de servicii alături de cele de asigurare,
cum ar fi: studii de piaţă, consultanţă, training, asistenţă tehnică, studii de fezabilitate,
investigarea şi supravegherea creditelor . Printre riscurile asigurate pot fi întâlnite i unele mai
rar acceptate pe piaţă, cum ar fi: riscul valutar, riscul de expropriere, restricţii pentru
transferul fondurilor etc.
Deşi asigurările împotriva acestor riscuri sunt disponibile pe pieţele naţionale şi
internaţionale de asigurări, numai un număr relativ redus de comercianţi apelează la ele în
întreaga lume.
Este important de remarcat că, indiferent de dimensiunea riscurilor, se disting trei cerinţe
pentru asiguraţi:
- prevenirea, prin colectarea, prelucrarea şi interpretarea informaţiilor despre clienţi, în
vederea minimizării riscului de neplată;
- colectarea datoriilor, respectiv abilitatea de a recupera debitele oriunde în lume,
indiferent de deosebirile privind limba, cultura sau sistemul legislativ;
- asigurarea, respectiv plata despăgubirii în caz de neplată a debito¬rului asiguratului.
Riscurile asigurabile pot fi grupate în două categorii:
1. Riscurile comerciale, care sunt legate de situaţia bancară a cumpă¬rătorului şi se referă la:
a) neplata datorată insolvabilităţii cumpărătorului;
Insolvabilitatea poate fi determinată de diverse cauze, precum: faliment; orice măsură de
executare silită asupra proprietăţii debitorului care nu a condus la plata integrală în favoarea
asiguratului a sumelor facturate; executarea unei hotărâri judecătoreşti de omologare a
concordatului încheiat între debitor şi creditorii săi; concordat fără procedură judiciară cu toţi
creditorii sau cu majoritatea acestora; suspendarea sau moratoriul oficial asupra plăţilor
datorate de debitor sau orice măsuri asemănătoare conform legislaţiei din ţara debitorului.
b) imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti bunurile cumpărate sau
serviciile prestate;
c) refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive independente de
vânzător.
2. Riscul politic, care reprezintă o categorie aparte, dar foarte importantă pentru evaluarea
corectă a posibilităţii de returnare a creditului şi, implicit a riscului de neplată. Acest risc
intervine numai la asigurarea creditelor de export. El poate fi determinat, în principal, de
"elementele subiective" existente în ţara importatorului. Prin producerea unuia dintre riscurile
aferente ţării respective, întreaga relaţie contractuală dintre parteneri poate fi deteriorată.
Riscul politic se reflectă în:
a. dificultăţi şi întârzieri (mai mari de un anumit număr de zile, de regulă 180) în
procesul de transfer al banilor ţara cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general,
privitor la datoria externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului, sau de guvernul unei
terţe ţări, prin intermediul căreia se efectuează plata;
b. imposibilitatea transferului sumelor respective din ţara importatorului în ţara
exportatorului ca urmare a unor acţiuni guvernamentale în ţara respectivă (a cumpărătorului)
ce împiedică îndeplinirea contractului de export sau determină întârzieri în transferul banilor;
c. introducerea unor reglementări privind licenţele de export sau import în ţara
cumpărătorului, retragerea sau nereînnoirea licenţei de export sau impunerea unor restricţii
comerciale, după data intrării în risc;
d. război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării exporta¬torului, ce fac
imposibilă îndeplinirea contractului de export, dacă paguba nu este asigurabilă ca risc
comercial;
e. riscurile privind cumpărătorii publici; prin cumpărători publici se înţe¬leg acele
entităţi ce nu pot fi declarate în faliment;
f. pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara
cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului legal în ţara în cauză.
În mod deosebit, pentru asigurarea creditelor de export, riscurile asigurabile reprezintă
pericolele rezultate din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pe credit, în afara ţării.
Neplata prelungită reprezintă un risc ce poate afecta situaţia financiară a asiguratului. Se
consideră caz de întârziere de plată atunci când debitorul sau garantul nu a plătit partea din
datorie o anumită perioadă agreată, de regulă 6 luni de la scadenţa stabilită prin contract.
Cazurile de forţă majoră, dificultăţile în transferul banilor, insuficienţa devizelor convertibile
sau alte cauze politice, dezastrele naturale, epidemiile sau oricare formă de violenţă în
societate sunt, în principiu, exceptate.
Alături de protecţia necesară exportatorilor pentru riscurile ce pot afecta tranzacţiile pe
termen mediu şi lung, poliţa de asigurare facilitează accesul la finanţare, constituindu-se într-
o garanţie pentru banca finanţatoare şi eliminând o parte importantă din riscuri.
Riscurile excluse pentru care asigurătorul nu va plăti despăgubiri pot fi:
- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii necorespunzătoare;
- penalizări sau orice alte pierderi în legătură cu neexecutarea obligaţiilor contractuale
conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de vânzător (asigurat) cu cumpărătorul;
- amenzi de orice fel;
- pierderile rezultate din diferenţele de curs valutar;
- despăgubiri ca urmare a riscurilor politice (hotărâri sau dispoziţii ale organelor
conducătoare de stat, civile sau militare, care au împiedicat pe cumpărător să adopte măsuri
generale pentru respectarea obligaţiilor prevă¬zute în contract, neefectuând, astfel, plata în
străinătate);
- despăgubiri ca urmare a unui război declarat sau nedeclarat - război civil, revoluţie,
răscoală, rebeliune, sabotaj sau alte evenimente asemănătoare;
- despăgubiri ca urmare a unor calamităţi naturale (ciclon, inundaţii, cutremur, erupţii
vulcanice, revărsarea mării, uragan, tornade sau alte evenimente.
Acest tip de asigurare cuprinde, în principal, următoarele tipuri:
- asigurarea de credite, respectiv asigurarea creditelor interne, asigurarea creditelor de export,
asigurarea ratelor de credit şi asigurarea creditelor de investiţii;
- asigurarea de fidelitate.
Asigurările de credite elimină într-o măsură substanţială riscul de pierdere financiară, mai
ales atunci când este vorba de tranzacţii de valori mari sau numărul partenerilor de afaceri
este relativ redus; acest lucru poate determina apariţia unei situaţii dificile în cazul în care
unul sau mai mulţi debitori nu îşi pot achita obligaţiile de plată. Totuşi, nu întotdeauna
asigurările de credite sunt profitabile, în special în situaţia în care creditele individuale sunt
reduse, iar riscurile sunt dispersate pe o cifră de afaceri mare .
