Boys

Prezentare generală
Tema centrală a acestei teze este teoria atașamentului (AT) și aplicarea acesteia la
relații terapeutice (Bowlby, 1969a). El leagă diferite domenii ale practicii mele
ca psiholog consiliat în domeniul serviciilor de consiliere, care lucrează cu și căutând clienți în
asistenta primara in NHS.
De la formularea inițială, AT a inspirat noi modalități de a privi
funcția și structura relațiilor apropiate (Bowlby, 1969b). Peste ultimul trei decenii, teoria a fost extinsă la
adulți (Brennan, Clark & Shaver, 1998; Hazan & Shaver, 1987) și folosit ca un cadru pentru a înțelege
procesul de terapie și relația terapeutică (Cobb & Davila, 2009, Daniel, 2006; Mikulincer & Shaver,
2004,2007). Această teză vizează explorarea adolescentilor cu probleme de atașament în relațiile
terapeutice și contribuie la cercetarea în
consiliere psihologie.
Initial am devenit interesat de AT la inceputul carierei ca sa lucrez ca a
consilier universitar și mai târziu cu clienți în îngrijirea primară ca și consiliere
psiholog. La acea vreme, AT a rezonat cu viața personală și profesională
M-am mutat din Turcia în Marea Britanie, și am lăsat în urmă toate mele și personal
relații profesionale. De la formarea ca psiholog de consiliere, și mai târziu
ca psiholog de consiliere, am trăit și am lucrat în diferite
culturi și clienți din diverse medii. Indiferent de setarea din
pe care am lucrat-o, mi-a devenit din ce în ce mai clar ideile teoretice
legat de atașament a început să-mi pătrundă practica de consiliere. Pe
o mână, experiențele de atașament timpuriu ale clienților păreau a fi sistematice
legate de problemele lor de prezentare, iar pe de altă parte, reziduul mental din aceste experiențe
timpurii (modele interne de lucru, în atașament teoretic parlajul) părea să influențeze natura relațiilor
terapeutice pe care eramcapabil să se formeze cu clienții mei. Am recunoscut impactul relațiilor timpurii
adulții adulți și modul în care aceste relații au fost proiectate în consultanță cameră, ilustrând modul în
care modelele de atașare funcționează pe mai multe niveluri.
Având în vedere aceste experiențe personale, AT (Bowlby, 1969a) părea să ofere un din ce în ce mai
adecvat "bază sigură" pentru eforturile mele profesionale ca a
consilier psiholog. Teoria a promis că va oferi o înțelegere largă a interacțiunilor în copilărie, a dezvoltării
socio-emoționale și a personalității dezvoltare sunt toate interdependente. Influența teoriei asupra
psihoterapiei, în special în ceea ce privește diferențele individuale în modelele de atașament pentru
adulți, au câștigat în ultimele trei decenii (Bartholomew & Horowitz, 1991; Bretherton & Munholland,
2008; Hazan & Shaver, 1987; Meyer & Pilkonis, 2002) și mi sa părut logic să-mi concentrez teza de
doctorat asupra acestei teorii, așa cum părea ca o potrivire personală și profesională naturală pentru o
lungă perioadă de timp. Am plecat cu speranța
că lucrul la acest proiect mi-ar permite să îmi aprofundez înțelegerea
teorie, a progreselor metodologice și a aplicării teoriei la
relații terapeutice, contribuind, prin urmare, la practica și
baza de cunoștințe a psihologiei de consiliere.
Un motiv suplimentar pentru care am ales să concentrez această teză asupra AT este că, în opinia mea,
psihologii psihologi sunt surprinzător subreprezentați în atașament
teoretică. Astfel, această teză reprezintă un efort de consiliere
psiholog să se alăture unui domeniu de cercetare care în prezent pare a fi ocupat
în primul rând prin alte domenii profesionale conexe. În câmpul mai larg al AT și a lui
aplicare la relațiile terapeutice, corpul principal al contribuțiilor de cercetare
a ajuns până acum din psihologia dezvoltării, psihologia clinică și câteva
de la psihologia consilierii (Mallinckrodt, Coble & Gantt, 1995). În cazul în care
psihologie de consiliere, accentul de cercetare a fost în primul rând pe
relația dintre modelele de atașament ale adulților și alianța terapeutică
folosind metoda calitativă, lipsind astfel sistemul cantitativ sistematic
studierea dinamicii dintre client și terapeut (Skourteli & Lennie,
2011). Motivația mea principală de a întreprinde această cercetare a fost să fac o nouă
contribuția oferind o înțelegere extinsă a subiectului și
12
în al doilea rând de a face o diferență prin explorarea problemelor legate de atașament în terapie
folosind o metodologie cantitativă.

Această teză se concentrează pe trei domenii diferite legate de domeniul general al adultului
atașamente în relațiile terapeutice, și toate sunt legate de practica
consilierea psihologiei în îngrijirea primară. În primul rând, există un studiu empiric care
a examinat cum experiențele rapide legate de atașament, stilurile de atașament pentru adulți,
și aspectele legate de relația client-terapeut ar putea fi legate între ele.
În al doilea rând, există un studiu de caz în care un client cu atașament anxios
întâmpină dificultăți în relații. În cele din urmă, există o revizuire critică a
literatura despre PND și legătura acesteia cu dificultățile legate de atașament. Aceste trei
secțiunile sunt prezentate mai jos.
Abstract
Scopurile acestui studiu au fost de a examina asociațiile dintre curenții auto-declarați
stilurile de atașament, rapoartele retrospective ale experiențelor din copilărie și
dezvoltarea alianței terapeutice. A fost ipoteză că anxietate
iar atașamentul evitant ar fi corelat cu copilăria negativă
experiențe și că atât anxietatea atașamentului cât și evitarea ar fi invers
corelată cu alianța terapeutică. Cea de-a treia ipoteză a afirmat acest lucru
negative amintiri din copilarie ar corela invers cu calitatea
alianța terapeutică și că această asociere ar fi mediată de adult
stiluri de atașament. O sută de clienți de consiliere / psihoterapie pentru adulți
menționate pentru terapie psihologică în îngrijirea primară au fost rugați să completeze
Experiența în copilărie (Meyer, 2005) ca măsură retrospectivă
experiențele din copilărie, experiența în scară relativă apropiată (Brennan,
Clark, & Shaver, 1998) ca o măsură a stilurilor de atașament adulte și de lucru
Inventarul alianțelor (WAI) (Horvath & Greenberg, 1989) ca măsură de lucru

alianţă. Prima ipoteză care stipula că copilăria negativă
experiențele ar fi corelate cu stilul de atașament anxios și evitant
a fost parțial sprijinită. Stilul de atașare evitant, dar nu atașamentul anxios
stilul a fost semnificativ și moderat puternic asociat cu respingerea
experiențele măsurate de CES. Cea de-a doua ipoteză, care a afirmat acest lucru
atât atașamentul anxios cât și cel evitant ar fi corelat cu terapia
alianță, a fost, de asemenea, parțial sprijinită. Atașare atentă, dar fără anxietate
atașament corelat semnificativ și invers, moderat puternic cu
alianță terapeutică. A treia ipoteză a afirmat că relația dintre
experientele copilariei amintesc si alianta va fi mediata de ambele
anxietate de atașament și evitare. A treia ipoteză nu a putut fi explorată
în continuare, experiențele din copilărie nu s - au corelat semnificativ cu
alianță terapeutică. Constatările și implicațiile pentru cercetările viitoare sunt
discutat.
19
Prezentare generală
AT a inspirat noi modalități de a privi funcția și structura închiderii
relații, oferind o înțelegere largă a dezvoltării social-emoționale,
personalitate și interacțiuni în copilărie și adult (Cassidy & Shaver,
2008; Fraley & Shaver, 2000; Gillath, Shaver, Baek și Chun, 2008). Întrucât
studiile anterioare s-au axat pe atașamentul copiilor, în ultimii treizeci de ani
a cunoscut o explozie de interes în cercetarea privind atașamentul adulților, în special în
zona relațiilor romantice (Brennan și colab., 1998; Bretherton &
Munholland, 2008; Levy, Ellison, Scott și Bernecker, 2011; Meyer & Pilkonis,
2002; Mikulincer & Shaver, 2004, 2007). În ultimul deceniu, cercetarea privind
aplicațiile clinice ale AT au crescut și mai mult, în special pe individ
diferențele în modelele de atașament la adulți și efectul lor asupra procesului de terapie și
(Byrd, Patterson & Turchik, 2010; Iordania, 2007; Mallinckrodt, 2010;
Marmaros, Gelso, Markin, Majors, Mallery & Choi, 2009; Romano, Fitzpatrick &
Janzen, 2009; Wallin, 2007).
Semnificația stilurilor de atașament ale adulților în studiile psihoterapeutice rezultă
de la intenția lui Bowlby (1988a) de a utiliza AT în activitatea clinică, în special în
relații terapeutice. În primii ani de creație a teoriei, când
Ainsworth (1973), colegul lui Bowlby și co-fondatorul AT, a fost testat
Ideile lui Bowlby privind atașamentul empiric a dezvoltat conceptul de
"Figura atașamentului ca bază sigură". Aceasta a condus apoi la extinderea în continuare a
teoria și apariția unei metodologii sofisticate de măsurare individuală
diferențele în atașamentul adulților, care, în termeni generali, se referă la caracteristică
moduri de a simți și de a se comporta în contextul celor interpersonale actuale
relații. Deoarece o mare parte din psihoterapie are în vedere ajutarea clienților
să navigheze relațiile și să rezolve problemele interpersonale (Grosse Holtforth &
Grawe, 2002) și pentru că relația este ea însăși fundamentală
aspect al psihoterapiei (Norcross, 2011) relevanța AT la domeniul
psihologia psihologică poate părea aproape evidentă.
Consistent with this line of reasoning, empirical research has demonstrated that
AT is indeed relevant for the field of psychotherapy, and for therapeutic
relationships generally. In particular, research on client and therapist adult
attachment patterns has increased our understanding of the therapy process and
the relationship between client and therapist (Holmes, 1996; Jordan, 2007;
Mallinckrodt, Porter & Kivlighan, 2005; Mikulincer, Shaver, & Berant, 2012;
Shane & Shane, 2001). Theory and previous research suggest that adult
attachment styles, particularly secure attachment is associated with the quality
of therapeutic alliance and with therapy outcome (Eames & Roth, 2000;
Mallinckrodt, Gantt & Coble, 1995; Shorey & Snyder, 2006) (see also reviews,
Daniel, 2006; Meyer & Pilkonis 2002). The present study aimed to extend the
research in this area by exploring associations between client attachment styles
and the therapeutic alliance among primary care clients. This study attempted to
go beyond the existing research by investigating the association between early
childhood experiences and current adult attachment, and aimed to test whether
retrospective reports of childhood experience with parents relate both to
current adult attachment style and the therapeutic alliance. Up until now, these
associations have not been empirically examined in this way. That is, no single
study has thus far included and shown relationships among (a) a retrospective
assessment of early attachment-relevant experiences, (b) a validated measure of
adult attachment styles, and (c) a validated measure of the quality of the
therapeutic alliance among clients currently undergoing outpatient therapy.
The research section comprises four sections: 1-Introduction, 2- Method, 3-
Results, and 4-Discussion. The introduction section consists of four sub-sections:
(a) AT and individual differences, (b) AT and therapeutic relationships, (c)
empirical evidence regarding attachment and the therapeutic relationship, (d)
the final sub-section is on the development of the research question and aims of
the research including the principle and secondary research objectives.

Ataşamentul (termen propus de Bowlby, în 1969) este un construct cu multiple faţete8 . Pe de o parte,
el este înţeles ca un construct ce subsumează un set de comportamente de căutare a proximităţii de
către un organism dependent (bebeluşul/ copilul) atunci când el/ea resimte discomfort de orice fel.
Copilul se apropie de figura de ataşament (fie părintele, fie o altă persoană care are grijă de el de la
naştere) pornind de la asumpţia că figura de ataşament este capabilă să-i reducă discomfortul9 . Pe de
altă parte, ataşamentul este înţeles ca o reprezentare sau model mental al relaţiei strânse copil-
părinte10, construit ca un „model de
8 O. Benga, Sociocognitive Control of Emotions. The Case of Early Attachment, în: Development and
Cognition, O. Benga, M. Miclea (ed.), Cluj-Napoca-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001. 9 M.
Ainsworth şi colegii (1978), apud O. Benga, op. cit.; Belsky şi colegii (1984), apud O. Benga, op. cit. 10 J.
Bowlby (1973), apud O. Benga, op. cit.; Bretherton (1985), apud O. Benga, op. cit.
funcţionare internă”, pe baza răspunsului mamei sau adultului care are grijă de
copil la solicitările normale, inevitabile şi repetate ale bebeluşului de a primi un
răspuns la nevoia sa de ataşament11.
Unul dintre aspectele esenţiale ale dimensiunii cognitive/reprezentaţionale a
ataşamentului este cea a construirii imaginii adultului disponibil, responsiv şi
competent în a fi o bază securizantă de la care copilul poate pleca în explorare,
precum şi un rai al siguranţei în care să se retragă12.
Legătura dintre un copil şi mama sa reflectă caracteristicile de operare ale
unui sistem de control de bază, care integrează informaţii despre starea copilului,
starea mediului şi despre accesul trecut sau prezent la adult. Acest sistem de control
se construieşte pe parcursul dezvoltării prin interacţiunea dintre biasările existente
la nivelul abilităţilor noastre de învăţare şi experienţa cu adulţii şi mediul. Aceste
biasări fac parte din moştenirea noastră ca primate şi sunt disponibile oricărui
copil. Sistemele de control ale ataşamentului sunt construite prin experienţă, deci
nu sunt precablate, şi se presupune că au rol în organizarea comportamentului şi
emoţiei în cadrul relaţiilor apropiate de-a lungul vieţii13.
La nivel comportamental, reprezentarea părintelui ca bază securizantă se

manifestă prin: 1) explorarea departe de figura de ataşament, 2) monitorizarea
accesibilităţii figurii de ataşament pe parcursul explorării, 3) stare de alertă crescută
faţă de proximitate sau faţă de adult în circumstanţe care ar împiedica
monitorizarea sau accesul, 4) proximitate preferenţială şi căutarea contactului în
faţa situaţiilor nesigure sau a ameninţărilor, 5) găsirea comfortului în proximitate
şi contact. Atunci când aceste comportamente sunt utilizate într-o manieră
organizată faţă de unul sau câţiva dintre adulţi de-a lungul timpului şi situaţiilor, se
vorbeşte de fenomenul bazei securizante14.
Bowlby a schiţat etapele dezvoltării relaţiei de ataşament, accentuând în
special primul an de viaţă. El descrie 4 faze ale dezvoltării acestuia: 0–3 luni –
responsivitate socială nediscriminativă, 3–6 luni – responsivitate socială
preferenţială, 6–24 luni – emergenţa comportamentului de tipul bazei securizante,
24–30+ luni – parteneriat dirijat de scop. Ulterior, aceste etape au fost extinse întro manieră detaliată
din perspectiva manifestării fenomenului bazei securizante şi
pentru perioada de după primul an de viaţă15.
Măsura în care acest comportament de tip bază securizantă se manifestă mai
mult sau mai puţin eficient, evidenţiată în special în cadrul situaţiilor stresante cu
11 J. Bowlby (1988), apud O. Benga, op. cit. 12 E. Waters, M. E. Cummings, A Secure Base from which to
Explore Close Relationships,
„Child development”, 2000. 13 Ibidem. 14 E. Waters, M. Valenzuela, Explaining Dizorganized

