S5-Autocunoaștere și dezvoltare personală

Data……………….

S5- Managementul stresului. Strategii personalizate de coping

Managementul stresului se referă la toate mijloacele utilizate pentru contracararea unei situaţii stresante obiectiv sau
subiectiv percepute de către individ. În psihologie, stresul vizează stările psihice disfuncţionale datorate dificultăţilor
carora individul trebuie să le facă faţă, iar coping-ul vizează mecanismele şi mijloacele de care dispune pentru a
gestiona aceste probleme.

Conceptul de "coping" a fost elaborat de Lazarus si Launtier în 1978, acesta desemnând un ansamblu de
mecanisme şi conduite pe care individul le interpune între el şi evenimentul perceput ca ameninţător, pentru a
stăpâni, a ţine sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic şi psihic.
Coping-ul/ managementul stresului rezidă în efortul cognitiv şi comportamental al persoanei de a reduce, de a
controla sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale, desfăşurându-se în 3 etape:

1. anticiparea (avertizarea)
2. confruntarea (impactul)
3. post-confruntarea.
Copingul este un răspuns la evaluarea unei ameninţări, fiind definit ca un ansamblu de eforturi cognitive şi
comportamentale pentru gestionarea cerinţelor specifice interne şi/sau externe evaluate ca epuizând sau excedând
resursele persoanei (Lazarus, Folkman, 1984). Studiile aprofundate pe durata ultimilor decenii au transformat coping-
ul într-o construcţie complexă.
Mai mulți cercetători susţin că emoţiile, gândurile şi acţiunile de coping prezintă două caracteristici importante:

a) ele implică acţiuni conştiente şi consecvente, avînd un scop bine definit

b) ele apar ca răspuns la evenimente “importante”, adică evenimente care zdruncină obişnuiţele, stabilitatea sau care
riscă să dezechilibreze activitatea cotidiană a indivizilor.