Asigurarea de credit este o asigurare de indemnizare, deoarece presupune despăgubirea
plătită asiguratului pentru pierderea suferită ca urmare a insolva¬bilităţii sau incapacităţii de
plată a clientului asiguratului, şi nu producerea unui eveniment "fizic", cum este cazul
celorlalte asigurări. De aceea, este vorba de o asigurare pecuniară, de pierdere financiară şi nu
materială.
Deosebirile dintre asigurarea obişnuită, de despăgubire şi asigurarea de credit provine din
natura riscului şi a părţilor interesate, şi anume:
- în asigurarea de credit sunt implicate trei părţi, fiecare fiind conştientă de existenţa
celorlalte;
- răspunderea privind rambursarea creditului revine debitorului, iar răspunderea
garantorului (asigurătorului) este pe planul doi, fiind răspunzător numai dacă primul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de plată din motivele incluse în poliţa de asigurare.
- asigurătorul nu are nici un interes în contract, decât cel de garantor pentru cumpărător.
5.3.2.Asigurarea creditelor interne
Prin asigurarea creditelor interne, asiguratul se protejează împotriva riscurilor de neplată
prelungită de către cumpărător sau a insolvabilităţii sale pe durata cuprinsă între producţie şi
distribuţie, de regulă, înainte de vânzarea finală către consumator. Pot exista mai multe tipuri
de poliţe de asigurare:
- poliţa pentru o singură tranzacţie;
- poliţa pentru o anumită durată pe baza cifrei de afaceri;
- poliţa prin care se obţine protecţia pentru un număr de tranzacţii;
- poliţa pentru unul sau mai mulţi cumpărători, asiguratul având libertatea de a decide asupra
acestora. Ea se încheie de obicei pe o perioadă determinată (de exemplu, de 12 luni);
- poliţa generală pe cifra de afaceri pe credit, frecvent utilizată, asigură toate afacerile
vânzătorului cu unul sau mai mulţi cumpărători, pe o durată determinată, de obicei de 12 luni;
- poliţa pentru mai multe conturi ale unui asigurat, atunci când acoperirea este limitată la acei
clienţi care depăşesc un anumit nivel determinat al datoriilor şi a căror neplată prelungită va
avea un impact mare asupra disponibilităţilor în contul de numerar al asiguratului.
Aceste tipuri de asigurări presupun costuri reduse de administrare şi implică o cantitate
relativ redusă pentru aceasta; totodată, asigurătorul poate evita antiselecţia, deoarece clienţii
vor solicita asigurări pentru toate contractele pe credit, nu numai pentru cele cu un risc mare,
şi va exista posibilitatea de verificare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi prin intermediul
evaluatorilor riscului şi al asigurătorului.
Există şi alte tipuri de acoperiri care le combină pe cele prezentate.
Asigurarea creditelor pentru intern reprezintă o formă de asigurare care trebuie privită în mod
distinct în condiţiile unei economii instabile sau în tranziţie. Atunci când economia este în
faza de creştere şi presupune o oarecare prosperitate, când legislaţia economică, financiară şi
comercială nu suferă schimbări frecvente care pot afecta mediul de afaceri şi când orice
greşeală a unei societăţi comerciale este sancţionată de parteneri, riscul de neplată poate fi
administrat sau chiar controlat. În condiţiile actuale ale României, riscurile acoperite prin
asigurarea creditelor interne sunt, pe de o parte, mari, chiar neasigurabile, dat fiind istoria
recentă a ultimilor ani şi, pe de altă parte, greu de cuantificat deoarece nu există suficiente
date statistice pentru o fundamentare corectă a primelor de asigurare. De aceea, multe
societăţi de asigurare nu practică acest sistem datorită unor expuneri la riscuri ce nu pot fi
evaluate şi estimate adecvat.
5.3.3. Asigurarea creditelor de export
Poliţa cea mai frecvent folosită este poliţa generală pe cifra de afaceri, cu deosebirea că se
referă la importatorii care cumpără pe credit. Principala diferenţă faţă de asigurarea creditelor
interne constă în faptul că, în cazul exporturilor pe credit, importatorul asiguratului îşi
desfăşoară activitatea într-o altă ţară, motiv pentru care evaluarea riscului trebuie să aibă în
vedere mulţi factori exteriori cumpărătorului, respectiv factori legaţi de ţara sa. Acest lucru se
referă la riscul de ţară, care se evaluează printr-o analiză preponderent a factorilor economici
şi a celor politici, la care se adaugă reglementările legale, factorii de risc, uzanţele ţării
cumpărătorului etc. Această analiză este foarte importantă pentru că, deşi scopul asigurării de
credit este identic pentru comercianţii din orice ţară, definirea insolvabilităţii, a poliţelor de
asigurare şi a procedurilor necesare plăţilor sumelor asigurate ş.a. pot fi diferite.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export sunt legate de eficienţa activităţii
comerciale, ca de exemplu :
• reducerea costurilor ce se poate obţine prin asigurare spre deosebire de garanţia
bancară; rezervele ce se constituie pentru pierderi din creanţe sunt mai mari decât prima de
asigurare; diminuarea costurilor ca urmare a gestionării creanţelor externe de către asigurător;
găsirea unor modalităţi de finanţare mai avantajoase pentru societăţile asigurate; obţinerea
unor costuri de colectare reduse prin implicarea experimentată a asigurătorului; creşterea
profiturilor prin diminuarea rezervelor constituite pentru acoperirea eventualelor daune;
focalizarea pe parteneri cu bună experienţă de plată, creşterea cifrei de afaceri, reducerea
costurilor, considerarea efectului taxelor;
• posibilitatea creşterii cifrei de afaceri dat fiind că nu mai există asupra vânzătorului
riscul reducerii activităţii sau chiar a opririi ei datorită neîncasării contravalorii mărfurilor la
export; utilizarea unor metode de plată competitive; posibilitatea penetrării pe pieţe noi, chiar
cu risc comercial sau politic; derularea unor exporturi de produse noi sau cu parteneri noi;
posibilitatea efectuării unor livrări suplimentare către debitorii care beneficiau de limite de
credit scăzute înainte de asigurare; adoptarea mai rapidă a unor decizii de credit; acordarea de
bonificaţii la rata dobânzii la credite;
• reducerea răspunderii managementului companiei asigurate privind alegerea
partenerilor şi încheierea tranzacţiilor comerciale, dat fiind că cel puţin o "parte" din eşecul
tranzacţiei poate fi acoperit prin poliţa de asigurare;
• protecţia împotriva unor pierderi majore şi chiar salvarea poziţiei managerului
financiar în cazul unei daune; facilitarea planificării financiare;
• menţinerea unui nivel optim al lichidităţilor şi al profitabilităţii. Alături de acestea pot
fi identificate şi alte avantaje proprii fiecărui caz în parte şi pe care, în mod evident,
asiguratul le are în vedere în decizia sa de a încheia o astfel de asigurare.
