DEFINIREA ATASAMENTULUI.

TIPURI DE ATASAMENT

Tipuri de ataşament
Au fost descoperite și definite tipuri clare de ataşament.Comportamentul
asociat acestora este divers și adesea individualizat.Cel mai adesea se numesc patru tipuri de
ataşament:
Tip de
Simbol Descriere Comportamentul în test
atașament
Sunt scurt timp iritați iar uneori
plâng dacă persoana de referință
părasește încăperea.Totuşi, se lasă
Acești copii pot să regleze
consolați de persoana străină și se
apropierea şi distanțe
Sigur Tip-B liniştesc repede; se joacă şi în
persoanei de referință in
prezența persoanei necunoscute; la
mod adecvat.
reîntoarcerea persoanei de referință
aleargă în întâmpinarea acesteia şi
o salută bucuros.
Copii arată o
pseudodependență față de
persoana de referință. Reacționează cu nepăsare la
Aceştia ies în evidență prin despărțirea de mamă; se joacă
Nesigur-
Tip-A evitarea contactului, iar foarte des singuri; nu reactionează
evitant
pentru a compensa stresul la întoarcerea persoanei de referință
ivit se concentrează pe sau o refuză prin ignoranță.
jocul cu obiectele la
îndemână.
La despărțirea de mamă aceştia
sunt dezorientați, aleargă spre uşă
și o lovesc, iar persoana
Acești copii se comportă necunoscută nu reuşeşte să îi
Nesigur-
Tip-C ambivalent la reuniunea liniştească. La reîntoarcerea mamei
ambivalent
cu persoana de referință. manifestă un comportament
ambivalent atât de cautare a
contactului cât şi de refuz agresiv a
acestuia.
.
Principala caracteristică a
comportamentului acestor copii
Copii arată un
sunt manifestări bizare cum ar fi
comportament clar
privirea fixă, învârtirea în cerc,
Dezorganizat Tip-D dezorientat, părând că nu
legănarea și alte mișcări stereotipe;
au nici o relație cu
uneori sunt amestecate și celelalte
persoana de referință.
tipuri de comportament al ataşării
cum ar fi simultaneitatea căutării
contactului și refuzul acestuia.

Atașamentul sigur
 Pentru ataşamentul sigur, termenul larg acceptat este de tip-B. Copii ataşați
sigur au o mare încredere în disponibilitatea persoanei de referință. Acest lucru se
datorează sensibilității de care adultul dă dovadă în relația lui cu copilul.
Sensibilitatea mamei se manifestă prin percepția promptă a semnalelor copilului şi
interpretarea corectă a lor precum şi prin reacţia potrivită la aceste semnale, o
reacţie care să nu provoace frustrări copilului.
Aceşti copii plâng şi ei în „situația necunoscută“. Ei îşi manifestă clar emoţiile,
ba chiar acceptă parțial consolarea oferită de către persoana necunoscută. Cu toate
că despărțirea le provoacă emoții negative, aceşti copii au încredere că persoana de
referință nu îi va lăsa definitiv singuri, sau că reacția lor va fi întotdeauna una
adecvată.
În acest tip de legătură, persoana de referință îndeplineşte rolul de „teritoriu
sigur“ , în care copilul se află în siguranță în caz de nevoie.Copilul este trist că
persoana de care este ataşat nu este cu el – sunt însă siguri că aceasta se va
reîntoarce. Când mama se întoarce, copilul se bucură. Acesta caută contactul şi
apropierea fizică, pentru ca la scurt timp după aceea să se dedice din
nou exporării mediului înconjurător.
Ataşamentul nesigur-evitant
Copii cu ataşament de tip A reacționează aparent indifereți, cănd persoana
apropiată părăseşte încăperea. Aceştia se joacă, explorează în continuare ce se află în
jurul lor fără a părea înfricoşați sau supărați de plecarea persoanei de referință. O
privire mai atentă asupra reacțiilor fiziologice a copilului în timpul acestei situații a
dus la concluzia că secreția de cortizon din salivă în momentul când mama părăseşte
încăperea creşte mai mult decât la copii ataşați sigur care îşi manifestă clar
supărarea. Acest fapt denotă stresul prin care copii atașati nesigur-evitant trec. S-a
constatat și creşterea pulsului. La revenira mamei, copilul o ignoră. Acesta caută mai
degrabă apropierea persoanei necunoscute, evitând persoana de referință.
