Influence of animal-assisted therapy (AAT) on the attachment

representations of youth in residential care

Nekane Balluerka a, Alexander Muela a, ⁎, Nora Amiano b, Miquel A. Caldentey b

a University of the Basque Country UPV-EHU, Spain

b ANOTHE, Association of Animal and Nature Assisted Therapy, Spain

Abstract

Această cercetare evaluează influența terapiei asistate de animale (TAA) asupra

reprezentărilor de atașament ale unui grup de adolescenți aflați în îngrijire rezidențială, care
au suferit experiențe traumatice în copilărie și au manifestat probleme de sănătate mentală.
Participanții la acest studiu au fost 46 de adolescenți (vârsta medie = 15,41, SD = 1,65),
împărțiți în două grupuri: grupul de intervenție cu 21 de tineri (8 fete și 13 băieți) (vârsta
medie = 15,19, SD = 1,69) și grupul de control cu 25 de tineri (6 fete și 19 băieți) (vârsta
medie = 15,60, SD = 1,63). Rezultatele acestei cercetări au arătat că adolescenții au prezentat
un atașament mai sigur după participarea la TAA. În plus, în comparație cu grupul de control,
grupul de intervenție a prezentat scoruri mai mari în dimensiunea atașamentului securizant și
scoruri mai mici în dimensiunea interferenței părintești, asociată cu atașamentul preocupat.
Nu au fost identificate diferențe în celelalte dimensiuni ale atașamentului evaluate. Aceste
rezultate contribuie la validarea empirică a TAA ca terapie eficientă pentru adolescenții care
au suferit traume în copilărie și au probleme de sănătate mentală.

1. Introducere

Terapia asistată de animale este o intervenție terapeutică efectuată de o echipă de profesioniști

din domeniul sănătății, în care participarea animalelor selectate în funcție de potențialul lor
terapeutic constituie o parte fundamentală a tratamentului unei persoane sau a unui grup de
persoane (Delta Society, 1996).
Acest tip de tratament se bazează pe îmbunătățirile în sănătatea fizică și mentală obținute ca
rezultat al conexiunilor emoționale sigure stabilite prin multiplele interacțiuni dintre terapeut,
pacient și animale (Barlow, Hutchinson, Newton, Grover și Ward, 2012; Marcus et al., 2013;
Nimer și Lundahl, 2007; Parish-Plass, 2008; Tsai, Friedman și Thomas, 2010; Zilcha-Mano,
Mikulincer și Shaver, 2011b). Începând cu studiile pionierat realizate de psihoterapeutul
pentru copii B.M. Levinson (1969), care a descris beneficiile prezenței animalelor domestice

1
în psihoterapia copiilor și adolescenților, au fost efectuate numeroase studii despre modurile
în care animalele pot îmbogăți procesul terapeutic și maximiza beneficiile acestuia (Kruger și
Serpell, 2010). Cu toate acestea, în ciuda tradiției îndelungate a utilizării conexiunii om-
animal ca instrument terapeutic (Serpell, 2010) și a interesului pe care această intervenție l-a
stârnit în domeniul sănătății mintale, TAA este încă considerată mai mult o tehnică
complementară decât o tehnică psihoterapeutică cu eficacitate și validitate dovedite (Kruger și
Serpell, 2010).
Mai mulți autori (Beck și Madresh, 2008; Geist, 2011; Kurdek, 2008, 2009; Miltiades și
Shearer, 2011; Zilcha-Mano, Mikulincer și Shaver, 2011a, b) afirmă că una dintre cheile
succesului în TAA este ca legătura om-animal să îndeplinească cerințele unei legături de
atașament. Bowlby (1969, 1973, 1980), fondatorul teoriei de atașament, a descris atașamentul
ca o relație emoțională caracterizată prin comportamentul de căutare a apropierii, interacțiune
intimă și o bază de referință și suport în relațiile cu lumea fizică și socială. Diferite studii
realizate cu proprietari de animale de companie au relevat că aceștia simt că au stabilit
legături emoționale strânse cu animalele lor, fie că caută astfel de legături sau se bucură de
interacțiunea apropiată (Archer și Ireland, 2011; Beck și Madresh, 2008; Bonas, McNichols și
Collis, 2000; Kurdek, 2008). În plus, simt că animalele le oferă siguranță și constituie o sursă
de sprijin emoțional și bunăstare (Archer și Ireland, 2011; Bonas et al., 2000; Kurdek, 2008;
Zilcha-Mano et al., 2011a, b), precum și un port de refugiu sigur, securitate și alinare în
momentele dificile (Beck și Madresh, 2008; Kurdek, 2009; Zilcha-Mano et al., 2011a, b). Mai
simt și un puternic dorință de a îngriji și proteja animalele lor (Archer și Ireland, 2011). Se
întâmplă adesea ca pierderea unui animal să genereze sentimente de anxietate, ceea ce implică
în general începerea procesului de doliu (Archer și Ireland, 2011; Hunt, Al-Awadi și Johnson,
2008; Kwong și Bartholomew, 2011; Stallones, 2011; Wrobel și Dye, 2003). Cercetătorii au
găsit chiar conexiuni între stilul de atașament al adulților și stilul de atașament format în
legătura om-animal (Zilcha-Mano et al., 2011a).
Cu toate acestea, experții găsesc și diferențe importante între legătura emoțională stabilită
între un animal de companie și stăpânul său și legătura care se dezvoltă într-un spațiu
terapeutic între un pacient și un animal. În primul caz, legătura este o legătură emoțională
completă (Zilcha-Mano et al., 2011b). Cu toate acestea, în al doilea caz, puterea legăturii este
mai discutabilă, deoarece relația cu animalul se restrânge la interacțiunile din ședințele
terapeutice, făcând dificilă pentru pacienți stabilirea aceluiași tip de legătură în ceea ce
privește consistența și magnitudinea sa. Din acest motiv, este mai rezonabil să se creadă că în
TAA, animalul îndeplinește în principal rolul de co-terapeut (Mallon, 1994; Melson și Fine,
2010), colaborând activ pentru a crea un spațiu terapeutic de încredere, facilitând alianța
terapeutică și promovând o relație securizată pacient-terapeut, elemente esențiale într-un
proces terapeutic de înaltă calitate. Conform lui Levinson (1969), animalele posedă
caracteristici care le fac unice pentru această sarcină, cum ar fi comportamentul spontan,
disponibilitatea constantă pentru interacțiune, lipsa de prejudecăți, oferirea de iubire
necondiționată, loialitatea și afecțiunea și, în general, dacă sunt tratate adecvat, nu par
amenințătoare. Aceste caracteristici innăscute ajută motivația pacientului în timpul procesului
terapeutic (Lange, Cox, Bernert și Jenkins, 2006/2007), ajută la depășirea mecanismelor de
apărare (Oren și Parish-Plass, 2013) și cresc capacitatea acestuia de a se concentra și de a
acorda atenție în timpul ședințelor (Martin și Farnum, 2002). De asemenea, reduc
sentimentele de respingere sau stigmatizare (Tedeschi, Fine și Helgeson, 2010) și ajută terapia

