Una dintre marile probleme ale generaţiei tinere este deturnarea şi filtrarea din ce în ce mai

pregnantă a raportului cu sine şi cu ceilalţi prin raportul cu lucrurile. Observ cum mulţi dintre
elevii cărora le predau se imersează placid în marea de curente şi “tendinţe” ale mărfurilor
(vestimentaţie, accesorii, gadgeturi) stilizate după ultimul “trend” pentru a avea un look la
modă. Chiar corpul devine un lucru, un artefact: vitrină împopoţonată cu tot felul de insigne şi
semne (piercinguri, tatuaje, etc.) ale unei nevoi de identitate într-o pluralitate şi masificare
conformiste. Desigur, opţiunea democratică a alegerii individuale trebuie respectată. Surprinde
însă mecanica deterministă a dependenţelor culturale.

Se pare că delirul paroxismului este direct proporţional cu alegerea comodă a raţiunii frivole,
dar cu aer sofisticat: în fuga după emanciparea şi “eliberarea” care pare a ne suplini deficitul
de identitate, devenim o pradă uşoară utopiilor artistice, de divertisment şi publicitare ale
corporaţiilor avide de sufletele “targhetate”.

Tocmai de aceea, o privire în afară (devoalarea economiei bunurilor simbolice) poate fi

valorificată ca un excelent prilej de a privi mai bine în interior (motivaţii, atitudini, nevoi). Un
astfel de exerciţiu este oferit de lecturarea cărţii lui Jean Baudrillard: The consumer society.
Myth and Structures (cei 40 de ani de la prima ei publicare nu fac decât să-i revalideze
observaţiile, atât de actuale). În cele ce urmează, proiectând liniile trasate de Ciprian Mihali în
Prefaţă (la ediţia în limba română, apărută la Ed. Comunicare în 2005), vă ofer doar câteva
citate, semnificative pentru a înţelege complexitatea analizei, lejeritatea şi savoarea scriiturii
precum şi relevanţa tematicii abordate de filosoful/sociologul francez.
Relaţia cu sine

– Producerea unei individualităţi de sinteză, pe ruinele subiectului cartezian al cunoaşterii şi

al subiectului politic al revoluţiei:

Să-ţi găseşti personalitatea, să ştii să o afirmi înseamnă să descoperi plăcerea de a fi într-adevăr

tu însăţi. N-ai nevoie de mare lucru. Eu am căutat îndelung şi mi-am dat seama că o nuanţă
puţin mai deschisă a părului meu e îndeajuns pentru a-l armoniza perfect cu tenul, cu ochii. Am
găsit acel blond în gama şamponului colorant Recital […] Cu blondul Recital, atât de natural,
nu m-am schimbat deloc: sunt eu însămi mai mult ca niciodată. Ceea ce spune toată această
retorică, care se zbate în imposibilitatea de a o spune, este faptul că nu există nicio persoană.
“Persoana” în valoare absolută, cu trăsăturile ei ireductibile şi cu greutatea ei specifică, aşa cum
o întreagă tradiţie occidentală a făurit-o ca mit ordonator al Subiectului, cu pasiunile, voinţa,
caracterul sau… banalitatea ei, această persoană este absentă, moartă, ştearsă din universul
nostru funcţional. Şi tocmai această persoană absentă, această instanţă pierdută urmează să se
“personalizeze”. Această fiinţă rătăcită se va reconstitui in abstracto, prin forţa semnelor, în
evantaiul imens al diferenţelor, în Mercedes, în “nuanţa puţin mai clară”, într-o mulţime de alte
semne adunate laolaltă, constelate pentru a recrea o individualitate de sinteză şi, la urma urmei,
pentru a se dizolva în anonimatul cel mai negru, căci diferenţa este prin definiţie ceva ce nu are
nume.

– Dreptul la diferenţă (prin conformism), dreptul la libertate şi la suveranitate:

Această mistică bine întreţinută (în primul rând de către economişti) a satisfacţiei şi a alegerii
individuale, culminând cu o întreagă civilizaţie a “libertăţii”, este chiar ideologia sistemului
industrial care-i justifică arbitrarul şi factorii nocivi colectivi: mizeria, poluarea, deculturarea –
de fapt, consumatorul este suveran într-o junglă de urâţenie, unde libertatea de a alege i-a fost
impusă.

– Egoismul (şi nu solidaritatea) ca reacţie deopotrivă la consum şi la exploatare:

“Egoismul furibund” al consumatorului înseamnă, de asemenea, percepţia vagă şi

conştientizată a faptului de a fi, în ciuda oricărui patos al abundenţei şi al bunăstării, noul
exploatat al timpurilor moderne. În calitate de consumator, omul redevine solitar, prizonier, în
cel mai bun caz gregar (programul TV urmărit în familie, publicul stadioanelor sau al
cinematografelor, etc.). Structurile consumului sunt în acelaşi timp foarte fluide şi nepermisive.
Putem imagina o coalizare a automobiliştilor împotriva taxei de drumuri? Un protest colectiv
împotriva televiziunii?