Attachment: Clues from Research on
Mild-to-Moderately Undernourished Children in Chile, în: Attachment Disorganization, J. Solomon,
C. George (eds.), New York, Guilford Press, 1999. 15 E. Waters, M. E. Cummings, op. cit.; E. Waters, M.
Valenzuela, op. cit.
Elena Geangu 4 66
caracter de separare şi reuniune (pentru evaluare se utilizează testul Situaţiei
Străine, elaborat de Mary Ainsworth), a dus la stabilirea existenţei mai multor

tipuri de ataşament caracteristice vârstei 12–18 luni16:
ƒ ataşament de tip securizant (B) – (copilul explorează comfortabil în
prezenţa părintelui, îşi reduce explorarea atunci când acesta pleacă, caută
proximitatea acestuia la înapoiere, comfort eficient prin contact atunci când este
necesar, adică este capabil să utilizeze una sau mai multe figuri de ataşament drept
bază de siguranţă de unde să îşi pornească explorarea şi ca rai al securităţii în
retragere, fiind încrezător în disponibilitatea persoanei, responsivitatea şi
competenţa acesteia de a servi drept bază de siguranţă).
ƒ ataşament de tip insecurizant anxios/evitativ (A) – (mai puţin probabil să
plângă la separare, eşuează în a-şi întâmpina părintele, anulează apropierea sau
ignoră părintele în momentul reuniunii, prezintă posibilitatea de redirecţionare
activă a privirii sau de a ignora chemarea acestuia; de asemenea, poate manifesta
scurte momente de furie în expresia facială.
ƒ ataşament de tip rezistent sau ambivalent (C) – manifestă un stres
puternic în momentul şi pe parcursul separării, cel mai probabil plânge în timpul
separării, dar şi în timpul reuniunilor, manifestă puţină sau nu manifestă apropiere
faţă de părinte, sunt greu de liniştit prin contact şi pot chiar să manifeste furie dacă
părintele încearcă să îl liniştească.
ƒ ataşament de tip insecurizant/dezorganizat (D) – manifestă
comportamente contradictorii în momentele de separare-reuniune, cum ar fi
momente de calm şi joc liniştit urmate de stres cu nuanţe de furie, mişcări sau
expresii confuze, fără direcţie sau precizie, teamă faţă de apropierea părintelui,
posturi stereotipe sau ciudate, expresii sau mişcări de îngheţ şi nemişcare.
Main şi Solomon17 analizează eterogenitatea comportamentelor de reuniune
pe care o manifestă bebeluşii cu ataşament dezorganizat şi stabileşte o

subclasificare a acestuia: a) dezorganizat/ securizant (sunt capabili să-şi rezolve
starea de distres pe parcursul etapei de reuniune şi manifestă puţin comportament
evitativ sau ambivalent); b) dezorganizat/ evitativ; c) dezorganizat/ ambivalent
(manifestă nivele crescute de comportament evitativ şi/sau ambivalent).
Începând cu vârsta de 21 luni, clasificarea tipurilor de relaţii de ataşament
stabilite ia în consideraţie abilitatea crescândă a copiilor de a se angaja în forme
complexe de comunicare şi negociere (din punct de vedere a dezvoltării
ontogenetice). În acest sens, la vârsta preşcolară se utilizează alte sisteme de
clasificare, care ţin seama de aceste caracteristici. Pe de o parte, este sistemul de
clasificare propus de Marvin şi Cassidy (1992), iar pe de altă parte, sistemul de
16 E. Waters, M. Valenzuela, op. cit. 17 Main şi Solomon (1990), apud E. Moss, C. Cyr, K. Dubois-
Comptois, Attachment at Early
School Age and Developmental Risk: Examining Family Contexts and Behavior Problems of
Controlling-Caregiving, Controlling-Punitive, and Behaviorally Disorganized Children,
„Developmental Psychology”, 40, 4, 2004, p. 519–532.
5 Separarea de părinte de lungă durată în relaţie cu probleme ... 67
clasificare propus de Crittenden18. Crittenden identifică 4 strategii principale de
ataşament la vârsta preşcolară: a) Defensiv – tipul A cu subtipurile: inhibat, grijuliu
compulsiv, compliant compulsiv; b) Securizant – tipul B cu subtipurile: securizant
rezervat, securizant comfortabil, securizant reactiv; c) Coercitiv – tipul C cu
subtipurile: ameninţător, dezarmant, punitiv şi neajutorat; d) Defensiv-coercitiv –
tipul A/C. La acestea se mai adaugă: e) Anxios-depresiv – tipul AD cu
caracteristici specifice depresiei: afect trist sau plat, letargie sau panică la separare,
integrate într-un cadru de comportament nestrategic; şi tipul IO sau nesecurizant,
altul decât cele menţionate şi care descrie acei copii ce folosesc neadecvat una sau
mai multe strategii în raport cu părintele.

La vârsta preşcolară se manifestă trei subcategorii ale ataşamentului
dezorganizat: a) controlator-punitiv (manifestă comportament ostil şi directiv faţă
de figura de ataşament, incluzând chiar comenzi dure, ameninţări verbale şi,
ocazional, agresiune fizică faţă de părinte; b) controlator-grijuliu (coordonează/
dirijează activităţile părintelui, precum şi schimburile conversaţionale, structurând
interacţiunile într-o manieră utilă şi/sau pozitivă din punct de vedere emoţional; c)
dezorganizat comportamental sau nesecurizant-altele
3. STABILITATE ŞI SCHIMBARE
ÎN PATERNUL DE ATAŞAMENT PE PARCURSUL VIEŢII
Relevant pentru problema mai sus descrisă este în ce măsură un anumit
patern de ataşament, stabilit în primul an de viaţă, persistă pe parcursul vieţii.
Separarea de părinte pentru o perioadă mai lungă de timp, chiar şi în condiţiile în
care copiii ştiu că aceştia se vor întoarce, poate determina o schimbare a relaţiei de
ataşament faţă de aceştia? Factorii cu efecte semnificative asupra acestor schimbări
au relevanţă pentru analiza comportamentului copiilor în astfel de situaţii.
Bowlby consideră că relaţiile de ataşament servesc o funcţie adaptativă destul
de largă, relevantă mai degrabă pentru tot intervalul vieţii decât pentru perioade de
dezvoltare restrânse. Utilizarea adultului ca bază securizată pentru explorare, ca un
rai de siguranţă şi ca o sursă de confort este o încercare continuă care necesită
renegociere la fiecare etapă de dezvoltare19.
Analiza acestei traiectorii prezintă utilitate din punct de vedere al
problematicii sănătăţii mentale a copiilor separaţi de părinţi pe o perioadă mai
lungă de timp, permiţând identificarea unor posibile modificări ale paternurilor de
ataşament, a factorilor asociaţi cu aceasta, precum şi a momentului cel mai probabil
la care să se manifeste.
18 Crittenden (1992), apud D.M. Teti, D.S. Messinger, D.M. Gelfand, R. Isabella, Maternal
Depression and the Qiality of Early Attachment: An Examination of Infants, Preschoolers, and Their
Mothers, „Developmental Psychology”, 31, 3, 1995, p. 364–376. 19 E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C.
Mangeau, D. St-Laurent, Correlates of attachment at age
3: construct validity of the preschool attachment clasification system, Developmental Psychology, 40,
3, 2004, p. 323-334.
Elena Geangu 6 68
În literatura de specialitate, există în prezent două tendinţe în ceea ce priveşte
stabilitatea ataşamentului pe parcursul vieţii:
A. Perspectiva stabilităţii în timp a paternului de ataşament20, conform căreia
modelele interne de lucru despre sine şi figura de ataşament stabilite în primul an de
viaţă sunt văzute ca un tipar ce filtrează percepţia experienţelor ulterioare. Se
presupune că aceste modele interne de lucru ghidează comportamentul ulterior către
alte aspecte ale comportamentului. Conform acestei poziţii apar schimbări puţine la
nivelul modelelor de lucru sau strategiilor de ataşament după primul an de viaţă.
B. Perspectiva modificării în timp a paternului de ataşament stabilit în
primul an de viaţă21, care consideră că stabilitatea calităţii ataşamentului de-a
lungul timpului se datorează manifestării unei consistenţe în stilul de interacţiune
părinte-copil sau al mediului familial/al casei. Comportamentul copilului manifest
în orice situaţie de evaluare a ataşamentului se presupune că reflectă experienţele
recente ale acestuia în cadrul relaţiei sau al familiei, mai degrabă decât modelele
interne de lucru dezvoltate pe parcursul unei epoci anterioare de dezvoltare.
Una dintre atitudinile care trebuie să ghideze soluţionarea controversei
stabilitate vs. schimbare este însăşi punctul de vedere formulat de către John
Bowlby: chiar dacă calitatea ataşamentului stabilită în primul an de viaţă este
rezistentă la schimbare, nu este nealterabilă. Dacă părinţii tratează copilul în mod

diferit, paternul de ataşament este aşteptat să se modifice corespunzător22. Pat
Crittenden23 sugerează chiar că un anumit grad de instabilitate în perioada sfârşitul
primului an de viaţă – vârsta preşcolară este normală. Pe lângă faptul că se
multiplică experienţele copilului în medii, altele decât familia, care impun
ameninţări la adresa securităţii, maturarea în sine (competenţe crescute la nivel
cognitiv şi lingvistic), poate să determine instabilitate în această perioadă.
Studiile longitudinale efectuate până în prezent raportează date care susţin
stabilitate a paternului de ataşament construit în primul an de viaţă doar pe termen
scurt (până la 12–15 luni), prezentând şanse semnificative de schimbare după
această vârstă24. Schimbarea de la strategii securizate în primul an de viaţă la
20 Main, Kaplan şi Cassidy (1985), apud Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin,
Stability and Change of Attachment at 14, 24, and 58 Months of Age: Behavior, Representations, and
Life Events, „Journal of Child Psychology and Psychiatry”, 3, 2000, p. 381–388; Wartner, Grossman,
Fremmer-Bombik şi Suess (1994), apud Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin, op. cit. 21 Brim &
Kagan (1980), apud Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin, op. cit.; Fox
(1995), apud Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin, op. cit.; Lewis şi colegii (1984),
apud Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin, op. cit. 22 Y. Bar-Haim, B.D. Sutton, N.A. Fox, R.S.
Marvin, op. cit. 23 P. Crittenden (2000), apud NICHD Early Child Care Research Network, The Effects of
Infant Child Care on Infant-Mother Attachment Security: Results of the NICHD Study of Early Child
Car, „Child Development”, 68, 2001, p. 860–879. 24 S. Goldberg, J. Washington, N. Myhal, M. Janus, R.J.
Simmons, I MacLusky, R.S. Fowler,
Stability and Change in Attachment from Infancy to Preschool, Unpublished manuscript, Hospital for
Sick Children and University of Toronto, 1998; NICHD Early Child Care Research Network, op. cit.
strategii coercitive la vârsta preşcolară se manifestă concomitent cu tranziţii majore
în relaţiile parentale din aceeaşi perioadă25, sugerând sensibilitatea relaţiei de
ataşament faţă de caracteristicile evenimentelor de viaţă experienţiate de copil şi

familia sa.
Bar-Haim şi colegii săi26 analizează atât stabilitatea ataşamentului între
vârstele de 14, 24 şi 58 luni, cât şi factorii care se relaţionează cu aceasta.
Utilizează ca instrument de clasificare a ataşamentului procedura Situaţiei Străine
(varianta Ainsworth & Witting, 1969 pentru 14 luni; varianta Bar-Haim et al.,
2000 pentru 24 luni; varianta Cassidy & Marvin, 1992 pentru 58 luni) şi constată
că între 14 şi 24 luni clasificarea ataşamentului rămâne în mod semnificativ
stabilă, 64% dintre copii rămânând în aceeaşi categorie de ataşament. Lipsa unei
stabilităţi semnificative se manifestă fie între 14 şi 58 luni (42% dintre copii
rămân în aceeaşi categorie de ataşament), fie între 24 şi 58 luni (38% dintre copii
rămân în aceeaşi categorie de ataşament). Dintre cei 12 (29 %) copii care au
manifestat stabilitate de-a lungul celor 3 momente (14, 24 şi 58 luni), 11 au
manifestat în mod constant ataşament de tip securizat şi 1 ataşament de tip anxios
ambivalent.
NICHD Early Child Care Research Network27 constată o stabilitate modestă a
clasificării patternului de ataşament după sistemul ABCD de la 15 la 36 luni.
La nivel meta-analitic, Fraley (1999) analizează 27 studii longitudinale (1474
subiecţi), în care copiii au fost evaluaţi pentru prima dată în primul an de viaţă (se
utilizează procedura Situaţiei Străine), apoi la sfârşitul primului an de viaţă (se
utilizează procedura Situaţiei Străine), la vârsta preşcolară (se utilizează Sistemul
MacArthur sau Attachment Q-set), la şase ani (se foloseşte procedura specifică
acestei vârste) şi în adolescenţă (se foloseşte Interviul pentru Ataşamentul Adult).
Stabilitatea gradului de securitate în general de-a lungul tuturor categoriilor de
vârstă este una modestă (r= .39), la fel ca şi stabilitatea pe perioada sfârşitul
primului an de viaţă – vârsta preşcolară, utilizând sistemul de clasificare

MacArthur (r= .45).
M. van Ijzendoorn şi colegii28 găsesc doar stabilitate a ataşamentului de tip
dezorganizat pe parcursul copilăriei timpurii. În această metaanaliză, doar un
singur studiu utilizează sistemul de clasificare MacArthur, iar stabilitatea
clasificării ataşamentului pornind de la sfârşitul primului an de viaţă până la vârsta
preşcolară este nesemnificativă (r= .16).
25 Fagot (1993), apud D.M. Teti, D.S. Messinger, D.M. Gelfand, R. Isabella, op. cit. 26 Y. Bar-Haim, B.D.
Sutton, N.A. Fox, R.S. Marvin, op. cit. 27 NICHD Early Child Care Research Network, op. cit.. 28 M. van
Ijzendoorn, G. Moran, J. Belsky, D. Pederson, M.J. Bakermans-Kranenburg,
K. Kneppers, The Similarity of Sibilings’Aattachments to Their Mother, „Child Development”, 71, 4,
2000, p. 1086–1098.
Elena Geangu 8 70
3.1. FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ STABILITATEA
PATERNULUI DE ATAŞAMENT ÎNTRE 15 ŞI 36 LUNI
Studiile longitudinale efectuate asupra unor eşantioane cu reprezentativitate
crescută (atât ca număr, cât şi ca omogenitate) sugerează o stabilitate modestă a
clasificării ABCD de la 15 la 36 luni. La vârsta de 36 luni creşte probabilitatea ca
un copil să fie clasificat ca A sau C29. Factorii care se asociază cu stabilitatea sau
schimbarea ataşamentului sunt diferiţi, în funcţie de vârsta la care se realizează
evaluarea. Aceştia ar putea fi clasificaţi în trei categorii: factori ce ţin de familie,
factori materni, factori ce ţin de copil. Aceşti factori prezintă o probabilitate
crescută de a fi relaţionaţi cu schimbări la nivel de calitate a relaţiei părinte–copil30.
Factorii ce cresc probabilitatea ca un copil considerat a manifesta un
ataşament de tip securizant la 15 luni să fie nesecurizant la 36 sunt: venituri mai
ridicate, un nivel redus de educaţie şi sensitivitate al mamei în perioada 24–36 luni.
Înscrierea copilului într-un program de îngrijire cu cel puţin 10 ore pe săptămână

între 16 şi 36 luni se asociază cu schimbare de la securizant la insecurizant. 50%
dintre copii care au început un program de îngrijire între 15 şi 36 luni (şi au
continuat cel puţin până la 36 luni) au devenit nesecurizanţi, comparativ cu 34%
dintre copii care au început înainte de 15 luni sau deloc. Trecerea de la
nesecurizant la securizat se asociază cu o creştere a senzitivităţii materne. Se
sugerează, astfel, că perioada propice de separare a copilului de părinte cu scopul
de a fi încadrat într-o instituţie de tip educaţional (creşă, grădiniţă) sau pur şi
simplu în îngrijirea altei persoane decât părintele este 12–15 luni.
Efectele caracteristicilor tipului de îngrijire asupra clasificării ataşamentului
la 36 de luni sunt condiţionate de implicarea unui stil matern de tip insenzitiv31.
Asocierea semnificativă dintre mai multe ore de îngrijire şi insecuritatea
ataşamentului în condiţii de comportament matern mai puţin responsiv şi senzitiv
se manifestă mai ales pentru copiii cu un tip de ataşament de tip rezistent, care au
relaţii ambivalente cu părinţii lor32. Aceasta înseamnă că este mult mai probabil ca
29 NICHD Early Child Care Research Network, op. cit.; P.M. Crittenden, A Dynamic
Maturational Approach to Continuity and Change in Pattern of Attachment, în: The organization of
attachment relationships: Maturation, culture and context, Crittenden & Clausser (eds), New-York,
Cambridge University Press, 2000. 30 A.L. Sroufe, E.A. Carlson, A.K. Levy, B. Egeland, Implications of
AttachmentTtheory for
Developmental Psychopathology, „Development and psychopathology”, 11, 1999, p. 1–13; B. Fagot,
K.C. Pears, Changes in Attachment During theTthird Year: Consequences and Predictions,
„Development and psychopathology”, 8, 1996, p. 325–344. 31 NICHD Early Child Care Research
Network, op. cit.; L. Roggman, J. Langlois, L. HubbsTait, L. Rieser-Danner, Infant Day-Care, Attachment,
and the „File Drawer Problem”, „Child
Development”, 65, 1994, p. 1429–1443; D. K. Symons, Post-Partum Employment Patterns, Family
Based Care Arrangements, and the Mother-Infant Relationship at Age Two, „Canadian Journal of
Behavioral Science”, 30, 1998, p. 121–131. 32 NICHD Early Child Care Research Network, op. cit.; A.
Frodi, W. Crolnick, L. Bridges,
Maternal Correlates of Stability and Change in Infant-Mother Attachment, „Infant Mental Health
Journal”, 6, 1985, p. 60–67.
un copil care beneficiază de un stil de îngrijire parentală de tip nesenzitiv să fie mai
vulnerabil la separarea de părinte, manifestând tendinţa către un ataşament de tip
rezistent/ambivalent.
Se pare că, în general, rezistenţa copilului la separarea de părinte este
dependentă de caracteristicile sale anterioare separării. Variaţiile în cantitatea de
îngrijire extrafamilială acordată, frecvenţa cu care este aceasta utilizată, vârsta la
care debutează această modalitate de îngrijire nu cresc sau scad şansele copilului de
a fi într-o anumită categorie de ataşament, după ce au fost controlate venitul,
senzitivitatea maternă, sexul copilului33.
Tipul de îngrijire extrafamilială acordată copilului este dependent de
caracteristicile familiei, deoarece aceasta este cea care alege. Familiile în care se
raportează mai multă anxietate de separare au copii care încep să frecventeze o
modalitate de îngrijire extrafamilială mai târziu şi pentru mai puţine ore. În aceste
cazuri se alege de obicei o modalitate de îngrijire de calitate mai redusă. Amintind
că intrarea într-un sistem de îngrijire mai târziu de 15 luni se asociază cu trecerea
către un ataşament de tip nesecurizat34; am putea spune că, în cazul familiilor cu un
nivel crescut de anxietate de separare, copiii au mai multe şanse de a deveni
nesecurizaţi, chiar şi în condiţiile în care nu au manifestat această tendinţă de la
început. Mai mulţi copii ai mamelor cu anxietate de separare manifestă ataşament
de tip nesecurizat35. La 36 luni, pe măsură ce numărul de ore petrecute într-un
sistem de îngrijire extrafamilial creşte, senzitivitatea maternă este mult mai