2
să se concentreze mai mult pe abilitățile individului decât pe limitele personale (Tedeschi et
al., 2010).
Copiii și adolescenții aflați sub orice măsură de îngrijire substitută, sau care au fost sub
protecție în timpul copilăriei din cauza unor experiențe traumatice (de exemplu, maltratare a
copiilor) pe care le-au avut și, de asemenea, din cauza anumitor factori de risc psihopatologici
(cum ar fi insecuritatea emoțională, scăderea stimei de sine, abilități sociale reduse,
comportament riscant și integrare scăzută în școală), au o probabilitate mare de a dezvolta
probleme de sănătate mintală și ajustare psihosocială scăzută în copilărie, adolescență și la
vârsta adultă (Attar-Schwartz, 2008; Li și Godinet, 2014; Moreno, García-Baamonde,
Blázquez și Guerrero, 2011; Muela, Balluerka și Torres, 2013; Muela, Torres și Balluerka,
2012; Rutter, 2000; Van Vugt, Lanctôt, Paquette, Collin-Vézima și Lemieux, 2014). Prin
urmare, aplicarea clinică a teoriei de atașament este deosebit de relevantă într-o instituție de
îngrijire rezidențială, deoarece majoritatea adolescenților aflate sub această măsură de
protecție au o istorie de atașamente negative și frustrare față de părinții și alte figuri adulte, și
intră în centrele rezidențiale cu tipuri de atașamente extrem de nesigure, în principal de tip
dezorganizat (Bailey, Moran și Pederson, 2007; Zegers, Schuengel, Van Ijzendoorn și
Janssens, 2006, 2008). Datorită privării de afecțiune, majoritatea acestor adolescenți cred că
nu vor găsi niciodată ajutor sau sprijin în care să aibă încredere. Prin urmare, pentru acești
tineri, faptul de a stabili o legătură de atașament sigur în timpul șederii rezidențiale, fie cu
educatorul de referință sau în contextul terapeutic, constituie o experiență emoțională
adecvată și o oportunitate de a construi modele interne operative adaptive (Hawkins-Rodgers,
2007; Maier, 1987; Moore, Moretti și Holland, 1998; Schuengel și Van IJzendoorn, 2001).
Cu toate acestea, încercarea de a furniza o bază sigură pentru acești tineri este o sarcină
complicată. Adolescenții care au suferit maltratare gravă în copilărie demonstrează de obicei
rezistență în stabilirea legăturilor de atașament cu educatorii și terapeuții, deoarece nu au
reușit niciodată să aibă încredere în nimeni anterior (Hawkins-Rodgers, 2007; Howe și
Fearnley, 1999; Parish-Plass, 2008). Cu toate acestea, multe studii au constatat că adolescenții
instituționalizați care stabilesc o relație de atașament sigur cu educatori prezintă o ajustare mai
bună pe durata șederii lor în îngrijire rezidențială (Schuengel și Van IJzendoorn, 2001). Mai
mult, aceștia prezintă niveluri mai scăzute de agresiune, depresie și probleme
comportamentale (Born, Chevalier și Humblet, 1997; Fristsch și Goodrich, 1990; Shealy,
1995) și experimentează schimbări pozitive în reprezentările lor de atașament (Mikulincer și
Shaver, 2007).
În prezent, intervențiile care utilizează TAA, atât în aspectele sale terapeutice, cât și în cele
educaționale, sunt larg răspândite în diferite domenii ale sănătății și educației cu copii,
adolescenți, adulți și persoane în vârstă. De exemplu, este aplicată în intervenții cu copii și
adolescenți cu probleme de învățare și autism, persoane cu boli grave (HIV, scleroză multiplă,
cancer sau cele aflate în îngrijire paliativă), adolescenți și adulți cu probleme psihice și
persoane cu dizabilități, afazie și probleme de limbaj (Macauley, 2006; Skeath, Fine și Berger,
2010; Velde, Cipriani și Fisher, 2005). Cu toate acestea, în ciuda potențialului său de a facilita
relațiile de atașament sigur în timpul procesului terapeutic (Parish-Plass, 2008) și de a
îmbunătăți sănătatea mentală a copiilor și tinerilor care au suferit traume în copilărie
(Hamama et al., 2011; Schultz, Remick-Barlow și Robbins, 2007), TAA nu are o influență
mare în domeniul îngrijirii rezidențiale. De fapt, foarte puține programe de intervenție au fost
supuse unei evaluări riguroase în acest domeniu. Remarcabilă printre propunerile de care