Corpul

– Şantajul corporal al identităţii, expunerea de sine ca fixare de sine:

Există, în panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai preţios, mai strălucitor decât toate –
mai plin de conotaţii chiar decât automobilul, care le rezumă totuşi pe toate celelalte: CORPUL.
“Redescoperirea” lui, după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice şi sexuale,
ubicuitatea lui (mai ales a corpului feminin, va trebui să vedem de ce) în publicitate, în modă,
în cultura de masă – cultul igienei, dietei, terapiei de care de care este înconjurat, obsesia
tinereţii, eleganţei, virilităţii/feminităţii, întreţinerea, regimurile, practicile sacrificiale care-l au
ca obiect, mitul Plăcerii care-l îmbracă – totul este astăzi dovada că trupul a ajuns obiect al
mântuirii. În această funcţie morală şi ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul.

– Sexualitate descarnată, semnificant flotant al unui corp asexuat, epuizându-se vizual:

Aşa cum erotismul rezidă în semne şi niciodată în dorinţă, frumuseţea funcţională a

manechinelor rezidă în “siluetă”, niciodată în expresie: este înainte de toate absenţă a expresiei.
Neregularitatea sau urâţenia ar produce sens – dar ele sunt excluse. Căci frumuseţea constă
înainte de toate în abstractizare, în vid, în absenţa şi transparenţa extatice. Această descărnare
este rezumată în cele din urmă de privire. Aceşti ochi fascinanţi/fascinaţi, în gol, această privire
lipsită de obiect – în acelaşi timp suprasemnificare a dorinţei şi absenţă totală a ei – sunt
frumoase în exaltarea cenzurii pe care o impun; în asta constă funcţionalitatea lor.

Relaţia socială

– Consumul ca datorie civică:

… omul consumator se consideră un fel de supus-plăcerii, o întreprindere de plăcere şi

satisfacţie. Un fel de supus-fericirii, îndrăgostit, adulator/adulat, seducător/sedus, participant,
euforic şi dinamic. Este vorba despre principiul de maximizare a existenţei prin
multiplicarea contactelor, a relaţiilor, prin folosirea intensivă a semnelor, a obiectelor, prin
exploatarea sistematică a tuturor virtualităţilor plăcerii.

– Reciclarea estetică a individului într-un proces uniformizator de design existenţial:

… indivizii aculturaţi, ca şi obiectele design, sunt mai bine integraţi social şi profesional, mai
bine “sincronizaţi”, mai “compatibili”. Funcţionalismul relaţiei umane găseşte în promovarea
culturală unul dintre terenurile sale de predilecţie – “human design” se întâlneşte aici cu “human
engineering“.

– Chirurgia estetică a comunicării, implantul de surâs artificial:

Pierderea relaţiei umane (spontană, reciprocă, simbolică) este adevărul fundamental al societăţii
noastre. Pe această bază, asistăm la transfuzia sistematică a relaţiilor umane în circuitul social
– sub formă de semne – şi la consumul acestei relaţii, al acestei călduri umane semnificate.
Animatoarea, asistenta socială, specialistul în relaţii publice, afişul publicitar, toţi aceşti
apostoli funcţionari au ca misiune răsplătirea, lubrefierea raporturilor sociale prin zâmbetul
instituţional […]. “A avea calităţi umane”, “aptitudini de comunicare”, “căldură relaţională”
etc. Pretutindeni, o dezlănţuire de spontaneitate trucată, de discurs personalizat, de afectivitate
şi de relaţie personală orchestrată.

Relaţia cu lucrul

– Relaţia ludică cu obiectele, infantilizarea subiectului matur:

Ludicul este cel care stăpâneşte tot mai frecvent raporturile noastre cu obiectele, cu persoanele,
cu cultura, cu divertismentul, cu munca uneori, dar şi cu politica. Ludicul devine tonalitatea
dominantă a habitusului nostru cotidian, tocmai în măsura în care totul, obiectele, bunurile,
relaţiile, serviciile devin gadget.
– Confirmarea de sine prin excesul de solicitudine:

Obiectele nu servesc atât la ceva; mai întâi de toate vă servesc. Fără acest complement direct,
fără un “dumneavoastră” sau un “tu” personalizat, fără această ideologie totală de prestaţie
personală, consumul nu ar fi ceea ce este: căldura răsplatei, a confortului personal care-i conferă
sens nu este satisfacţia pură şi simplă.