Copiilor ataşați nesigur-evitant le lipseşte siguranța în ce priveşte
disponibilitatea persoanei de care sunt ataşați. Copii cu acest fel de ataşament se
aşteaptă ca dorințele lor să fie refuzate. Ei simt de asemenea că lor nu li se
cuvine dragostea şi sprijinul persoanei de referință. Acest tip de ataşament se
observă şi la copii care au fost respinşi în mod repetat. Soluția pe care aceştia o
găsesc pentru a scăpa de această situație stresantă şi amenințătoare pentru ei, este
de a evita relația în sine.
Ataşamentul nesigur-ambivalent
Această formă de ataşament mai este denumită și anxios-contrară, rezistentă,
ambivalentă sau de Tip C.Copii din această grupă îşi manifestă temători şi
dependenți de persoana de referință.Cănd aceasta părăseşte camera, copii devin
extrem de stresați. Le e teamă atât de persoana necunoscută cât şi de încăperea în
care se află. Stresul se instalează încă înainte ca mama să părăsească încăperea.
Întrucât situația neobişnuită îi înspăimântă, copii îşi manifestă comportamentul
ataşant de la bun început. Aceştia îsi adaptează astfel comportamentul, celui al
persoanei de referință care este imprevizibilă, greu de înțeles şi în care copilul nu are
încredere. Schimbul continuu între afecțiune şi respingere determină copilul să se
manifeste în permanență ataşat. Micuțul nu poate aprecia comportamentul şi reacția
persoanei apropiate într-o situație dată. De aceea el este preocupat în permanență să
ghicească în ce stare se află persoana de încredere, care este voința şi dorințele
acesteia, pentru a se putea adapta în mod corespunzător. Acest lucru duce la o
limitare a curiozității şi a comportamentului explorator al copilului, care nu se mai
poate concentra pe explorarea mediului înconjurător. Copii din această grupă nu pot
dezvolta o atitudine pozitivă pentru că persoana de referință adesea nu este
disponibilă - nici atunci când este în apropiere. Ei nu au încredere că „situația
necunoscută“ se va termina cu bine şi reacționează foarte stresați şi temători.
Ataşamentul dezorganizat/dezorientat
Acest tip de ataşament a fost descoperit mai târziu decât celelalte. Este numit
adesea ataşament de Tip D sau dezorganizat. Această clasificare a fost introdusă de
către Mary Main care a întreprins și cercetări în domeniul ataşamentului
adulților AAI (en: Adult Attachment Interview). Au fost întotdeauna copii care nu se
încadrau în nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau
pe aceştia adesea în categoria ataşament sigur sau pe unii chiar în ataşament
nesigur-evitant. După introducerea celei de-a patra categorii ( de tip D) s-a dovedit că
o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca dezorganizate/dezorientate.
Copii din această categorie au manifestări neaşteptate greu de categorisit cum
ar fi de exemplu diverse stereotipuri sau mişcari incomplete sau întrerupte. Cei
ataşati dezorganizat se sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de
referinţă şi manifestă o serie de strategii cum ar fi comportamente nesigure și
evitante sau nesigure şi de împotrivire. Unii dintre copii din această grupă ţipă după
despărţirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă persoana
respectivă se întoarce şi încearcă să se apropie şi să menţină contactul. Alţii
reacţionează înţepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feţei foarte
afectată, sau se rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos când se adresează persoanei
apropiate. Unii reacţionează temător pe tot parcursul „Situaţiei necunoscute“ cu
expresii ale feţei pline de anxietate, umeri ridicaţi sau paralizia tuturor mişcărilor.
Teoria ataşamentului porneşte de la premiza ca orice copil trebuie să stabilească o
relaţie de ataşament faţă de o anumită persoană. Comportamentul aferent
ataşamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin,
sau dacă persoana de referinţă se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o
strategie de ataşare coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana
de referinţă - omul care ar trebui să ofere protecţie- este şi cel care reprezintă
ameninţare, copilul este forţat într-o aşa numită situaţie dublu ataşată ( ''Double
Bind-Situation'') din care nu mai găsește ieşire.
O altă cauză a acestui tip de ataşament sunt persoanele de referinţă care au
suferit la rândul lor traume psihice. Experienţele traumatice trăite de adult sunt
perceptibile pentru copil care remarcă starea de anxietate ale adultului de
referinţă.Teama care se citeşte pe faţa adultului care suferă de intruzii ( penetrarea
imaginilor și emoţiilor traumatice în gânduri) îl sperie pe copil şi îi activează acestuia
sistemul de ataşare. Sursa anxietăţii nu poate fi descoperită de către copil. În cele
mai multe cazuri adultul de referinţă care are aceste probleme nu poate simţi şi
reacţiona adecvat la nevoile micuţului. Anumite reacţii ale mamei, cum ar fi
împietrirea într-o anumită poziţie sau comportamente neutre provoacă teamă
copilului. Acest copil percepe lumea înconjurătoare ca pe un loc ameninţător a cărui
groază se oglindeşte pe faţa adultului. Cercetările lui Ainsworth și Crittenden au dus
la o clasificare asemănătoare, pe care au numit-o ambivalent-evitantă ( de tip A/C)
respectiv instabil-evitantă.