3
suntem conștienți este programul Green Chimneys, care din 1970 utilizează TAA cu copii și
adolescenți cu o istorie semnificativă de maltratare în copilărie, probleme de comportament și
dificultăți școlare, emoționale și sociale (Mallon, Ross, Klee și Ross, 2010). Trebuie
menționată, de asemenea, recunoașterea Asociației Americane pentru Protecția Copilului a
importanței intervențiilor cu animale în medii rezidențiale prin programul său Therapy
Animals Supporting Kids (TASK), precum și proiectul inovator Bee Kind Garden (Worsham
& Goodvin, 2007). Există, de asemenea, intervenții concentrate exclusiv pe psihoterapia
facilitată de cai (EFP) pentru tineri cu risc sau în medii de îngrijire rezidențială, cum ar fi
programul Taking the Reins: Adaptive Horseback Riding for At-Risk Youth, dezvoltat de
Healing Reins Therapeutic Riding Center. În același context, studiul realizat de Bachi, Terkel
și Teichman (2012) a constatat că EFP a dus la schimbări pozitive în autoimagine,
autocontrol, încredere și satisfacție generală a vieții participanților.
Aceste propuneri au arătat că, pentru acești tineri, prezența animalelor în mediul terapeutic
este un element catalizator în interacțiunea lor socială, prin intermediul căruia terapia devine
mai puțin amenințătoare, iar alianța terapeutică și comunicarea spontană sunt îmbunătățite
(Bachi et al., 2012; Parish-Plass, 2008). Cu toate acestea, așa cum concluzionează Nimer și
Lundahl (2007) în meta-analiza lor realizată pentru a examina validitatea TAA, în ciuda
faptului că și-a dovedit eficacitatea, este necesară mai multă cercetare pentru a examina în ce
situații, cu ce populații și în ce condiții TAA poate fi benefică pentru sănătatea pacienților.
În acest context, obiectivul acestui studiu se bazează pe examinarea influenței TAA asupra
reprezentărilor de atașament într-un grup de adolescenți care au suferit experiențe traumatice
în copilărie și care au fost plasați într-o unitate de îngrijire rezidențială. Se speră că, după
TAA, tinerii vor arăta schimbări în reprezentările lor de atașament. În mod specific, ne
așteptăm la un scor mai bun în dimensiunea atașamentului sigur și la un scor mai mic în
dimensiunile atașamentului nesigur. Mai mult, se speră că acești tineri vor obține un scor mai
bun decât tinerii care nu trec printr-un tratament similar, în dimensiunea atașamentului sigur,
și un scor mai mic în zonele de atașament nesigur.

2. Metoda
2.1. Participanți
Această cercetare a început cu 58 de adolescenți (19 fete și 39 băieți) cu vârste cuprinse între
12 și 17 ani. Participanții se aflau în îngrijire rezidențială de protecție și erau sub tutela
administrației publice competente (guvernul provincial al Guipúzcoa, Spania). Toți prezentau
probleme de sănătate mentală (cum ar fi tulburările de comportament și tulburările de
anxietate depresivă) și o treime erau sub medicație psihiatrică. De asemenea, aceștia aveau
dificultăți semnificative de adaptare la facilitatea de îngrijire rezidențială.
Din cei 58 de participanți inițiali, doi nu au finalizat intervenția pentru că au fost transferați la
centre de îngrijire cu tratament special, un altul a decis să renunțe, un al patrulea a fost exclus
pentru nerespectarea regulilor stabilite, iar alți opt subiecți nu au completat testul post,
invocând că i-a deranjat sau a fost prea solicitant să reflecteze la întrebări.
Eșantionul final al cercetării a constat din 46 de adolescenți (vârsta medie = 15,41, SD =
1,65). 63% dintre adolescenți proveneau din Țara Bascilor, iar 37% erau Minorități Nec
însoțite (MNI) din Nordul Africii. În plus, 74% proveneau dintr-un program de îngrijire

