UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT “ION CREANGĂ”

REFERAT ŞTIINŢIFIC
„Stresul parental și strategii de depășire”

Conducător ştiinţific
RACU AURELIA, dr.hab., prof. universitar.
Masterandă: Sarev Mihaela
__________________________

Chişinău 2024
 CUPRINS
 Introducere
 Capitolul I: Stresul Parental
 Capitolul II: Strategii de coping
 Concluzii;
 Lista bibliografică

INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate: Problema stresului parental
este studiată de psihologii internaționali din anii 80 a sec. XX. La
început, a fost studiat în familiile cu copii cu diverse boli și întârzieri în
dezvoltare. Totuși, cercetătorii acestei probleme au început să vorbească
despre faptul că stresul parental este caracteristic tuturor părinților,
indiferent de propriile calități și de caracteristicile copiilor lor, de
condițiile lor socio-economice și de sistemul de sprijin. Stresul face
parte din viața noastră de zi cu zi. În doze mici stresul mobilizează
resursele noastre pentru atingera scopurilor. În doze mari, stresul ne
ruinează abilitatea de a-i face faţă într-un mod pozitiv. Atuncți când
părinții sunt într-o stare intensă de stres, este firesc ca o parte din acea
supraîncărcare emoțională să afecteze copiii. Chiar și atunci când
părinții încearcă s-și camufleze starea emoțională negativă, copiii preiau
tensiunea și se simt îngrijorați, înfricoșați, speriați. Gestionarea
nesănătoasă a stresului poate compromite atât dezvoltarea personalității
copilului, cât și a capacităților de reglare emoțională ale acestuia.
Familia trebuie să se reorganizeze în funcţie de apariţia unor evenimente
aşteptate sau neaşteptate. Oricare ar fi modalitatea de reacție la stres,
părinții stresați sunt mai puțin sensibili la nevoile emoționale ale
copiilor, care nu primesc destul sprijin în a face față trăirilor intense.
Stresul nu este monopolizat de adulți. Copii trăiesc în felul său stresul,
diferit de adulți. Părinții trebuie să fie în stare să accepte că starea lor
inevitabil afectează copii. Părinții trebuie să-și asume responsabilitatea
de a identifica cele mai potrivite strategii de a face față stresului, astfel
devenind un model pentru copii. A fost dovedit că stresul parental
afectează relația dintre părinte și copil drept urmare părintele are o
atitudine negativă față de propriul copil și este mai puțin sensibil la
trăirile acestuia. Părintele cu un nivel crescut de stres parental întâmpină
dificultăți în reglarea emoțiilor copilului, perceperea și interpretarea
acestora.