relaţionată cu clasificarea copilului ca fiind mai degrabă securizat decât rezistent,
în timp ce copii cu mame mai puţin senzitive au o mai mare probabilitate de a fi
clasificaţi drept rezistenţi. Aceasta în condiţiile în care se ştie că intrarea într-un
sistem de îngrijire extrafamilial cel puţin 10 ore creşte probabilitate de a trece de la
securitate la insecuritate36.
În mod natural, se constată la vârsta preşcolară adoptarea unei tendinţe către
dezvoltarea unor strategii de tip coercitiv, caracteristice ataşamentului de tip
nesecurizat rezistent. Dobândirea limbajului şi a competenţelor socio-cognitive
permite copiilor să devină din ce în ce mai abili în manipularea celor din jur
(inclusiv părinţii) cu scopul de a obţine ceea ce îşi doresc. De asemenea, pe măsura
ce înaintează în vârstă, copiii impun tot mai multe cerinţe la care părinţii încep să
se adapteze din ce în ce mai greu, ceea ce este destul de probabil să determine o
evoluţie de la un patern de ataşament de tip securizat în primul an de viaţă la unul
nesecurizat de tip defensiv la vârsta preşcolară37.
33 NICHD Early Child Care Research Network, op. cit. 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 B. Egeland, M. Hiester,
The Long-Term Consequences of Infant Day-Care and MotherInfant Attachment, „Child Development”,
66, 1995, p. 474–485. 37 P. Crittenden, apud D.M. Teti, D.S. Messinger, D.M. Gelfand, R. Isabella, op. cit.
Elena Geangu 10 72
Examinarea compoziţiei grupului de ataşament dezorganizat în intervalul
3– 6 ani sugerează că proporţia celor care manifestă ataşament dezorganizat de tip
controlator creşte pe parcursul perioadei preşcolare, fără ca toţi cei clasificaţi
dezorganizaţi să evolueze către un patern controlator. La vârsta de 3 ani,
majoritatea copiilor din această categorie sunt clasificaţi ca ataşament dezorganizat
mai degrabă decât controlator38. Este posibil ca această trecere către un patern
controlator să fie asociată şi cu dobândirea „teoriei minţii”, care permite o mai
bună înţelegere a oamenilor din jur ca fiinţe ce gândesc şi se comportă în

conformitate cu aceste gânduri.
3.2. FACTORI ASOCIAŢI CU MANIFESTAREA
UNOR PATTERNURI DE ATAŞAMENT DE TIP NESECURIZANT
Factorii cel mai des asociaţi cu manifestarea patternurilor de ataşament de tip
nesecurizant (anxios-evitativ, rezistent-ambivalent, dezorganizat) se grupează de
regulă în factori ce ţin de tipul de relaţie stabilit între mamă/părinte şi copil, factori
ce ţin de starea mentală a mamei/părintelui, factori ce ţin de caracteristicile
mediului socio-economic. Deşi relaţia cu securitatea ataşamentului este în principal
una de covarianţă, cel mult de predictibilitate, putem contura o imagine de
ansamblu a contextului asociat.
Familiile de emigranţi români prezintă o probabilitate ridicată de a prezenta
aceste caracteristici. Ei se confruntă de cele mai multe ori cu situaţii financiare
incerte, lipsa prelungită a unei slujbe şi a unei surse constante de venit, ce aduc cu
sine incertitudine, nivel ridicat de stres, iritabilitate, stare de neajutorare, care îi
motivează în final să adopte opţiunea emigrării, de cele mai multe ori ilegală, cu
scopul de a lucra pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară.
Studiile existente s-au centrat în special asupra populaţiilor (ataşamentul de
tip dezorganizat) ce prezintă un risc crescut pentru dezvoltarea unor patologii sau a
unor comportamente dezadaptative.
În primul an de viaţă
În primul an de viaţă, mama, figura principală de ataşament, care manifestă
abilităţi reduse de coordonare, de stabilire a reciprocităţii şi a echilibrului
emoţional în cadrul interacţiunii, are mai degrabă copii ce manifestă ataşament de
tip dezorganizat, decât de alte tipuri39. În general, stilul de relaţionare în cadrul unei
diade de tip dezorganizat se caracterizează prin manifestarea unor abilităţi extrem

de disfuncţionale de îngrijire în primul an de viaţă40.
38 E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent, op. cit. 39 Goldberg şi colegii (2003), apud E.
Moss, J. F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent,
op. cit.; Lyons-Ruth şi colegii (1999), apud E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent,
op. cit.
40 E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent, op. cit.
Stresorii psihosociali cu care se confruntă cel mai des aceşti părinţi sunt
pierderi nerezolvate, traume, neînţelegeri maritale41, boala cronică severă a unuia
dintre părinţi, moartea unor membri importanţi ai familiei. Aceşti copii au
experienţiat cel mai probabil despărţirea de părinte, abuzarea sau plasarea în
instituţii42. În mod specific, copiii care manifestă ataşament de tip dezorganizat
controlator-grijuliu la vârstă şcolară mică au probabilitate mai mare să fi
experienţiat în primul an de viaţă şi mai târziu o pierdere semnificativă datorată
decesului43.
Aceşti factori distali, dincolo de interacţiunea specifică dintre mamă şi copil,
influenţează dezvoltarea securităţii ataşamentului prin simplul fapt că afectează
schimburile comportamentale care au loc între mamă şi copil44. Starea mentală a
părinţilor – dispoziţia afectivă, anxietate; factorii contextuali – căsătoria, suportul
marital şi social sunt predictori mult mai puternici ai securităţii copilului, atât în
primul an de viaţă45, cât şi în perioada preşcolară46, comparativ cu sensitivitatea
maternă ca variabilă mult mai proximală. De asemenea, la 15 luni
47 asocierea
dintre variabilele ce ţin de modalitatea de îngrijire acordată şi securitatea
ataşamentului sunt moderate de factori ce ţin de mamă sau de copil. În mod
semnificativ, bebeluşii prezintă o mai mică probabilitate de a fi clasificaţi securizaţi

atunci când senzitivitatea maternă redusă este combinată cu sistem de îngrijire de
slabă calitate, mai mult decât orele minime (10+ ore/săptămână) sau mai multe
sisteme de îngrijire.
Dincolo de valoarea limitată a studiilor singulare cu eşantioane mai mult sau
mai puţin reprezentative, rezultatele studiilor meta-analitice susţin aceste rezultate.
Suportul socio-marital (relaţiile apropiate cu persoane intime – soţ, membri ai
familiei extinse, prieteni buni; percepţia că eşti iubit, respectat, parte a unei reţele
sociale cu obligaţii reciproce; acces la schimburile de bunuri materiale, informaţii,
strategii de rezolvare de probleme; contactul cu comunitatea de profesionişti –
medici, consilieri, asistenţi sociali, etc.) se relaţionează pozitiv cu securitatea
ataşamentului, însă direcţia relaţiei pare să fie dependentă de caracteristicile socio-
41 M. Van Ijzendoorn şi colegii (1999), apud E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. StLaurent,
Correlates of attachment at age 3: construct validity of the preschool attachment
clasification system, Developmental Psychology, 40, 3, 2004, p. 323-334. 42 J Bowlby (1953), apud E.
Moss, J. F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent, op. cit. 43 E. Moss, J. F. Bureau, C. Cyr, C.
Mangeau, D. St-Laurent, op. cit.; M. Van Ijzendoorn şi
colegii (1995), apud E. Moss, J. F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent, op. cit. 44 Belsky şi colegii
(1988), apud L. Atkinson, A. Paglia, J. Coolbear, A. Niccols,
K.C.H. Parker, S. Guger, Attachment Security:Aa Meta-Analysis of Maternal Mental Health
Correlates, „Clinical Psychological Review”, 20, 8, 2000, p. 1019–1040. 45 M. van Ijzendoorn şi colegii
(1995), apud E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau,
D. St-Laurent, op. cit. 46 D.M. Teti, D.S. Messinger, D.M. Gelfand, R. Isabella, op.cit. 47 NICHD Early Child
Care Research Network, op. cit.
Elena Geangu 12 74
culturale48, ceea ce motivează utilizarea precaută a rezultatelor obţinute într-o
anumită cultură pentru a face predicţii în cazul alteia, mai ales când diferenţele
interculturale sunt marcante. Valoarea efectului este marginal semnificativ mai
mare atunci când evaluarea se realizează prin alte metode decât autoevaluarea49.
Stresul (cauzat atât de evenimentele de viaţă trăite, cât şi de percepţia încercărilor
pe care le prezintă comportamentul copilului şi sentimentul de competenţă în rolul
de părinte) este tot semnificativ relaţionat pozitiv cu securitatea ataşamentului, însă
semnficaţia relaţiei se diminuează pe măsură ce creşte distanţa în timp între
măsurarea celor două variabile50, indicând faptul că securitatea ataşamentului,
modelele interne de funcţionare sunt flexibile şi bazate pe realitate, schimbându-se
odată cu schimbarea stării mentale a mamei51. Depresia mamei, atunci când atinge
intensitatea clinică, se asociază semnificativ cu securitatea ataşamentului, un rol
important fiind deţinut atât de caracteristicile stării mentale a mamei depresive
(depresia bipolară maternă se asociază cu rate crescute de insecuritate – 63%,
comparativ cu depresia unipolară – 41% sau nondepresia – 38%), cât şi de durata
în timp a acestora52. Mai mult decât atât, atunci când depresia mamei se asociază
cu insecuritatea ataşamentului copilului este posibil ca influenţa să fie una
profundă. Astfel, în cazul părinţilor bolnavi sever, procentul copiilor ce manifestă
forme ale ataşamentului de tip dezorganizat este aproape dublu faţă de control
(29%, comparativ cu 15% în cazul mamelor din grupul de control)53.
Perioada preşcolară şi şcolară mică
De asemenea, pentru vârsta preşcolară, factorii care sunt asociaţi cu un
pattern de ataşament de tip dezorganizat ţin atât de stilul de relaţionare părintecopil, cât şi de
evenimentele cu caracter stresant cu care aceştia se confruntă.
În mod specific, mamele copiilor clasificaţi D/controlator-punitiv manifestă
un nivel ridicat de stres relaţionat cu creşterea copilului pe parcursul perioadei
preşcolare. Această percepţie a dificultăţii creşterii copilului apare gradat. În
perioda preşcolară timpurie, mamele acestor copii îi descriu ca fiind mofturoşi/cu
stări emoţionale schimbătoare, pentru ca la vârsta şcolară mică să-i vadă ca fiind
mai hiperactivi şi mai puţin adaptabili54. În ceea ce îi priveşte pe copiii cu un

pattern de ataşament de tip D/controlator-grijuliu se pare că există o asociere
semnificativă cu experienţierea de către mamele acestora a pierderii unor membri
ai familiei apropiaţi mai ales în intervalul 0–6 ani.
48 M. Nakagawa, D.M. Teti, M.E. Lamb, An Ecological Study of Child-Mother Attachments
Among Japanese Sejourners in the United States, „Developmental Psychology”, 28, 4, 1992, p. 584–592.
49 L. Atkinson, A. Paglia, J. Coolbear, A. Niccols, K.C.H. Parker, S. Guger, op. cit. 50 Ibidem. 51 J. Bowlby
(1969), apud L. Atkinson, A. Paglia, J. Coolbear, A. Niccols, K.C.H. Parker,
S. Guger, op. cit. 52 L. Atkinson, A. Paglia, J. Coolbear, A. Niccols, K.C.H. Parker, S. Guger, op. cit. 53
Radke-Yarrow şi colegii (1995), apud L. Atkinson, A. Paglia, J. Coolbear, A. Niccols,
K.C.H. Parker, S. Guger, op. cit. 54 E. Moss, C. Cyr, K. Dubois-Comptois, op. cit.
Mamele copiilor clasificaţi nesecurizant-alţii menţionează a trăi insatisfacţie
maritală la cel mai înalt nivel. Şi în cazul copiilor D/controlativ mamele raportează
semnificativ (comparativ cu B) mai multe probleme de cuplu, un nivel de stress
semnificativ mai ridicat legat atât de relaţiile de cuplu, cât şi de ataşamentul faţă de
copil, acesta din urmă reflectând probleme în angajarea emoţională faţă de copil şi
percepţia de către părinte a propriei inabilităţi de a citi cu acurateţe şi de a înţelege
trăirile şi nevoile emoţionale ale copilului (faptul că sunt stresate, că nu merge
relaţia le face să fie mai preocupate de asta şi mai puţin disponibile pentru copil,
după care devin stresate de faptul că relaţia lor cu copilul nu merge foarte bine).
Pentru copiii cu ataşament evitativ şi ambivalent, mamele raportează un nivel
mai mare de stres legat de adaptabilitatea copilului, comparativ cu mamele D, iar
mamele copiilor A sunt mult mai stresate, comparativ cu mamele B, în ceea ce
priveşte hiperactivitatea/distractibilitatea copilului (nu este adaptativă nici o
detaşare completă ca la D, dar nici o preocupare excesivă ca la A). Acest aspect
poate determina şi o biasare a evaluării comportamentului copiilor, astfel că
mamele D, A şi C raportează simptome de externalizare mai ridicate, semnificativ

diferit de raportul dat de educatoare (această interpretare este susţinută şi de alte
studii care arată că raportul mamei este influenţabil mai de grabă de către adaptarea
mamei decât de gravitatea efectivă a problemei copilului55,
56. De asemenea, se pare
că preşcolarii şi şcolarii mici care manifestă un ataşament de tip dezorganizat
experienţiază în proporţie mai mare spitalizarea părinţilor ca urmare a unor
accidente sau a unor boli grave57.
Mamele preşcolarilor cu un ataşament anxios-depresiv, defended-coercitiv
sau nesecurizant-altul au o probabilitate mai mare de a avea un comportament
matern mai puţin competent58. Mai specific, se înregistrează disfuncţionalităţi (atât
în perioada preşcolară, cât şi şcolară mică) caracterizate prin eşec în stabilirea
reciprocităţii de către mamă, angajament redus sau ostil din partea acesteia,
conflicte. Deşi reciprocitatea şi exprimarea emoţională echilibrată cresc pe
parcursul vârstei preşcolare, calitatea interacţiunii fie rămâne stabilă, fie scade59.
Mamele D controlativ şi mamele D manifestă un nivel redus de investire intrinsecă
în rolul de părinte60, neajutorare sau abdicare din rolul parental61.
Efectele se evidenţiază în calitatea interacţiunii părinte–copil. Grupul
securizant are, comparativ cu grupurile nesecurizante, abilităţi mai ridicate de
coordonare a interacţiunii (interacţiune care evoluează lin către scopurile stabilite
55 Treutler şi Epkins (2003), apud E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent,
op. cit.
56 Youngstrom şi colegii (2000), apud E. Moss, J. F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-Laurent,
op. cit.
57 E. Moss, C. Cyr, K. Dubois-Comptois, op. cit. 58 D. M. Teti, D.S. Messinger, D.M. Gelfand, R. Isabella,
op. cit. 59 E. Moss, C. Cyr, K. Dubois-Comptois, op. cit. 60 E. Moss, J.F. Bureau, C. Cyr, C. Mangeau, D. St-
Laurent, op. cit. 61 Ibidem.
Elena Geangu 14 76
în comun), de structurare şi balansare a rolurilor pe parcursul interacţiunii
(asumarea rolurilor potrivite de către mamă şi copil), responsivitate mutuală
(coordonare între mamă şi copil versus stil de răspuns intruziv sau caracterizat prin
ignorare), de deschidere emoţională (exprimare balansată şi împărtăşită, atât a
stărilor emoţionale pozitive, cât şi a celor negative), tensiune emoţională mai
redusă (interacţiune calmă, caracterizată prin comfort), mai mare încântare
provenită din interacţiunea în sine (căldură susţinută şi plăcere evidentă).
Grupul dezorganizat şi cel dezorganizat-controlativ manifestă semnificativ o
interacţiune mai săracă din punct de vedere calitativ, însă, grupul controlativ
manifestă abilităţi similare cu grupul evitativ şi ambivalent pe dimensiunile
coordonare, comunicare, roluri şi încântare62.
3.3. ATAŞAMENTUL ÎN CADRUL SISTEMULUI FAMILIAL
Un aspect important de care trebuie să ţinem seama atunci când analizăm
efectele separării de părinţi asupra sănătăţii mentale a copiilor emigranţilor români
este reprezentat de caracterul relaţiilor de ataşament în cadrul sistemului familial.
Aceasta cu atât mai mult cu cât sunt prezente şi cazuri în care emigrează doar unul
dintre părinţi (aici prezentând importanţă care dintre părinţi pleacă) sau cazuri în
care emigrează ambii părinţi (aici prezentând importanţă în grija cărui membru al
familiei extinse rămâne copilul).
În primii doi ani de viaţă, tipul de relaţie de ataşament construit cu mama,
respectiv cu tata este similar pentru cei mai mulţi dintre copii (78%), fie că sunt
ataşaţi securizant (53% dintre ei), fie nesecurizant (25% dintre ei). Dintre cei care
nu manifestă un patern congruent de ataşament la vârsta de 18–24 luni, 13% sunt
ataşaţi securizant faţă de mamă şi nesecurizant faţă de tată, comparativ cu 10%

