TEHNICI ȘI APLICAȚII IN PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

PSIHOGENEALOGIA – O ABORDARE
EFICIENTĂ ÎN TERAPIA DE CUPLU
25 SEPTEMBRIE 2014 JURNALULINSIDE LASĂ UN COMENTARIU

Giulia Negură
Motto:
,,Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces de învăţare reciproc,
desfăşurat în timp şi permanent îmbunătăţit”. (Anonim)
Terapia de cuplu

Suntem foarte subiectivi atunci când vine vorba despre noi și relațiile noastre. Uneori,
putem fi atât de orbiți de conflicte, încât ne este greu să ne dăm seama cine are
dreptate și cine nu. Terapia de cuplu ne poate oferi o părere obiectivă asupra relației
noastre. În plus, terapia de cuplu ne poate ajuta să îmbunătățim comunicarea dintre
noi. Nu întotdeauna găsim punțile necesare pentru a ne împărtăși gândurile sau
sentimentele partenerului de viață.

Îmi dau seama că o să-mi spuneți acum că este ușor să dai sfaturi, mai greu este să
le și urmezi. Îmi imaginez că este destul de neplăcut și poate chiar stânjenitor să fii
nevoit să împărtășești detalii ale vieții de cuplu unui străin. Nu e deloc ușor, mai ales
că unele dintre ele pot fi referitoare la viața intimă a fiecăruia. Cu toate acestea, dacă
ne detașăm puțin, ne dăm seama că terapeutul este ,,medicul” sufletului nostru și, pe
deasupra, nu suntem nici primii și nici ultimii care apelează la un astfel de ajutor. Cu
siguranță urechile ,,dumnealui” au mai auzit multe altele în experiența sa
profesională.
Îmi propun să vă captez interesul cu câteva informații despre acest gen de terapie,
informații care v-ar putea ajuta să apelați cu mai multă ușurință, la nevoie, la o astfel
de terapie.

Terapia de cuplu a început să se remarce la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă în

care specialiștii au început să îşi concentreze eforturile spre a ajuta întreaga familie
şi nu doar persoane luate separat. Deşi au existat numeroase preocupări în această
direcţie, absenţa unei literaturi de specialitate, precum şi perioada de dominare a
curentului psihanalitic la începutul anilor ‘20 au făcut dificilă afirmarea terapiei de
cuplu şi familiale. În perioada dominării curentului psihanalitic, în psihoterapie nu era
permisă participarea întregii familii sau a cuplului la şedinţele de terapie. Abia în anii
’50 terapia de cuplu a început să fie văzută ca o soluţie viabilă pentru anumite
situaţii. Recunoaşterea primită din partea comunităţii psihanalitice privind avantajele
de a lucra simultan cu cei doi membrii ai cuplului au dus la promovarea acestei forme
de terapie. Astfel, am putea afirma că, deşi terapia de cuplu are o istorie lungă, abia
în ultimele decenii a fost acceptată de către profesionişti si aplicată într-un număr
mare de cazuri.
Terapia de cuplu constă în evidențierea cât mai multor elemente care să permită
partenerilor să poată decide asupra unui viitor comun sau nu, precum şi asupra
relaţiei lor ulterioare. Problemele care trebuie depăşite nu sunt în primul rând
dificultăţile relaţionale, ci mai degrabă faptul că cei doi parteneri sunt închişi într-o
logică ce nu permite găsirea unei soluţii la problema apărută: cel mai adesea este
vorba despre o logică comunicaţională. Aspectul contradictoriu este dat de faptul că
de cele mai multe ori cei doi parteneri comunică, dar comunicarea lor este prinsă
într-un cerc vicios, repetând secvenţe de comunicare deficitare. Rolul terapiei este
acela de a conștientiza partenerii de aspectele deficitare ale stilului lor
comunicațional, de a întrerupe secvenţele comunicaţionale redundante şi de a
modifica percepţia cuplului asupra problemelor prezentate.