Capitolul I: Stresul parental

Există suficiente dovezi în literatura de specialitate că practicile,
atitudinile și comportamentul părinților la domiciliu sunt legate de
activitatea agresivă a copilului la școală. Snyder și colab. (2005) au
testat un model de dezvoltare timpurie a problemelor de conduită a
copilului care încorporează efectele reciproce ale comportamentului
copilului asupra practicii parentale și ale parentalității asupra
comportamentului copilului. Ei au concluzionat că, copiii sunt
producători activi ai relației lor cu părinții lor, iar caracteristicile lor
comportamentale influențează în mod unic această relație. Cercetătorii
au demonstrat existența stresului parental, totodată au propus și strategii
de prevenire și diminuare a stresului, strategii cărora li s-a demonstrat
eficacitatea în timp. Deater Deckard susține ideea că odată ce un
eveniment a fost considerat a fi potențial agent stresor, există o serie de
strategii cognitive, emoționale și comportamentale pe care părinții le pot
folosi pentru a minimiza reacția de stres. Însă părinții aflați în aceeași
situație stresantă îi fac față în moduri diferite, iar unii se descurcă mai
bine decât alții. Acest lucru ajută la explicarea de ce unii părinți care se
luptă ani de zile cu probleme cronice ale copiilor (de exemplu, boală,
tulburări de conduită) prezintă doar reacții ușoare de stres, dar alții sunt
profund afectați. Calitatea comportamentului parental suferă atunci când
stresul parental crește, iar legătura dintre stresul parental și
comportamentul parental poate fi întreruptă dacă părintele este capabil
să continue să folosească strategii eficiente de coping în fața factorilor
de stres. În unele situaţii, controlul emoţiilor este dificil, persoana nu
reuşeşte să le gestioneze adecvat, astfel încât să se adapteze optim la
solicitări şi să se simtă confortabil. Insuficienţa mecanismelor de apărare
sau de adaptare conduce la anxietate, angoasă şi stres. Există stres
pozitiv, numit eustres, care este tonifiant, în sensul că cere persoanei să
fie activă, să se implice în rezolvarea problemelor, şi stres negativ
distres, cel care este trăit de persoană drept ceva ce produce disconfort,
nelinişte, anxietate, angoasă, panică şi frică.
Gestionarea stresului cotidian presupune autocontrolul situaţiilor
generatoare de eustres şi distres moderat, acceptabil. În acest scop sunt
utilizate metode, tehnici şi procedee menite să asigure funcţionalitatea
normală, optimă a persoanei. Astfel, relaxarea şi destinderea corporală,
meditaţia şi exerciţiile de imaginaţie (care deconectează individul de
preocupările majore zilnice şi-l antrenează în controlarea reprezentărilor,
gândurilor), mişcarea şi terapia prin mişcare (dans, sport etc.), care
produc descărcarea tensională şi revitalizarea organismului; procedeele
autocalmante, artterapia (muzica, croşetarea, pictura, desenul etc.),
suportul social (relaţiile interpersonale amicale, relaţiile intime
satisfăcătoare) sunt modalităţi eficiente de a controla stresul, de a oferi
raţia de afectivitate şi de confort, satisfacţie de care omul are nevoie.
Managementul stresului major/al distresului presupune abilitarea
persoanei (prin învăţare şi training adecvat) să-şi gestioneze şi să-şi
controleze emoţiile şi reacţiile în situaţii de solicitare intensă şi de