Referindu-ne la asigurarea exportului pe credit pe termen scurt, acest lucru trebuie privit în
legătură cu vânzarea pe credit. Exportul pe credit presupune efectuarea unei plăţi ulterioare
livrării mărfurilor ce fac obiectul con¬tractului de vânzare-cumpărare pe o perioadă
determinată de maximum un an. În această perioadă, încasarea contravalorii mărfurilor
exportate este determinată de situaţia financiară a importatorului şi, în multe cazuri, de
situaţia economică şi politică a ţării acestuia. Evident, riscurile acoperite pot fi comerciale sau
politice. Riscurile comerciale pot fi insolvabilitatea cumpărătorului, incapacitatea de plată pe
o anumită perioadă de timp a acestuia şi refuzul mărfurilor importate. Riscurile politice pot fi:
război, revolte, mişcări sociale, care împiedică importul de mărfuri sau fac imposibil
transferul sumelor corespunzătoare în ţara exportatorului.
Asigurarea poate fi încheiată pe diverse perioade de timp din derularea unui contract şi
anume:
- pentru perioada de pre-livrare se acoperă insolvabilitatea cumpărătorului sau apariţia unor
pierderi din cauze politice între momentul acceptării ofertei şi cel al livrării bunurilor;
- pentru perioada de post-livrare, se acoperă intervalul dintre livrarea mărfii şi efectuarea
plăţii;
- pentru perioada de depozitare, în situaţiile în care comercianţii creează depozite în alte ţări,
asiguratul este despăgubit în cazul în care mărfurile sunt confiscate, pierdute dau deteriorate
din anumite cauze specificate, înainte de eliberarea lor din depozit;
- pentru perioada de tranzitare se acoperă riscul de confiscare sau pierdere a mărfurilor din
motive politice, atunci când se află în tranzit.
Spre exemplu, prin poliţa de asigurare practicată de Banca de Export-lmport a României,
EXIMBANK, se acoperă riscul neîncasării creanţelor externe în cazul producerii anumitor
evenimente care fac imposibilă plata datorată de cumpărătorii externi. Cele două categorii de
riscuri acoperite prin această poliţă de asigurare sunt: a. riscurile comerciale, care protejează
împotriva insolvabilităţii, ca urmare a falimentului sau altor dificultăţi financiare, precum şi
împotriva întârzierilor în achitarea obligaţiilor de plată de mai mult de 6 luni; b. riscurile de
ţară, care sunt legate de viaţa economică, politică, legislativă, socială şi chiar culturală a ţării
importatorului; aici sunt incluse situaţia economică, evenimente de natură politică (război,
revoltă, război civil, schimbări de guvern etc), modificări ale legislaţiei ţării cumpărătorului
care pot afecta derularea tranzacţiilor comerciale. Poliţa de asigurare nu acoperă neplata
determinată de neîndeplinirea condiţiilor contractuale (de ex. defecte de calitate, nelivrări în
termen etc). Ele sunt oferite clienţilor ca poliţe globale de asigurare pentru ţările membre
OCDE care acoperă întreaga cifră de afaceri a exportatorului împotriva riscurilor comerciale
de neplată şi ca poliţe globale de asigurare pentru celelalte ţări care acoperă întreaga cifră de
afaceri a exportatorului atât împotriva riscurilor comerciale, cât şi împotriva riscurilor de ţară.
Poliţa de asigurare poate acoperi fie perioada de postlivrare, fie perioadele de prelivrare
(chiar în etapa de fabricaţie) şi postlivrare împreună. Procentul asigurat este de 85% dintr-o
eventuală pierdere. Costul poliţei de asigurare este format din prima de asigurare, la care se
adaugă comisionul pentru stabilirea limitei de credit ca rezultat al analizei financiare
efectuate pe baza informaţiilor despre cumpărătorii externi ai asiguratului. în calculul primei
de asigurare se au în vedere ţara cumpărătorului, modalitatea de plată şi termenul de încasare
a contravalorii mărfurilor livrate. Pentru fiecare cumpărător extern se obişnuieşte stabilirea
unei limite de credit care reprezintă o estimare a capacităţii de plată a cumpărătorului extern
şi reprezintă suma maximă neachitată şi asigurată la un moment dat.
În asigurarea exportului pe termen mediu şi lung, obiectul contractului îl reprezintă exportul
de bunuri de capital de valori mari (mijloacele fixe cu volum şi valoare mare) sau de servicii
care se livrează eşalonat, implicând plata în tranşe pe perioade îndelungate de timp, ce pot fi
cuprinse între 5 şi 10 sau chiar 20 de ani. Asigurarea oferă protecţie pentru riscul de neplată
din cauze comerciale sau politice. Acoperirea poate fi acordată băncilor sau instituţiilor
financiare care creditează operaţiunile comerciale; despăgubirea va cuprinde şi dobânda la
creditul acordat debitorului.
În România, prin Ordonanţa Guvernului nr. 14/1995 s-a creat cadrul juridic necesar stimulării
şi promovării exporturilor complexe, care, alături de instrumente specifice, cuprinde
asigu¬rarea împotriva riscurilor comerciale şi politice pe termen mediu şi lung. Poliţa de
asigurare oferită de EXIMBANK pentru asigurarea acestor riscuri oferă contractanţilor
generali, producă¬torilor sau exportatorilor de produse ce presupun un ciclu de fabricaţie
îndelungat, protecţia pentru încasarea creanţelor externe corespunzătoare exporturilor
complexe. Tipurile de poliţe oferite se diferenţiază în principal prin obiectul
contractului de asigurare - bunuri de capital şi lucrări de construcţii-montaj. Partea asigurată
poate fi cuprinsă între 85% şi 100% din costurile nerecuperate (dacă riscul se produce în
perioada de fabricaţie) sau din sumele neîncasate (dacă riscul se produce după livrare).