De la începuturi și până în prezent, arta terapiei de cuplu a cunoscut mai multe

modele terapeutice, specifice curentelor și orientărilor din care au fost promovate:
terapia cognitiv comportamentală, terapia psihanalitică, psihoterapia psihodinamică,
psihoterapia interpersonală, terapia de familie, terapia focalizată și individualizată,
terapia de grup.

Fiecare dintre aceste modele terapeutice utilizează metode și tehnici specifice. Între
acestea, psihogenealogia este una dintre cele mai eficiente și bogat informaționale
metode de terapie aplicabilă în cuplu.

Psihogenealogia
Psihogenealogia este atât o orientare, cât şi o metodă clinică de diagnostic in
domeniul psihologiei şi psihoterapiei dezvoltată în anii 1970 de către Anne Ancelin
Schutzenberger. În psihoterapie, aceasta poate fi utilizată atât în cadrul terapiilor
individuale, dar și în cadrul terapiei de cuplu, deoarece metoda pornește de la
premisa că fiecare individ își alege partenerul de viață în funcţie motivaţii conştiente
pe care le şi argumentează dar, de cele mai multe ori în funcție și de motive ce ţin de
dinamica inconştientă a alegerii, aspecte ce pot face obiectul de studiu al unei
explorări şi intervenţii psihoterapeutice transgeneraţionale, prin utilizarea metodei
psihogenealogice.

Identificând patternurile și scenariile transgeneraționale specifice fiecărui partener,

terapeutul poate să aducă în planul conștient al celor doi modalitatea și măsura în
care transmiterea acestora le afectează intimitatea în cuplu, nevoile, dorințele și
așteptările în raportul unuia față de celălalt. Orice cuplu presupune o dinamică
specifică, un mod unic de funcţionare a membrilor săi, în baza unor credinţe puternic
înrădăcinate, care asigură continuitatea acestuia de-a lungul generaţiilor. Prin
utilizarea metodei psihogenealogiei, cei doi parteneri au șansa să înțeleagă mai bine
această dinamică, putând astfel, cu suportul terapeutului, să decodifice semnificația
evenimentelor și experiențelor trăite și neintegrate de către antecesori, dar reluate şi
încriptate simbolic şi experienţial în prezentul lor (al descendenţilor). În acest mod
sunt explorate şi analizate evenimentele, traumatismele, secretele, conflictele trăite
de antecesori şi modul în care acestea condiţionează tulburările apărute în contextul
de viaţă prezent al descendenţilor. La prima vedere aceste tulburări par a nu avea o
explicaţie logică şi de aceea este necesar să căutăm răspunsurile prin referire la
contextul existenţial de viaţă al partenerilor de cuplu, al funcţionării lor în cadrul
familiilor de origine. În baza unei analize psihogenealogice va fi descoperit modul în
care funcţionarea generatoare de simptome îşi găseşte explicaţia prin reconectarea
indivizilor cu zone acoperite, ocultate ale memoriei afective a familiilor din care
provin, în memoria afectivă a fiecăruia regăsindu-se codificate evenimentele care au
marcat viaţa antecesorilor săi, evenimente al căror răsunet se resimte în alegerile pe
care individul le face în prezent în cuplu.
Una dintre tehnicile specifice de utilizare a acestei metode terapeutice este
construirea și analizarea genosociogramei fiecărui partener în parte și apoi
cercetarea elementelor comune sau diferite ale celor două genosociograme. În acest
mod pot fi mai bine și mai clar înțelese geneza și dezvoltarea tiparelor
comportamentale sau introiecțiilor pe care partenerii le ,,exersează” în cuplu și gradul
lor de ,,moștenire” de la ascendențele materne, respective paterne.

Genosociograma îmbină două tipuri de informații, termenul provenind de

la ,,genealogie” – care presupune studiul arborelui genealogic și al evenimentelor
importante din viață, și ,,sociogramă” – care este reprezentarea relațiilor ce unesc
membrii familiei și evenimentele lor marcante.