durată, percepute ca fiind foarte dificil de rezolvat. În esenţă, un
management adecvat al stresului presupune:
a) informarea oamenilor despre stres;
b) conştientizarea reacţiilor la stres;
c) dezvoltarea şi consolidarea stimei de sine;
d) dobândirea-învăţarea unor abilităţi, competenţe şi moduri
procedurale pentru a asigura succesul;
e) suportul moral şi social adecvat;
f) gestionarea eficientă a timpului;
g) dezvoltarea competenţelor şi deprinderilor unui mod de viaţă sănătos)

Capitolul II: Strategii de coping

Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt cunoscute în literatura
de specialitate sub noţiunea de coping. Termen introdus în limbajul
psihologic de către A.A. Lazarus [11], coping-ul desemnează orice
mecanism de prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect
şi mediu în vederea reducerii intensităţii stresului (Miclea, 1997, p.5).
Mecanismele de coping sunt mai generale decât cele de adaptare care
sugerează convieţuirea cu stresul. Coping-ul include toate modalităţile
de gestio56 nare a stresului: a) controlul stresorului (controlul
pericolului, controlul instrumental, controlul stimulului) şi b) controlul
reacţiei la stres (controlul fricii, controlul decizional sau controlul
cognitiv) (Apud Miclea, 1997). În opinia lui M. Miclea (1997),
mecanismele de coping pot fi grupate în trei mari categorii: −
mecanisme comportamentale; − mecanisme cognitive; − mecanisme
biochimice.
Exemple de strategii de coping:
 acceptare de sine: atitudine pozitivă faţă de sine, acceptarea
calităţilor şi defectelor proprii, percepţia şi evaluarea pozitivă a
experienţelor anterioare şi încredere în viitor;
 relaţii pozitive cu ceilalţi: încredere în oameni, sociabilitate, ne-
voia de a primi şi de a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă şi
caldă;
 autonomie: independenţă, hotărâre, rezistenţă la presiunile
grupului, autoevaluare după standardele personale; nepreocupare
excesivă faţă de evaluările şi expectanţele celorlalţi;
 control: sentiment de competenţă şi de control personal în
rezolvarea sarcinilor; subiectul îşi creează oportunităţi pentru
satisfacerea nevoilor personale, întreprinde acţiuni adecvate
sistemului propriu de valori;
 sens şi scop bine determinat în viaţă; activitate direcţionată spre
obiective de durată medie şi lungă; persoana valorifică pozitiv
experienţele, are bucuria prezentului şi relevanţa viitorului,
convingerea că merită să te implici, curiozitate;
 dezvoltare personală: deschidere la experienţe noi, sentimentul
valorizării propriului potenţial, capacitate de autoreflecţie,
autoeducaţie şi autoperfecţionare; percepţia schimbărilor de sine
 pozitive, autoeficienţă, flexibilitate, creativitate, nevoia de
provocări, nonconformism, respingerea rutinei şi acceptarea
perspec
 tivelor de dezvoltare permanentă
Recunoașterea stresului:
1. În ultima lună, cât de des ați simțit că sunteți incapabil(ă) să
controlați lucrurile importante din viața dumneavoastră?
2. În ultima lună, cât de des v-ați simțit agitat și stresat?
3. În ultima lună, cât de des ați constatat că nu vă puteți descurca cu
toate lucrurile pe care le aveați de făcut?
4. În ultima lună, cât de des ați simțit că dificultățile se adunau atât de
mult încât nu le mai puteați depăși?