4
rezidențială de bază, iar 26% dintr-un program de îngrijire specializată. În ceea ce privește
nivelul educațional, 39% studiau Educație Secundară Obligatorie, 52% urmau cursuri de
Formare Profesională, iar 9% nu studiau. Eșantionul a fost împărțit în două grupuri. Grupul de
intervenție cuprindea 21 de tineri (8 fete și 13 băieți; vârsta medie = 15,19, SD = 1,69), în
timp ce cei 25 de participanți rămași (6 fete și 19 băieți; vârsta medie = 15,60, SD = 1,63)
alcătuiau grupul de control. Deși asignarea aleatoare nu a putut fi utilizată pentru a forma
grupurile, am căutat să facem grupurile comparabile aplicând următoarele criterii de potrivire:
adolescenți care prezentau dificultăți de adaptare în mediul rezidențial; care prezentau
probleme de sănătate mentală similare; care aveau aceeași origine (minor nativ sau minor nec
însoțit); și care urmau același program de îngrijire rezidențială (de bază sau specializat). De
asemenea, trebuie menționat că subiecții din grupul de control au efectuat aceleași rutine ca
participanții din grupul de tratament, cu excepția TAA. În acest sens, desfășurarea generală a
mediului de îngrijire rezidențială includea asumarea rutinelor de zi cu zi în standardele de
viață de bază și participarea regulată la școală și alte activități extracurriculare.

2.2. Instrumente
Versiune redusă a chestionarului CaMir pentru evaluarea atașamentului (CaMir-R; Balluerka,
Lacasa, Gorostiaga, Muela, &
Pierrehumbert, 2011)
Pentru a evalua atașamentul, s-a utilizat o versiune redusă a chestionarului CaMir (CaMir-R;
Balluerka et al., 2011). CaMir măsoară reprezentările mentale ale subiecților despre atașament
și opiniile lor despre funcționarea familială. Această versiune redusă cuprinde 32 de întrebări
care trebuie răspunse pe o scară de tip Likert cu 5 puncte (1 = complet în dezacord, 5 =
complet de acord). Timpul de aplicare este aproximativ 15–20 de minute și include cinci
factori de atașament și doi factori legați de opinii despre funcționarea familială. Factorii
"Securitate: disponibilitate și sprijin din partea figurilor de atașament" (șapte întrebări) se
referă la percepția de a fi iubit de figurile de atașament, încrederea în ele și la cunoașterea
faptului că figurile de atașament erau disponibile când erau necesare. Factorul "Îngrijorare
familială" (șase întrebări) se referă la o percepție intensă de anxietate atunci când sunt
despărțiți de cei dragi și la o îngrijorare excesivă pentru figurile de atașament. Factorul
"Interferență parentală" (patru întrebări) se referă la amintiri despre a fi fost supraprotejați,
speriați și îngrijorați de posibilitatea de a fi abandonați în copilărie. Factorul "Autosuficiență
și resentiment față de părinți" (patru întrebări) descrie respingerea dependenței și a
sentimentelor de reciprocitate emoțională, precum și resentimentul față de cei dragi. Factorul
"Trauma din copilărie" (cinci întrebări) se referă la amintiri despre a suferi lipsa de
disponibilitate, violența și amenințările din partea părinților în copilărie. Factorul 1 se referă la
atașamentul securizat, factorii 2 și 3 la atașamentul preocupat, factorul 4 la atașamentul
evitant și factorul 5 la atașamentul dezorganizat.
În final, factorii "Valoarea autorității parentale" și "Permisivitatea parentală", cu câte trei
întrebări fiecare, se referă la reprezentările mentale ale structurii familiale. Acești doi factori
nu au fost incluși în studiul prezent.
CaMir-R a arătat o consistență internă adecvată într-un eșantion mare cu caracteristici
similare cu cele ale eșantionului utilizat în prezentul studiu. Valorile lui Cronbach pentru cei

5
cinci factori de atașament au variat între 0,60 și 0,85, ceea ce poate fi considerat valori
acceptabile pentru o scară cu mai puțin de opt întrebări. Pe de altă parte, corelațiile test-retest
au fost mai mari de 0,56 în toți factorii. CaMir-R prezintă, de asemenea, validități factoriale,
convergente și de decizie adecvate (Balluerka et al., 2011). În eșantionul actual, valorile lui
Cronbach au variat între 0,63 și 0,83, cu excepția scalilor care includ doar patru întrebări,
"Interferență parentală" și "Autosuficiență și resentiment față de părinți", al căror valor au
fost, respectiv, 0,39 și 0,47.