Ca modalitate spectaculoasă de a reprezenta cuplul în psihogenealogie,

genosociograma reprezintă structura complexă a familiei de origine a fiecărui
partener şi modul specific de funcţionare a acesteia de-a lungul generaţiilor. Lucrul
cu genosociograma ne permite să descoperim locul fiecărui membru şi legăturile de
cele mai multe ori inconştiente care se formează între cei care compun familia.
Datele de naştere, prenumele, meseriile, religia, ritualurile, rolurile, repetiţiile,
migraţiile, sărbătorile alcătuiesc elementele relevante psihologic descoperite cu
ajutorul genosociogramei. Înţelegând istoria unei familii, care se întinde pe mai multe
generaţii, putem să încercăm prin demersul terapeutic să transformăm şi să dăm un
nou sens evenimentelor care se succed de-a lungul acestor generaţii, evenimente
care se înscriu în ceea ce astăzi numim scenariu transgeneraţional.

Cum poate fi utilizată metoda

Genosociograma este de fapt o reprezentare grafică, o diagramă similară arborelui

genealogic, dar care pe lângă simpla simbolizare a membrilor familiei, mai aduce şi
exprimarea schematică a relaţiilor dintre aceştia, referitor la cel puţin trei generaţii.
Interpretarea tuturor informaţiilor cuprinse într-o genogramă permite identificarea
patternurilor relaţionale despre care vă spuneam, oferind astfel o imagine de
ansamblu a modelelor complexe familiale.

Există trei tipuri de informaţii despre familie care apar în genosociogramă:

– informaţii de tip demografic – vârsta, data naşterii, datele deceselor, locul unde
au trăit, profesia membrilor, tipul de educaţie;

– informaţii de tip funcţional – modul în care se manifestă fiecare membru din

punct de vedere medical, emoţional, comportamental. Aceste informaţii se trec în
dreptul fiecărui membru, adică lângă semnul grafic care îl reprezintă pe acel individ.
Exemple de astfel de informaţii sunt: consumul excesiv de alcool, bolile, modul în
care se comportă persoana în situaţii importante etc. Evident, aceste informaţii vor fi
mai degrabă subiective, spre deosebire de informaţiile demografice care sunt
obiective;

– informaţii privind evenimentele critice – acele evenimente care presupun

schimbări majore în persoană şi familie, schimbările de relaţie, eşecurile, reuşitele
etc.
Ca modalitate de reprezentare grafică, genosociograma conţine:
– semne grafice care indică sexul membrilor (pătrate pentru bărbaţi şi cercuri pentru
femei)
– diferite tipuri de linii care indică tipul de relaţii dintre membri (linii orizontale
continue pentru căsătorii, punctate pentru concubinaj, linii verticale continue pentru
copii etc.).
Genosociograma se elaborează în trei paşi, după cum urmează:

1. Elaborarea genosociogramelor în mod individual, pentru fiecare partener în parte,

cu informaţiile demografice

2. Construirea ambelor genosociograme alături, cu completarea informaţiilor de tip

funcţional şi a evenimentelor critice

3. Interpretarea genosociogramelor în mod individual şi a legăturilor existente între

cei doi parteneri în funcţie de aceste interpretări

Repere interpretative ale metodei

Pentru a vă putea creea o imagine cu privire la modalitatea în care aceste informații

pot fi vizualizate și interpretate, vă voi exemplifica foarte pe scurt o secvență din
genosociograma unui cuplu aflat în terapie. Reprezentarea se referă numai la prima
generaţie de antecesori ai cuplului (din care sunt omise datele despre unchi şi
mătuşi).
Cuplu: Victoria (28 de ani, n. 1986, Bucureşti, biolog) și Sebastian (43 de ani, n.
1971, Sibiu, arhitect), un băiat (2 ani). Motivul venirii la terapie – adicţia de alcool a
lui Sebastian.
Victoria provine dintr-o familie organizată, cu doi părinți, mama (n. 1956, jud.
Prahova), lucrător în laborator; tata (n. 1954, Bucureşti), muncitor şantier; 2 fraţi mai
mari (F1 – n. 1978, Bucureşti, inginer şi F2 – n. 1982, Bucureşti, fără ocupaţie).
Sebastian provine dintr-o familie mai puţin organizată, în care părinții au divorţat
când acesta avea 18 ani; mama (n. 1941, Sibiu), economistă; tata (n. 1936, Sibiu),
istoric; fără fraţi buni, o soră vitregă mai mică (n. 1998, Bucureşti, elevă). El se află la
a doua căsnicie, prima luând sfârşit în urmă cu trei ani.
Din lipsă de spaţiu, pe graficul de mai sus am consemnat numai informaţiile de tip
demografic. Dintre informaţiile de tip funcţional şi de tip evenimente critice, voi spicui
câteva mai relevante:

– Tatăl Victoriei este consumator de alcool, destul de frecvent cu episoade de

alcoolism. Este o persoană liniştită, calmă, dar prea puţin implicată în viaţa de
familie.