Efectele tipului de ataşament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului
Prin teoria ataşamentului s-au putut dovedi efectele pe termen lung ale relaţiei
timpurii dintre persoana de referinţă și copil. În funcţie de rezultatele testului
„Situaţia necunoscută“ făcute cu copii între 12-18 luni, se pot deduce cu siguranţă
unele din efectele pe care tipul de ataşament îl are asupra persoanei testate:
 Copii ataşaţi sigur, au la grădiniţă şi şcoală un comportament social mai
adecvat, dau dovadă de mai multă fantezie şi afectivitate pozitivă la joacă, se pot
concentra mai bine şi pe o perioadă mai lungă, au o mai mare încredere în sine şi
manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au dovedit că aceştia sunt mai
deschişi şi mai competenţi în a stabili contacte sociale noi, atât cu de adulţi cât şi cu
alţi copii, decât copii care sunt ataşaţi nesigur-evitant sau nesigur-ambivalent. La
vârsta de şase ani, copii ataşaţi sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât
cei ataşaţi nesigur. Experinţele de ataşament timpurii au un şi efect neurofiziologic
asupra receptorilor hormoului Oxitocin, care la rândul lui influenţează
comportamentul.
Grupe cu grad de risc ridicat
În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum sunt copii bolnavi psihic,
puternic traumatizaţi sau neglijaţi, s-au descoperit şi alte tipuri de ataşament, mixaje
de tipuri de ataşament nesigur-evitant cu ambivalent. De asemenea copii cu o nevoie
exagerată de atenţie şi îngrijire sau cu manifestări de supraadaptare (acceptarea
oricăror condiţii) la tipul nesigur-evitant, precum și comportament agresiv
ameninţător sau total neajutorat la tipul nesigur-ambivalent.
Ataşamentul tinerilor şi al adulţilor
După cum am văzut în testul „Situaţia necunoscută“ copii manifestă diverse
tipuri de ataşament. Aceste tipuri sunt de fapt strategii cu care copii tind să îşi
regleze raporturile emoţionale faţă de persoana de referinţă.
Un punct important din domeniul teoriei ataşamentului îl constituie şi reacţiile
persoanei de referinţă la comportamentul ataşant al copilului, modul în care adultul
înţelege comportamentul de ataşament al copilului şi cauzele pentru care adulţii
înţeleg în mod diferit comportamentul de ataşare a copilului.
Dacă la copii cu vârste cuprinse între 12 şi 36 de luni comportamentul asociat
ataşării este uşor de observat, la copii mai în vârstă sau la adulţi acesta nu se mai
manifestă atât de vizibil. Apropierea de persoana de referinţă şi explorarea mediului
doar sub protecţia acesteia nu se mai poate observa. Începând cu vârsta şcolară copii
au formate păreri asupra ataşamentului, păreri care sunt formate din experienţele
trecute şi care la rândul lor le influenţează comportamentul.
Au luat naştere şi alte metode în afara „Situației necunoscute “ a lui Ainsworth.
Pentru a cerceta comportamentul specific atașării de-a lungul întregii vieți, s-au
format diverse interviuri si teste specifice .
Atitudinea cognitivă și emoțională care stă în spatele comportamentului
adulților care interacționează, evaluează experienţele cognitive şi emoționale ale
persoanei adulte în raport cu persoanele de referinţă ale acesteia. Rolul principal este
jucat nu atât de trăirea unor experienţe traumatice, ci din coerenţa declaraţiilor se
fac deducţii legate de gradul de integrare şi prelucrare a experienţelor copilăriei în
situaţia prezentă. În acest sens, se defineşte ca fiind coerentă, acea declaraţie a
peroanei care descrie experienţele trecute în mod succint, şi logic corelându-le la
situaţia lor prezentă.