Coping-ul apare de obicei sub forma unui ansamblu de răspunsuri, iniţiate şi repetate atît cît e nevoie pentru a
controla stresorul. În legătură cu factorii care influenţează coping-ul, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii insistă
asupra faptului că un singur factor e decisiv în coping: fie personalitatea, fie factorii situaţionali . În acest sens,
S.Kobassa, de exemplu, afirma că există o categorie de oamenii care se percep ca fiind stăpîni ai destinului lor şi
stăpâni peste o mare parte din evenimentele care apar în viaţa lor, atribuindu-le eticheta de “hardy copers”. Ei au
valori şi scopuri bine definite. Cu alte cuvinte, sunt conştienţi de cine sânt şi ce vor. Ei îşi asumă toată
responsabilitatea pentru acţiunile lor şi nu dau vina pe alţii pentru problemele ce apar în viaţa lor. Cu alte cuvinte,
personalitatea acestor oameni influenţează modul lor de a face faţă problemelor. S.K. Nartova-Boceaver, însă,
susţine că “situaţia stabileşte în mare parte logica comportamentală a omului şi gradul de responsabilitate pentru
faptele sale” . În cele din urmă, C.R. Snyder precizează că atît personalitatea, cît şi factorii situaţionali sînt implicaţi în
coping. Tot el afirmă ca modul în care oamenii evaluează stresorii se dovedeşte a fi crucial în încercarea de a deriva
o înţelegere mai precisă a procesului de coping. J.E. Singer si L.M. Davidson menţionează căoamenii pot interpreta
diferit o situaţie de stres. Ei o pot percepe ca o ameninţare la adresa integrităţii lor fizice şi/sau emoţionale sau ca o
cerinţă de moment. Dacă evenimentul este interpretat ca pericol, individul va recurge neapărat la coping. Încă de pe
vremea lui, S.Freud accentua rolul evaluărilor de a schimba percepţia în circumstanţe de stres, care apar aşa cum
sînt ele din unghiul intern de vedere al individului. Acest accent al lui S.Freud asupra mediului intern, atunci cînd se
referea la apărare a prevestit, într-o oarecare măsură, înţelegerea actuală a rolului evaluării în coping. Este important
de subliniat că vulnerabilitatea psihică la stres reprezintă nu numai o sumă algebrică a unor date de personalitate
facilitand intrarea în stres ori amplitudinea reacţiei la stres a unui individ. Ea este constituită de un pattern dinamic de
interacţiune al acestor trăsături stabile de personalitate, dar solicitate ca părţi componente ale unui comportament
relativ stereotip. Vulnerabilitatea psihica la stres apare ca un element favorizant pentru bolile psihice, dar si pentru
cele psihosomatice in cadrul carora ea se asociaza cu o vulnerabilitate de organ.
Studierea bazelor cognitive ale emoţiilor, a mecanismelor de evaluare cognitivă a evenimentelor sau a situaţiilor care
sunt susceptibile sa provoace emotii-stres sunt de o mare importantă. Scherer şi Scherer (1990) au studiat copingul
în cadrul relaţiei emoţii-stres, precum şi configuraţiile complexe ale strategiilor de gestionare a stresului. Cel mai
comprehensiv şi mai des invocat model explicativ este modelul tranzacţional al stresului şi al coping-ului elaborat de
Lazarus si Folkman (1984) care se axeaza pe modul în care evenimentele nedorite pot provoca episoade stresante
în contextul tranzacţiilor dintre persoană şi mediu. Conform teoriei tranzacţionale, copingul rezidă în efortul
desfăşurat la nivel cognitiv, fiziologic şi comportamental pentru a reduce/minimiza, elimina, stăpâni sau tolera
solicitările interne sau externe în contextul tranzacţiei persoană - mediul, solicitări caredepăşesc resursele/
posibilităţile reale personale (Folkman et al. 1986). Modelul tranzacţional al stresului se poate relaţiona cu modelul
psihologiei sănătăţii elaborat de Bruchon-Schweltzer şi Dantzer (1994). Spre deosebire de mecanismele de apărare
involuntare, inconştiente, mecanismele de coping presupun o capacitate de control a situaţiilor, respectiv o anumită
“controlabilitate”. Credinţa că situaţia este controlabilă va da posibilitate persoanei de a modifica sau de a elimina
stresul prin strategia de coping care a fost gasită. Se disting doua tipuri de control: comportamental şi cognitiv.
Evaluarea cognitivă, tipul de emoţie predominant, reacţia afectivă şi comportamentală în faţa evenimentelor
stresante se aglutinează în mod particular fiecărei persoane, modelate şi mediate de schemele maladaptative
timpurii, concept introdus de J.Young. Aceste scheme, după J. Young, îşi găsesc originea în copilăria timpurie şi au
următoarele caracteristici:
- se dezvoltă în copilărie ca rezultat al interacţiunii dintre temperamentul înnăscut şi experienţele negative ale
copilului cu anturajul său;
- reprezintă pentru individ adevăruri esenţiale, absolute şi suficiente, exprimarea schemelor fiind de cele mai
multe ori sub forma: ,,dacă...atunci trebuie să’’.
- se perpetuează şi sunt dificil de modificat, iar datorită faptului că sunt conturate începând cu o vârstă
fragedă, devin familiare, iar eventuale modificări ale acestor scheme sunt percepute de individ ca o
ameninţare,
- schemele disfuncţionale pot facilitează apariţia şi menţinerea problemelor psihopatologice caracteristice
Axei I a DSM, precum şi a diverselor tulburări psihosomatice;
- schemele disfuncţionale sunt activate de evenimente relevante pentru acestea, evenimente reale sau doar
percepute astfel;
- schemele tind să se automenţină, prin activarea şi menţinerea în memorie doar a informaţiilor concordante
cu schema, ignorarea informaţiilor neconcordante cu ea şi respectiv prin producerea de informaţii
concordante atunci când acestea nu există (menţinerea schemelor cognitive prin distorsiunile de gândire).
- activarea schemelor cognitive se asociază adesea cu trăiri emoţionale neplăcute, motiv pentru care individul
îşi dezvoltă strategii de evitare a activării acestor scheme. Aceste strategii sunt de mai multe tipuri: strategii
 de evitare cognitivă, comportamentală şi afectivă, adică apelează la strategii de coping disfuncţionale, de
compensare, excesive, rigide.

