,, Tratat de reziliențe asistate,,- Șerban Ionescu

Recenzie-- Capitolul II, Partea I – Reziliență și psihoterapie

Tema prezentată în cadrul lucrării abordează un subiect nou, de actualitate, foarte puțin
studiat. Tema presupune o cercetare laborioasă, dar cu un aport practic foarte important.
Funcționalitatea adecvată a cuplului și a familiei este un subiect important atât în sfera practică și
a vieții de zi cu zi, dar și în sfera teoretică, fiind imperioase strategii și explicații logice. Prezenta
lucrare aduce o serie de rezultate care răspund la întrebări semnificative ridicate în literatură și
oferă posibilitatea dezvoltării de programe și strategii menite să ducă la îmbunătățirea vieții de
cuplu și familie.

Prin obiectivele vizate, această lucrare a urmărit extinderea cunoașterii teoretice în acest
nou domeniu, al rezilienței familiale și al influenței pe care aceasta o are în funcționarea familiei.
Această lucrare își aduce contribuția și pe plan aplicativ, oferind un instrument valid pentru
măsurarea rezilienței familiale în context românesc, dar și posibilitatea utilizării rezultatelor de
către terapeuții de cuplu și familie în vederea lucrului cu familiile și eventual dezvoltarea de
programe care să exerseză și să îmbunătățească nivelul rezilienței familiale.

Termenul de reziliență provine din latinescul resiliens și a fost inițial utilizat

pentru a descrie calitatea elastică a unei substanțe (Joseph 1994). Dicționarul Webster
al limbii engleze din secolul douăzeci definește reziliența ca fiind capacitatea de a
reveni în forță după o perioadă de constrângere sau ca fiind capacitatea de recuperare
a spiritului, iar dicționarul american Heritage definește reziliența ca fiind abilitatea de
recuperare rapidă după boală, schimbare sau nenorocire.
Norine Johttsont a adus o contribuție importantă la dezvoltarea psihoterapiei bazate pe
puncte forte și orientate spre construirea rezilienței persoanei. Într-un articol publicat in 2003, ea
a oferit informații despre metoda terapeutică pe care o aplică, alături de terapia cognitivă și
terapia familialiă la adolescenții care prezintă tulburtări anxioase, o tulburare distimică, o
tulburare de deficit de atentie/hiperactivitate și tulburări de adaptare. Potrivit lui Iohnson, această
metodă este contraindicată atunci când unul sau ambii părinți suferă de o tulburare psihică sau o
deficiență intelectuală sau câind în familie este prezentă maltratarea. Johnson a elaborat, de
asemenea, o serie de instrumente care să permită colectarea unor informații utile în acest tip de
terapie:
a) un chestionar pentru părinți, despre punctele forte ale adolescentului
b) un chestionar pentru adolescent, despre proprile puncte forte
c) un chestionar de practici parentale care incepe cu o întrebare despre atribuțile parentale
pozitive ale mamei și apoi ale tatălui.

Pornind de la experiența sa în psihoterapia bazată pe puncte forte, Norine Johnson observă o

rată scăzută de abandon, o reducere a numărului de ședințe necesare pentru terminarea terapiei
cu un grad ridicat de satisfacție. Pentru a întelege cum poate fi utilizată această metodă, Johnson
descrie în detaliu cazul unei adolescente, Ann, și travaliul psihoterapeutic întreprins cu această
fată de 13 ani și părintii săi, domnul și doamna Cabot. Utilizarea demersului terapeutic adoptat
de Norine Johnson deschide perspective interesante pentru abordarea adolescentelor cu
probleme. Faptul de a le ajuta si-și conștientizeze calitățile, deschizând, totodată, și ochii
părintilor lor asupra acestora, determinăi o schimbare majoră a interactiunilor între adolescente și
părintii lor și imbunătățește modul de functionare a familiei.