Atitudinea ataşantă autonomă
Această categorie se numeşte şi liber-autonomă prescurtat „F“. Persoanele din
această categorie dau dovadă de încredere în sine, toleranţă la situații
frustrante, respect şși capacitate de empatie. Au conştiinţa propriilor sentimente
(negative sau pozitive) şi atitudini vizavi de persoanele de referinţă, pe care le
manifestă într-un mod echilibrat şi potrivit. Nu se identifică inconştient cu proprii
părinţi, şi privesc în mod realist propria relaţie părinte-copil, fără a o idealiza. Părinţii
acestor adulţi au fost adesea la rândul lor persoane cu o atitudine autonomă, sau şi-
au dobândit autonomia de-a lungul biografiei prin relaţiile cu alte persoane decât cele
de referinţă, cum ar fi cu un partener, sau cu ajutorul sprijinului psihoterapeutic.
Ca şi părinţi, ei reacţionează previzibil şi potrivit situaţiei, la comportamentul
ataşant al copiilor lor.
Atitudinea distantă relaţional-evitantă
Numită şi „dismissing“ sau prescurtat „Ds“. Adulţii cu acest tip de ataţament
îşi amintesc cu greu propria copilărie, ceea ce denotă refularea multor evenimente.
Tind să îşi idealizeze părinţii şi metodele de educaţie ale acestora, făra a putea
preciza concret situaţiile ce îi determină la această idealizare. Dimpotrivă, ei descriu
situaţii de lipsă de sprijin şi de respingere (deschisă sau ascunsă) a unor nevoi
specifice vârstei. Adulţii cu o atitudine distantă şi de evitare, dezmint importanţa
experienţelor pe care le-au avut cu părinţii lor în coloratura emoţională a
personalității actuale. Ei denotă un înalt grad de dorinţă de independenţă, vrând să
rezolve singuri procvocările la care viaţa îi supune. Aceştia declară că nu ar fi avut
nevoie de sprijin vreodată motiv pentru care nu au resentimente (tristeţe sau
supărare) dacă acest sprijin le-a lipsit. Copii acestei categorii de adulţi se pot baza pe
sprijinul lor afectiv şi pe adaptarea părintească corespunzătoare, în încercarea de a
rezolva o problemă sau alta. Copii sunt supuşi unor aşteptări mari din partea
părinţilor. Mamele din această categorie le face mare plăcere să simtă dependenţa pe
care copii o au faţă de ele. Tot ele sunt însă şi acelea care tind să-şi ignore copii dacă
aceştia au nevoie de consolare sau sprijin.
Atitudinea nesigur-preocupată
Se numeşte şi „încurcat/implicată“ ( en:„entangeld-enmeshed“) prescurtat „E“.
Persoanele cu această atitudine sunt inundaţi masiv de amintirile lor din copilărie,
acestea împovărându-i în permanenţă. Problemele şi dificultăţile relaţiei cu persoana
de referinţă nu poate fi definitiv prelucrată şi integrată; acestor probleme li se
accordă o importanţă exagerată făcând persoanele să oscileze între stări emoţionale
de furie şi cele de idealizare. Adulţii acestei categorii sunt într-o permanentă
dependenţă de persoana de referinţă, din partea căreia ei aşteaptă în continuare
atenţie şi “repararea situaţiei“. Mamele persoanelor cu aceast tip de ataşament sunt
adesea considerate prea „slabe“ şi „incompetente“ neputând oferi apărare sau
consolare în situaţiile percepute ca ameninţătoare de către copii. Dacă mama (sau
altă persoană de referinţă) nu poate să îndepărteze teama copilului, acesta se agaţă
în permanenţă de mamă. Copilului îi vine greu să se desprindă de persoana de
referinţă, care în „slăbiciunea“ ei îşi parentifică în permanenţă copilul, acesta trăind
sentimentul că trebuie să îşi „îngrijească“ mama. Copii acestor adulţi sunt
împiedicaţi prin răsfăţ şi/sau creerea sentimentului de vinovăţie, să se comporte
explorativ sau să îşi exteriorizeze emoţiile de furie, agresivitate, ciudă sau
manifestările de libertate. Acest lucru îngreunează dezvoltarea identităţii copilului.
Atitudinea ataşantă neprelucrată
Numită şi „nerezolvată“ (en:„unresolved“) prescurtat „U“. Persoanele care suferă
de pe urma unor evenimente tragice neprelucrate, sau de pe urma unor abuzuri
sexuale sau fizice care nu au fost prelucrate au adesea copii care manifestă tipul de
ataşament dezorganizat. O posibilă explicaţie ar fi faptul că persoanele de referinţă
care au suferit traume nu pot oferi protecţie copiilor lor, însă prin manifestarea de
către părinţi a unei frici obsesive aceştia activează comportamentul ataşant al
copiilor lor, care nu pot să îşi explice atitudinea derutată şi înfricoşată a persoanei
adulte de referinţă. Dacă părintele traumatizat îşi şi neglijează copilul,îl abuzează, îi
provoacă sentimente de ruşţne, etc, acesta nu mai este instanță apărătoare a
copilului ci devine însuţş sursă de teamă şi pericol pentru copil. Şi aceşti adulţi îşi
parentifică exagerat copii. Mamele cu atitudinea ataşantă de acest tip lasă
conducerea relaţiei părinte-copil la bunul plac al copilului. Acest fapt conduce la
încălcarea sarcinilor dintre generaţii, copii simţindu-se adesea obligaţi să se
îngrijească de binele material şi psihic al părinţilor lor.