Strategiile de intervenţie ale stresului ocupaţional au efecte benefice atât asupra organizaţiei, cât şi asupra
îmbunătăţirii moralului angajaţilor. Unele organizaţii implementează programe de prevenţie care să-i ajute pe angajaţi
să facă faţă stresului legat de activitatea profesională. În acest caz se are în vedere procesul de recrutare şi selecţie,
respectiv alegerea persoanelor capabile să facă faţă nivelului de stres aferent poziţiilor pe care le ocupă în cadrul
organizaţiei, programele de training şi dezvoltare (prin care se achiziţionează cunoştinţe şi abilibităţi în măsură să le
permită o mai bună adaptare la cerinţele postului şi de a face faţă stresului profesional), procesul de comunicare în
organizaţie (menit să elimine orice ambiguităţi iscate).
În orice program antistres, primul pas îl constituie recunoaşterea existenţei şi inevitabilităţii stresului şi stabilirea
gradului de periculozitate ca urmare a reacţiilor la stres, astfel încât angajaţii să fie capabili să recunoască la ei înşişi
şi la alţii aceste simptome.
Strategiile de gestionare a stresului organizaţional se realizează la două niveluri: organizaţional (fiind dependentă de
posibilităţile organizaţiei) şi individual (cu referire la posibilităţile şi resursele individului).
După Le Blanc, Jonge, Schaufeli (2000) există cinci tipuri de intervenţii manageriale utile în combaterea stresului
legat de muncă:
o intervenţia de identificare: constă în detecţia prematură a stresorilor slujbei şi a reacţiilor la stres;\
o intervenţia de prevenire primară: propune reducerea stresorilor slujbei;
o intervenţia de prevenire secundara: axata pe modificarea modului în care angajaţii răspund la stresorii slujbei;
o intervenţia de tip terapeutic: în vederea vindecării angajaţilor care suferă de stresul sever al slujbei;
intervenţia de reabilitare: întoarcerea/revenirea/reintegrarea la/în fosta slujbă.

Există trei niveluri de intervenţie organizaţională:

o primar: proactiv şi preventiv, are scopul de a reduce numărul sau intensitatea agenţilor stresori;
o secundar: oscilează între proactiv şi reactiv, având scopul de a modifica răspunsurile indivizilor la stresori;
o terţiar: bazat pe tratament si reabilitare cu scopul de a minimiza consecinţele stresorilor şi a contribui la starea
de bine a individului.

Strategii de adaptare la stres „coping-ul”

Copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :
a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării) ;
b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării ;
c) postconfruntarea (analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confruntare).
Stresul nu trebuie căutat doar în raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci în relaţia individ-mediu.
Caracteristicile cantitative şi calitative ale unui factor stresor nu influenţează singure intensitatea stării de stres,
reacţia negativă la stres este rezultatul dezechilibrului între exigenţele (interne sau externe) şi resursele individului de
a face faţă acestora. Factorii agresori parcurg mai multe filtre individuale care conduc la amplificarea sau diminuarea
reacţiilor, în funcţie de modul în care sunt percepuţi (apreciaţi, evaluaţi).
Multe dintre sursele de stress nu pot fi controlate doar de formă de stress eficientă permiţând tolerarea sau până la
urmă chiar ignorarea factorilor de stres. Funcţionalitatea/ disfuncţionalitatea copingului depinde de cine, când şi cum
foloseşte o anumită strategie, tipul de ameninţare şi factorii ambientali.
Se poate vorbi de tipuri de coping la nivel comportamental, cognitiv, biochimic.
Utilizând dihotomizarea propusă de Lazarus şi Folkman (1984), copingul poate fi împărţit în coping focalizat pe
problemă şi coping focalizat pe emoţii.
Copingul focalizat pe problem are ca obiectiv modificarea situaţiei, acţionând indirect asupra emoţiilor.
Copingul focalizat pe emoţii are ca obiectiv reducerea tensiunii emoţionale fără a schimba situaţia;
Procesul de evaluare a relaţiilor individ-eveniment este influenţat de:
a) Caracteristici individuale(resurse personale):
 - credinţe religioase (evenimente stresante sunt considerate ca încercări din partea lui Dumnezeu, încercări
pe care trebuie să le acceptăm);
- încredere în propria capacitate de control asupra stresului;
- rezistenta la exigentele exterioare (capacitatea de a ţine sub control factorii şi evenimentele stresante);
- trăsături de anxietate, care determina tendinţe de a percepe situaţiile de viaţă ca ameninţătoare, cu atât mai
mult când sunt noi şi ambigue.

