CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

Prof. învăţământ preşcolar Istrate Anelia Betuela

G.P.P. “ Lumea Copilăriei “ , Râmnicu Sărat, Jud. Buzău

Cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin
comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui
înţelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere.

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la
părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când
spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,
să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârstă lui şi cu adulţii.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un
copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc
cei 7 ani de acasă.

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.
Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă
încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de
siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul
care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el
realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea
copilului într-o atmosfera deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face că regulile să nu se
transforme în disciplină de fier.

Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.
Dacă îi vom prezenţa următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a
lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a
făcut rău, vom avea surpriză să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie
mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3
ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi
pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este
nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa
cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama
vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu
este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele
sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce
înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învaţă formulele de politeţe.
Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin
imitaţie.

De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi
al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în
faţă comportamentului sau ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar
conştientizează şi semnificaţia pedepsei.

De asemenea, acum este momentul pentru a-l învaţă bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la
masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învaţă bunele maniere este însă un proces de durata,
care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia
corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la
cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele
maniere.

Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bonă sau cu
bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai
mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o
conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi
vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime,
lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.

Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el
aude frecvent certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la
magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

Recompensele sunt foarte importante pentru copii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil
nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care
părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.
Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă.

Aşadar a avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comportă respectuos şi cu bună-cuviinţă tot
timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu
vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în
prima parte a copilăriei acestora.

BIBLIOGRAFIE:

- Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă.Codul bunelor maniere pentru copii, 2009, Ed.
ePublishers ;

- Glava, Adina , Ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, Ed. PARALELĂ 45.