Atitudinea ataşantă neclasificată
În cadrul cercetărilor legate de AAI se discută introducerea unei noi categorii
pentru atitudini încă neclasificate. Numită și Cannot classify (CC) aceasta se
caracterizează prin: persoanele din această categorie oscilează între tipul preocupat
şi cel distanţat fără a lăsa să se recunoască o strategie clară. Persoanele descriu
experienţe traumatice grave. Au o atitudine profund negativă faţă de ataşament în
general. Dispun de strategii contradictorii de gândire şi prelucrare.
Corelaţii între atitudini ataşante si tipuri de ataşament
Cum era de aşteptat, la o privire mai atentă a celor două categorii de
ataşamente (al copilului şi al adultului) s-au putut gasi corelaţii clare între atitudini
ale ataşamentului adult şi tipurile de ataşametn la copil.
-Părinţi clasificaţi autonom (Tip F) au adesea copii clasificaţi sigur (Tip B).
-Relaţional-evitanţii (Distanţaţi, Tip Ds) au copii ataşaţi nesigur-evitant (Tip A).
-Părinţii din categoria preocupată (de tip E) au copii ambivalenţi (de tip C).
-Părinţii care suferă de o traumă nerezolvată (de tip U) au adesea copii ataşaţi
dezorganizat (de tip D).
Significanţa statistică cea mai înaltă este la grupa sigur-ataşată. Părinţii
ataşaţi autonom au în proporţie de 75-82 % copii ataşaţi sigur. Celelalte grupe au
significanţe statistice sub aceste valori.
Allan N. Schore este de părere că la baza ataşamentului se află procesele de
reglare a relaţiei dintre mamă şi copilul ei mic. În special dezvoltarea emisferei drepte
care domină în primii ani de viaţă este de mare importanţă, aceasta fiind influenţată
masiv de strategia de gestionare a relaţiei din partea mamei. Zona cortexului
orbitofrontal care dirijează afectele şi înţelegerea interacţiunilor sociale sau
înţelegerea afectelor proprii este mai precis cea care jocacă rolul primordial în
neurobiologia ataşamentului. Pentru dezvoltarea corectă a acestei regiuni,
interacţiunile cu persoana de referinţă este de o importanţă majoră.
Reactiile mamei la copilul ei ( responsivitatea) sunt hotărâtoare dacă copilul va
fi ataşat sigur sau nesigur.
Modificări ale teoriei lui Bowlby după noile cercetări
John Bowlby era de părere, că pentru un ataşament stabil era necesară relaţia
copilului cu o persoană de referinţă principală (în mod normal mama). Cercetări mai
recente au demonstrat că reuşita unui ataşament stabil este posibilă ţi în cazul
relaţiei cu mai multe persoane de referinţă.
Acest lucru este valabil în primul rând pentru tată, dar şi în alte constelaţii,
cum ar fi bonă, baby-sitter sau altă persoană care petrece timp îndelungat cu copilul,
şi faţă de care acesta dezvoltă relaţiie apropiate. În aceste cazuri s-a observat totuşi o
diferenţiere clară între rolurile pe care copilul le atribuie diverselor persoane de
referinţă (de exemplu mama rămâne adesea persoană de referinţă centrală, căreia
copilul i se adresează cănd se simte rău).
Foarte interesantă se dovedeşte capacitatea copiilor chiar foarte mici, de a
reduce ataşamentul faţă de educatoarea de la grădiniţă de exemplu, la dimensiunea
unui aspect pur funcţional, în cazul existenţei unui ataşament sigur faţă de o
persoană principală de referinţă. Copii ataşaţi sigur, nu îşi modifică comportamentul
în mod semnificativ chiar dacă educatoarea se schimbă. Teoria lui Bowlby este
confirmată de faptul că obişnuirea copilului în mediul nou al gradiniţei reuşeşte mai
bine dacă acesta este însoţit de mamă în primele zile, permiţându-se adaptarea
treptată a acestuia la noul mediu.