securizant faţă de tată şi nesecurizant faţă de mamă la vârsta de 18–24 luni63.
În ceea ce-i priveşte pe copiii mai mari, rezultatele studiilor independente
sunt contradictorii. Unele studii sugerează lipsa unei dependenţe între ataşamentul
faţă de mamă şi ataşamentul faţă de tată la vârsta de 5 ani (13 copii din 35
manifestă ataşament corespondent faţă de mamă şi tată, comparativ cu 22 cazuri de
ataşament noncorespondent)64, în timp ce altele raportează o concordanţă doar cu
semnificativitate mai redusă comparativ cu cea prezentă la vârsta de 18–24 luni
(p< .05, 68% dintre copii manifestă ataşament concordant pentru mamă şi tată,
dintre care 20% în categoria securizantă şi 13% în categoria nesecurizantă)65.
62 Ibidem. 63 K. Rosen Schneider, P.B. Burke, Multiple Attachment Relationships within Families:
Mothers and Fathers with Two YoungCchildren, „Developmental Psychology”, 35, 2, 1999, p. 436–-444.
64 K. Zweyer, L. Koenig, I. Kelzenberg, J. Vetter, Comparison of Attachment Behavior to
Mothers and Fathers in 5-Year-Old Kindergarten Children. Poster presented at the 18th Biennal
Meeting of the International Society for the Study of Behavioral Development (ISSBD), Ghent, 2004,
July 11–15. 65 K. Rosen Schneider, P. B. Burke, op. cit.
Analiza globală a rezultatelor provenite din mai multe studii evidenţiază
semnificativitatea modestă a acestora66, sugerând faptul că încă din primii ani de
viaţă copilul este capabil de relaţionare diferenţiată cu persoanele cu care
interacţionează. Este posibil ca relaţia similară cu cei doi părinţi în primii ani de
viaţă să se datoreze ariei restrânse de probleme pe care le ridică copilul, a căror
abordare să solicite o arie de comportamente restrânse, făcându-i pe părinţi mai
degrabă similari decât diferiţi, urmând ca pe măsură ce înaintează în vârstă relaţiile
faţă de cei doi să se diferenţieze, în funcţie de natura problemelor apărute şi a
caracteristicilor copilului şi a părinţilor. Este posibil ca paternul de ataşament
organizat dobândit în primii doi ani de viaţă să fie renegociat în jurul vârstei de
4–5 ani, odată cu apariţia unor modificări în autonomie, abilităţi cognitive şi
lingvistice, capacităţi empatice şi pro-sociale, experienţe trăite împreună cu
covârstnicii şi alţi adulţi care fac parte din reţeaua socială în creştere a copilului67.
Relaţia de ataşament dintre părinţi şi copiii de vârste diferite din familie
(copilul mai mic, respectiv copilul mai mare) nu par a fi semnificativ asociate68.
Comportamentul de îngrijire a copilului este relaţionat semnificativ, în cazul
mamei, cu ataşamentul securizant la copiii de 18–24 luni, dar nu şi la copiii mai
mari. Această relaţie nu se păstrează însă în cazul tatălui69 fiind posibil în acest caz
ca securitatea să nu depindă doar de comportamentul tatălui în sine, la fel cum
depinde în cazul relaţiei cu mama, ci şi de alţi factori mediatori (spre exemplu,
relaţia de tip securizant cu tată să depindă de cât de securizantă este relaţia
copilului cu mama şi a tatălui cu mama).
Cook70 utilizează Modelului Relaţiilor Sociale (engl. Social Relations Model –
SRM) pentru analizarea relaţiilor de ataşament în cadrul familiei şi oferă informaţii
cu privire la efectele a patru surse de variaţie sistematică: efectul de grup/familie
(factori care pot determina ca toţi membrii familiei să fie similari), efectul actorului
(reflectă consistenţă în gândurile, sentimentele sau comportamentul persoanei,
ducând la un fel de consistenţă trans-situaţională), efectul partenerului (consistenţă în
gândurile, sentimentele, comportamentul pe care o persoană le declanşează la alţii) şi
efectul relaţiei (ajustarea unică pe care individul o face în relaţie cu altul,
independent de efectul familiei, actorului sau partenerului).
În cadrul fiecărei relaţii specifice dintr-o familie operează un model intern de
funcţionare pentru relaţii, evidenţiat de consistenţa securităţii ataşamentului de-a
lungul relaţiilor. Efectul acestuia explică doar parţial, relaţia în sine constituind, de
asemenea, o sursă semnificativă de variaţie. Totodată, se pare că modelul intern de

funcţionare este supus schimbării de-a lungul timpului, beneficiind de pe urma
interacţiunilor cu un partener (efectul partenerului), acestea explicând o porţiune
66 M. van Ijzendoorn, De Wolff, In Search of the Absent Father: Meta-Analyses of InfantFather

Attachment: A Rejoinder of Our Discussants. „Child Development”, 68, 1997, 604–609. 67 Schneider-
Rosen (1991), apud K. Rosen Schneider, P.B. Burke, op. cit. 68 K. Rosen Schneider, P.B. Burke, op. cit. 69
Ibidem. 70 W.L. Cook, Understanding Attachment Security in Family Context, „Journal of Personality
and Social Psychology”, 78, 2, 2000, p. 285–294.
Elena Geangu 16 78
semnificativă a securităţii ataşamentului. Se constată un efect semnificativ al
reciprocităţii, în special în ceea ce priveşte confortul dependent de ceilalţi, care
arată că atunci când oamenii se simt confortabil dependent de alţii în general, alţii
(în general) se vor simţi confortabil dependent de ei. Aceste aspecte sugerează că
securitatea ataşamentului nu este numai funcţie de reprezentarea subiectivă a
relaţiei, ci reciprocitatea este o normă de coordonare cu celălalt, o sincronie interpersonală a percepţiei

şi acţiunii. Reciprocitatea poate să reprezinte chiar o buclă
de feed-back pozitiv, fiind un mijloc prin care modelele interne de funcţionare se
perpetuează de-a lungul timpului71.
Prin urmare, trebuie reţinut că nu se poate stabili o relaţie directă între
securitatea ataşamentului şi un anumit factor determinant al acesteia. De aceea,
atunci când se urmăreşte efectul asupra sănătăţii mentale a copilului al unui anumit
factor (cum este separarea de părinţi de lungă durată) ce ţine de aria circumscrisă
ataşamentului şi relaţiei părinte-copil, este util să fie analizaţi nu numai factorii
proximali, ci şi cei distali. Relevant pentru această secţiune este efectul sistemului
familial luat în ansamblul său asupra relaţiilor individuale dintre copil şi ceilalţi
membri ai familiei. Este astfel posibil ca în situaţiile în care pleacă chiar şi numai
unul dintre părinţi, relaţia celuilalt cu copilul să necesite ajustarea la un nou sistem,
adaptare care poate fi mai mult sau mai puţin eficientă, în funcţie de prezenţa
factorilor favorizanţi.
4. TIP DE ATAŞAMENT VERSUS TULBURARE DE ATAŞAMENT
Urmărirea efectelor separării de lungă durată de părinţi asupra sănătăţii
mentale a copilului trebuie să pornească de la o distincţie foarte clară a categoriilor
nosologice în care acestea s-ar putea încadra.
Una dintre primele reacţii întâlnite destul de des în această situaţie este de a
încadra simptomele manifeste la tulburările de ataşament. Astfel, sunt necesare a fi
precizate două distincţii utile: 1) pe de o parte se face distincţia între caracteristici
comportamentale şi cognitive specifice tipului de ataşament dezvoltat şi simptome
specifice tulburărilor de ataşament. Aşa cum s-a menţionat anterior, ataşamentul de
tip anxios-evitativ, ambivalent sau coercitiv, grijuliu este adaptativ pentru copiii aflaţi
într-un anumit mediu social şi familial, care nu trebuie considerat a fi o tulburare; 2)
pe de altă parte, se impune o diferenţiere a categoriei nosologice tulburări de
ataşament de alte categorii nosologice (anxioase, afective, etc.). Unul dintre criteriile
care trebuie utilizat pentru a evalua când problemele de ataşament devin tulburări
psihiatrice este cel al gradului de perturbare care duce la sau creşte riscul pentru
distres persistent sau dizabilitate din partea copilului72. În principiu, toate tulburările
de ataşament sunt ataşamente de timp insecurizant, în timp ce ataşamentele de tip
insecurizant devin patologice numai atunci când se află la extreme.
71 W.L. Cook, op. cit. 72 C.H. Zeanah, Beyound Insecurity: A Reconceptualization of Attachment
Disorders of
Infancy. Journal of consulting and clinical psychology, 64, 1,1996, p. 42–52.
Întrucât unul dintre criteriile de diagnostic importante pentru tulburările de
ataşament este reprezentat de vârsta la care se instalează (în primii 5 ani), în
paragrafele ce vor urma se vor prezenta subcategoriile corespunzătoare, precum şi

problemele pe care le ridică această categorie de diagnostic însoţită de o analiză a
evoluţiei lor de-a lungul diferitelor ediţii a DSM.
DSM III include pentru prima dată tulburarea reactivă de ataşament, a cărei
caracteristică principală este eşecul în adaptare, cu debut înainte de 8 luni. DSM III-R
aduce o serie de modificări: caracteristica principală este eşec în încercările de
adaptare, debutul înainte de 5 ani, două tipuri clinice – inhibat (răspunsuri
ambivalente, inhibate sau hipervigilente faţă de unul sau mai mulţi adulţi) şi reactiv
(suprasociabilitate nediscriminativă, eşec în a manifesta ataşamente selective, lipsa
relativă a selectivităţii persoanelor faţă de care se solicită comfort, interacţiuni sociale
slab modulate cu persoane nefamiliare de-a lungul a mai multor situaţii sociale). Una
dintre cerinţe pentru stabilirea diagnosticului este prezenţa abuzului parental, a
neglijării sau a modalităţilor extreme de îngrijire, cum ar fi instituţionalizarea.
Pornind de la premisa conform căreia criteriile de diagnostic pentru
tulburările de ataşament trebuiesc derivate din cercetările recente, astfel încât să fie
aplicabile la o populaţie mai largă de copii aflaţi în relaţii profund disfuncţionale cu
părinţii sau persoanele care au grijă de ei (şi nu numai la acei copii care au fost
abuzaţi fizic sau care au suferit deprivare extremă), Charles Zeanah face, în 1995, o
propunere pentru noi criterii de diagnostic.
Acest sistem de clasificare propune trei mari categorii de tulburări de
ataşament: tulburări de neataşament, ataşamente perturbate şi tulburări de
ataşament disruptiv. Acest sistem a fost corectat ulterior, cea mai recentă versiune
fiind publicată în 2000, cuprinzând următoarele categorii: tulburare cu lipsa
ataşamentului, tulburare de ataşament cu punerea propriei persoane în pericol,
tulburare de ataşament cu inhibiţie, tulburare de ataşament cu complianţă
compulsivă, tulburare de ataşament cu schimbarea rolului, tulburare de ataşament

dezbinat. Deşi pentru moment aceste criterii de diagnostic nu au fost recunoscute
oficial prin includerea în sistemele de clasificare a tulburărilor (Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders sau International Classification of Diseases),
dat fiind faptul că au fost derivate din cele mai recente cercetări, merită a fi incluse în
analiza reacţiilor posibil patologice a copiilor separaţi de părinţii lor pentru o
perioadă mai lungă de timp (atât ca şi criterii de evaluare a adaptativităţii reacţiilor,
cât şi pentru stabilirea diagnosticului diferenţial cu alte categorii nosologice).
4.1. ATAŞAMENTUL ŞI ALŢI FACTORI ASOCIAŢI
CA PREDICTORI AI ASPECTELOR PATOLOGICE
După cum am menţionat, problemele de sănătate mentală care ar putea apare
ca rezultat al separării de părinte nu sunt neaparat clasificabile ca tulburări de
ataşament, ci pot constitui simptome caracteristice altor categorii nosologice, fără a
atinge cu necesitate intensitatea clinică.
Elena Geangu 18 80
Studiile efectuate asupra relaţiei dintre caracteristicile relaţiei părinte-copil şi
aspecte ce ţin de sănătatea mentală a copilului evidenţiază o serie de predictori ai
simptomelor de internalizare şi externalizare.
Nivele crescute de depresie a mamei în primii 5 ani de viaţă constituie un
predictor principal a simptomelor de internalizare manifeste la copiii de şapte ani.
Depresia maternă este considerată a fi un index global care leagă un climat familial
aversiv cu simptomele de internalizare, captând şi varianţa împărtăşită cu riscurile
demografice şi indexul de dezvoltare mentală în primul an de viaţă73. Strategiile de
tip evitativ dezorganizat sunt factori de risc pentru simptome de intensitate clinică
redusă. O explicaţie posibilă pentru asocierea dintre ataşamentul de tip evitativ
dezorganizat şi simptomele de internalizare este faptul că individul evitativ

încearcă mai degrabă să-şi auto-regleze afectele negative, decât să-şi accepte
vulnerabilitatea şi să ceară ajutor de la ceilalţi74,
75.
Cei mai buni predictori ai externalizării la vârsta de şapte ani sunt depresia
maternă şi strategiile de ataşament de tip dezorganizat. Atunci când simptomele de
externalizare ating intensitate clinică, indexul de dezvoltare mentală contribuie
independent la identificarea copiilor cu strategii de ataşament de tip dezorganizat,
aflaţi în situaţie de risc. Este astfel posibil ca bebeluşii care dezvoltă ataşament de
tip dezorganizat să acorde atenţie excesiv monitorizării comportamentului
părinţilor în detrimentul învăţării şi explorării (ipoteza pregătirii securizate pentru
învăţare – secure readiness to learn)
76.
Strategiile de ataşament de tip dezorganizat din primii doi ani de viaţă sunt
semnificativ relaţionate cu adaptarea la mediul şcolar, 50% dintre copiii cu
ataşament de tip dezorganizat adaptându-se dificil (manifestând inclusiv scoruri
mari la agresivitate). O explicaţie posibilă pentru această asociere între strategia de
ataşament şi agresivitate este faptul că părinţii bebeluşilor dezorganizaţi prezintă o
probabilitate mai mare de a manifesta faţă de copil comportament speriat sau care
sperie, astfel încât acesta din urmă are o probabilitate mai mare de a experienţia
frică şi o probabilitate mai mică de a experienţia comfort, protecţie, această situaţie
ducând la disforie, comportament conflictual. Pe măsură ce se dezvoltă cognitiv pe
perioada preşcolară, copilul încearcă să reducă afectul negativ, prin controlul
comportamentului părintelui, adoptând fie strategii punitive-agresive, fie strategii
de tip grijuliu77. Atunci când ataşamentul de tip dezorganizat se combină cu scoruri
reduse ale indexului de dezvoltare mentală, copiii prezintă un risc mai mare pentru
73 K. Lyons-Ruth, M.A. Easterbrooks, C. Davidson Cibelli, Infant Attachment Strategies,
Infant Mental Lag, and Maternal Depressive Symptoms: Predictors of Internalizing and Externalizing
Problems at Age 7, „Developmental Psychology”, 33, 4, 1997, p. 681–692. 74 Koback şi Sceery (1988),
apud K. Lyons-Ruth, M.A. Easterbrooks, C. Davidson Cibelli, op. cit. 75 Main şi colegii (1985), apud K.
Lyons-Ruth, M.A. Easterbrooks, C. Davidson Cibelli, op. cit. 76 K. Lyons-Ruth, M.A. Easterbrooks, C.
Davidson Cibelli, op. cit. 77 Ibidem.
dezvoltarea unor comportamente externalizate de nivel clinic (50% dintre aceşti
copii sunt evaluaţi peste nivelul clinic, iar predictorii explică 31% din varianţa
comportamentului externalizat)78.
4.2. EXPLICAŢII ALE MANIFESTĂRILOR PATOLOGICE
ÎN SITUAŢIA SEPARĂRI DE LUNGĂ DURATĂ A COPIILOR
DE PĂRINŢI ÎN FAMILIILE DE EMIGRANŢI
Reglare emoţională deficitară – reglarea emoţională se referă la tentativa
copilului de a modula şi face faţă la emoţii cu nivele de intensitate crescute (ce
influenţează nivelul intern de activare şi mediul social), folosind mecanisme
adecvate nivelului său de dezvoltare79. Atunci când copilul eşuează în reglarea
emoţională în mod repetat, emoţiile negative pot contribui la formarea
sentimentului de neajutorare şi ineficienţă80. Prin reglare eficientă, emoţiile
pozitive generate pot determina sentimentul de eficienţă. Deoarece stresul este
inevitabil pentru fiinţa umană, a învăţa să reglezi emoţiile negative este o sarcina
critică de dezvoltare81.
Relaţia de ataşament ce se formează între copil şi mama sa/ persoana care îl
îngrijeşte/ figura de referinţă este considerată a fi cadrul care permite dezvoltarea
abilităţii de reglare emoţională.
Mamele care percep acurat semnalele transmise de copil şi răspund adecvat
acestora, care expun predominant emoţii de tip pozitiv, care sunt abile în reglarea
propriilor trăiri emoţionale, precum şi în structurarea jocului copilului şi urmarea
iniţiativelor acestuia; care au nivele reduse de ostilitate în interacţiunea cu copilul
şi au copii doritori de a se angaja în interacţiunea cu mama, dând dovadă de plăcere
atunci când fac acest lucru (adică sunt disponibile din punct de vedere emoţional)
au, de obicei, copii care (cel puţin la vârsta de 4 luni) prezintă o probabilitate mai
mare de a apela la prezenţa mamei lor pentru a-şi regla starea emoţională negativă.
În contrast, copiii evitativi care au mame mai puţin sensitive fac apel mai degrabă
la strategii de reglare emoţională centrate pe sine (comutarea privirii, responsivitate
întârziată la solicitările mamei). Mai mult decât atât, inclusiv răspunsul la situaţii
anxiogene (situaţia experimentală a feţei împietrite) este mai puternic negativ la
bebeluşii cu mame mai intrusive şi ostile, comparativ cu bebeluşii care au mame
sensitive (manifestând inclusiv comportamente de scanare a mediului de tip anxios
– privesc mama mult mai repede la debutul secvenţei de faţă împietrită)82.
78 Ibidem. 79 C.B. Kopp, Regulation of Distress and Negative Emotions: A Developmental View,
„Developmental Psychology”, 25, 1989, p. 343–354. 80 White (1959), apud N. Kogan, A.S. Carter,
Mother-Infant Reengagement Following the
Still-Face: The Role of Maternal Emotional Availability in Infant Affect Regulation, „Infant Behavior
and Development”, 19, 1996, p. 359–370. 81 N. Kogan, A.S. Carter, op. cit. 82 Ibidem.
Elena Geangu 20 82
La vârsta de 12 luni, copiii care au relaţii ambivalente cu mamele lor sunt
mult mai predispuşi la distres atunci când sunt confruntaţi cu situaţii ecologice
adverse (evenimente din viaţa de zi cu zi), dar nu şi cei securizanţi sau evitativi83.
Această relaţie se păstrează chiar şi după înaintarea în vârstă (3–7 ani).
Astfel, copiii cu părinţi evitativi, manifestă semnificativ mai mult stres în situaţii
anxiogene (efectuarea vaccinului corespunzător vârstei). Gradul de anxietate
manifestat de către părinte se asociază în mod semnificativ cu acurateţea memoriei