2.3. Procedura
Cercetarea s-a desfășurat în trei etape. În prima etapă, după obținerea consimțământului
participanților și a permisiunii serviciilor de protecție a copilului pentru desfășurarea
studiului, cercetătorii au colectat date socio-demografice ale participanților. Odată confirmate
criteriile de includere (copii între 12 și 17 ani aflați în îngrijire rezidențială, cu probleme de
sănătate mentală și dificultăți de adaptare la facilitățile de îngrijire) și criteriile de excludere
(tulburări antisociale grave cu agresiuni îndreptate împotriva oamenilor sau animalelor,
tulburări psihotice, dependențe de substanțe și aversiune față de animale), serviciile de
protecție a copilului au asignat participanții în grupurile de intervenție și control, având în
vedere criteriile de potrivire specificate anterior. Apoi, participanților li s-a cerut să
completeze pre-testul pentru a evalua reprezentările lor mentale despre atașament.
În cea de-a doua etapă, programul de intervenție AAT a avut loc într-o fermă pe parcursul a
12 săptămâni. Adolescenții petreceau două zile consecutive în fiecare săptămână, cazându-se
peste noapte într-un "caserío" (o fermă tipică în regiunea Bască din nordul Spaniei).
Intervenția a constat în 34 de sesiuni în care terapia de grup (23 de sesiuni) și terapia
individuală (11 sesiuni) au fost combinate. Un câine și nouă cai (5 adulți și 4 mânji) au fost
folosiți ca animale de terapie. În plus, au fost dezvoltate interacțiuni ghidate cu pisici și
animale de fermă precum oi, capre, găini și porci.
În etapa inițială, participanților li s-a permis să aleagă un animal cu care să lucreze în mod
mai continuu și individualizat (animalul "sponsorizat"). Această alegere a fost convenită cu
terapeutul. În aceste sesiuni incipiente, participantul se apropia spontan de animal, permițând
astfel terapeutului să observe stilul său relațional și să obțină o idee despre modelele sale
interne de lucru și tendințele defensive. Tinerii care au fost maltratați în copilărie se așteaptă
să fie tratați în același mod în relațiile noi și adoptă strategii de adaptare similare celor folosite
în aceste relații traumatice, interpretând acțiunile noilor figuri de atașament ca fiind ostile și
negative. Pe lângă munca individuală, terapia de grup asistată de animale (Harel, 2013) a fost
introdusă în această primă etapă a intervenției.
După această primă etapă, au fost explorate relațiile trecute și prezente ale participanților,
inclusiv așteptările, sentimentele și comportamentele lor. În acest proces, au fost încurajați să
reflecteze asupra modurilor în care se implică în relații cu figuri semnificative din viața lor
actuală, asupra așteptărilor lor referitoare la propriile lor sentimente și comportament și la cele
ale altor persoane, precum și asupra prejudecăților inconștiente pe care le pot avea atunci când
aleg o persoană cu care speră să aibă o relație intimă sau atunci când creează situații care se
desfășoară prost.