 S-a demonstrat de asemenea, că nu durata relaţiei pe care copilul o are faţă de
una sau mai multe persoane de referinţă este hotărâtoare ci calitatea acesteia.
Bowlby era de părere că prezenţa permanentă a persoanei de referinţă este factorul
decisiv în dezvoltarea ataşamentului sigur. Evoluţia calităţii ataşamentului nu
depinde însă de durata prezenţei persoanei de referinţă ci de calitatea relaţiei pe care
copilul o are cu aceasta. Aceste rezultate ale cercetării ataşamentului au efecte clare
în discuţiile despre strategia de îngrijire a copiilor după primul an de viaţă.

Anomalii ale ataşamentului

Bowlby era de părere că despărţirea pe o durată mai lungă de persoana de
referinţă, este o premiză pentru dezvoltarea patologică a copilului (deprivare psihică).
Acesta se referă la perioade de timp de mai multe săptămâni de cel puţin două luni,
Dacă reuniunea cu persoana de referinţă are loc înainte de această perioadă,
dereglările încetează, copilul fiind capabil să recupereze calitativ evoluţia pierdută. Şi
în aceste cazuri însă, există riscul unor anomalii ascunse, care se vor manifesta mai
târziu, de exemplu predispoziţia pentru depresie. În cazuri de excepţie, şi perioadele
mai scurte de despărţire pot duce la anomalii.
Despărţirile repetate de persoana apropiată, declanşează după părerea lui
Bowlby, un proces asemănător doliului, în cadrul căruia despărţirea este mai mult
sau mai puţin prelucrată psihic. Această preclucrare psihică se manifestă prin
căutarea (nerealistă) a persoanei dispărute, căutare însoţită de emoţii de furie şi
agresivitate îndreptate împotriva acesteia. Scopul procesului psihic care însoţeşte
doliul, este de a accepta lipsa persoanei dispărute.
Anomaliile de ataşament se deosebesc de tipurile de ataşament nesigur,
definite ca adaptări comportamentale dezavantajoase, care însă nu intră în domeniul
patologicului. În cazul anomaliei, se dezvoltă modele psiho-comportamentale stabile,
care însoţesc copilul şi tânărul şi care au însemnătate şi la vârsta adultă. Una sau
mai multe rupturi de relaţie pot determina copilul să nu mai poată stabili relaţii
apropiate faţă de nimeni, sau să manifeste ambivalenţe puternice în relaţiile
apropiate.
Pe lângă lipsa cu desăvârşire a comportamentului ataşant, atenţia
cercetâtorilor a fost atrasă şi de comportamentul ataşant nediferenţiat, numit şi
promiscuitate socială. Aceşti copii nu fac nici o diferenţă între persoanele de
referinţă, nemanifestând nici un fel de rezervă faţă de persoane complet străine.
Când sistemul lor ataşant este activat, aceştia se comportă aproape similar indiferent
de gradul de apropiere a persoanei aflate în proximitate. În această categorie sunt
cuprinşi şi copii supuşi unui risc sporit de accident, prin faptul că aceştia se expun
în mod repetat acestor riscuri. S-a observat că copii aceştia nu se asigură prin
contact vizual cu persoana de referință („raportare socială“) asupra siguranţei
exlplorărilor lor. Lor nu li se dezvoltă o conştiinţă a riscului.
Manifestarea exagerată a dorinţei de apropiere se numeşte „Comportament
ataşat exagerat“. Copii care au acest comportament nu pot fi liniştiţi emoţional decât
în apropiere totală de persoana de referinţă. Acest comportament este asemânator
celui nesigur-ambivalent, dar mult mai accentuat (exagerat).
În cazul „Comportamentului ataşat timorat“ copii arată un comportament
extrem de docil, care se schimbă înspre normalitate doar în lipsa persoanei de
referinţă. Doar în lipsa acesteia copii pot să îşi exteriorizeze liber emoţiile.
Experienţele de agresiune sau ameninţare pe care aceşti copii le-au trăit în educaţia
lor, îi determină să se manifeste rezervat faţă de persoana de referinţă.
„Comportamentul ataşat agresiv“ este un comportament al copilului, în care
acesta îşi exprimă nevoia de apropiere într-un mod agersiv, fie verbal fie fizic.
Comportamentul agresiv se linişteşte adesea după ce relaţia de ataşament a evoluat
în timp. Acest tip se întâlneşte des în familiile unde mai mulţi membri se manifestă
agresiv fizic sau verbal.