copilului pentru evenimentul stresant (mai puţin acurată) şi cu volumul acesteia
(reţin mai multe informaţii)84, permiţând astfel promovarea unor memorii biasate a
evenimentului care să faciliteze interpretarea eronată pe viitor, cu perpetuarea
reacţiilor de distress. Copii care au mai puţine erori în reaminitirea evenimentului
au mai bune abilităţi de inhibiţie cognitivă85.
Analiza detaliată a mecanismelor de reglare emoţională evidenţiază prezenţa
unor dificultăţi în amânarea recompensei la copii (6 ani) în cazul ataşamentului
dezorganizat şi ataşamentului de tip evitativ. În cazul copiilor cu ataşament de tip
evitativ, un rol important îl are şi nivelul de funcţionare cognitivă. Astfel, copiii
anxioşi-evitativi, cu un nivel mai scăzut de funcţionare cognitivă, aşteaptă
semnificativ mai puţin timp recompensa, comparativ cu cei cu un nivel de
funcţionare cognitivă crescut (Jacobsen et al., 1997). Relaţia predictivă dintre tipul
de ataşament şi abilitatea de amânare a recompensei este semnificativă doar în
condiţiile în care se ia în consideraţie clasificarea ataşamentului pe o perioadă mai
lungă de timp (12/18 luni–6 ani), sugerând astfel că este necesară persistenţa în
timp a aceloraşi strategii. Abilitatea de a amâna voluntar obţinerea recompensei
pentru a obţine un rezultat întârziat, dar preferat, este considerată o componentă
centrală a competenţei auto-reglatorii timpurii a copilulului86. Aceasta se asociază
cu abilitatea de a face faţă stresului şi frustrării, cu competenţe sociale de nivel
ridicat. Lipsa ei se relaţionează cu probleme la nivel de autoreglare şi control
comportamental, comportament disruptiv87, probleme semnalate şi în cazul
ataşamentului de tip dezorganizat88.
83 G. Moran, D.R. Pederson, Proneness to Distress and Ambivalent Relationships, „Infant
Behavior and Development”, 21(3), 1998, p. 493–503. 84 K. Weed Alexander, G.S. Goodman, J.M.
Schaaf, R. S, Edelstein, J.A. Quas, P.R. Shaver,
The Role of Attachment and Cognitive Inhibition in Children’s Memory and Suggestibility for a
Stressful Event, „Journal of Experimental Child Psychology”, 83, 2002, p. 262–290. 85 Ibidem. 86 W.
Mischel, Y. Shoda, M.L. Rodriguez, Delay of Gratification in Children, „Science”, 255,
1988, 933–938. 87 M.L. Rodriguez, W Mischel, Y. Shoda, Cognitive Person Variables in the Delay of
Gratification of Older Children at Risk, „Journal of Personality and Social Psychology”, 57, 1989,
p. 358-367.
88 K. Lyons-Ruth, L. Alpern, B. Repacholi, Disorganized Infant Attachment Clasification and
Maternal Psychosocial Problems as Predictors of Hostile-Aggressive Behavior in the Preschool
Classroom, „Child Development”, 64, 1993, p. 572–585.
În concordanță cu această linie de raționament, cercetarea empirică a demonstrat acest lucru
AT este într-adevăr relevantă pentru domeniul psihoterapiei și pentru terapie
relațiile în general. În special, cercetarea pe adult și terapeut
modelele de atașament ne-au mărit înțelegerea procesului de terapie și
relația dintre client și terapeut (Holmes, 1996; Iordania, 2007;
Mallinckrodt, Porter & Kivlighan, 2005; Mikulincer, Shaver, & Berant, 2012;
Shane & Shane, 2001). Teoria și cercetările anterioare sugerează că adultul
stilurile de atașare, în special atașarea sigură este asociată cu calitatea
al alianței terapeutice și cu rezultatul terapiei (Eames & Roth, 2000;
Mallinckrodt, Gantt & Coble, 1995; Shorey & Snyder, 2006) (vezi și recenzii,
Daniel, 2006; Meyer & Pilkonis 2002). Prezentul studiu a vizat extinderea
cercetarea în acest domeniu prin explorarea asociațiilor dintre stilurile de atașament ale clienților
si alianta terapeutica in randul clientilor de ingrijire primara. Acest studiu a încercat
să depășească cercetarea existentă, investigând asocierea dintre cele inițiale
experiențele din copilărie și atașamentul actual al adulților și vizează să testeze dacă
rapoartele retrospective ale experienței copiilor cu părinții se referă la ambele
actualul stil de atașament pentru adulți și alianța terapeutică. Până acum, acestea
asociațiile nu au fost examinate empiric în acest fel. Asta este, nici un singur
studiul a inclus și a arătat până acum relații între (a) o retrospectivă
evaluarea experiențelor relevante pentru atașamentul timpuriu; (b) o măsură validată de
stiluri de atașament adulți și (c) o măsură validată a calității
terapeutice în rândul pacienților aflați în prezent în tratament ambulatoriu.
Secțiunea de cercetare cuprinde patru secțiuni: 1-Introducere, 2-Metodă, 3-
Rezultate și discuții 4. Secțiunea introductivă cuprinde patru subsecțiuni:
(a) AT și diferențele individuale, (b) AT și relațiile terapeutice, (c)
dovezi empirice privind atașamentul și relația terapeutică; (d)
subsecțiunea finală se referă la dezvoltarea problemei de cercetare și a obiectivelor acesteia
cercetarea, inclusiv obiectivele de cercetare principale și secundare.
1. Introducere
(a) Teoria atașamentelor și diferențele individuale
Scopul cercetării efectuate în această teză a fost de a lumina cât de devreme
experiențe legate de atașament, stiluri de atașament pentru adulți și aspecte ale
relația client-terapeut ar putea fi legată una de alta. Pentru a transmite
mai precis ceea ce se înțelege prin aceasta, va fi mai întâi necesar să se descrie, în
scurtă, istoria și principiile-cheie ale AT, care servesc ca un concept global
cadru al lucrării raportate aici.
Teoria atașamentului și criticile sale
O înțelegere a AT necesită o privire mai atentă asupra vieții și ideilor fondatorului său,
John Bowlby (1969/1997, 1973/1998, 1980/1998). Originile AT se află la
începutul vieții profesionale a lui Bowlby, care lucra ca psihiatru pentru copii
copiii și mamele acestora la Clinica de Orientare a Copilului din Londra în timpul căreia
a început să își formuleze gândurile privind privarea maternă (Bretherton, 1992).

Deși era un membru activ al Societății Psihanalizante, el treptat
a plecat de la școala ortodoxă de psihanaliză pentru că a crezut asta
copilul-mamă atașament ("mama dragoste") a fost înrădăcinată în relații reale, nu în
inconștientul. Susținută de datele sale empirice, Bowlby a declarat că "copilul
iar copilul mic trebuie să aibă o experiență caldă, intimă și continuă
relație cu mama lui (înlocuitor permanent al mamei) în care ambii găsesc
satisfacție și bucurie "(Bowlby, 1951, p.13). Spre deosebire de cele convenționale
psihanaliza timpului său, în care psihanaliștii precum Anna Freud (1972)
și Melanie Klein (1975) au privit motivația umană în ceea ce privește conflictul
între instinctul vieții și moarte, Bowlby (1982) a conceptualizat
psihopatologie ca urmare a experiențelor reale care au loc într-o societate
context, și nu numai sau în primul rând în minte.
Bowlby (1977) a crezut că dezvoltarea personalității este influențată de
relațiile timpurii dintre părinți și copii - și că eșecul de a dezvolta o
atașamentul de orice natură la începutul vieții ar afecta toate relațiile ulterioare și
duce la perturbarea personalității. Cu privire la efectele negative ale privării materne,
22
Holmes citează două citate de la Bowlby: "În articolul publicat în
"Jurnalul Internațional de Psihoanaliză" din 1940, Bowlby a prezentat un "general"
teoria genezei nevrozelor ", în care factorii de mediu la începutul anului
ani de viață a unui copil sunt cauzali, în special separarea de mamă
prin moarte sau "acasă rupt". "Monografia Organizației Mondiale a Sănătății
(Bowlby, 1951) și observații ulterioare ale copiilor separați de părinți
l-au permis să stabilească o dată pentru totdeauna importanța mediului
traumatism ca o cauză a nevrozei și perturbării caracterului "(Holmes, 2004, p.5).

Aceste citate ilustrează gândurile teoretice și clinice ale lui Bowlby cu privire la
efectele experiențelor familiale reale fiind cea mai probabilă cauză de emoție
perturbarea copilului.
Bowlby a continuat să-și dezvolte ideile despre atașament în timp ce lucra cu
copiii și mamele lor la Clinica Tavistock (Marrone, 2000). A lui
observațiile și-au confirmat convingerile că întreruperea îngrijirii materne, fie ea în
forma de separări, pierderi sau boli, ar afecta personalitatea. La acea vreme, lui
lucrările clinice și ideile au fost susținute de studiile observaționale ale
Robertsons, care erau lucrători sociali și colegi apropiați de Bowlby (Robertson
& Robertson, 1952). Ei au făcut înregistrări sistematice de film ale copiilor în
spital, înregistrând necazul lor de a fi separați de mamele lor
pe parcursul tratamentului. Nu numai că aceste filme au atras atenția asupra
efectele pierderii cu care se confruntă copiii, dar și dovezi clare pentru acestea
efectele psihologice ale separării dintre copilul mic și mama acestuia
(Robertson & Robertson, 1952).
Studii observaționale ale Anna Freud (1949) privind orfanii și copiii de război din România
îngrijirea instituțională a furnizat dovezi suplimentare privind efectele negative ale
separarea și suferința provocată de copilul mic. Cercetare pe
îngrijirea instituțională, adoptarea și separarea pune problema privării materne
și anxietatea de separare în centrul AT (Freud & Dann, 1951).
23
Aceste studii au culminat cu munca monumentală a lui Bowlby Attachment and Loss
(1969/1997, 1973/1998, 1980/1998), în care se deosebesc două idei majore
perspectiva acestui studiu:
1. Sugarii sunt atașați de îngrijitorii lor din cauza celor înnăscuți

dispoziție de a căuta o apropiere de un altul de protecție. Copilul e
atașamentul puternic cu îngrijitorul său primar va fi baza sa
explorarea, iar copilul se va îndepărta de la bază pentru a explora, dar
când se află în pericol, va reveni la baza sa sigură. Atașament, care este a
conceptul relațional, are o funcție de supraviețuire, precum și o funcție
facilitarea explorării (Elliot & Reis, 2003; Mikulincer et al., 2012).
2. Cea de-a doua idee majoră care va fi examinată mai târziu în text este cea de
modelele interne de lucru, care sunt reprezentările mentale ale
figurile de atașare t prin care istoria atașamentului specific
relațiile sunt integrate în personalitate (Bretherton, 1992).
Istoria interacțiunilor timpurii ale copiilor cu părinții formează
calitatea relațiilor lor de atașament, a sentimentului de sine și a modului în care
alții îi vor răspunde, iar apoi modelele de atașament
să devină fundamentul relațiilor adulte în viitor.
Gândirea lui Bowlby a fost influențată de studii etologice (Harlow & Harlow,
1969; Lorenz, 1981), și în special prin studii privind modul în care alte mamifere din spate
tinerii lor. El a observat în aceste studii că legăturile sociale dintre
mamele și tinerii lor nu s-au format neapărat din cauza hrănirii, ci mai degrabă de la
tinerii alergând la un loc de protecție atunci când sunt înspăimântați sau caută confortul aproape
mama și că aceste forme diferite de atașament păreau critice pentru
supraviețuirea și prosperitatea mamiferelor. Bowlby (1969) sa concentrat asupra dezvoltării
semnificația acestor modele înnăscute la mamifere și postulat pentru oameni
că bebelușii se naște cu unitatea instinctivă primară de a fi aproape de ei
îngrijitorii, căutând confort și îngrijire. Unitatea facilitează atât supraviețuirea
copilul și atașamentul cu îngrijitorul său principal. Nevoia de a forma un

atașamentul este considerat a fi biologic: adică, copilul va atașa chiar dacă
îngrijitorul nu oferă securitatea și confortul căutat (Bowlby, 1969).
Prezența îngrijitorului funcționează aproape ca un declanșator al copilului înnăscut
24
trebuie să căutați o apropiere și o protecție, dacă securitatea și confortul există
sau nu. Teoria include aspecte biologice, dar și cognitive și comportamentale
de atașament, astfel încât structurile innascute intra-psihice se manifestă în realitate
comportamentul și dezvoltarea atașamentului este o experiență de învățare
(Bretherton, 1991, Rutter, 1981). Prin învățarea socială, în funcție de
îngrijitorului sensibilitatea și capacitatea de reacție, sugarii formează reprezentări mentale
a interacțiunilor legate de atașament și de a dezvolta modele distincte de relaționare
(Bretherton, 1991). Aceste modele de atașament devin din ce în ce mai mult
individualizate și formează stiluri de atașament adulte mai târziu în viață (Bowlby, 1973;
Bretherton & Munholland, 2008). AT nu a fost fără critici. Contextul istoric și social al
Ideile lui Bowlby despre privarea maternă au dus la idealizarea
maternitatea și viața de familie. În momentul în care femeile începuseră să-și găsească
voci, împingând drepturi egale în politică, afaceri și viața socială, teoria
a fost văzut pentru a pune femeile înapoi la șederea la domiciliu, asumarea familiei
responsabilitate (Contratto, 2002). În plus, teoria a postulat că maternitatea
privarea a provocat daune emotionale, intelectuale si comportamentale copilului
și ar putea duce la consecințe patologice, cum ar fi delincvența, criminalul
comportament și tulburări de personalitate (Bowlby, 1951). Elementul determinist
a teoriei a fost criticat de scriitori feministi ca fiind sexi si mama
vina (Contratto, 2002; Oakley, 1981), exprimată de Contratto (2002):
Determinismul infantil a contribuit enorm la stresul și feminitatea femeilor