Stresul parental poate fi prevenit prin eficientizarea relaţiei cu cadrele

didactice şi cu copii. O astfel de relaţie dintre trei factori cheie trebuie
privita pozitiv, iar pentru acest lucru e nevoie de respectarea catorva
reguli.
Părinţii şi copii trebuie sa fie realişti în aşteptari. Trebuie luate în
considerare vîrsta copilului, precum şi alte circumstante. Trebuie
recunoscute atît sentimentele copiilor cît şi ale părinţilor, sau ale
cadrelor didactice. Copilul trebuie implicat în luarea deciziilor şi trebuie
alese situaţiile la care poate să participe. Uneori este important pentru
părinţi să insiste asupra propriei lor agende. Alteori este bine să fie lasat
copilul a decida. Trebuie oferita copilului o alegere din 2 optiuni, pe care
cei mari le acceptă. Trebuie să fie atrasa atentia asupra schimbarilor
viitoare. Problemele trebuie discutate pînă cînd se ajunge la o concluzie
acceptabila, chiar daca nu se ia o hotarîre.
Trebuie sa existe un parteneriat cît mai strans intre părtinţii copiilor cu
dizabilităţi şi cadrele didacticie bine pregătite şi informate în legatură cu
felul în care pot interveni pentru consilierea acestora. Acest lucru ajută la
reducerea stresului pe care-l resimt familiile şi micsorează riscul ca
părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor lor. Trebuie redusă
izolarea părinţilor punîndu-i în legatură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii
similare, promovînd o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării
copiilor. Măsurile întreprinse trebuie să se adreseze în mod specific
factorilor care contribuie la abuzare şi neglijare, inclusiv lipsa
informaţiilor şi abilităţilor ca părinte sau caracterul nepotrivit al acstora,
respectul scăzut faţă de sine însuşi, sentimentul de izolare, aşteptările
nerealiste şi înţelegerea greşită a dezvoltării copilului ăi al rolului de
părinte.
Trebuie susţinut că nu există un singur model de părinte şi nu trebuie
insistat că ar există o singură metoda de a fi parinte. „Unde-s mulţi,
putera creşte” spune învaţătura populară şi numai prin unirea forţelor
parinţilor, cadrelor didactic şi a şcolii se poate face o mai bună integrare
a copiilor cu dizabilităţi.
Mama este prima persoană cu care copilul stabileşte o relaţie umană,
este deosebit de important ca această relaţie să fie relaxantă şi nu
tensionantă. Faptul că, mai tâziu, copilul stabileşte cu ceilalţi din jur
relaţii neadecvate, manifestate prin ostilitate, încăpăţinare, agresiune sau,
dimpotrivă, relaţii favorabile, cooperante, îşi are, în mare măsură,
sorginte în natura relaţiilor cu mama sa. Tatăl contribuie substanţial la
formarea stăpînirii de sine, a conştiinţei şi a conduitei morale a copilului,
acesta fiind un mesager al universului extrafamilial şi un punct de
referinţă pentru comportamentul copilului. Tatăl are menirea de a
echilibra relaţiile din interiorul familiei, de a crea sentimentul de
siguranţă în grupul familial, de a conduce copilul către acceptarea
regulilor educative şi a normelor sociale, impunând respect şi oferind
numeroase modele de conduită în viaţă. – Imaginea unui tată activ,
întreprinzător, orientat spre succes, trezeşte dorinţa de a fi urmat.
Atitudinea autoritară, brutalitatea şi rigiditatea tatălui favotizează
apariţia neîncrederii în sine, considerată de unii autori drept model de
orientare în viaţa socială. – Tatăl este cel care ar trebui sa dea o
consistență morală educației și care, în momente-cheie, poate introduce
conceptele de „nu”, „nu ai voie”, „sub nici o formă”. Dacă nu devin
„sperietoare” pentru copii lor. Tații au șansa să transmită mesaje clare
despre ceea ce este bine și ceea ce este rău, greșit sau corect, permis sau
nepermis.
 Concluzie
„Deși lumea e plină de suferinţă, este plină și de succes în depășirea
ei.” Helen Keller
 Atunci când în familie se naște un copil cu CES, părinții sunt
supuși stărilor de incertitudine, confuzie, stres și trec involuntar
printr-o perioadă grea. Dacă familia este consiliată corect, ajutată,
depășește aceste stări, acceptând situația în care s-au pomenit.
Stresul este o stare care poate apărea atunci când părinții consideră
că se descurcă, că reușesc să facă față. Creați împreună cu copilul
vostru un program zilnic. Desenați împreună structura
programului, astfel încât să reprezentați fiecare activitate, și
includeți o cronologie generală pentru momentul în care fiecare din
ele va avea loc. Organizați un program care să corespundă cu
rutina zilnică pe care copilul a avut-o la grădiniță înainte de noua
situație (mese, ore de joacă, pauze pentru gustări și somn,
combinarea echilibrată dintre activitățile fizice, activitățile făcute
în liniște și cele de învățare). Includeți copiii în treburile și
activitățile gospodărești zilnice, indicându-le exact sarcina sau un
rol (aranjarea mesei, udarea florilor, împăturirea hainelor curate
etc.). Includeți în program activități zilnice pentru întreaga familie
– petreceți timpul luând masa sau jucându-vă și odihnindu-vă
împreună. Încercați să respectați programul, întrucât activitățile
făcute cu regularitate îi ajută pe copiii mici să se simtă în siguranță
și securitate. Faceți-vă timp pentru pauze scurte de la familie
(plimbări solo, o baie sau un apel telefonic cu un prieten sau
prietenă) sau folosiți momentele de liniște pentru a vă relaxa și a vă
odihni. Părinții sunt și ei oameni, iar grija de sine vă sporește
abilitatea de a face față stresului și de a vă putea sprijini copiii în
mod corespunzător.
 Bibliografie
1. Turchină T., Cojocaru N., Bolea Z., Tolstaia S., Nastaușeva N., Negru
S., Consilierea familiei persoanelor cu dizabilități, Chișinău 2021.
2. Băban, A. (coord.) (2001), Consiliere educaţională, editura Psinet,
Cluj-Napoca.
3.Cosnier J. (2002), Introducere în psihologia emoţiilor şi a
sentimentelor, Polirom, Iaşi.
4. Cuzneţov, L., Etica educaţiei familiale, Ed. CEP ASEM, Chişinău,
2002.
5. Dewey, J., Trei scrieri despre educaţie, E.D.P., Bucureşti, 1977, - 415
p.
6.Dolean, I, Meseria de părinte, Ed., Aramis, Bucureşti 2002, - 198 p.
7. Baciu, A. (coord.). Educația părinților, Ed. MarLink, București, 2006.