Nivelul primei de asigurare diferă în funcţie de valoarea asigurării, perioada asigurată,
"natura" cumpărătorului (public sau privat), ţara acestuia (riscul de ţară), modalitatea de plată
şi de eventualele garanţii prevăzute în contract. Ea se plăteşte odată cu încheierea poliţei de
asigurare, într-o tranşă unică sau în rate periodice, după cum se agreează de către părţi.
Pentru asigurarea creditelor de export, există anumite reglementări internaţionale care se
referă în mod expres la contractele pe termen mediu şi lung care au un risc ridicat de neplată.
Astfel, conform cerinţelor acordurilor OECD şi recomandărilor Uniunii de Ia Berna,
contractele externe pe termen mediu şi lung trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- 15% din valoarea contractului trebuie plătită în avans până în momentul livrării ( de obicei
5% la intrarea în vigoare a contractului şi restul de 10% la livrare), astfel încât vânzarea pe
credit nu poate depăşi 85%;
- partea de 85%, reprezentând vânzarea pe credit, să fie rambursabilă în tranşe egale
semianuale începând, în cel mai târziu caz, la 6 luni de la livrare;
- perioada de credit să fie corelată cu natura bunurilor (de exemplu, pentru bunurile de
capital, perioada maximă este în general de 5 ani, dar pentru proiecte de dimensiuni mari,
poate fi acceptată şi o perioadă de credit de până la 10 ani);
- perioada de credit să fie corelată cu valoarea tranzacţiei (de exemplu, valoarea unui credit
de până la 3 ani să fie minimum 75.000USD, a unui credit până la 4 ani, de minimum
150.000USD, a unui credit până la 5 ani, de minimum 300.000USD);
- costurile locale nu pot depăşi nivelul avansului.
5.3.4. Asigurarea ratelor de credit
Ca o variantă a asigurărilor de credite, s-a dezvoltat asigurarea ratelor de credit care se
utilizează în prezent pentru creditele ce se rambursează în plăţi eşalonate pe o perioadă
determinată. Acest tip de asigurare presupune o participare a asiguratului de aproximativ 25%
din valoarea creditului. Asiguratul este vânzătorul pe credit, respectiv producătorul sau
comerciantul. în general, se încheie asigurare pe cifra de afaceri a asiguratului pentru a evita
ca acesta să asigure numai anumite credite, deci pentru a evita antiselecţia.
5.3.5. Asigurarea creditelor de investiţii
Asigurarea creditelor acordate pentru investiţii presupune asigurarea contului de debitori pe
termen mediu şi lung, practicându-se asigurarea prin poliţa generală pe cifra de afaceri pe
credit; aceasta nu exclude asigurarea unor poliţe individuale. Ea se foloseşte pentru exportul
de bunuri de investiţii, împrumuturi etc, în paralel cu asigurarea în tranzacţiile de leasing.

5.3.6. Asigurarea de fidelitate

Asigurarea de fidelitate - Fidelity guarantee insurance - reprezintă asigurarea drepturilor sau
intereselor patrimoniale" şi, de aceea, sunt încadrate în categoria asigurărilor patrimoniale
(pecuniary interest). Aceste asigurări au ca scop acordarea protecţiei unei societăţi în calitate
de asigurat împotriva unor prejudicii produse activelor sale ca urmare a actelor necinstite sau
frauduloase ale personalului său care administrează o parte a acestora, indiferent dacă ei au
acţionat singuri sau împreună cu alte persoane. Există diferite tipuri de asigurări: garanţia de
fidelitate (fidelity guarantee), de exemplu, are ca scop compensarea unui angajator pentru
pierderile cauzate de necinstea angajaţilor. Exemple tipice în acest caz pot fi: casierul care
poate fura din banii societăţii, vânzătorii din magazine, agenţii de asigurări etc. Se
despăgubesc sumele de bani furate sau mărfurile distruse sau deteriorate de angajaţii
asiguratului.
Prin această asigurare, se despăgubesc numai daunele propriu-zise, nu şi pierderile de
consecinţă sau costurile efectuate de asigurat pentru determinarea nivelului pierderii propriu-
zise.
Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite posturi
sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi, de obicei cu sumele până la care
se asigură fiecare dintre ei. În acest ultim caz, schimbarea unuia dintre angajaţii incluşi în
contract trebuie imediat notificată asigurătorului.
Pentru încheierea asigurării, angajaţii completează cererea de asigurare, la care vor ataşa şi o
cerere specială individuală, în care se solicită date personale de stare civilă, proprietăţile în
posesie, salariul, locul de muncă anterior, situaţia financiară (datorii, falimente, asigurări de
viaţă). Din partea angajatorului mai sunt necesare detalii privind modul de recrutare şi
selecţia de personal, referinţele folosite pentru recrutare şi verificarea acestora.
Poliţele generale sunt preponderent practicate pentru asigurarea institu¬ţiilor financiare
(bănci comerciale, intermediari, uniuni de credit etc ), dar şi pentru companii din alte domenii
care ar putea fi prejudiciate în acest mod. În unele instituţii financiare, garanţiile de fidelitate
sunt obligatorii pentru asigurarea împotriva riscurilor de fraudă şi necinste a angajaţilor,
furtului în timpul transportului, înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar răpirilor. În ultimii ani,
daunele cele mai mari, plătite de asigurătorii de fidelitate, au fost determinate de fraude la
sistemele electronice, furtul prin computere şi internet.
5.3.7.Asigurarea riscurilor politice
Asigurarea riscurilor politice se face numai pentru creditele de export şi include numai
riscurile pure la care sunt expuşi exportatorii sau investitorii în străinătate (confiscare,
expropriere, naţionalizare); se asigură în mod frecvent şi unele evenimente cu caracter special
pot fi afectate de situaţia politică a altei ţări, precum: rezilierea inaugurării unor expoziţii,
răpiri şi răscumpărări, forţă majoră şi altele.