b) Variabile ambientale, care influenţează atât perceperea situaţiei stresante, cât şi alegerea strategiei:
- caracteristicile situaţiei - natura pericolului, durata, iminenţa etc.; dacă situaţia este evaluată ca susceptibilă
la schimbare, sunt utilizate mai frecvent strategiile centrale pe rezolvarea problemei; dacă situaţia este
considerată ca putând fi transformată sau, din contră, ca nefiind controlabilă - se utilizează strategii centrate
pe reducerea tensiunii emoţionale;
- resursele sociale (suportul social) - reţeaua de susţinere socială a individului, reprezentând ansamblul
relaţiilor interpersonale ale individului, care-i furnizează o legătură afectivă pozitivă (prietenii, dragoste etc.),
un ajutor practic (material, financiar), informaţii şi aprecieri referitoare la situaţie; este foarte important modul
în care apreciază individul gradul de susţinere socială - cu cât îl apreciază ca fiind mai mare, cu atât îi
creşte sentimentul capacităţii proprii de control a situaţiei şi se reduce efectul negativ al stresului.

Mecanismele de coping
Aceste strategii de relaţionare cu stresul pot modela conduita afectivă a individului în diferite feluri:
I. Modificând sensul orientării atenţiei - deturnând-o de la sursa stresului (strategii de evitare) sau, dimpotrivă,
dirijând-o către aceasta (strategii de vigilenţă).
I.1. Strategiile de evitare conduc la orientarea individului către activităţi de substituire comportamentală sau cognitivă
tinzând spre eliminarea tensiunii emoţionale (activităţi sportive, jocuri, relaxare, loazir etc.). Aceste strategii sunt
totuşi mai eficace când sunt asociate cu cele de confruntare cu evenimentul.
Strategiilor de fugă - individul crede, de exemplu, că scapă, se eliberează de stres, dacă bea, fumează sau
foloseşte medicamente; în realitate este vorba doar de un răgaz temporar, puţin eficace si cu efecte secundare, pe
termen mai mult sau mai puţin lung, nedorite, nocive pentru organism, atunci când situaţia stresantă durează mai
mult. Cercetările arată că aceste strategii de fugă sunt asociate cu anxietate, depresiune si tulburări psihosomatice.
I.2. Strategiile de vigilenţă direcţionează atenţia individului spre situaţia stresantă pentru a o controla şi preveni
efectele stresului. Aceste strategii prezintă două forme: de căutare a unui plus de informaţii şi de punere în acţiune a
unor soluţii de rezolvare a situaţiilor. Acest tip de strategii conduc la scăderea tensiunii emoţionale facilitând controlul
asupra situaţiei. Pot provoca însă şi intensificarea stării emoţionale, atunci când informaţiile suplimentare indică o
mai mare gravitate a situaţiei decât cea apreciată iniţial şi/sau imposibilitatea de a o rezolva.
II. Modificând semnificaţia subiectivă a evenimentului - recurgând la activităţi cognitive, aparent de sfidare:
exagerarea aspectelor şi implicaţiilor pozitive ale situaţiei, evidenţierea aspectelor umoristice ale acesteia (făcând
"haz de necaz"), subevaluarea implicaţiilor negative, reevaluarea pozitivă etc. Aceste strategii sunt eficace pe termen
scurt si când nu există o rezolvare momentană, pentru că reduc tensiunea emoţională.
III. Modificând direct termenii actuali ai relaţiei individ-eveniment - prin punerea în funcţiune a unor eforturi
comportamentale active de înfruntare a situaţiei-problemă în scopul rezolvării acesteia prin confruntare (spirit
combativ) şi/sau elaborarea si realizarea unor planuri de acţiune. Asemenea strategii determină atât modificarea
situaţiei, cât şi reducerea tensiunii emoţionale.
Aceste trei modalităţi de orientare a conduitei de adaptare la stres determină modificarea modului de percepere a
situaţiei, la reevaluarea potenţialului stresant. Funcţii ale strategiilor de tip coping:
- influenţa asupra stării emoţionale
- controlul asupra situaţiei, asupra problemei care generează starea de stres.

