Inst.

Marcela Acăr
Şcoala cu Cls. I-VIII „Miron Costin” Bacău

Într-o ţară veche, veche, numită Ţara Primelor Cuvinte Citite, domneşte un
împărat tânăr şi frumos, cel mai frumos dintre împăraţii cuvintelor. În ţara lui
Abecedar, cuvintele trăiesc în pace şi armonie, nimic nu le tulbură liniştea. Un singur
of au: împăratul lor nu şi-a găsit încă aleasa inimii, iar în ultimul timp este din ce în
ce mai abătut.
-Ce ne facem fraţilor? Oare ce-i de făcut? se întrebau din ce în ce mai
îngrijoraţi sfetnicii.
-Să-l chemăm pe Înţelepciune! Cu siguranţă el va găsi o soluţie.
-Aşa e, că bine zici!
Numaidecât, Iutedepicior porni în căutarea lui Înţelepciune şi-l pofti să vină
grabnic la palat. Înţelept cum era, acesta veni într-un suflet. Ştia că nimeni nu
îndrăzneşte să-l deranjeze pentru fleacuri.
-Ei, ce s-a întâmplat de sunteţi toţi aşa de agitaţi? A luat foc palatul?
-Nu chiar aşa, dragă Înţelepciune, numai că, vezi tu, împăratul nostru,
slăvitul Abecedar este din ce în ce mai trist şi ne-am gândit că o soţie l-ar putea
înveseli. Numai că, nu ştiu din ce pricină, nicio fată din împărăţie nu i-a căzut cu
tronc. Oare cum l-am putea ajuta să-şi găsească şi el fiinţa pe care Dumnezeu i-a
hărăzit-o? spuse dintr-o suflare sfetnicul Minteluminată.
Şi Înţelepciune începu să se gândească plimbându-se cu mâinile la spate de-a
lungul şi de-a latul elegantei săli de dans, străjuită de jilţuri confortabile şi luminată
de patru candelabre de argint aurit.
Toţi sfetnicii îl priveau nerăbdători, aşteptând să spună odată ceva.
-Mi-a venit o idee! spuse deodată Înţelepciune.
-Care? strigară sfetnicii într-un glas, tremurând de curiozitate.
-Să dăm un bal la palat, la care să-l poftiţi şi pe bătrânul Alfabet cu fiicele sale.
Se spune că sunt cele mai frumoase şi mai educate fete din toată împărăţia.
-Bună idee! Grozav! Dar oare împăratul va fi de accord?
-Lăsaţi pe mine! Îl conving eu! interveni sfetnicul Descurcător. Voi pregăti cele
de cuviinţă şi, în ultima noapte a lui Florar, toată suflarea împărăţiei va sărbători.
Numaidecât porniră slujitorii împărăteşti, conduşi de mai marele lor
Sfoarăînţară, să anunţe în cele patru zări marele eveniment.
 -Atenţiune! Atenţiune! Toate fetele din împărăţie să poftească la palat în ultima
noapte a lui Florar. Împăratul nostru, Măria sa Abecedar, va da un bal grandios!
Împăratul nostru Abecedar îşi va alege o soţie! Atenţiune! Atenţiune!...
În acest timp, sfetnicul Vorbădulce se duse să-l poftească special pe bătrânul
Alfabet:
-Iertată îmi fie îndrăzneala, preabunule Alfabet, dar împăratului nostru i-a cam
venit vremea să-şi aleagă o soţie. Am fi onoraţi dacă ai pofti la palat împreună cu
fiicele tale, despre a căror frumuseţe se vorbeşte în toată împărăţia!
-Mă bucur nespus că ne-aţi invitat! răspunse bătrânul Alfabet. Cât despre
fetele mele, ce să mai vorbesc! Uită-te şi dumneata la ele! Abia aşteaptă să
dănţuiască!
Fetele roşiră, plecând privirile jucăuşe. Dar nici nu plecă bine Vorbădulce că şi
începură să se certe:
-Pe mine o să mă aleagă, spuse A. Sunt cea mai mare şi mai deşteaptă!
-Ba pe mine, sări ca arsă Z, eu sunt cea mai mică şi mai frumoasă!
-Ba pe mine!
-Ba pe mine!
-Ba pe mine! săriră toate cu gura, care de care mai înţepată.
-Ia mai terminaţi cu gălăgia! se înfurie tatăl lor. Acum mă răzgândesc şi nu vă
mai duc deloc la bal. Mai bine aţi porunci slujnicelor să vă pregătească rochiile.
-Iertare, tătucă, spuseră fetele într-un glas, ştiind că tatăl lor nu este prea
supărat, se preface doar, cum face de obicei când fetele se mai ciondănesc.
-Bine, răspunse Alfabet, învăluindu-le pe toate într-o privire blândă.
Vestea despre marele bal se răspândi ca gândul în cele patru zări. Toată lumea
era prinsă în febra pregătirilor iar emoţiile creşteau pe măsură ce data stabilită se
apropia.