6
În această perspectivă, terapeutul și animalul acționează ca instrumente terapeutice menite să
maximizeze abilitatea tânărului de a dezvolta relații bune de atașament, nu numai în cadrul
triunghiului terapeutic (terapeut–client–animal), ci și cu îngrijitorii săi actuali din mediul de
îngrijire rezidențială, cu prietenii săi și în relațiile romantice emergente specifice adolescenței.
Pentru a atinge acest obiectiv, atât terapia individuală, cât și cea de grup au început prin a
lucra asupra capacității tânărului de a se identifica, de a înțelege și regla emoțiile, deoarece
reglarea emoțională reprezintă una dintre neajunsurile majore ale acestor tineri. Apoi, prin
comunicarea non-verbală și experiența corporală cu animalul, au fost promovate stiluri
relaționale mai adaptative, caracterizate de sensibilitate, empatie, autocontrol și încredere.
Ultimul scop al acestor sesiuni a fost ca tânărul să facă primele abordări reușite la animal și să
efectueze primele exerciții de îngrijire (periere, mângâiere etc.). În cea de-a treia etapă,
accentul s-a pus pe relația de atașament dezvoltată între participant, terapeut și animal, și s-a
examinat modul în care aceasta poate fi legată de experiențele sau relațiile formate de tânăr în
afara contextului terapeutic. Ulterior, în cea de-a patra etapă, s-a încercat să-i ajutăm pe
participanți să conștientizeze modul în care experiențele lor actuale de relaționare pot fi strâns
legate de evenimentele și situațiile cu care s-au confruntat în copilărie.
Atât în manipularea cailor (de exemplu, învățarea să îi conducă cu o sfoară), cât și în dresajul
câinelui, s-au propus exerciții noi de dificultate crescândă. Prin aceste exerciții, participantul
s-a confruntat cu propriile sale strategii relaționale, strâns legate și de creșterea sa și de stilul
său actual de relaționare parentală.
În cele din urmă, conform terapiei de bază pe atașament (Bowlby, 1988), intervenția s-a
încheiat prin a-i ajuta pe participanți să gândească, simtă și acționeze în moduri noi, diferite
față de cele pe care le-au folosit în relațiile trecute. Pentru a atinge acest obiectiv, s-a subliniat
că relațiile lor actuale ar putea fi modificate pozitiv prin construirea unor relații sigure, care să
implice sincronizare, reciprocitate, încredere și sprijin reciproc, empatie și sinceritate, relații
de genul celor pe care au reușit să le dezvolte cu animalul sponsorizat și terapeutul. Bazându-
ne pe această observație, participanții au fost îndrumați să-și modeleze stilul relațional al
interacțiunilor lor interpersonale (cu prietenii, partenerii), acordând atenție diferitelor contexte
de interacțiune socială, cum ar fi mediul de îngrijire rezidențială (asistent principal) și școala
(profesori), în care ar putea stabili noi relații potențiale de atașament (Pearce & Pezzot-Pearce,
1994).
Echipa de intervenție profesională a fost formată dintr-un psiholog specializat în AAT,
susținut de un etolog veterinar și un expert veterinar cu experiență ca dresor natural de cai,
ambii instruiți în intervenții asistate de animale. Pe parcursul tratamentului, terapeutul a primit
supervizare pentru munca clinică efectuată.
Selectarea animalelor a fost efectuată de etolog. Cu scopul de a minimiza cât mai mult posibil
riscurile pentru participanți, doi ani (un cal și un câine) au fost excluși din cauza
comportamentului lor imprevizibil și agresiv înainte de începerea intervenției. Este important
de menționat că toate animalele nu au primit antrenament anterior, conform planului
programului de intervenție. În cazul cailor adulți, aceștia fuseseră instruiți folosind tehnici
naturale de dresaj de către un dresor de cai și medic veterinar calificat. Au fost folosiți și patru
mânji, ale căror instruiri au fost efectuate în timpul programului de intervenție cu participarea
activă a adolescenților, sub îndrumarea dresorului de cai și supervizarea etologului.

7
Pe de altă parte, câinele a fost antrenat ca un câine de terapie folosind tehnici de recompensare
pozitivă de către educatori canini și etolog la Universitatea Autonomă din Barcelona. Trebuie
menționat că în tot acest timp au fost luate toate măsurile necesare pentru a proteja bunăstarea
animalelor. În acest sens, acestea au fost monitorizate pentru posibile semne de stres în
comportamentul lor (cum ar fi modificări în dieta lor, în comportamentul explorator și de
joacă sau în comportamentul lor referitor la confort și igienă; simptome de patologie organică
și modificări în modele lor de interacțiune). În cazul câinelui terapeutic care a trăit cu
adolescenții, i s-a permis să se separe de grup și să se odihnească într-o zonă de viață
inaccesibilă participanților.
Pentru a asigura bunăstarea participanților, toate animalele au fost supuse tratamentelor
veterinare profilactice înainte de intervenții, prin vaccinări și deparazitări externe și interne,
pentru a evita riscurile zoonotice. În plus, toate interacțiunile au fost supervise de
intervenționiștii profesioniști.
În cele din urmă, în etapa a treia, toți participanții la studiu au fost rugați să completeze post-
testul pentru a evalua reprezentările lor de atașament mental două săptămâni după încheierea
intervenției.
Acest proces a fost replicat în aceleași condiții de cinci ori cu diferite grupuri între 2010 și
2012. Prima intervenție a avut loc cu un grup de șase participanți în primăvara anului 2010.
Anul următor, au avut loc a doua (n = 8) și a treia (n = 7) intervenții. În cele din urmă, în
2012, au fost finalizate două intervenții finale, fiecare cu șase participanți.

2.4. Analiza datelor

Cu scopul de a examina dacă Terapia Asistată de Animale (AAT) exercită o influență asupra
reprezentărilor de atașament, am comparat mai întâi scorurile medii obținute de grupul de
tratament în post-test cu scorurile prezentate de același grup în pre-test. Deoarece grupurile de
control și de tratament nu au fost create aleatoriu, în loc să comparăm scorurile post-test ale
celor două grupuri, am comparat scorurile de schimb (diferențele între scorurile post- și pre-
test) ale grupului de control cu scorurile de schimb ale grupului de tratament. După verificarea
îndeplinirii presupunerilor statistice, s-a utilizat indicele t Student pentru a examina dacă
existau diferențe statistic semnificative între grupurile de tratament și control în diferitele
variabile de criteriu. Am considerat potrivit să estimăm mărimea efectului asociată cu
diferențele de medii deoarece puterea statistică a t-ului Student ar putea fi influențată de
dimensiunea redusă a eșantionului din acest studiu (Balluerka, Gómez și Hidalgo, 2005;
Balluerka, Vergara și Arnau, 2009). Mărimea efectului a fost calculată utilizând d-ul lui
Cohen.