– Mama Victoriei este o persoană cu un temperament dinamic, care ţine gospodăria

şi ia aproape toate deciziile importante din viaţa familiei, aprigă la mânie şi cu o
inteligenţă emoţională puţin dezvoltată.

– Între părinţii Victoriei este o diferenţă de 13 ani, iar relaţia lor este una deloc
pasională, aproape lipsită de exprimarea afecţiunii.
– Tatăl lui Sebastian este descris ca o persoană echilibrată, dar introvertită şi destul
de puţin comunicativă.

– Mama lui Sebastian este o persoană autoritară, care îşi impune excesiv punctul de
vedere.

– Părinţii lui Sebastian au divorţat când acesta avea 18 ani, din cauza unei legături
extraconjugale a tatălui său (legătură care s-a şi legalizat ulterior şi din care a
rezultat sora vitregă a acestuia). La divorţ părinţii i-au insuflat lui Sebastian ideea de
a-l fi ocrotit pe acesta până la vârsta majoratului, moment la care au presupus că
despărţirea lor nu îl va mai afecta foarte mult.

După cum se poate observa, putem desprinde şi concluziona următoarele:

– Mai mult sau mai puţin inconştient, Victoria îl alege ca partener pe Sebastian după
modelul tatălui ei, adică mai în vârstă (Sebastian este cu 15 ani mai mare, tipul
ocrotitor), dar şi cu patima băuturii, asemenea tatălui. Ea preia patternul
comportamental al mamei sale şi este, ca şi aceasta, nemulţumită şi furioasă în mare
parte a timpului, cu o atitudine pasiv-agresivă faţă de Sebastian.

– Preluând cumva modelul relaţional al părinţilor săi, Sebastian eşuează în prima lui
căsătorie, divorţând. Devine dependent de alcool, trece printr-o perioadă în care
aparent îşi reface viaţa (momentul celei de-a doua căsătorii şi naşterea copilului),
după care recade în aceeaşi patimă.

Apelarea la ajutorul terapeutic pare să fie primul pas pe care cei doi reuşesc să îl
facă pentru a rupe patternurile cognitive şi relaţionale pe care le-au moştenit de la
antecesorii lor. Scopul terapiei este acela de a înlesni modificarea scenariilor de viaţă
ale celor doi parteneri, scenarii care îl determină pe Sebastian să consume alcool şi
pe Victoria să adopte tipare comportamentale pasiv-agresive,
pricinuind ,,îmbolnăvirea” relaţiei dintre aceştia.

Concluzie
Psihogenealogia reprezintă o abordare terapeutică care are ca punct focal studierea
legăturilor familiale, a disfuncţiilor şi a locului pe care il ocupă fiecare persoană in
famila sa. Specificul abordării psihogenealogice oferă informaţii relevante cu privire la
dimensiunea socială, somatică şi psihică individuală a fiecărui membru dintr-o
familie. Având un caracter holistic în abordare, psihogenealogia se centrează pe
problematicile familiale din perspectiva analizei mecanismelor de transmisie a
inconştientului familial, cu efecte în scenariul de viaţă al individului.

Bibliografie:
1. Mitrofan, I., Godeanu, C. D., Godeanu, A. S. (2010), Psihogenealogie. Diagnoza,
intervenția și vindecarea istoriei familiale, Editura SPER, București.
2. Scala, M., Scala, H. (2012), Cuplul în psihogenealogie – Influența familiei în
alegerea partenerului – o explicație a succesului și eșecului în relații, Editura
Philobia, București.