În ultima noapte a lui Florar, palatal era în sărbătoare. În toate saloanele
candelabrele de cristal trimiteau lumini jucăuşe, însuşi palatul părea un ciob uriaş de
stea, smuls din puternicul Univers, pentru a lumina Ţara Cuvintelor.
Pe imensul jilţ, înconjurat de doica sa, credincioasa Copertă, de sfetnicii
Primulautor, Aldoileaautor, de mama sa doamna Editură, măria sa Abecedar trona
mulţumit, văzându-se admirat de atâta lume, dar mai ales de atâtea frumuseţi…
Toate fetele treceau prin faţa tronului, făceau o plecăciune, se prezentau, fără a
uita însă să-şi etaleze inteligenţa, frumuseţea, graţia şi eleganţa.
Veni şi rândul fetelor lui Alfabet să se prezinte. Se apropie de tron o fată cu
părul auriu, armonioasă la înfăţişare, ademenitoare, îmbrăcată într-o rochie albă.
Vorbi puţin cam arogant.
-Eu sunt cea mai mare dintre surorile mele şi mă numesc A. Am averi, aur şi
argint şi armate întregi aş putea înzestra. Sunt ambiţioasă, ageră la minte, amuzantă,
iubesc adevărul şi, de-aş fi aleasa ta toată viaţa, numai pe tine, slăvite Abecedar, te-aş
adora!
- Aşa o fi, spuse Abecedar, dar tot tu ai adus pe lume amăgirea şi amărăciunea!
Eşti cam aprigă, draga mea!
- Dacă-i aşa, atunci ia-ţi adio de la mine, spuse A şi plecă la fel de arogantă
precum venise.
Imediat păşi o fată bălaie, cu busuioc în păr, blajină, parcă ieşită dintr-un basm.
-Mă numesc B. Sunt bogată şi am mulţi bani. Toată lumea îmi cunoaşte
bunătatea şi bunăstarea. Pot să-ţi aduc multă bucurie, de mă vei alege!
 - Da? Dar oare cine seamănă în lume boala, barbaria, batjocura şi tot felul de
blestemăţii? Nu cumva tu? Prefer să rămân burlac! spuse indignat Abecedar.
Ruşinată, B se depărtă ca o balerină şi în locul ei veni o fată cu ochi căprui şi
părul castaniu, îmbrăcată într-o rochie cărămizie, cu un colier de corali la gât. Era
frumoasă ca un cântec.
Numele meu este C. Sunt curajoasă, calmă, iubesc casa, cărţile şi copiii, spuse
fata. Dar nici n-apucă să vorbească, că Doamna Editura sări ca arsă.
-Ei nu zău! Dar de corupţie ce spui? Nu vezi că toată lumea este pusă pe
căpătuială?
Deşteaptă, sora sa D, veni în grabă şi o scoase din încurcătură.
-Doamne, ce drăgălaşă e! exclamară toţi într-un glas.
Demnă, părea o domniţă scoasă dintr-o carte veche de desene. Purta o rochie
delicată, diafană, brodată cu dalii de toate culorile.
-Văd că m-aţi recunoscut, spuse D. Dacă prinţul Abecedar mă va lua de
nevastă, atunci dragostea, dreptatea şi dărnicia vor domni peste această ţară, care va
dăinui veşnic prin vrerea bunului Dumnezeu.
-Ştiam că eşti deosebită, dragă D, interveni unul dintre sfetnici, dar mai ştim că
nu eşti străină de durere, duşmănie, dezordine şi multe altele… Mergi cu bine, fată
dragă, nu eşti cea mai potrivită alegere!
Speriate, surorile ei E, F, G şi H, nici nu mai îndrăzniră să apară în faţa
împăratului. Se ivi însă puţin intimidată, sora lor I. Părea o floare de iris în rochia ei
de culoarea indigoului.
-Eu am adus pe lume iubirea! Oare poate trăi cineva fără iubire? Mai mult, sunt
inteligentă, ingenioasă şi iertătoare.
-Dar invidia, intriga, indiferenţa, care fac atâta rău oamenilor, nu sunt ale tale?
spuse imediat Măria sa Abecedar şi apoi o ignoră complet pe fată, privind cu
indignare în altă parte. Domnişoarele Î, J, K, L, se ascunseră după bătrânul lor tată.
Prea era toată lumea pornită împotriva lor.
Deodată, în faţa împăratului se prezentă o fată misterioasă, micuţă de statură,
mlădioasă, învăluită într-o mantie minunată, tivită cu maci roşii.
Toată asistenţa scoase un murmur de admiraţie.
-Cine eşti tu, fată frumoasă? întrebă împăratul.
-Numele meu este M. Dacă vei dori să fii mirele meu, voi deveni cea mai bună
mamă din lume, copiii tăi vor avea parte de multă mângâiere, îi voi învăţa să fie
modeşti, milostivi, mărinimoşi, pentru ca Măria Ta să fii mândru de ei.