Această formă de asigurare cunoaşte o dezvoltare puternică în ultimele decenii, ca urmare a
complexităţii activităţii economice, a comerţului şi inves¬tiţiilor internaţionale, modificării
reglementărilor naţionale, instabilităţii clima¬tului politic general. De aceea, riscul politic
este mult mai dificil de evaluat, de cuantificat, şi cunoaşte diferenţe foarte mari de la o ţară la
alta. Acest lucru este determinat şi de lipsa unor statistici în domeniu, de modificările rapide
de la o perioadă Ia alta la o singură ţară, precum şi de varietatea sistemelor sociale sau
politice etc. Toate acestea, alături de complexitatea evaluării riscului şi relativa noutate pe
piaţa asigurărilor, duc la un nivel relativ ridicat al primelor de asigurare cu aceleaşi mari
diferenţe de la o ţară la alta.
Riscul politic este considerat, în special în evaluarea riscului de ţară, drept elementul
subiectiv al acestuia, întrucât este determinat de voinţa politică a conducătorilor ţării
respective. El este esenţial în asigurarea creditului, deoarece poate condiţiona decizia de
acceptare a asigurării. "Dacă riscul de ţară nu este acceptabil, examinarea cumpărătorului nu
are sens". Din categoria riscurilor politice, cea mai mare parte o constituie riscul de transfer,
atunci când lipsa devizelor convertibile în ţara cumpărătorului fac imposibilă plata (de
exemplu, ţări din America Latină şi Africa); alături de acesta, riscurile producerii unor
evenimente politice pot împiedica sau întârzia plata, chiar dacă nu există problema lipsei de
lichidităţi a ţării. Riscul politic apare din evenimente externe controlului exportatorului sau
cumpărătorului.

5.4. Asigurări de răspundere faţă de terţi

5.4.1. Conţinutul asigurării de răspundere faţă de terţi
Asigurarea de răspundere faţă de terţi este o categorie de asigurare importantă şi extrem de
reprezentativă pentru întreg domeniul ale asigurărilor.
Piaţa asigurărilor de răspundere este supusă unor mari fluctuaţii ale primelor de asigurare,
fiind influenţată pe de o parte de presiunea determinată de o concurenţă acerbă şi pe de altă
parte de rezultatele daunalităţii fiecărui client în parte.
În asigurare, răspunderea faţă de terţi se referă la circumstanţele în care:
- proprietatea acestora este avariată sau distrusă;
- se produc vătămări corporale sau decese ca rezultat ale actelor neglijente sau
omisiunilor unei persoane vinovate.
Prin asigurarea de răspundere civilă sunt protejate afacerile, proprietăţile persoanelor
juridice sau fizice şi sunt oferite sumele necesare compensării financiare pentru vătămări
corporale, îmbolnăviri sau decese suferite de persoane fizice.
În dicţionarele de specialitate termenul de răspundere este echivalent cu cel de
responsabilitate. O persoană poate fi responsabilă sau obligată faţă de o alta datorită anumitor
motive.
Asigurarea de răspundere este explicată ca fiind asigurarea prin care se acoperă toate
sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să le plătească pentru pagubele
materiale sau vătămările corporale produse de el unui terţ. În majoritatea covârşitoare a
cazurilor la aceste contracte se adaugă şi cheltuieli de judecată.
În asigurarea de răspundere se întâlnesc termenii următori, definiţi astfel:
a) prin termenul asigurat se înţelege orice persoană fizică sau juridică, reprezentantul
acesteia având sau nu personalitate juridică
b) prin termenul terţ se înţelege orice persoană fizică sau juridică, alta decât asiguratul
c) prin eveniment asigurat se înţelege :
- avaria sau distrugerea de bunuri care nu aparţin asiguratului sau unui prepus al său sau
care nu sunt în sarcina sau sub controlul asiguratului sau unui prepus al acestuia, produse în
perioada de valabilitate a contractului
- vătămarea corporală sau decesul oricărei persoane, produse în perioada de valabilitate
a contractului, cu excepţia celor decurgând dintr-un contract în vigoare de prestări servicii sau
contract de muncă sau ucenicie încheiat cu asiguratul.

5.4.2. Tipuri de asigurări de răspundere

Asigurările de răspundere cuprind o gamă largă şi diversă de acoperiri în continuă extindere
datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor umane şi datorită răspunderilor din ce
în ce mai mari pe care persoanele juridice cât şi cele fizice le au faţă de terţi.
Printre cele mai frecvent încheiate tipuri de asigurări de răspundere sunt :
- răspunderea angajatorului
- răspunderea producătorului şi a contractanţilor
- răspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale
- răspunderea pentru poluarea mediului înconjurător
- răspunderea proprietarului
- răspunderea chiriaşului
- răspundere a proprietarilor unor bunuri
- răspunderea proprietarilor de magazine
- răspunderea autorităţii publice
- răspunderea civilă auto, răspunderea bicicliştilor, răspunderea civilă faţă de terţi în
asigurările aviatice, răspunderea pentru folosirea ambarcaţiunilor ( exclusă din asigurările
obişnuite, dar acoperită separat)
- răspunderea persoanelor fizice private
- răspunderea unor categorii de sportivi
- răspunderea producătorului ( producătorii sau distribuitorii anumitor produse cu
defecte de: corpuri străine în mişcare care pot produce prejudicii celor care le consumă)
- răspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori – care
acoperă răspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale angajaţilor lor, precum şi pentru
medici, chirurgi, stomatologi care acoperă daunele provocate pacienţilor de aceleaşi motive
- răspundere a directorilor şi funcţionarilor.
Asigurările de răspundere faţă de terţi includ o gamă variată de acoperiri concretizate în
diferite tipuri de contracte. Este important de reţinut că unele dintre ele pot fi secţiuni ale
unor contracte de alt tip, fiind oferite de asigurător în „pachet” cu alte tipuri de asigurări sau
ca asigurare de sine stătătoare. Practicarea într-o formă sau alta depinde de legislaţia şi
uzanţele fiecărei ţări.
Exemplu : asigurarea locuinţei poate fi însoţită de asigurare de răspundere a proprietarului
faţă de terţi, asigurarea de răspundere civilă poate fi oferită împreună cu o asigurare auto sau
separat, tot separat sunt oferite răspunderea angajatorului, răspunderea producătorului, etc.
Prima de asigurare se determină în funcţie de limita răspunderii stabilite de istoricul
domeniului asiguratului, de natura activităţii asiguratului şi de alte criterii cunoscute.
Obiectul asigurării de răspundere îl reprezintă :
 prejudicii de care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţe persoane, pentru care
trebuie să plătească sume cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată ca urmare a
vătămării corporale sau decesului şi avarierii sau distrugerii unor bunuri, urmare directă a
producerii riscurilor asigurate;
 cheltuieli efectuate de asigurat în procesul civil cu acordul scris al asigurătorului, dacă
a fost obligat la dezdăunare.