vina de a face bine de copiii lor. De asemenea, ea subliniază dezbaterile politice
privind îngrijirea copiilor, participarea forței de muncă a femeilor, rezultatele școlare, nivelurile de
sărăcia, controlul armelor și abuzul de droguri. Există întotdeauna presupunerea că dacă
părinții (citiți "mamele") să-și facă bine treaba, am trăi într-un mod mai fericit,
mai sănătoasă și mai sănătoasă. Este o limitare a sexismului subtil în desfășurare
marginalizarea literaturii în creștere privind rezistența la copii. (Contratto,
2002, p.31) Critica feministă sa opus implicării exclusivității
relația mamă-copil (Contratto, 2002). În sprijinul acestei perspective,
studiile antropologice și culturale au arătat că îngrijirea maternă nu este exclusivă
și pot fi împărtășite de un grup stabil de adulți (studii Kibbutz, Scharf, 2001;
Mead, 1964). Copilul poate avea o ierarhie de atașamente: tată,
bunicii, rudele și atașamentul față de mamă nu este exclusiv,
deși este de obicei cel mai important. Per ansamblu, perspectiva feministă a dat
să accentueze rolul femeilor în societate și să contribuie la aceasta
discuții privind problemele politice din mișcarea AT.
În ultimii ani, criticile privind AT au venit din domeniul geneticii. În ceea ce privește
la dezbaterea "natură versus hrănire" în psihologie, AT se bazează mai mult pe
hrăni. Una dintre ipotezele teoriei este că copilul va stabili a
atașamentul puternic cu persoana care îi îngrijește pe primar, și puterea (calitatea) acestui lucru
atașamentul va forma caracterul copilului și viitorul său interpersonal
(Ainsworth, Blehar, Waters & Wall, 1978, Bowlby, 1969). Harris
(2000) credeau că numai educația parentală nu determină personalitatea copilului.
Ea a oferit dovezi împotriva cultivării bune prin studiile gemene (Harris, 1998).
Gemenii identici separați la naștere și crescuți separat au avut tendința de a avea
aceleași obiceiuri, hobby-uri și modul de viață care au indicat faptul că factorii genetici pot
asupra diferențelor de mediu, inclusiv a părinților. Unii cercetători din domeniul geneticii au explorat
influența lui
temperament înnăscut asupra comportamentului (Kagan, 1998, 2009; Kagan & Snidman, 2004;
Kochanska, Aksan și Carlson, 2005). Conform domeniului geneticii, individual
diferențele în personalitate ar putea fi influențate mai mult de machiajul genetic al unei persoane
decât prin creșterea parentală, așa cum sugerează AT. Sunt dovezi puternice
Studii gemene identice (Harris, 1998; Kagan & Snidman, 2004). Kagan (1998) cine
a accentuat influența continuă a temperamentului înnăscut în modelare
relațiile interpersonale, de asemenea, nu au fost de acord cu presupunerea de bază a AT că
educația parentală determină personalitatea copilului. El credea că
teoria nu numai că a ignorat temperamentul copilului, dar și
stresul asupra mediului, cum ar fi sărăcia și presiunea la egal la egal, care ar putea suprascrie
26
calitatea părinților. De exemplu, creșterea într-o zonă de rulare ar putea crește
susceptibilitatea de a se implica în activități criminale și riscul
comportament delincvent, în ciuda unei bune părinți. Mai mult decât atât, Kagan, (1998)
a criticat AT pe o altă problemă, rezistența copiilor, prin faptul că unii copii
se nasc cu o anumită robustețe a personalității în a fi capabili să facă față
traume inevitabile și probleme în viață, iar altele nu. Potrivit lui Kagan
(1998), AT nu ia în considerație suficientă rezistența copiilor. Acestea erau
provocări majore pentru a afirma AT că anumite stiluri de părinți în formă
comportamentul copiilor.
Ca răspuns la aceste critici, atașament teoreticienii au acceptat
rol important al temperamentului înnăscut și importanța acestuia în modelarea
caracterul copiilor (MacKenzie & McDonough, 2009; Sroufe, Egeland, Carlson,
Și Collins, 2005). Ca răspuns la provocarea că reziliența este în primul rând

determinate genetic, studiile lui Fonagy (1994), Rutter și Silberg (2002),
Sroufe și colegii (2005) și Yates, Egeland și Sroufe (2003) au arătat acest lucru
experiențele legate de atașament influențează de asemenea rezistența. În aceste studii,
copiii cu istorii de atașament sigur au avut tendința să trateze traume cum ar fi
divorț sau moarte a unui părinte mai bine decât acei copii ai căror copii mici
experiențele cu părinții nu aveau grijă și sprijin. A ieșit din studii
că asistența timpuriu de susținere a continuat, dar a rămas latente în timpul dificil
perioadă până când a fost reaprinsă cu o experiență pozitivă.
În concluzie, atunci, cercetarea în atașament nu este divizată în versiunea biologică versus
factori de mediu, unul fiind mai important decât celălalt în modelarea
caracterul copiilor. În schimb, cercetarea contemporană recunoaște importanța
de ambele și are scopul de a explora interacțiunile dintre factorii biologici,
stiluri de părinți și atașament (Steele, 2002; Zeanah & Fox, 2004).
AT și diferențele individuale
Bowlby, a definit comportamentul atașamentului ca fiind "orice formă de comportament care are ca
rezultat a
persoana atingând sau păstrând apropierea de alte categorii diferențiate și
persoana preferată, de obicei concepută ca fiind mai puternică și / sau mai înțeleaptă "(Bowlby,
27
1973/1998, p. 292). Potrivit teoriei, atașamentul poate fi definit de trei
caracteristici cheie: în primul rând, căutarea proximității la un individ preferat și o nevoie
să o mențină; în al doilea rând, dezvoltarea unei baze sigure care să faciliteze
explorare și curiozitate; și în al treilea rând, experiența suferinței asupra separării
și durerea la pierdere. Întregul proces acționează ca un sistem în care copilul rămâne
în apropierea îngrijitorului, în special în cazul în care există amenințări, și caută un răspuns de la
figura de atașament pentru restabilirea proximității. Clădirea emoțională, sigur

baza, este apărată împotriva oricărei amenințări sub forma separării sau pierderii.
apropierea fizică și emoțională de îngrijitor generează sentimente de siguranță
iar securitatea și separarea de îngrijitor provoacă primejdie și nesiguranță.
Deși toate ființele umane se nasc cu capacitatea de a căuta proximitate și
confortul de la alții de protecție există diferențe individuale în contextul
relații de la naștere la. Schimburi pozitive cu un răspuns disponibil și receptiv
figura atașament promova un sentiment de atașament sigur, și să conducă la
formarea de sentimente de securitate și de imagine de sine pozitivă, care sunt considerate
să fie optim pentru o funcționare reușită în relații și condiții prealabile
sănătatea mintală (Bowlby, 1977). Cercetarea în acest domeniu arată că atașamentul
securitatea este asociată cu o mai bună bunăstare psihologică, o înaltă stima de sine,
și o mai mare satisfacție profesională și de relație (Mikulincer & Shaver, 2003;
Shaver & Mikulincer, 2002). Cu cât copilul trăiește mai mult și mai sensibil
interacțiunile receptive cu îngrijitorul adultul mai pozitiv și mai empatic
relațiile vor fi (Bowlby, 1973). Studii longitudinale, cum ar fi Minnesota
Studiul longitudinal al părinților și copiilor (MSPC, 1975) a indicat faptul că copiii
cu istorii de atașament sigure tind să fie mai competente din punct de vedere social, auto-asigurat
decât copiii cu interacțiuni nesigure cu părinții. Au avut o
un sentiment mai mare de auto-agenție și o capacitate mai mare de a se alătura încrederii și non-
ostilității
relații ca adulți decât acei copii cu istorii de atașament nesigure. (i) Dezvoltarea atașamentului: reacție
sensibilă
Atașamentul este un proces gradual, care apare printr-un repertoriu genetic
bazate pe comportamente, de ex. plângând, zâmbind, agățându-se și acționând independent la început
apoi mai târziu să fie organizată față de îngrijitor (Ainsworth, 1973).
sistemul de atașare se dezvoltă în mai multe luni prin interacțiuni mediate

28
prin căutarea, auzirea și ținutul între copil și îngrijitor (Berlin et al.,
2005; Holmes, 2004). Prin reacție sensibilă, față-în-față
interacțiunile și angajamentul fizic și emoțional cu copilul, treptat a
modelul se dezvoltă (Gowen & Nebrig, 2002; Lier, 1998). Îngrijitorul e sensibil
reactivitatea la sugestiile copilului oferă o consistență și o exploatație
mediu, facilitând legătura emoțională; lipsa de reacție sau chiar
reacția necorespunzătoare poate fi experimentată ca neglijență și poate provoca
(Pauli-Pott & Mertesacker, 2009; Tronick & Weinberg,
1997).
Potrivit lui Ainsworth și colegilor (1978) acordarea - sensibilă
capacitatea de reacție la nevoile copilului - formează în mare măsură atașamentul copilului.
noțiunea de acordare este de a răspunde nevoilor copilului în mod adecvat. Pentru
de exemplu, joc energic, interesant cu un copil deja excitat va stimula
copil mai mult și nu va fi un răspuns atins, în timp ce același răspuns
ar putea fi mai potrivită pentru un copil foarte liniștit care ar putea avea nevoie de acest nivel
stimulare. Este sensibilitatea față de nevoia copilului și răspunsul la acesta
anumite semnale emise de copil, care vor da înțeles atașamentului
între ele. Aceste interacțiuni între copil și îngrijitor îi permit copilului
pentru a afla despre emoții și reguli privind relațiile interpersonale
(Holmes, 2004). Sroufe (1995) a explicat această interacțiune ca o formă de "dyadic"
reglementarea emoției ", pe care copilul este foarte dependent, având nevoie de
asistență a îngrijitorului. Potrivit lui Sroufe (1995), copiii învață să reglementeze
emotiile lor imitând ceea ce aud și văd fără să aibă un sistem pentru
făcând acest lucru în loc. În cele din urmă, copilul învață abilități de auto-reglementare și se dezvoltă
propriile mijloace de exprimare emoțională. (ii) Componenta neurobiologică a atașamentului
Studiile asupra căilor sistemului nervos central sugerează că există o a
conexiune neurologică care stă la baza reciprocității dintre copil și îngrijitor
(Schore, 1994; Schore, 2003a, 2003b). Primele 18 luni par a fi a
în care calitatea interacțiunii dintre mamă și
copilul poate modela căile de reglare a afectării în creier (Schore, 2001).
29
Potrivit lui Schore (2001), în această perioadă, există o mulțime de activitate sinaptică
în creierul drept, iar unele dintre aceste conexiuni sinaptice sunt aruncate și
unele sunt întărite de informațiile despre mediu. Îngrijitorii reglează
experientele de mediu ale copilului prin raspunderea, de ex. zâmbind, oferind
stimularea adecvată, jocul și reglementarea stărilor de excitare a copilului
(Beebe, 2000). S-au asociat stimulente inadecvate sub sau peste
moartea celulelor neuronale (Perry și colab., 1995). Potrivit lui Schore (2001), maternă
sensibilitatea este crucială pentru dezvoltarea creierului timpuriu al copilului, astfel formând
dezvoltarea emoțională și socială a copilului. Schore (2003a, 2003b)
a susținut că părinții insensibili din viața timpurie pot duce la "emoție"
modele de dysreglementare ", pe care le - a denumit" atașament nesigur "în
copil. Aceste emoții dysregulate (atașamente nesigure) tind să continue
la vârsta adultă. Potrivit autorului, în cele din urmă, scopul psihoterapiei
ar trebui să fie despre învățarea de noi modalități de a corecta "strâmtorarea atașamentului" și
schimbă efectiv modelele neuronale din partea dreaptă a creierului
corespund modelelor nesigure de atașament. Deși studiile privind
neurobiologia dezvoltării emoționale este foarte relevantă pentru AT și pentru
dezvoltarea modelelor de atașament pentru adulți, analize detaliate ale acestor studii sunt
dincolo de scopul acestui proiect. (iii) modele de lucru interne
"AT și-a mutat mult interesul de la un comportament evident, spre
procesele de reprezentare și interacțiunea dintre copil și părinte într - o
dezvoltarea relației de atașament "(Jellema, 2002, p.14). reprezentațională
procesele de atașament la adulți reflectă interacțiunile interpersonale internalizate
bazat pe modele repetate repetate de experiențe interactive cu părinții. Peste
timp, aceste reprezentări mentale formează un set de credințe despre sine și pentru alții
care sunt numite modele interne de lucru ale sine și ale altora (Bowlby, 1973/1998).
Desi derivat din perspectiva psihanalitica, provenind de la Freud
"Lumea interioară", modelele interne de lucru ale lui Bowlby sunt mai în concordanță cu Beck,
Rush, Shaw și Emery (1979) teoria cognitivă decât gândirea psihanalitică
(Freud, 1911). Putem înțelege aceste modele de lucru ca și hărți cognitive sau
schemele pe care oamenii le au despre ei înșiși și mediul lor social. Potrivit lui Bowlby (1973), aceste
două modele se dezvoltă în interiorul individului în
o relație reciprocă într-un mod complementar. Dacă un îngrijitor oferă
inconsistenta sau lipsa de raspuns, copilul dezvolta modele negative de sine si de
altele, așteptând ca alții să nu răspundă la acestea. Dacă un îngrijitor răspunde
în mod sensibil și consecvent, copilul dezvoltă modele pozitive de muncă și voință
gândiți-vă la ceilalți ca fiind demni de încredere și pe ei înșiși ca fiind vrednici de poziția celorlalți
capacitatea de reacție.
Tabelul 1: Modele de lucru de sine și altele (bazate pe Carver & Scheier, 2008)
Alte persoane
Consecvent și
responziv parenting
Pozitiv
Demn de îngrijire
Pozitiv
Răspuns de susținere
de la altii
Inconsistent sau
care nu răspunde la părinți
Negativ
Nemulțumit de îngrijire
Negativ
Raspuns nesuportator
de la altii
Teoria prezice că (Bowlby, 1973) un copil atașat în mod sigur dezvoltă o
modelul intern de lucru al eului ca demn de îngrijire și confort și voință
prin urmare, așteptăm ca ceilalți să fie receptivi, îngrijiți și îngrijiți; întrucât un copil
cu experiențe de părinți inconsecvente sau care nu răspund în mod constant
să se simtă nedemn să aibă grijă și să se aștepte mai departe
dezamăgire, respingere și ambiguitate. Aceste tipare, în timp, sunt gândite
să-și ia viața proprie, devenind auto-perpetuând și auto-împlinindu-se.
teoria stipulează că ei vin să guverneze emoțiile individului,
așteptările și gândurile în relații apropiate (Ryle & Kerr, 2002). Pentru
de exemplu, abandonarea în copilărie poate provoca o abandonare
de la alții, de a interpreta comportamentele altora ca fiind respingerea și comportamentul
moduri care pot duce la respingerea ulterioară, continuând astfel modelul (Ryle & Kerr,
2002). Aceste modele de lucru pot fi generalizate pentru situații și oameni noi
și să devină rezistenți la schimbare pe măsură ce are loc dezvoltarea (Bretherton &
31
Munholland, 2008; Miller, 1993). Informații care nu se încadrează în aceste modele
este de obicei exclusă. De exemplu, este mai probabil ca un evitant nesigur
adulții nu se așteaptă să fie tratați bine sau se așteaptă să fie lăudați pentru o muncă bună;
în schimb, o astfel de persoană ar putea percepe acțiunile altora cu prudență și interpretare
lauda lor ca patroneaza. (iv) modele de atașament
Ainsworth și situația ciudată
Conceptul de modele de atașare a apărut inițial din observație
studii privind interacțiunea mamă-copil (Ainsworth et al., 1978). Ainsworth și
colegii (1978) au efectuat o serie de observații detaliate despre mamă
în primul rând în Uganda și apoi în Baltimore pentru a testa propozițiile lui Bowlby
despre legarea umană. Bowlby (1988a) a sugerat că devreme pentru copii
interacțiunile cu îngrijitorii determină calitatea relațiilor lor de atașament,
care apoi devin fundamentul pentru modelele lor de atașament adulte.
Ainsworth a vrut să surprindă calitatea relației în mama-copil
interacțiune și măsurarea calității conexiunii pe care copilul o are
în interacțiunea cu mama pentru a anticipa efectul asupra copilului
dezvoltare. Deși a fost relativ ușor de observat și măsurat cât de des
copilul a strigat atunci când un străin sa apropiat sau dacă copilul a zâmbit când
salutat de mamă, Ainsworth a depășit măsurarea copilului simplu
comportamente și a elaborat o procedură de laborator semi-standardizat numită
"Situație ciudată" care a revoluționat cercetarea de atașament. Straniul
Situația este o interacțiune de 20 de minute între mama și copil, care are loc într-o
camera de joacă în laborator. Copilul și mama sunt duși într-o cameră plină de jucării
și li se alătură un străin câteva minute mai târziu. Mama pleacă din cameră
pe scurt și apoi se întoarce. Despărțirea scurtă de la mamă a fost planificată

permit observarea răspunsului emoțional al copilului la plecarea mamei
în cameră și apoi întoarcerea. Cercetatorii au evaluat cat de deranjati si anxios
copilul a devenit separat și cât de repede copilul a fost mângâiat
după reunirea cu mama. O a doua separare are loc când
copilul este singur în cameră. Scopul celei de-a doua separări a fost planificat
observați cât de repede copilul sa liniștit și a început să-l exploreze
32
mediu, de ex. jucând cu jucării în mod liber. În cele din urmă, străinul și mama
întoarcere. Procedura semi-experimentală a permis în cele din urmă cercetătorilor
face inferențe despre lumea reprezentării copilului. Se credea că situația ciudată a provocat anxietate de
separare în
copil. Dar comportamentele reuniunii infantile au lovit Ainsworth ca neașteptate și
ia amintit filmul lui Robertson, în care copii bolnavi care stau în spital,
care au fost separați de mamele lor, au reacționat în mod similar atunci când s-au reunit
cu mamele lor. Orice experiență de atașament a copilului a avut cu ei
îngrijitorul a fost reflectat în modul în care copilul a răspuns în timpul reuniunii.
răspunsul copilului la reuniune a fost factorul care a determinat clasificarea
a relației de atașament cu acel îngrijitor particular. Două distincte
răspunsurile au fost observate în aceste studii: (1) copiii care au fost activi în inițiere
angajamentul reînnoit al îngrijitorului și (2) cei care au manifestat anxietate,
fie evitând în mod activ îngrijitorii lor după reuniune, fie nu reușind să fie mângâiați
de către ei (Ainsworth et al., 1978). Aceste observații au condus la concluzia că
există atât căi de siguranță, cât și de anxietate. După mai multe ore
observațiile de laborator, Ainsworth și colegii (1978) au identificat trei principale
modele de atașament: sigur, evitant și ambivalent.
Tabelul 2: Modele de atașament (Ainsworth și colab., 1978)