Metodologia pentru inventarierea diferitelor strategii se bazează pe identificarea modalităţilor de reacţie în diferite
situaţii stresante, având la bază marea variabilitate inter şi intraindividuală precum şi utilizarea analizei factoriale pe
un număr suficient de subiecţi.
Copingul, mai mult decât o simplă reacţie la stres, reprezintă o strategie multidimensională de control, a cărei
finalitate este schimbarea, fie a situaţiei, fie a aprecierii subiective.
Criteriile de eficacitate a copingului sunt şi ele multidimensionale:
- controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra stării de confort fizic şi psihic conducând la reducerea
excitaţiei şi depresiunii;
- stilul activ centrat pe rezolvarea problemei este mai eficace decât cel pasiv, centrat pe emoţie;
- în funcţie de caracteristicile situaţiei, de durata şi controlabilitatea ei:
- evitarea este eficace la un stres pe termen scurt;
- strategiile active sunt eficace la un stres pe termen lung;
- strategiile active nu sunt eficace în cazul unor situaţii necontrolabile.

Copingul poate influenţa şi starea de sănătate fizică:

- Influenţe asupra: frecvenţei, intensităţii si duratei unor parametri fiziologici (tensiune arterială, frecvenţa
cardiacă, frecvenţa respiratorie) şi neurochimici de stres (catecholaminele urinare, cortizol sanguin etc.);
- poate afecta direct si negativ sănătatea (risc de morbiditate si mortalitate) când îi corespunde utilizarea
excesivă de subsţanţe nocive sau activităţi cu risc (viteza excesiva);
- strategiile centrate pe emoţii pot ameninţa sănătatea pentru că împiedică punerea în funcţiune a unor
comportamente adaptative (de exemplu, negarea unei boli determina consultarea tardivă a medicului).