În condiţiile generale privind asigurarea de răspundere, asigurătorul acordă, de regulă,
despăgubiri pentru acoperirea următoarelor sume:
- sume pe care asiguratul este obligat să le plătească terţelor persoane păgubite, drept
daune materiale, pentru avarieri ori distrugeri de bunuri, precum şi pentru vătămări corporale
sau deces produs din culpa proprie sau din culpa altor persoane pentru care asiguratul este
obligat să răspundă potrivit legii;
- sume pe care asiguratul – persoană juridică- este obligat potrivit legii să le plătească
terţelor persoane păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii din culpa
proprie, precum şi a unor vătămări corporale sau decese;
- sumele pe care asiguratul este obligat potrivit legii să le plătească terţelor persoane
păgubite, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii prejudiciilor cauzate de lucruri şi
animale aflate în paza juridică a asiguratului sau din vina edificiului, după caz;
- sume pe care soţul sau soţia asiguratului sau persoane aflate în întreţinerea
asiguratului şi care locuiesc împreună cu acesta sunt obligate să le plătească terţelor persoane
păgubite, cu titlu de daune materiale ca urmare a producerii, din culpa lor, de vătămări
corporale sau deces, precum şi de avarii ori distrugeri ale unor bunuri;
- cheltuieli făcute de asigurat în procesul civil ( cheltuieli de judecată strict necesare
pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă) dacă a fost obligat la plata
despăgubirilor
- cheltuieli de judecată făcute de vătămat pentru îndeplinirea formalităţilor legale în
vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin
hotărâre judecătorească la plata acestora.
Excluderile la asigurarea de răspundere sunt tratate în general separat pe fiecare tip de
contract de răspundere.

 Asigurarea de răspundere a angajatorului

Prin această asigurare se oferă protecţie pentru asigurat în legătură cu pierderile, cheltuielile
necesitate de stabilirea despăgubirilor legate de răniri, îmbolnăviri determinate de neglijenţa
angajatorului.Ca regulă, deteriorarea îmbrăcămintei nu este acoperită chiar dacă angajatorul
este răspunzător de aceasta. În unele ţări legislaţia obligă şi la răspundere faţă de dependenţi
în caz de deces al angajatului.
Asigurarea de răspundere a angajatorului este una dintre cele mai vechi forme de răspundere
cunoscute şi datează de la începutul sec. XIX-lea. Industrializarea a adus cu sine aglomeraţia
populaţiei în oraşe în speranţa găsirii unor locuri de muncă în fabricile nou înfiinţate. Acestea
erau întunecoase, insalubre, sumbre, iar muncitorii petreceau multe ore muncind din greu nu
fără întâmplări nefericite, precum accidente de muncă. În acele vremuri asumarea acestor
riscuri revenea integral angajatului, nefiind în nici un fel răspunderea patronului. Pe de altă
parte factori obiectivi ar fi împiedicat acţiunile în justiţie împotriva patronului datorită lipsei
de bani şi de educaţie a muncitorilor, dar şi datorită faptului că prin legea de atunci, patronii
erau absorbiţi de orice răspundere pentru accidentare sau rănire când acestea erau produse de
un angajat din vina lui sau din vina altui angajat.
La început această asigurare nu a fost primită cu entuziasm de asigurători deoarece s-a
considerat că li se puteau solicita foarte uşor compensaţii de către clienţi, fără ca asigurătorii
să poată avea suficiente instrumente de control al riscului, în acelaşi timp acesta putea avea
drept consecinţă şi reducerea interesului şi grijii angajatorilor faţă de angajaţi, deoarece
asigurarea oferea sumele necesare pentru plata compensaţiilor ce trebuiau plătite angajaţilor.
Treptat legile s-au schimbat în favoarea angajaţilor, aceştia având dreptul de a-şi da în
judecată patronii pentru neasigurarea condiţiilor de muncă solicitate.
Asigurătorii au impus şi ei la rândul lor anumite măsuri de management al riscului pentru
acest tip de asigurare cum sunt : dotarea cu echipament şi asigurarea unui loc de muncă
adecvat, pregătire profesională necesară pentru folosirea maşinilor şi instalaţiilor,
supravegherea permanentă a procesului de muncă.
Terţa parte poate fi un angajat sau un fost angajat care suferă o vătămare corporală sau o
îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor sau omisiunilor angajatorului. În multe
ţări asigurarea de răspundere a angajatorului este obligatorie.
 Asigurarea de răspundere a producătorului
 A apărut şi se practică în prezent deoarece toţi cei care vând o marfă au o răspundere
faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea ei se pot produce vătămări
corporale, îmbolnăviri, deces sau rănire, pierderi sau prejudicii materiale.
Asigurarea de răspundere a producătorului se face prin poliţe separate, limitate ca
sume pentru fiecare perioadă de asigurare.
Exemple care pot ilustra varietatea acestor tipuri de asigurări sunt:
- greşeli în prepararea mâncării sau a preparatelor alimentare pentru câini;
- materiale necorespunzătoare folosite în cosmetică sau coafură ce pot crea iritaţii sau
alte reacţii adverse;
- artificii ce se pot declanşa prematur;
- gaze sau alte produse chimice care se degajă sau se scurg din containerele în care sunt
depozitate;
- materiale cu defecte în fabricarea unor instalaţii sau echipamente.
Abordarea specifică a asigurării de răspundere a producătorului trebuie să aibă în vedere
legislaţia fiecărei ţări. În ţările dezvoltate, reglementările sunt puternic protective pentru
consumatori, iar limitele răspunderilor sunt ridicate şi de cele mai multe ori, tribunalele
acordă câştig de cauză consumatorilor, astfel încât primele de asigurare au valori mari,
corespunzătoare limitelor răspunderii şi experienţelor anterioare.
În unele ţări cum ar fi Marea Britanie această răspundere există chiar dacă mărfurile se vând
în alte ţări. În SUA, primele de asigurare sunt mult mai mari pentru că răspunderile se ridică
la sume uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor.
Practica asigurărilor presupune şi folosirea unor poliţe combinate prin care se acoperă în
secţiuni separate răspunderea angajatorului, răspunderea publică şi răspunderea
producătorului.