Se atașează în siguranță atașat necorespunzător
(ambivalent anxios)
Se atașează în siguranță
(Anxios-evitant)
66% 20% 12%
Aproximativ două treimi dintre sugari - 66% - s-au dovedit a fi atașate în siguranță, adică
au arătat răspunsuri emoționale adecvate la mama care părăsi camera
și apoi reunirea cu ei. Copiii atașați cu siguranță au reacționat într-o anumită măsură
în timp ce mamele lor au plecat, exprimându-și oarecare anxietate
separare, dar au fost repede mângâiați la întoarcerea mamei lor. Aceste
nou-născuții și-au explorat în mod liber mediul, jucând cu jucării. Sugari cu siguranță
33
atașament afișat comportament de încredere, atunci când unită cu mamele lor, a făcut
nu par să vă îngrijorați de a fi abandonați și ar putea să-și folosească prioritatea
îngrijitor ca "bază sigură" din care să exploreze (Ainsworth et al., 1978; Toth,
Cicchetti, Rogosch și Sturge-Apple, 2009). O cincime - 20% - dintre copii, se potrivesc
model marcat ca anxietate-evitant, și 12% se potrivesc modelului marcat ca anxiousambivalent.
Copiii din aceste două grupuri, anxios-ambivalent și evitant
grupuri, au arătat două reacții distincte la mama părăsind încăperea și apoi
returnarea. Copiii anxioși ambivalenți au arătat emoții excesive - furioși,
clingy și tulburate comportament - atunci când mama a părăsit camera, și a luat o lungă
timp pentru a fi mângâiat la reuniune. Anxietate-evitant copii, pe de altă parte
au arătat mai puțin afectate și păreau relativ neperturbate în ceea ce privește separarea și reunirea
cu mama. Deși copiii anxioși-evitanți păreau mulțumiți în

lipsa figurinei lor de atașament și care nu sunt deosebit de interesați
reconectarea după reuniune, atunci când au fost luate măsuri fiziologice
copiii au prezentat anxietate în timpul separării (Ainsworth et al., 1978, Toth și colab.,
2009). Clasificările ambelor modele de atașament ca fiind sigure și nesigure,
și modelele de atașamente nesigure, ca anxioase și evitante, au fost cheia pentru
creșterea cercetării atașamentului, au dus la dezvoltarea unor sofisticate
măsurători pentru a evalua stilurile de atașament și au fost instrumentale în
extinderea aplicării teoriei la relațiile terapeutice. Modele de atașament și corelații materne
Ainsworth și colegii (1978) au fost interesați de modul în care aceste atașări
modelele au fost legate de sensibilitatea maternă și de o particularitate deosebită
modelele la sugari au fost corelate cu atitudini materne deosebite.
mamele cu copii nesiguri au arătat un răspuns întârziat la strigătele copiilor lor;
mamele copiilor evitabili au răspuns într-un mod abrupt și interferențial; și
mamele copiilor ambivalenți au avut tendința de a rezista încercărilor copilului
independenţă. Copiii atașați în mod sigur au avut părinți sensibili și receptivi
au fost percepute ca fiind disponibile și de încredere. Aceste mame au fost evaluate ca fiind
iubitoare
și afectuos. Tipul sigur este atunci când un copil caută protecție și confort
de la mamă și primește îngrijire în mod consecvent. Tipul de evitare este atunci când
copilul se îndepărtează de mama și o ignoră - mama are un rating
34
de respingere. Tipul anxios-ambivalent este atunci când copilul se agață de mama lor,
iar mama este considerată inconsistentă în îngrijirea ei. Ainsworth și colegii săi
(1978) a concluzionat că dezvoltarea consistentă a părinților responsabili duce la dezvoltarea
a unui model de atașare sigur; inconsistența părinților la un anxios-ambivalent

model de atașament; și părinți consecvenți fără răspuns la un anxiousavoidant
model de atașare.
Un tabel simplu care descrie aceste corelații este prezentat mai jos:
Tabelul 3: Atitudini materne și răspunsul sugarilor conform modelelor de atașament
Atitudini materne Răspunsul copiilor
Asigurați atașamentul Consistent și iubitor,
fiabile, disponibile
Căută protecție și
confort
Atașarea atentă Abruptă și interferantă,
nu răspunde
Trage departe, ignoră
mamă
Atașament atașat Rezistent la sugari
independenţă,
nepotrivit
Privește mamei
Continuitatea atașamentului
Având în vedere un model destul de consecvent de interacțiuni cu cifrele de atașament în timpul

copilăria, aceste interacțiuni fac parte din personalitatea unui individ și
guvernează dinamica atașamentului persoanei la vârsta adultă. Cercetările indică acest lucru
aceste stiluri de atașament sunt mai mult sau mai puțin stabile în întreaga dezvoltare (Hamilton,
2000; Waters, Merrick, Treboux, Crowell și Albersheim, 2000). Studiile arată
că un mai mare sentiment de securitate poate fi dobândit în cursul dezvoltării ca
(Beckwith, Cohen, & Hamilton, 1999; Phelps, Belsky, & Crnic, 1998).
Într-un studiu, 60 de sugari au fost identificați ca fiind cu siguranță sau nesigur
35
stil de atașament la vârsta de 12 luni, iar 72% dintre acești copii au arătat
același stil de atașament 20 de ani mai târziu (Waters et al., 2000). Cu toate acestea, stabilitatea
pot fi afectate negativ de evenimente de viață, cum ar fi divorțul, moartea unui părinte sau
depresie în părinte, care poate modifica complet stilul atașamentului
(Beckwith și colab., 1999).
AT susține că experiențele timpurii cu părinții influențează relațiile tuturor
prin dezvoltarea persoanei în copilăria târzie, adolescența, tinerii
maturitate și maturitate. Securele atașamente formate la începutul vieții prezic bine
relații cu colegii la școală, confort în relații strânse și expresie
de emoții în relațiile romantice adulte (Simpson, Collins, Tran, & Haydon,
2007). Simpson și colegii (2007) au arătat în studiile lor că "ambele
experiența și expresia emoțiilor în relațiile romantice adulte au fost
legat în mod semnificativ de experiențele relevante legate de atașament "în copilărie (Simpson
et al., 2007, p.363). Studii care au explorat modelele de atașament în timpul
diferite faze de dezvoltare au indicat faptul că stilurile de atașament adulte arată a
continuitatea dezvoltării de la copilărie până la maturitate (Dwyer, Fredstrom,
Rubin, Booth-LaForce, Rose-Krasnor și Burgess, 2010; Moss, Bureau, Beliveau,
Zdebik, & Lepine, 2009; Simpson și colab., 2007). Legat de problema continuității
de atașament, Kerns și colegi (2001, 2008) au sugerat că există o a
procesul de dezvoltare între copilărie, adolescent și adult
atașamente, astfel încât fiecare etapă să servească ca pregătire pentru următoarea fază.
Copiii cu atașamente sigure sunt mai predispuși să dezvolte atașamente sigure
cu colegii în timpul adolescenței (Dwyer et al., 2010; Klohnen & Bera, 1998;
Simpson et al., 2007), în timp ce un copil cu experiențe timpurii de neglijare și
respingerea este mai probabil să aibă atașamente nesigure și să dezvolte așteptări
de respingere și să se comporte în moduri care vor crește probabilitatea respingerii
în timpul adolescenței (Dwyer et al., 2010).
De la publicarea inițială a studiului Strange Situation, la fel
experimentul experimental a fost folosit în mai mult de treizeci de studii și toate
studii ulterioare au confirmat Ainsworth și colegii lui (1978)
clasificarea modelelor de atașament (van Ijzendoorn & Kroonenberg, 1988; van
36
Ijzendoorn & Sagi, 1999; Metzger, Erdman & Ng, 2010; Toth și colab., 2009).
următoarea secțiune va examina pe scurt cum pot fi legate modelele de atașament
cultură.
Evaluarea atașamentului
Studiul de atașament a evoluat de la studiile observaționale ale copilului-îngrijitor
dyads, pentru a se auto-raporta scale care măsoară modelele de atașament adulte (Ainsworth et
al., 1978; Bartholomew & Horowitz, 1991; Brennan și colab., 1998). Focalizarea în
aceste studii au fost relația de atașament și ceea ce face
atașament relativ optim, mai ales în anii formați ai copilului.
Evaluarea comportamentului atașament a provocat o dezbatere dacă ar trebui să fie
pe baza unei analize clinice sau a unei cercetări empirice. Clinician și cercetător
pozițiile exprimate de Bowlby diferențiază clar abordările utilizate în
fiecare poziție și modul în care ambele abordări se pot îmbogăți mai degrabă unul pe celălalt
împărțiți-le:
Scopul practicianului este de a lua în considerare cât mai multe aspecte ca el

poate din fiecare problemă clinică pe care este chemată să o trateze. Acest
îi cere nu numai să aplice orice principiu științific care pare relevant
dar, de asemenea, să se bazeze pe o astfel de experiență personală ... Perspectiva cercetării
om de știință este destul de diferit. În eforturile sale de a discerne modelele generale
soiuri individuale care îl ignoră și se străduiesc
simplificarea, riscând astfel o simplificare excesivă. Dacă el este înțelept, probabil va
concentra atenția asupra unui aspect limitat al unei probleme limitate. Dacă faci
selecția lui se dovedește nesigur, sau pur și simplu norocos, poate nu numai
40
să elucideze problema selectată, dar și să dezvolte idei aplicabile unui a
gamă mai largă. (Bowlby, 1988b, p. 40)
Diferențele dintre Bowlby observate între cele două abordări seamănă cu
dezbaterea actuală în psihologia de consiliere, cu privire la faptul dacă accentul ar trebui să fie
cercetător-practician sau profesor-șef de posturi, și dacă cercetarea
angajați în psihologia de consiliere ar trebui să reflecte pozitivist / empiricist
filozofică sau "ar fi mai mult un ton cu fenomenologia existențialistă
perspective "(Martinelli, 2010, p.43). Unii ar argumenta asta
tradiția pozitivistă folosind o abordare cantitativă ar putea reduce
fenomenelor la valori numerice și ar putea, de asemenea, să nu fie de colectare a valorilor
datele personale sau cunoașterea pe deplin a perspectivei personale (Toomela, 2008). Pe
de altă parte, abordarea cantitativă are avantaje precum precizia și
replicabilitatea, deoarece cercetătorii diferiți pot utiliza aceleași măsuri și, prin urmare,
comparați rezultatele mai direct decât ceea ce ar putea fi posibil într-un context calitativ
abordare. Prin replicarea independentă a rezultatelor cantitative, cercetătorii
pot construi apoi teorii care sunt susținute de modele stabile de empirică
constatări. Astfel de teorii, la rândul lor, pot adăuga la baza de cunoștințe a consilierii
psihologie. Așa cum au sugerat Gelo, Braatman și Benetka (2008), cantitative
iar metodologiile calitative nu trebuie să fie dihotomice - nu sunt la cele două
capete extreme ale unui continuum - dar mai degrabă complementar.
În teza de față, am ales să urmăresc o abordare cantitativă la
măsurarea atașamentului, dar această alegere nu este menită să indice în nici un fel
superioritatea acestei abordări față de o abordare calitativă. Mai degrabă, alegerea
metoda cantitativă a fost motivată de scopul dorinței de a replica și
extind cercetarea cantitativă anterioară. Procedând astfel, cercetarea ar permite
să comparăm constatările mele cu un organism deja existent de cercetare cantitativă
în acest domeniu. După ce sa stabilit alegerea unei abordări cantitative de cercetare,
totuși, nu a răspuns singură la întrebarea cum ar trebui să fie atașamentul
măsurată, având în vedere că există numeroase abordări cantitative pentru măsurare
atașament. În domeniul atașamentului pentru adulți există două căi generale de anchetă și
măsurători: instrumente de interviu și de auto-raportare. "Aceste două tradiții folosesc
aceleași concepte, dar în moduri diferite și în domenii de cercetare diferite "
(Daniel, 2006, p.970). "O varietate de strategii de cercetare au fost adoptate,
bazându-se pe diferite ipoteze conceptuale și metodologice. Ca urmare, un
o serie de măsuri care evaluează calitatea reprezentării atașamentului în
adulții sugerează o diversitate în ceea ce privește trei factori principali: domeniul relațiilor,
nivelul de conștiință și conceptualizarea diferenței reprezentaționale "
(Sochos, 2013, p. 90). Interviul și măsurile de auto-raport vor fi explicate în
detaliile de mai jos.
(i) Metode de interviu
Metodele de interviu sunt, în esență, narațiunile subiecților care vorbesc despre ei

relațiile trecute și actuale, "a scoate și a clasifica starea subiectului
minte cu privire la atașament "cu scopul de a evalua internul adulților
modele de lucru ale relațiilor de atașament (Marrone, 2000, p. 88). Cel mai devreme
interviul semi-structurat este Interviul atașamentului adulților (AAI), (Main &
Goldwyn, 1984), care urmărește să exploreze experiențele anterioare ale subiectului
părinții și familia: "Măsura în care subiectul a experimentat mama sau
tatăl ca fiind iubitor sau necunoscut, măsura în care copilul sa simțit respins sau
prematură împins să fie independent, și măsura în care "inversarea rolului"
poate sa fi avut loc "(Marrone, 2000, 83-84). AAI este mai probabil să capteze
aspectele neconștiente ale naturii experienței de atașament, a naturii sale interne
reprezentare care se manifestă în narrativele participantului
este permis să se dezvolte liber pe experiențele timpurii cu părinții.
Când testul a fost administrat pentru prima dată, autorii au remarcat o corelare puternică între
narațiunea mamei și modelul de atașament al copilului. Aceste asemănări
au fost codificate pentru a prezice clasificarea atasamentului copilului (Main &
Goldwyn, 1984; Main, Goldwyn și Hesse 2002). Interviul conține 20
întrebări care colectează informații de la subiecți despre experiențele lor timpurii
cu părinți sau alte cifre semnificative de atașament, traume și pierderi,
calitatea relației părinților cu aceștia și, dacă este cazul, cu propria lor copii. Intervievatorul
urmează expresia subiectului pentru a înțelege
înțelesul a ceea ce spune el și să evalueze coerența narațiunii sale "
(Marrone, 2000, p. 81). Interviul progresează într - un mod empatic și
atenția intervievatorului este modul în care subiectul îl organizează devreme
amintiri și gânduri și cât de clar și coerent sunt acestea
comunicat. Narațiunile despre experiențele de atașament sunt transcrise și

analizate în conformitate cu coerența și colaborarea cu procesul de interviu,
dând statut de atașament ca fiind sigur, respins, preocupat și dezorganizat
(Hesse, 1999). De exemplu, indivizii ale căror narațiuni sunt coerente în ciuda acestora
posibilele lor trecuturi traumatice / defavorizate sunt clasificate ca fiind autonome sau sigure.
Cei care au statutul de atașament sau de evitat, prin contrast, tind să ofere
scurte povestiri, idealiza experiențele timpurii și comunicarea acestor experiențe într-un
detașată și contradictorie. Cei cu atașament preocupat tind să
prezintă o analiză lungă și de obicei negativă a vieții lor, incapabilă să descrie
evenimente coerent fără a fi inundate de emoții. Persoane dezorganizate
tind să aibă incoerență sau să cadă în discursul lor mai ales atunci când aceștia
discutați despre experiențele pierdute sau traumatice. AAI a fost acceptată ca fiind fiabilă
instrument de cercetare (Marrone, 2000). Studiile de fiabilitate (Bakermans-Kranenburg &
Van IJzendoorn, 1993; Benoit & Parker, 1994) și studii de valabilitate (Van
IJzendoorn, 1992; Van IJzendoorn, 1993) au demonstrat că este o metodă de încredere și
un instrument valabil de cercetare care are ca scop definirea "stării de spirit a unui adult cu
privire la
atașament "(Marrone, 2000, p.88).
Deși pare să existe dovezi bune pentru validitatea AAI (Crowell et al.
1996; Van Ijzendoorn 1992; Van Ijzendoorn 1993), critici în privința lui
construirea valabilității (Eagle, 1997; Fox, 1995) au generat discuții, indiferent dacă
capacitatea de auto-reflectare a subiectului și coerența interviului pot
să fie considerată o "dovadă independentă și valabilă" (Sochos, 2013, p. 91)
securitatea atașamentelor. Potrivit lui Sochos (2013) "influențe ale altor factori, cum ar fi
ca starea psihică mentală actuală a participantului, gândurile și
credințele "despre natura schimbării umane nu sunt luate în considerare și asta