În cazul „inversării rolurilor“ copilul se arată deosebit de îngrijorat şi ocrotitor
faţă de persoana de referinţă, preluând răspunderea de îndată ce persoana de
referinţă dă semnale că ar avea nevoie de atenţie. Aceşti copii se tem adesea că ar
putea să-şi piadă părinţii prin boală, despărţire, divorţ sau chiar moarte.
Anomaliile de ataşament pot lua şi forma unor tulburări psihosomatice. În
cazuri anomaliilor emoţionale deosebit de grave s-au observat tulburări în procesul
de creştere. Hospitalismul este un astfel de exemplu. O relaţie părinte-sugar de
exemplu, poate duce la tulburări de alimentaţie sau somn ale micuţului..
Tulburările de ataşament, în special cele din categoria Ataşamentul
dezorganizat/dezorientat (de tip D) influenţează gradul de vulnerabilitate, deci nivelul
de la care începănd, omul nu mai poate prelucra situaţiile problematice şi care pot
duce la deranjamente psihice. În acest sens, ataşamentul de tip nesigur, creşte riscul
de îmbolnavire psihică. Cu toate acestea, încă nu s-a făcut o asociere clară între
anumite tipuri de ataşament şi categorii psihopatologice recunoscute.

Riscuri şi psihopatologie
La început, Bowlby şi Ainsworty s-au concentrat pe comportamentul ataşant al
copilului normal. De la mijlocul anilor 1980, cercetătorii au început însă, să se ocupe
şi cu studiul grupurilor expuse factorilor de risc. Din această grupă făceau parte de
exemplu, copii mamelor schizofrene sau depresive. De asemenea copii care au
fost abuzaţi sau neglijaţi. În urma acestor studii, s-a dovedit o corelaţie clară între
abuz şi ataşamentul nesigur al copiilor. O altă grupă de risc o constituie copii
născuţi prematur.
S-au studiat intens cazurile de copii diagnosticaţi cu anomalii de ataşament
(ex: „Secure base distortion“) şi cei ai mamelor diagnosticate cu sindroame
posttraumatice diverse. Există corelaţii între anomalii psihopatologice adulte şi
anomalii ale ataţamentului în copilărie. Acest lucru este evidenţiat la tulburările de
tip borderline, agorafobie, abuz sexual al copilului, la adolescenţi cu
tendinţe suicidale, depresii, la vulnerabilitate faţă de boli psihiatrice,schizofrenie,
precum şi la pacienţi cu torticollis spasticus. Este intens discutată şi influenţa pe
care anomaliile ataţamentului le au asupra bolilor psihosomatice.
Introducerea categoriilor dezorganizată, de tip-D ( Main) şi ambivalent-
evitantă,de tip- A/C ( Ainsworth) a permis o predicţie mult mai precisă a
comportamentului ataşant. Înainte ca aceste clasificări să fie făcute, copii ieşeau în
evidenţă doar prin comportamentul lor ce se abătea de la ataşamentul sigur. De
exemplu, baieţii pot fi încadraţi mult mai des în categoria evitant-ambivalentă decăt
fetele, în cazurile de abuz grav, chiar dacă gravitatea abuzului nu diferă la cele două
grupe.
Cercetătorii comportamentului ataşant, au descoperit că mamele care îşi
negijează copii, nu le oferă acestora suficienţi stimuli şi reacţionează mai puţin la
semnalele copiilor, tulburănd în felul acesta interacţiunea normală mamă-copil.
Acestea au un comportament sărac în diversitate şi lipsit de veridicitate în modul în
care interacţionează cu copilul. De asemenea ele vorbesc mai puţin copilăreşte ( baby
talk), sunt mai restrictive, şi mai puţin tandre.
Mamele care îşi abuzează copii, oferă acestora dimpotrivă atenţie sporită, copii
acestora fiind cu toate acestea cei mai frustraţi. Excesul de atenţie este perceput ca
un control exagerat şi are efect iritant asupra copilului. Mamele care interacţionează
normal, sunt atât foarte sensibile, cât şi deosebit de flexibile în interacţiunea cu
copilul.
Clasificările create ulterior, în special categoriile de ataşament dezorganizat ( de
tip D sau A/C) reprezintă adesea experienţe relaţionale traumatizante sau cu un înalt
nivel de inconsistenţă. În răndul populaţiei normale, circa 15 la sută sunt ataşaţi
dezorganizat, în populaţiile abuzate, acest procent ridicându-se la până la 82 de
procente. Dar şi copii proveniţi din familii cu multe probleme sau cu mame depresive,
dezvoltă aceste tipuri de ataşament. De aceea, asocierea ataşamentului dezorganizat (
de tip D) nu poate fi asociat întotdeauna cu comportamentul abuziv.