 Asigurarea de răspundere profesională
Are ca scop despăgubirea celor ce suportă diverse pagube ( materiale, financiare),din vina
anumitor profesionişti. Această asigurare a apărut ca o necesitate impusă de implicaţiile
practicării anumitor profesii care pot produce altora pagube create din neglijenţă în
executarea profesiei.
În această categorie se încadrează profesioniştii care oferă consultanţă sau prestează un
serviciu specializat, cum ar fi : arhitecţii, constructorii, medicii, avocaţii, contabilii,
consultanţii şi în general toate profesiile sau meseriile care presupun o activitate de mare
răspundere ( inclusiv managerii).
Prin activitatea lor, ei pot din eroare, greşeală, neglijenţă, omitere sau orice culpă proprie să
aducă prejudicii persoanelor pentru care lucrează sau altor terţi.
Asigurarea de răspundere profesională garantează plata unor protecţii, evident dacă ele se
încadrează în condiţiile de asigurare prevăzute în contract.
În multe ţări în care asigurările au tradiţie şi un nivel de dezvoltare remarcabil, acest tip de
asigurare este obligatoriu, conform legii şi practicilor locale, ca o condiţie pentru a practica
meseria sau profesia respectivă.
În România, aceste tipuri de asigurări sunt practicate limitat pe categorii de profesii,
neexistând pe de o parte legislaţie sau o practică prin care să se impună acest lucru şi pe de
altă parte o cerere adecvată în acest sens. La toate acestea se adaugă faptul că mulţi dintre
potenţialii clienţi nu au cunoştinţă despre această formă de protecţie.
Asigurarea de protecţie profesională implică despăgubirea pentru pretenţiile emise împotriva
asiguratului pentru daunele care au loc în perioada de asigurare. Ele se referă la orice
răspundere civilă în legătură directă cu activitatea profesională a asiguratului, aşa cum este
definită în legislaţia în vigoare la data emiterii contractului de asigurare, activitate executată
de către şi în numele asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde
potrivit legii. Atunci când contractul se încheie cu o persoană juridică în calitate de asigurat,
condiţiile sale se extind asupra directorilor şi angajaţilor, în legătură cu activitatea
menţionată.
Exemple privind aceste acoperiri :
- pentru medici : eroare în prescrierea unui tratament, neglijenţă în consultaţii,
intervenţii chirurgicale nereuşite;
- pentru evaluatorii de active : neglijenţă în evaluarea unei proprietăţi;
- pentru contabili : rezultatele unui audit reprezintă de multe ori baza pe care se
fundamentează decizii pentru strategia afacerilor; o eroare din neglijenţă poate duce la
minarea financiară a clientului;
- avocaţii pot oferi consultanţă din care clientul pierde bani;
- brokerii de asigurări care neglijează emiterea unei poliţe pot fi răspunzători pentru o
pierdere substanţială în faţa clientului.
Dacă asigurătorul refuză plata despăgubirii, clienţii se pot adresa instanţelor de judecată
pentru recuperarea sumelor pierdute.
Ca regulă, despăgubirile se acordă pentru :
- daunele materiale din culpa proprie – persoană fizică sau juridică- şi din culpa altor
persoane pentru care acesta este obligat să răspundă conform legii, vătămări corporale sau
deces, avarieri sau distrugeri de bunuri;
- cheltuieli făcute de asigurat în procesul civil ( cheltuieli de judecată strict necesare
pentru buna desfăşurare a justiţiei şi încuviinţate de instanţă);
- cheltuieli de judecată făcute de vătămaţi (terţi) pentru îndeplinirea formalităţilor legale
în vederea obligării asiguratului la plata despăgubirilor, dacă asiguratul a fost obligat prin
hotărâre judecătorească la plata acestora;
- despăgubirile şi daunele apărute ca urmare a pierderii, distrugerii sau deteriorării unor
documente, furt prin efracţie sau calamităţi, etc.;
- pretenţiile emise împotriva asiguratului pentru daunele care au loc în timpul perioadei
de asigurare privind orice răspundere civilă ( inclusiv pentru costurile şi cheltuielile
reclamantului) în directă legătură cu activitatea desfăşurată, aşa cum este definită în legislaţia
în vigoare la data emiterii contractului de asigurare, activitate executată de către şi în numele
asiguratului sau de către persoanele pentru care asiguratul răspunde potrivit legii.
Pe întreaga perioadă de asigurare, răspunderea asigurătorului nu va depăşi limita răspunderii
civile conform contractului.
Asigurătorul va despăgubi şi toate celelalte cheltuieli efectuate de către asigurat cu
consimţământul scris al asigurătorului, cheltuieli legate de orice daună avizată şi aprobată de
către asigurător, cu condiţia ca în cazul în care costurile totale depăşesc limita răspunderilor
civile să se despăgubească o anumită proporţie a acestora.
Conform contractului, de regulă, asiguratul nu are dreptul să accepte răspunderea, să
negocieze sau să efectueze o plată sau o cheltuială fără acceptul scris al asigurătorului, care în
mod normal are dreptul ca, pe cheltuiala sa să preia şi să conducă în orice moment în numele
asiguratului rezolvarea oricărei cereri de despăgubire şi să primească în orice moment
sprijinul acestuia.
Este important de menţionat că atât acoperirea prin asigurare, cât şi excluderile nu se regăsesc
în mod identic la toate societăţile de asigurare, fiecare dintre ele având libertatea de a include
şi respectiv de a exclude acele riscuri şi răspunderi pe care le consideră utile, în funcţie de
nevoile şi interesele asiguratului dar şi de cele ale societăţii de asigurare. În afara unor
condiţii generale, fiecare tip de contract de asigurare de răspundere profesională pentru
oricare dintre profesiile enumerate cuprinde riscuri specifice legate de fiecare activitate în
parte ( erori de proiectare la arhitecţi, erori de execuţie în cazul constructorilor, tratamente
inadecvate prescrise pacienţilor în cazul medicilor, pierderea oportunităţii de afaceri,
pierderea de profit din cauza unor recomandări greşite date de către consultanţi etc.).
Ca în orice contract de asigurare sunt incluse şi limitele răspunderii ( a despăgubirii maxime
pe care o va suporta asigurătorul) şi primele aferente ce vor fi plătite de asigurat.
Acoperirea oferită va fi limitată la o sumă totală în orice perioadă a asigurării şi primele tind
să fie mari pentru această asigurare. Este o piaţă restrictivă deşi există scheme de acoperire
pentru majoritatea profesiilor.