3. Rezultate
Scorurile medii și deviațiile standard ale grupului de tratament în pre-test și post-test, în
dimensiunile care măsoară reprezentarea atașamentului, sunt prezentate în Tabelul 1.
În ceea ce privește schimbarea care a avut loc între pre-test și post-test în grupul de tratament,
rezultatele arată că Terapia Asistată de Animale (AAT) exercită o îmbunătățire semnificativă

8
din punct de vedere statistic în ceea ce privește dimensiunea securității atașamentului (t (20) =
-2.236; p = 0.037). În concordanță cu acest rezultat, mărimea efectului asociată diferenței de
medii între pre-test și post-test a atins o valoare mare (d-ul lui Cohen = 0.69). Cu toate
acestea, în celelalte dimensiuni ale atașamentului, nu au fost găsite diferențe semnificative din
punct de vedere statistic, iar mărimea efectului a fost de magnitudine mică.
În Tabelul 2 prezentăm scorurile de schimb ale grupului de tratament și ale grupului de
control în dimensiunile reprezentărilor de atașament.
În ceea ce privește comparația dintre grupul de tratament și grupul de control în scorurile de
schimb, se poate observa că nu au fost observate diferențe semnificative din punct de vedere
statistic. Cu toate acestea, mărimea efectului legată de diferența dintre astfel de scoruri în
dimensiunile securității atașamentului și a interferenței părintești a fost de magnitudine
moderată (d-ul lui Cohen = 0.43 și 0.46, respectiv). În celelalte dimensiuni ale atașamentului,
mărimea efectului a fost de magnitudine mică.

4. Discuții și concluzii
Scopul cercetării a fost să examineze influența AAT asupra reprezentărilor de atașament ale
unui grup de adolescenți cu experiențe traumatice din copilărie și probleme de sănătate
mentală, aflați în îngrijire rezidențială. Rezultatele au arătat că, după efectuarea AAT, tinerii
au arătat o securitate mai bună în ceea ce privește atașamentul. Mai mult, în comparație cu
tinerii care nu au primit tratamentul, au obținut scoruri mai bune în dimensiunea securității
atașamentului și mai proaste în zona interferenței parentale, asociată cu stilul de atașament
preocupat. Cu toate acestea, nu s-au găsit diferențe în celelalte dimensiuni evaluate ale
atașamentului.
Pentru a evalua și interpreta corespunzător aceste rezultate, considerăm necesară realizarea
unei analize a procesului de psihoterapie bazat pe teoria atașamentului. Conform lui Bowlby
(1969), în copilărie, variațiile în răspunsurile caregiverilor la încercările persoanei atașate de a
se apropia și de a cere protecție produc schimbări și influențe durabile asupra funcționării
sistemului său de atașament. Bowlby (1973) considera că aceste schimbări, pe termen lung,
pot explica de ce reprezentările mentale ale relațiilor semnificative cu figuri de atașament sunt
stocate în rețelele de memorie asociativă. Aceste reprezentări mentale includ episoade
rechemate ale interacțiunilor concrete sau specifice cu figuri de atașament, credințe sau
atitudini referitoare la sine și relațiile cu alții, concepții despre relațiile de atașament, precum
și modul de reglare a emoțiilor și comportamentul emoțional în relațiile intime (Bretherton &
Munholland, 1999; Waters & Waters, 2006).
Tinerii care au experimentat traume în copilărie dezvoltă reprezentări mentale ale figurilor de
atașament cu așteptări de neîncredere față de accesibilitate și grijă, un model al lor ca
incapabili să ofere protecție și afecțiune și o vedere a lumii ca un loc imprevizibil și nesigur
(Cyr, Euser, Bakermans-Kranenburg & van IJzendoorn, 2010). Având în vedere că aceste
reprezentări servesc drept ghiduri ale sentimentelor, gândurilor și comportamentului în
relațiile din afara familiei, ele influențează ajustarea psihologică și calitatea relațiilor
ulterioare (Bowlby, 1988; Sroufe, 2005). Prin urmare, obiectivul terapeutic principal căutat cu
acești pacienți este să exploreze propriile lor modele reprezentative ale lor înșiși și ale
figurilor lor de atașament pentru a le evalua și restrucura apoi (Wright, Crawford & Del