Seymour qi Erdman (1996) aplică procesele de protecție descrise de Rutter (1987) in

terapia familială prin joc, metodă terapeutică ce combină terapia prin joc și terapia familială. ln
acest tip de terapie, la majoritatea ședințelor participă împreună părinții și copiii. Datorită
importanței recomandărilor făcute de Seymour și Erdman în ceea ce privește aplicarea, în terapia
familială prin joc, a proceselor de protecție descrise de Rutter, prezentarea lor detaliată devine
indispensabilă.
Primul proces de protecție constă în transformarea riscului. Poate fi realizată modificând
percepția asupra acestuia sau repetând răspunsurile date în situațiile de riscuri. Utilizând, de
exemplu, jucării, marionete, copilul iși poate pune în scenă și repeta drama personală,
modificându-și astfel percepția asupra situației trăite. Printr-o abordare nondirectivă, terapeutul il
poate ajuta pe copil si-și joace drama intr-o manieră tot mai adaptativă. Impactul emoțional al
situației trăite se va diminua astfel, iar copilul va avea sentimentul că are un mai bun control
asupra situațiilor de viață. În alte cazuri, terapeutul ar putea utiliza o abordare mai structurată,
pentru a încuraja copilul si-și asume riscul.
 Al doilea proces este acela al reducerii reacțiilor negatiue în lanț, strategie utilizabilă
atunci când este vorba despre tulburări care durează de mult timp și care reprezintă urmările unor
situații de risc trăite anterior. Stresul crește anxietatea copiilor, ceea ce le afectează capacitatea
de concentrare, dispoziția și capacitatea de a se odihni. Aceste consecințe ale anxietății reduc, la
rândul lor, capacitățile copilului de a face față situaților stresante pe care le intâlnește în
continuare, crescându-i și mai mult nivelul de anxietate.
Al treilea proces de protecție îl reprezintă întărirea stimei de sine și a eficienței
personale. Clinicianul care utilizează terapia familială prin joc poate atinge acest obiectiv
întărind relatiile sigure și armonioase ale copiilor și ajutându-i să realizeze cu succes sarcinile pe
care le au de îndeplinit.
Cel de-al patrulea proces de protecșie îl constituie întărirea oportunitățiilor. Aceasta se
poate realiza ajutand părintii și copiii lor să aleagă medii mai favorabile creiterii lor personale -
adică, medii care permit înmultirea contactelor sociale și diversificarea situatiilor trăite - $i
conectarea la resurse familiale și sociale.

Informațiile furnizate în acest capitol arată că introducerea conceptului de reziliență în

domeniul psihoterapiilor, ar putea duce la progrese interesante. Atât pentru cercetare, cât și
pentru practici, se desprind mai multe căi viitoare.

a) studierea evolutiei, îin urma unei terapii, a pacientilor cu niveluri foarte diferite de
reziliență – așa cum au fost evaluate cu instrumentele disponibile la inceputul terapiei;
b) impactul diferitelor tipuri de psihoterapie asupra nivelului de reziliență;
c) aplicarea și adaptarea tipului de terapie utilizat de Norine Johnson (2003) cu adolescenți
și la alte categorii de pacienți.

Reziliența poate fi asociată cu capacitatea individului de a se adapta pozitiv

evenimentului stresant în vederea dezvoltării ulterioare (Smith & Wandel, 2006). Plecând de
la reziliența copilului și coroborând cu faptul că familia joacă un rol extrem de important,
poate cel mai important rol în dezvoltarea copilului deoarece aceasta îi este alături în toată
perioada de dezvoltare iar copilul se identifică cu familia, s-a dorit evaluarea rezilienței
familiei. Dinamica familiei include capacitatea de a conduce (leadership), luarea de decizii,
comunicare, flexibilitate, coeziune și sistem de suport. Există însă și voci care spun că
reziliența familială este o entitate în sine. Walsh, (1996) spune despre reziliența familală că
este de tip relațional și nu că este formată de 3 reziliența dintre membrii familiei. Astfel a
apărut în peisaj conceptul de reziliență familială.

Rezultatele actuale au arătat o puternică legătură între reziliența familială și

satisfacția în cuplu (VanBreda, 2001). S-au elaborat mai multe studii care au vizat măsurarea
rezilienței familiale și implicațiile acesteia în viața de cuplu și familie. Rezultatele au arătat
influențe ale acesteia atât în cazul familiilor obișnuite (e.g. Patterson, 2002), cât și în cazul
familiilor care au depășit sau se confruntă cu un eveniment traumatizant (e.g. Kalil, 2003;
Ridenour, Yorgason & Peterson, 2009). De asemenea, s-au identificat diferențe semnificative
între familiile cu un nivel crescut al rezilienței familiale și cele cu un nivel scăzut al acesteia
în sfere precum: satisfacția familială, starea de bine, starea de sănătate fiziologică, nivelul
anxietății, depresia sau fericirea (Benzies și Mychasiuk 2009; Black & Lobo, 2008).