În general, contractul prevede anumite sume ce vor fi scăzute din cadrul oricărei plăţi, cum ar
fi: datoriile asiguratului în favoarea persoanelor care au condus la apariţia daunei, sumele
reţinute de asigurat care aparţin persoanelor responsabile de daună, precum şi orice sume
recuperate de la cei responsabili de producerea daunei.
Asigurătorul îşi declină orice răspundere în cazul în care au loc daune din cauza oricăror
persoane şi care apar după ce a fost confirmată în scris suspiciunea asigurătorului asupra
activităţilor respectivelor persoane.
În cazul în care asiguratul beneficiază de despăgubiri din orice alte surse pentru o daună ce se
încadrează în condiţiile prezentului contract, asigurătorul este răspunzător numai pentru
valoarea daunei care depăşeşte cuantumul recuperat din aceste surse. Dimensiunea
despăgubirilor, care includ şi cheltuielile de judecată, se stabileşte în limita sumei asigurate
menţionate în contractul de asigurare.
In concluzie, ceea ce am putea deduce cu uşurinţă, este faptul că apariţia unor riscuri
specifice unei anumite ramuri de activitate, a determinat apariţia unor asigurări caracteristice
lor, fapt ce arată maleabilitatea asigurărilor atunci când vine vorba de a se dezvolta. Prin
intermediul asigurărilor, cei ce apelează la aceste servicii, au în vedere nu numai bunul mers
al activităţii lor cât şi al celor din jur; putem menţiona cazul asigurărilor de răspundere
civilă.
Bibliografie

1. Alexa C., Sebe E., V. Ciurel, A. M. Mihăilescu, Asigurări şi reasigurări în comerţul

internaţional, Editura All, Bucureşti, 1992
2. Ardelean Daniel, Asigurări și reasigurări, Editura Fundației Academia Comercială
Satu-Mare, 2007
3. Bistriceanu, D, Gheorghe, Sistemul asigurărilor în România, Editura Economică,
Bucureşti, 2002
4. Bistriceanu, D, Gheorghe, Sistemul asigurărilor şi reasigurărilor din România, Editura
Universitară, Bucureşti, 2010
5. Bodea, G., Teorie Micro-şi Macroeconomică, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2001
6. Botea, Gheorghe, Dreptul asigurărilor, Editura Universitară, 2009
7. Cistelecan, L., Cistelecan, R., Asigurări comerciale, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg.-
Mureş, 1997
8. Ciumaş, Cristina – Asigurările internaţionale, arhitectură şi problematică la debutul
mileniului III, Editura Intelcredo, Deva, 2001
9. Ciurel, Violeta, Asigurări şi reasigurări, Abordări teoretice şi practici internaţionale,
Ed. Allbeck, Bucureşti, 2000
10. Ciurel,Violeta, Asigurări şi reasigurări. O perspectivă globală, Editura Rentrop &
Straton, Bucureşti 2011
11. Constantinescu, D. A., ş.a, Managementul riscului în asigurări, Editura Semne ’94,
1998
12. Constantinescu, D. Anghel, Dobrin, Marinică, Ungureanu, A. Maria, Grădişteanu,
Daniela, Tratat de asigurări, Ed. Tribuna Economică, Bucuresti, 1999
13. Constantinescu, D. Anghel, Tratat de asigurări, vol.I+II, Ed. Economică, Bucureşti,
2004
14. Constantinescu, D. Anghel, Dobrin, Marinică, Introducere în asigurări, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1998
15. Dan Octavian, Politica valutară și managementul riscului în tranzacţiile intrenaţionale,
Editura Economică, București 2003
16. Dobrin, Marinică, Tănăsescu, P., Teoria şi practica asigurărilor, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
17. Dogaru, Ioan, Drept civil. Contractele speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
18. Fîrtescu, N.B., Bazele asigurărilor de bunuri şi persoane, note de curs, Facultatea de
Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
19. Galiceanu, I., Galiceanu, M., Asigurări interne şi internaţionale, Editura Spirit
Românesc, Craiova, 1999
20. Georgescu-Olenin, Șt., Contractul de asigurare şi reasigurare, vol.I, Tipografia de artă
şi editura Leopold Geller
21. Iancu, Aurel , Tratat de economie, vol. 3, Ed. Expert, Bucureşti, 1992
22. Iliescu, Cosmin, Contractul de asigurare de bunuri în România, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
23. Ionescu (Davidescu), Roxana, Economia asigurărilor, Ed. Universitară, Bucureşti,
2010
24. Istocescu, Amedeo, Strategia şi managementul strategic al firmei, ASE, Bucureşti
2003
25. Jennings, Marie, Asigurarea perfectă: tot ceea ce îţi trebuie pentru a reuşi de prima
dată, Ed. Naţional, Bucureşti, 1998
26. Luca Lia, Ghid pentru Asigurări şi reasigurări în Uniunea Europeană, Editura
Economică, Bucureşti, 2010, pag. 56
27. Monea Mirela, Asigurări comerciale, Editura Universității Petroșani, 2008
28. Olteanu,Gabriel, Dreptul asigurărilor, Editura Themis, Craiova, 2001
29. Petrescu, E. C.,, Marketing în asigurări, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005
30. Politis, Alexandros, Managementul agenţiei de asigurări: ghid practic, Ed. All Becks,
Bucureşti, 2001
31. Purcanu Ion – Matematică si asigurări, Editura Economică, Bucuresti, 1994, pag. 7
32. Şerbu Traian, Managementul riscului, Editura Ministerul de Interne, București, 2002
33. Ştefănescu B. , Rucăreanu I., Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
34. Szathmary-Miclea Camelia, Evaluarea și gestionarea riscului în întreprinderile mici și
mijlocii, Editura Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2003
35. Tănăsescu, P., Asigurări moderne de bunuri şi persoane, http://www.biblioteca
digitala.ase.ro/biblioteca/model/index2.asp
36. Teodorescu Sandra, Asigurările de-a lungul timpului. Considerații istorice din
perspectivă românească, Revista Româna de Asigurări, Nr. 1/2009, pp. 124-127
37. Văcărel, I., Bercea F, Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, 2003
38. Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura Expert,
Bucureşti, 1998
39. Vorzsák, Á., Nedelea, Alexandru, Marketingul serviciilor, Ed. Alma Mater, Cluj
Napoca, 2006