9
Castillo, 2009). Pentru a atinge acest obiectiv, Bowlby (1988) a descris un proces care include
mai multe faze.
În lumina rezultatelor obținute în studiul nostru, AAT afectează în mod fundamental prima
fază a procesului. După cum au arătat numeroși cercetători (Melson & Fine, 2010; Parish-
Plass, 2008), AAT pare să genereze un spațiu terapeutic de încredere, facilitând alianța
terapeutică și promovând o relație terapeut-pacient sigură. Mai mult, faptul că tinerii care au
primit AAT și-au modificat în mod pozitiv percepțiile asupra sentimentului de iubire din
partea figurilor lor de atașament actuale și că au putut avea încredere în acestea și știau că sunt
disponibile oricând avea nevoie, ne permite să concluzionăm că AAT ajută la faza de
explorare a modelelor care stau la baza gândurilor, sentimentelor și acțiunilor asociate căutării
relațiilor emoționale intime de încredere și securitate. Fără îndoială, acesta este un rezultat
foarte pozitiv și încurajator, deoarece sugerează că AAT este eficient în explorarea și
reconsiderarea modurilor în care acești tineri dezvoltă relații cu figuri semnificative în viețile
lor prezente. Această competență este fundamentală pentru tinerii care au suferit traume
infantile și le oferă oportunitatea de a construi ceea ce s-a numit recent un "script de bază
sigur" (Dykas, Woodhouse, Cassidy & Waters, 2006), din care pot reformula stilul lor de
atașament și funcționarea socială și emoțională.
Cu toate acestea, în opoziție cu speranțele noastre, în reprezentările de atașament ale
preocupării, evitării și traumei infantile, s-au găsit cu greu diferențe între grupul de tratament
și grupul de control. Singura excepție este dimensiunea "Interferența parentală" asociată
stilului de atașament preocupat, în care grupul de tratament a prezentat un scor mai mic.
Există multe explicații care ar putea justifica aceste rezultate. Pe de o parte, am arătat că
datorită istoriei de experiențe negative de atașament și frustrare cu părinții și alte figuri adulte,
acești tineri intră în centrele rezidențiale cu stiluri de atașament extrem de nesigure, în
principal de tip dezorganizat (Bailey et al., 2007; Zegers et al., 2006, 2008), și adesea
manifestă o mare rezistență în a stabili o legătură de atașament cu educatori și terapeuți. Mai
mult, mulți dintre ei prezintă un nivel mare de renunțare la tratamentul terapeutic și părăsesc
centrul rezidențial (Attar-Schwartz, 2013), precum și o rezistență puternică la explorarea
istoriilor personale, o reactivitate emoțională ridicată, rigiditate cognitivă și comportament
impulsiv (Hughes, 2004). Prin urmare, în ciuda beneficiilor terapeutice ale AAT, cu acești
tineri, aceasta ar putea să nu aibă efectul dorit, deoarece reprezentările lor, oricât de
maladaptive ar fi, sunt adânc înrădăcinate și rezistente la schimbare. În plus, durata scurtă a
tratamentului terapeutic (11 sesiuni individuale și 23 de sesiuni de grup) ar putea, de
asemenea, să limiteze realizarea unor obiective mai ambițioase.
În ciuda verificării empirice a influenței AAT asupra reprezentărilor de atașament, acest
studiu are unele limitări. Prima dintre aceste limitări este dificultatea de a concluziona că
diferențele observate între grupuri au fost doar rezultatul intervenției și nu au fost influențate
de faptul că grupul de tratament a fost în afara facilității rezidențiale și pe o fermă timp de
două zile consecutive. A doua limitare este legată de imposibilitatea utilizării asignării
aleatoare pentru formarea grupurilor de tratament și control, dat fiind că Serviciile de
Protecție a Copilului au decis cine ar trebui să primească tratamentul. Deși acest lucru reduce
validitatea internă a studiului, am utilizat criterii de potrivire diferite cu scopul de a crea
grupuri comparabile și am comparat scorurile de schimbare ale celor două grupuri. În plus,
alocarea nealeatoare a participanților la studiu și dimensiunea eșantionului ar fi putut să

10
diminueze validitatea externă a cercetării. Cu toate acestea, deși considerăm că în viitor ar fi
indicat să replicăm studiul cu un număr mai mare de participanți, trebuie să subliniem
dificultatea de a obține acces la tipul de subiecți utilizați în acest studiu. Pe de altă parte,
considerăm că ar fi și adecvat să măsurăm reprezentările de atașament cu instrumente
complementare, precum Interviul de Atașament Adulți (AAI; George, Kaplan & Main, 1985),
Scala Experiențelor în Relațiile Apropiate - Revizuită (ECR-S, Alonso-Arbiol, Balluerka &
Shaver, 2007) și Inventarul de Atașament Părinte și Peer (IPPA, Armsden & Greenberg,
1987), care permite evaluarea diferitelor componente ale reprezentărilor referitoare la
atașament (Roisman et al., 2007).
În ciuda acestor limitări, rezultatele obținute în acest studiu ne permit să afirmăm că AAT este
un tip foarte eficient de terapie pentru tinerii aflați în îngrijire rezidențială care au suferit
traume în copilărie și experimentează probleme de sănătate mentală. Mulți cercetători susțin o
viziune reînnoită asupra facilității de îngrijire rezidențială ca un loc care contribuie pozitiv la
dezvoltarea psihosocială a pacienților, în special pentru tinerii care prezintă probleme de
comportament externalizate (Knorth, Harder, Zandberg & Kendrick, 2008). Considerăm că
existența unui context terapeutic sigur și stabil, așa cum oferă AAT, pentru a dezvolta modele
pozitive ale sine și ale altora și pentru a promova explorarea unui stil relațional, este
fundamentală pentru o dezvoltare psihologică adecvată a tipului de subiecți care au participat
la acest studiu.

11