-Ce păcat că ai şi multe defecte, draga mea: mizeria din lume, minciuna,
micimea sufletească şi multe, multe… Mergi cu Dumnezeu, fată dragă, spuse
mâhnită doamna Copertă. M se retrase ruşinată în timp ce surorile ei N, O, P, plecară
nervoase acasă.
-Mare scofală de balul ăsta, ce să spun! şuşoteau între ele, aşteptându-l pe
bătrânul servitor să tragă caleaşca în faţa palatului. Înaintea împăratului păşi o fată
ruşinoasă, rumenă în obraji, îmbrăcată într-o rochie roşie. Era proaspătă ca un bob de
rouă, cules dintr-un colţ de rai.
-Numele meu este R. Să ştii, mărite rege, că nu sunt răsfăţată precum surorile
mele, sunt răbdătoare, rafinată, realistă, respectuoasă şi pură ca o floare de romaniţă.
-Aşa crezi tu! Dar n-ai suflat o vorbă despre toate răutăţile pe care le-ai adus tu
pe Pământ: războiul, robia, risipa, ranchiuna şi câte altele, spuse repede Primulautor.
 Speriată de vorbele auzite, R se refugie rapid într-un ungher al palatului, în
timp ce în faţa împăratului păşi o domnişoară suavă, subţirică, cu ochii strălucitori de
smarald. Plină de speranţă, spuse:
-Pe mine mă cheamă S. De mă vei alege, Mărite, te voi slăvi cu sinceritate şi
smerenie, te voi sprijini şi te voi slăvi ca pe un stăpân. O sărbătoare îţi va fi viaţa!
-Într-adevăr! Eşti superbă, dragă S! spuse un sfetnic. Dar nu putem totuşi uita
că supărarea, sărăcia, singurătatea şi suferinţele de tot felul nu-ţi sunt străine.
Împăratul merită o soţie mai bună! mergi pe drumul tău, fată dragă!
Smerită, S se retrase în salonul domnişoarelor, abia stăvilindu-şi lacrimile.
-Haideţi să dansăm, fetelor! spuseră Ş, T, Ţ şi U. Dar ştim că sunt pretenţioşi,
nu glumă, Măria Sa şi sfetnicii săi!
În acest timp s-a apropiat de tron o fată visătoare, cu ochii violeţi ca verbina,
îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, din voal violet. Cu o voce plăcută, ca sunetul unei
viori, vorbi astfel:
-Eu sunt V, de la voioşie. Pot să-ţi ofer, Măria Ta, un viitor frumos ca un vis.
Sunt veselă, virtuoasă, vioaie, vrednică şi de mă vei alege, toată viaţa numai pe tine,
voinice, te voi venera!
Toţi o priveau ca vrăjiţi. Dar îşi veniră repede în fire şi cineva spuse:
-Ce păcat că tu ai adus pe lume viciile, viclenia, violenţa, vrăjmăşia, veninul
din suflete… Păcat de frumuseţea ta, fată dragă!
Fără să se piardă cu firea, fata făcu o plecăciune şi ieşi.
Imediat îşi făcu apariţia o făptură zveltă, zâmbitoare, cu ochii de culoarea
zmeurei coapte. Era frumoasă ca o zână.
-Mă numesc Z, spuse ea. Până şi zeiţele mă pizmuiesc pentru frumuseţea mea.
Zodia îmi este scrisă în zborul lin al zilelor de mai şi, de mă vei alege, voinice, îţi voi
dărui, drept zestre, toată dragostea mea. Te voi iubi aşa cum iubesc zambilele soarele
dulce de primăvară şi stupul zumzetul albinelor!
-Frumoasă prezentare, n-am ce zice, spuse Abecedar. Mai că te-aş crede dacă
n-aş şti că în zestrea ta se mai află şi zgârcenia, zbuciumul sufletesc, zăzania,
zădărnicia şi câte altele la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
Fata plecă ruşinată şi dispăru în spatele unei draperii pufoase de catifea. Atunci,
bătrânul Alfabet veni în faţa împăratului, făcu o plecăciune şi glăsui astfel:
-Mărite Abecedar, acestea au fost cele mai frumoase fiice ale mele. Îmi pare
rău şi mă simt tare ruşinat că nu ţi-a fost niciuna pe plac.
-Nu, te înşeli, preabunule Alfabet, grăi Abecedar. Fiicele tale mi-au plăcut mult.
Sunt frumoase, deştepte, elegante şi amuzante. Dar nu pot să nu observ că au şi
defecte. Uite, mai aştept un an, timp în care fetele tale trebuie să se străduiască să
alunge din viaţa lor tot ce este urât, nedrept, necinstit sau necuviincios şi la anul, în
ultima noapte a lui Florar, propun să ne întâlnim iarăşi aici, la palat, unde voi da cea
mai strălucitoare petrecere la care, cu siguranţă, îmi voi găsi în sfârşit aleasa inimii.
Dar până atunci să cânte muzica şi să ne veselim!
-Trăiască Măria sa Abecedar!
Şi urarea răsună în tot palatal, apoi ieşi pe o fereastră deschisă, învăluind din
cele patru zări frumoasa Ţară a Primelor Cuvinte Citite.