acestea pot avea un efect asupra răspunsului participantului la interviu. O altă metodă de interviu
în tradiția AAI este Reflective
Scala funcțională dezvoltată de Fonagy, Target, Steele și Steele (1998). Acest
scară utilizează întrebările AAI, dar narațiunile sunt analizate diferit,
măsurarea funcționării reflexive - capacitatea subiectului de a reflecta pe cont propriu
experiența interioară și reflectarea asupra minții altora. Potrivit lui Fonagy și
colegii (1995), capacitatea de a reflecta este un nivel de dezvoltare prin care
individul își poate separa starea mentală și experiența psihică
alții'. Această capacitate se dezvoltă ca urmare a atașamentului sigur în interiorul
relația copil-părinte prin care copilul își dezvoltă aprecierea deplină
mintea celuilalt. Acesta este un proces reciproc și dialectic în care
copilul învață mintea îngrijitorului prin procesul de îngrijire
intențiile de a înțelege mintea copilului. Dezvoltă o capacitate paralelă
să exprime aspecte afective ale experienței și comportamentului dintre mințile lui
îngrijitorul și copilul. Potrivit lui Fonagy și Target, (1997) este foarte reflectiv
funcționarea se referă la atașamentul securizat și la funcționarea reflectorizantă ridicată în
părintele se dovedește a fi un predictor mai bun al atașării sigure la copil ca și
comparativ cu predicția AAI de a fi atașată în siguranță.
Kobak, Cole, Ferenz-Gilles și Fleming (1993) au dezvoltat o metodă diferită de
codarea modelului AAI, un tip Q de 100 de elemente denumit Q-sort Attachment Adult.
scorurile sunt continue și rulează pe două dimensiuni; sigur-anxios și
dezactivare-hiperactivare. Dimensiunea de anxietate sigură reflectă
coerența procesului de interviu și dezactivarea și hiperactivarea
dimensiunea își propune să distingă tendințele de respingere de la cei preocupați
tendințe atunci când discutăm gândurile, sentimentele și sentimentele legate de atașament

experiențe. Modul Q poate fi, de asemenea, convertit în trei categorii de măsură
atașament ca autonom, concediat și preocupat (Kobak et al., 1993).
Hardy, Aldridge, Davidson, Rowe și Reilly (2004) au dezvoltat un altul
măsură pentru evaluarea și formularea stării de atașament pentru utilizare clinică
în psihoterapie. Inițial, au redactat un program de interviu bazat pe atașament
pentru a colecta informații despre istoricul, stilurile, problemele și problemele legate de

atașamentul clienților.
În urma diferitelor aplicații, acest interviu a fost rafinat prin grupdiscuții și feedback-ul client /
terapeut. Informațiile colectate de
programul de interviuri ajută la construirea unei imagini a modelelor de atașament ale clienților
și
comportamente; face o formulare de atașament; furniza indicii cu privire la modelul de
terapie; să se concentreze asupra muncii terapeutice și să evidențieze potențialul
dificultăți care pot apărea în terapie. Autorii au raportat că este un instrument clinic
pentru evaluarea adecvării unui individ pentru psihoterapie.
(ii) instrumente de auto-raport
Cealaltă metodă principală de măsurare a atașamentului adulților este prin auto-raport
chestionare care sunt ușor de administrat și scor. Originea raportării de sine
chestionarul tradițional se află mai degrabă în psihologia socială decât în cea de dezvoltare. ei
scopul de a evalua atașamentul adulților în contextul relațiilor romantice cu adulții
(Hazan & Shaver, 1987) și "au încercat să surprindă stilul atașamentului"
(Sochos, 2013, p.93), prin urmare, este mai probabil să reflecte aspectul conștient al
atașament. Acestea au fost utilizate pe scară largă, iar acest lucru a permis scalările
suferă o rafinare semnificativă și, în procesul de obținere a fiabilității și valabilității.
Cu toate acestea, în ciuda avantajelor lor în furnizarea de precizie, valabilitate și
fiabilitate (Brennan și colab., 1998; Fraley & Waller, 1998), limitări, de ex. social
nu au fost recunoscute prejudecăți, care nu sunt contabile pentru material inconștient (Mikulincer
& Shaver, 2007; Obegi & Berant, 2009). În chestionare, răspunsurile participanților
pot fi afectați de modul în care aceștia tind să se portreteze ca social acceptabili sociali
părtinire - și, de asemenea, prin modul în care sunt adresate întrebări, astfel încât răspunsurile lor
să fie
nu ceea ce scala intenționează să măsoare. În plus, răspunsurile tind să nu
explică materialul inconștient în profunzime, datorită faptului că este împiedicat de defensivă
mecanisme cum ar fi negarea sau represiunea angajate de către anxietate sau evitant
clienți atașați. Limitări ale scalelor de auto-raport utilizate în prezent
studiul va fi discutat pe deplin în secțiunea de discuții în legătură cu studiul
constatări.
Scara de auto-raportare a atașamentului romantic a fost dezvoltată în ultimul timp
25 de ani. Majoritatea chestionarelor de auto-raportare a atașamentului adult au fost
dezvoltat din categoriile de atașament adulte Hazan și Shaver, care au fost
pe baza clasificărilor inițiale ale lui Ainsworth, de siguranță, ambivalent și evitant
categoriile de atașament (Brennan și colab., 1998; Hazan & Shaver, 1987, 1994;
Shaver, Belsky și Brennan, 2000). Originalul Hazan și Shaver (1987)
măsura atașamentului romantic a fost o scurtă descriere a mai multor frazi a trei
stiluri de atașament: stilurile sigure, evitante și ambivalente, bazate pe acestea
pe Ainsworth și colegii (1978) clasificarea modelelor de atașament.
simplitatea măsurării lui Hazan și Shaver (1987) a fost criticată, și ca
rezultatul acestor critici, autorii au dezvoltat o nouă scară de tip Likert
(Hazan & Shaver, 1994). Ulterior, Bartolomeu și Horowitz (1991) au extins acest lucru
măsură, dezvoltând categoria de atașament de patru categorii pe care se bazează
pe modelele de lucru de sine și altele ca pozitive sau negative (vrednic sau demn)
nedemne de a primi dragoste, și dispus sau nu doresc să ofere îngrijire și
protecţie). Aceste patru categorii sunt pe două dimensiuni - anxioase și
evitant. Dimensiunea anxioasă este gândită să reflecte modelul mental al oamenilor
eul și dimensiunea evitantă se consideră că reflectă modelul mental al
alții. Combinații ale acestor dimensiuni și "sine pozitive și negative"
"Altele" produc patru stiluri de atașament. Secure (sine pozitiv și alte pozitive)
preocupați (sinele negativ și alții pozitivi), concediați (sine pozitive și
negativ altele) și fricos (sinele negative și alte negative).
46
Figura 1: Modelul bidimensional al diferențelor individuale de atașament
(Fraley & Phillips, 2009).
Atașament și psihopatologie
În ultimele două decenii, mulți clinicieni au fost intrigi de AT și de
cercetarea aplicațiilor sale clinice în psihopatologie. O întrebare evidentă
se referă la legătura dintre atașamentul nesigur și apariția lui
psihopatologia - există într-adevăr o legătură între atașamentul nesigur
și psihopatologie? Bowlby (1973) a prezis efectele negative ale
separări în dezvoltarea copilului. El a descris (1988a) modul în care copiii răspund
la incidente interpersonale, cum ar fi separări sau pierderi din cifrele de atașament
prin adoptarea unor modalități de apărare pentru a le îndepărta de primejdie și de disperare sau
de altă natură
gândurile și sentimentele dureroase legate de atașament. De exemplu, abandonarea în
copilăria poate provoca o respingere de la ceilalți, ceea ce poate
prin urmare, să minimizeze importanța intimității și să încurajeze evitarea

de contact emoțional în relații. Cu toate acestea, atașamentul nesigur nu
în mod direct provoca tulburări psihologice ulterioare, mai degrabă poate fi "conceptualizată ca
modele de prelucrare a informațiilor și care afectează reglementarea care protejează persoana
de la dureri legate de atașament "și poate iniția o cale care crește riscul de
psihopatologie (Daniel, 2006, p.972).
Atâta cât se pune accentul pe realitatea eșuatului părinte-copil
interacțiunile și dovezile de cercetare, teoria nu este considerată nesigură
modelele de atașament psihopatologice (Bifulco, Moran, Ball, & Lillie,
2002; Bowlby, 1977; Carlson & Sroufe, 1995; Meyer & Gillings, 2004). Chiar și în
populațiile cu risc scăzut, aproximativ jumătate dintre toți copiii și adulții intră în
categorie de atașament nesigur (Dozier, Stovall, & Albus, 1999; van Ijzendorn et
Al. 1996). Persoanele cu modele nesigure de atașament nu se dezvoltă în mod inevitabil
tulburări psihologice; mai degrabă, un model nesigur de atașare crește
probabilitatea de psihopatologie. De exemplu, atașamentul anxios nu
cauzeaza direct tulburari de anxietate, cu toate acestea, anxios sau evitant
atașamentele s-au dovedit a crește probabilitatea de depresie, anxietate
și abuzul de substanțe (Mickelson, Kessler, & Shaver, 1997). Deoarece multe dintre ele
50
studiile sunt studii de corelare, ar fi dificil să se tragă concluzii cauzale
din aceste rezultate ale cercetării. În plus, datorită divergenței măsurilor
și categorizarea stilurilor de atașament este dificil să replicăm studiile
arată legătura dintre stilul de atașare specific și tulburarea specială
(Eng, Heimberg, Hart, Schneider și Leibowitz, 2001). Mai mult, studii, de asemenea
indică faptul că pot exista factori de moderare, de ex. educație slabă sau părinte
conflictul care stă la baza legăturii dintre atașamentul nesigur în copilărie și

apariția ulterioară a psihopatologiei și mediatori potențiali, de ex. adult
atașament între abuzul copiilor și psihopatologie. De exemplu,
stilul de atașare nesigur în adulți a fost investigat ca potențial mediator
între adversitatea copilariei și depresia și anxietatea adulților (Bifulco și colab.,
2002; Whiffen, Judd și Aube, 1999). Studiile au arătat că sunt nesigure
stilurile de atașare prezic atât depresia majoră, cât și anxietatea. Multe studii
indică faptul că atașamentul nesigur și psihopatologia adulților sunt asociate, dar
nu se poate deduce o concluzie directă de cauzalitate. În schimb, un larg
se poate concluziona cu privire la atașamentul nesigur, astfel încât acesta să reprezinte un risc
factori mai degrabă decât cauza tulburărilor psihologice (Daniel, 2006;
Mickelson și colab., 1997).
Există un studiu longitudinal care a arătat o legătură între stilurile de atașament
și psihopatologia adulților. Carlson (1998) a investigat relația
între atașamentul dezorganizat în copilărie și manifestarea acestuia în
maturitate. Copiii au fost măsurați la 12 și 18 luni și mai târziu ca adulți la
17 ani și 19 ani. Rezultatele au arătat că acești copii au prezentat o problemă
comportamentul la 12 și 18 luni, iar problemele cognitive și afective au continuat
pe parcursul anilor de dezvoltare, evaluați la vârsta de 17 și 19 ani.
Cei mai mulți dintre aceștia au venit din familii monoparentale și din învățământ slab
fundaluri. Carlson (1998) a raportat că aceste constatări ar putea sugera a
cauza neurofiziologică și că copiii care s-au dezvoltat nesigur
atașamentele la vârsta adultă s-ar putea să fi suferit distorsiuni în reglementare
de emoții în relația părinte-copil la începutul anului. După cum arată studiul de mai sus,
interacțiunile insensibile dintre copil și îngrijitor în copilărie pot duce la
modele de disreglementare a emoțiilor, care ar putea avea implicații pentru

51
dezvoltând mintea și ar putea duce la atașamente nesigure mai târziu la maturitate
(Schore, 2003a). Mai multe dintre aceste studii longitudinale sunt necesare pentru a arăta nu
numai
legătura dintre atașamentul nesigur și psihopatologia adulților, dar și cum
atașamentul nesigur poate fi legat de tulburări psihologice specifice.
Următoarea secțiune va examina studiile care au examinat AT și legătura sa cu cea terapeutică
relații.

Boys

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Boys

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prezentare generală

ca psiholog consiliat în domeniul serviciilor de consiliere, care lucrează cu și căutând clienți în

asistenta primara in NHS.

De la formularea inițială, AT a inspirat noi modalități de a privi

Initial am devenit interesat de AT la inceputul carierei ca sa lucrez ca a

consilier universitar și mai târziu cu clienți în îngrijirea primară ca și consiliere

psiholog. La acea vreme, AT a rezonat cu viața personală și profesională

relații profesionale. De la formarea ca psiholog de consiliere, și mai târziu

ca psiholog de consiliere, am trăit și am lucrat în diferite

culturi și clienți din diverse medii. Indiferent de setarea din

pe care am lucrat-o, mi-a devenit din ce în ce mai clar ideile teoretice

legat de atașament a început să-mi pătrundă practica de consiliere. Pe

o mână, experiențele de atașament timpuriu ale clienților păreau a fi sistematice

că lucrul la acest proiect mi-ar permite să îmi aprofundez înțelegerea

teorie, a progreselor metodologice și a aplicării teoriei la

relații terapeutice, contribuind, prin urmare, la practica și

baza de cunoștințe a psihologiei de consiliere.

psihologii psihologi sunt surprinzător subreprezentați în atașament

teoretică. Astfel, această teză reprezintă un efort de consiliere

psiholog să se alăture unui domeniu de cercetare care în prezent pare a fi ocupat

aplicare la relațiile terapeutice, corpul principal al contribuțiilor de cercetare

a ajuns până acum din psihologia dezvoltării, psihologia clinică și câteva

de la psihologia consilierii (Mallinckrodt, Coble & Gantt, 1995). În cazul în care

psihologie de consiliere, accentul de cercetare a fost în primul rând pe

relația dintre modelele de atașament ale adulților și alianța terapeutică

folosind metoda calitativă, lipsind astfel sistemul cantitativ sistematic

studierea dinamicii dintre client și terapeut (Skourteli & Lennie,

contribuția oferind o înțelegere extinsă a subiectului și

folosind o metodologie cantitativă.

atașamente în relațiile terapeutice, și toate sunt legate de practica

și aspectele legate de relația client-terapeut ar putea fi legate între ele.

În al doilea rând, există un studiu de caz în care un client cu atașament anxios

întâmpină dificultăți în relații. În cele din urmă, există o revizuire critică a

secțiunile sunt prezentate mai jos.

Scopurile acestui studiu au fost de a examina asociațiile dintre curenții auto-declarați

stilurile de atașament, rapoartele retrospective ale experiențelor din copilărie și

dezvoltarea alianței terapeutice. A fost ipoteză că anxietate

iar atașamentul evitant ar fi corelat cu copilăria negativă

experiențe și că atât anxietatea atașamentului cât și evitarea ar fi invers

negative amintiri din copilarie ar corela invers cu calitatea

alianța terapeutică și că această asociere ar fi mediată de adult

stiluri de atașament. O sută de clienți de consiliere / psihoterapie pentru adulți

menționate pentru terapie psihologică în îngrijirea primară au fost rugați să completeze

Experiența în copilărie (Meyer, 2005) ca măsură retrospectivă

experiențele din copilărie, experiența în scară relativă apropiată (Brennan,

Clark, & Shaver, 1998) ca o măsură a stilurilor de atașament adulte și de lucru

Inventarul alianțelor (WAI) (Horvath & Greenberg, 1989) ca măsură de lucru

experiențele ar fi corelate cu stilul de atașament anxios și evitant

a fost parțial sprijinită. Stilul de atașare evitant, dar nu atașamentul anxios

stilul a fost semnificativ și moderat puternic asociat cu respingerea

atât atașamentul anxios cât și cel evitant ar fi corelat cu terapia

atașament corelat semnificativ și invers, moderat puternic cu

alianță terapeutică. A treia ipoteză a afirmat că relația dintre

experientele copilariei amintesc si alianta va fi mediata de ambele

anxietate de atașament și evitare. A treia ipoteză nu a putut fi explorată

în continuare, experiențele din copilărie nu s - au corelat semnificativ cu

alianță terapeutică. Constatările și implicațiile pentru cercetările viitoare sunt

AT a inspirat noi modalități de a privi funcția și structura închiderii

relații, oferind o înțelegere largă a dezvoltării social-emoționale,

personalitate și interacțiuni în copilărie și adult (Cassidy & Shaver,

studiile anterioare s-au axat pe atașamentul copiilor, în ultimii treizeci de ani

a cunoscut o explozie de interes în cercetarea privind atașamentul adulților, în special în

zona relațiilor romantice (Brennan și colab., 1998; Bretherton &

diferențele în modelele de atașament la adulți și efectul lor asupra procesului de terapie și