Lipsa ataşamentului sigur ( tip B) nu este prin definiţie patologică. Nici
urmările fireşti ale ataşamentului nesigur, cum ar fi lipsa fanteziei în joacă, sau
puterea de concentrare mai scăzută a copilului nu pot fi catalogate ca fiind
patologice. Totuşi, ataşamentul nesigur este un factor principal în transformările ce
pot deveni patologice. Copii ataşați nesigur, care provin din grupe cu nivel de risc
ridicat, dau dovadă cel mai des, de dificultaţi în comportamentul social şi în
autocontrolul impulsurilor.
Unele liste de coduri cum ar fi ICD-10 sau DSM-IV folosesc conceptul de
ataşament în unele diagnostice. Anomaliile de ataşament însă, aşa cum sunt ele
descrise în Teoria Ataşamentului, nu constituie diagnostice medicale. Totuşi, în ICD-
10, sistemul de clasificare a diagnosticelor din cadrul Organizaţiei Mondiale a
Sănatăţii, există două diagnostice asociate direct ataşamentului:
 Anomalia reactivă a ataşamentului copilului (F94.1)
 Anomalia de ataşament dezinhibată (F94.2)
Anomalia reactivă descrie atitudinea inhibată fată de contactul cu adulţii,
atitudine dominată de ambivalenză şi teamă. Anomalia dezinhibată, descrie o
imagine patologică, caracterizată de o lipsă majoră de inhibiţii şi de distanţă vizavi de
persoanele adulte. Ambele anomalii sunt puse pe seama neglijării şi/sau abuzurilor
asupra copilului. În acest sens, clasificarea ICD-10 nu corespunde întru totul
clasificărilor Teoriei Ataşamentului. Acestea sunt adaptări prin care însă, nu se
poate diagnostica ataşamentul în sine.
Umătoarele diagnose din ICD-10 sunt de asemenea bazate pe conceptele din
Teoria Ataşamentului:
 Tulburarea de conduită asociat lipsei relaţiilor sociale ataşante (F91.1)
 Tulburări asociate anxietăţii de separare (F93.0)
 Tulburări bazate pe anxietatea socială ale copilului. (F91.2)
Cercetarea ataşamentului se preocupă detaliat cu copii abuzaţi şi neglijaţi. În
acest sens s-a dovedit pe baze empirice clar verificate de psihologia dezvoltării că,
copii abuzaţi prezintă mai des decât cei neabuzaţi, un comportament tulburat,
agresiv în raport cu cei de vărsta lor . Aceste corelaţii sunt dovedite ca fiind relevante
pentru toată durata copilăriei. De asemenea este dovedit empiric, că urmările
abuzului sunt cu atât mai grave, cu cât acesta începe mai de timpuriu şi cu cât
durează mai mult.
Cei neglijaţi sau abuzaţi, au mai des probleme în raport cu copii de vârsta lor şi
cu persoanele împlicate în educaţie. Copii neglijaţi sunt mai puţin agresivi, fiind însă
retraşi şi pasivi. Între 2 şi 6 ani, ambele grupe sunt mai puţin empatice, reacţionează
agresiv la problemele celorlalţi, nu se pot concentra, se dau uşor bătuţi, sunt fie
lipsiţi de orice inhibiţie fie foarte circumspecţi, arătând o curiozitate şi dorinţă de
explorare scăzută, dând impresia de o inteligenţă redusă. În special grupa copiilor
neglijaţi este aceea care dă dovadă de cele mai puţine afecte pozitive, de un control
redus al impulsurilor, precum şi de cele mai mici valori IQ.
 Asemănătoare sunt şi rezultatele care vizează categoria adulţilor. Adulţii
ataşaţi nesigur, se simt mai puţin acceptaţi social şi sunt mai depresivi. Urmările
abuzului asupra adultului, se văd de asemenea într-un comportament
agresiv, dependenţă de droguri sau alcool, suicid, anxietate, depresii şi tendinţe de
somatizare.
Abuzul şi neglijenţa au efecte negative, care pot declanşa sau favoriza tulburări
psihice. La polul opus, relaţiile de ataşament stabile pe o perioadă îndelungată sunt
un factor important de protecţie faţă de tulburările psihice. Un astfel de ataşament
poate ameliora urmările experienţelor traumatice cum ar fi abuzul sexual sau
agresiv. În sens terapeutic se pot utiliza ulterior resursele rezultate din relaţiile de
ataşament sigur, pentru a influenţa pozitiv tulburările rezultate din experienţe
negative.