Mai multe studii aduc argumente că strategiile de adaptare focalizate spre problemă sunt asociate pozitiv cu
starea de bine, iar tendinţa de a folosi strategii de adaptare focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate
mentală precară
Adriana Băban explică apariţia şi gestionarea stresului prin strategii de adaptare dependente de „modul în
care persoana selectează, păstrează, interpretează şi foloseşte informaţiile. Astfel că persoanele cu gândire pozitivă
vă vor evalua situaţiile ambigue ca nefiind „obligatoriu" ameninţătoare, adoptând, deci, forme de coping preventiv şi
activ, menţinându-le distresul la un nivel redus. Indivizii cu un sistem de cogniţii negative vor evalua aceste situaţii
ambigue ca, fiind nocive, sugerând importanţa formării unei gândiri pozitive chiar şi la aceştia din urmă.
Unii autori constată diferenţe în predominarea utilizării unei forme sau alta de coping, trăsăturile de
personalitate influenţând, de asemenea, tipul are coping. Adriana Băban afirmă faptul că stilul coping nu este identic
şi exclusiv legat doar de diferenţele de personalitate. Oamenii tind să dezvolte un stil de coping care mobilizează
preferenţial anumite strategii în confruntarea cu situaţii ameninţătoare. Deci, atât factorii personali, cât şi cei
situaţionali influenţează răspunsul coping.
lamandescu susţine că în cazul unor distresuri produse de evenimente ireparabile (concedieri, eşec la
examen, deces, etc.) evaluarea primară stabileşte existenţa unei pierderi, daune, prejudiciu deja produse iar
persoana în cauză este focalizată pe emoţie încercând fie să uite, fie să se relaxeze. Extravertitul se va lăsa copleşit
de emoţie, iar introvertitul va rezona la interior, dar nu va verbaliza şi nu va apela la suportul social în aceeaşi
măsură ca extrovertitul (Strelan). Un alt exemplu: aşteptarea unui rezultat la examen care întârzie - extrovertitul va
exploda sau va discuta aprins cauzele, în timp ce introvertitul va interioriza nemulţumirea sa fumând o ţigară,
încercând să ceară unele informaţii suplimentare. în aceste situaţii, se recomandă centrarea pe emoţie (verbalizare,
relaxare, găsirea unor preocupări) dar de durată cât mai scurtă. Atitudinea de centrare pe emoţie este nejustificată în
cazul unei ameninţări sau al unor probleme care prezintă posibilitatea unor soluţii, dar sunt subiecţi care renunţă la
centrarea pe problemă.Referitor la situaţiile ireversibile pe termen scurt (ex.: ratarea unui obiectiv în cursul unei zile),
apare ca neproductivă centrarea pe emoţie, fiind recomandabile scurte reacţii verbale sau nonverbale. Sunt
persoane care recurg la alcool în cantităţi mici pentru a-şi reveni dintr-un şoc, sperietură, dar este recomandat
întotdeauna în aceste situaţii apelul la suportul social, descărcarea tensiunii psihice prin mobilizarea şi primirea
asigurărilor din partea celorlalţi.Mecanisimele de coping sunt strategii utilizate în mod inconştient şi/sau conştient de
către o persoană pentru a evita, diminua sau remedia pe cât posibil impactul negativ pe care o situa ție cu care se
confruntă îl are asupra stării sale de confort psihic şi fizic.De-a lungul vieţii, un individ folose ște o paletă largă de
astfel de mecanisme de coping, unele ajutând la reducerea tensiunii psihice și la adaptarea eficientă la realitatea din
jur, altele dimpotrivă, ducând la creșterea impactului negativ al evenimentului cu care acesta se confruntă. Ei bine, o
să vă puneţi probabil întrebarea: ce mecansime de apărare sunt mai eficiente, care sunt mai recomandate?
Răspunsul avizat al specialiştilor din domeniul psihologiei este următorul: ele nu sunt bune sau rele, utile sau inutile
în sine, ci eficienţa lor constă practic în momentul şi durata folosirii lor.Mecanismele de coping cuprind de fapt toate
tipurile de strategii pe care oamenii le utilizează pentru a înlătura sau diminua o emoţie neplăcută: de la distragerea
atenţiei cu altceva, până la metode complexe, pe care le utilizăm uneori chiar fără să ne dăm seama (inconştient).
Termenul vine din englezescul „to cope”, care înseamnă „a face faţă, a se descurca într-o situaţie dificilă”.
Toată lumea apelează la ele, adesea chiar fără să-şi dea seama. Oamenii descoperă încă de mici metode pentru „a
nu se mai gândi” la ceva ce îi întristează, de „a se linişti” cu ceva bun atunci când sunt nervoşi, etc. Aceste strategii
diferite pe care le putem folosi pentru a ne apăra de emoţii neplăcute ne pot ajuta să ne „recăpătăm calmul” într-o
situaţie care scapă de sub control. Astfel putem duce la bun sfârşit tot ceea ce aveam de făcut în ziua respectivă, şi
poate chiar să gândim suficient de limpede pentru a rezolva şi problema stresantă care ne dădea atâtea bătăi de
cap. Dacă nu, măcar ne ajută să ne simţim mai bine pe moment.
Există şi strategii de coping pe care unii oameni le folosesc pentru a „uita de griji” pe moment, dar care sunt
dăunătoare sănătăţii, de exemplu abuzul de alcool sau alte substanţe. De asemenea, această „evadare temporară
din probleme”, dacă se prelungeşte în timp, poate avea consecinţe foarte neplăcute. Problemele se pot agrava, sau
noi ne putem obişnui prea mult cu fuga de realitate. Mai mult, s-a demonstrat că uneori cu cât încercăm să nu ne mai
gândim la ceva supărător, cu atât acel lucru devine mai deranjant.
În continuare iată câteva „mecanisme de apărare” inconştiente care sunt cel mai des folosite de oameni:

 Refularea este mecanismul prin care psihicul nostru „împinge în inconştient” o idee sau o amintire care ar fi
de neacceptat pentru noi (fie este prea dureroasă, fie ar spune ceva de neacceptat despre noi înşine). O
idee refulată este „pusă la păstrare” în mod automat, fără ca noi să ne dăm seama, undeva într-un sertar al
minţii în care nu ne uităm niciodată. Cât timp nu ne dăm seama că acea idee sau amintire există, ea nu ne
poate face rău.Exemplu: Un copil nu îşi mai aminteşte faptul că la 5 ani era să moară când a căzut în apa
unui lac îngheţat; o mamă devotată împinge imediat în inconştientul său gândul că fără copiii ei ar fi putut
avea o viaţă mai bună – apoi nici nu îşi aminteşte să fi avut vreodată un astfel de gând inacceptabil pentru
ea; un medic de succes „uită pur şi simplu” că un pacient l-a scuipat într-o zi pentru că „din vina lui s-a
îmbolnăvit mai rău”.
 Raţionalizarea este mecanismul prin care ne autoconvingem că am făcut un lucru dintr-un motiv logic sau
dorit, deşi defapt am făcut acel lucru din cu totul alte motive. Această strategie ne apără în primul rând de a
ne dezamăgi pe noi înşine, şi mai apoi de a-i dezamăgi pe ceilalţi. Este în esenţă găsirea automată (fără să
ne dăm seama) a unei scuze plauzibile pentru ceea ce am făcut deja.Exemplu: În fabula lui Esop, vulpea
care nu reuşeşte să ajungă la struguri, spune mai apoi că oricum nu i-ar fi mâncat pentru că erau acri; un
bărbat respins la un interviu pentru un post, declară mai apoi că nici nu îşi dorea slujba aceea pentru că era
prea plictisitoare şi prost plătită; un copil mic vrea să o deseneze pe mama, dar îi iese ceva asemănător cu
o caracatiţă – la sfârşit declară că defapt asta îşi dorea să deseneze: o mamă caracatiţă.
 Formaţiunea reacţionară este un mecanism prin care mintea noastră ne apără în mod automat de un gând
real care ne-ar fi foarte dureros, făcându-ne să ne comportăm total opus şi cât mai vizibil – pentru a ne
convinge în primul rând pe noi înşine că nu suntem „răi”.Exemplu: O mamă care iniţial nu şi-a dorit copilul, îl
copleşeşte apoi cu afecţiune şi este mult prea indulgentă cu el (pentru a nu se mai simţi vinovată, şi pentru
a se convinge în primul rând pe ea însăşi că este o mamă bună care îşi adoră fiul); un om care în trecut a
avut probleme cu abuzul de alcool, în prezent judecă extrem de aspru pe oricine bea – astfel parcă
protejându-se singur de o recădere.
 Proiecţia este un mecanism care ne apără „automat” de gândul că avem un defect care ni s-ar părea de
neacceptat, prin găsirea şi exagerarea acelui defect la alte persoane.Exemplu: Un angajat spune că e
absolut convins că „în ţara asta toată lumea fură”, aşa că nu se mai simte atât de vinovat atunci când ia şi el
 pentru acasă ceva de la lucru; un poliţist care loveşte un infractor se simte mai împăcat cu sine gândindu-se
că oricum toţi infractorii sunt în stare să te bată şi să te omoare cu sânge rece, deci „merită” să fie loviţi.
 Intelectualizarea ne protejează de realitatea crudă, ajutându-ne să privim totul la un mod abstract, detaşat
sau intelectual. Adesea apelăm la simboluri sau metafore, ca să nu trebuiască să privim realitatea
dureroasă aşa cum e ea defapt şi să fim copleşiţi de emoţii.Exemplu: Un soldat aflat în misiune priveşte
obiectivele ca şi cum ar juca un joc de strategie, pentru a-şi putea păstra „sângele rece”. Un medic la secţia
de urgenţe îşi priveşte pacienţii ca pe „cazuri de rezolvat”, pentru că dacă s-ar implica emoţional în
povestea fiecărui pacient, nu ar mai putea să-şi facă meseria cum trebuie. Un om care are de făcut o muncă
scârboasă reuşeşte să se detaşeze spunându-şi că „totul este doar o grămadă de atomi”.
 Negarea ne apără de ceva prea dureros prin a refuza din start acceptarea acelei idei. Uneori pur şi simplu
refuzăm să credem că un lucru este adevărat, pentru a ne proteja.Exemple: Părinţii unui copil refuză să
creadă că este adevărat faptul că fiul lor e pe moarte; o femeie află la maturitate că a fost adoptată, însă ea
e convinsă că totul e de fapt o farsă de prost-gust pe care i-o fac cei din jur, etc.Pe o scurtă perioadă de
timp negarea poate fi considerată un mecanism de apărare sănătos, în sensul că ne oferă iniţial timpul
necesar acomodării cu situaţia nouă cu care ne confruntăm, dureroasă, stresantă şi prevenid astfel anumite
reacţii intense, de criză sau luarea unor decizii de moment inadecvate (“ Aş vrea să mor şi eu ştiindu-l pe el
mort, viaţa mea un mai are nici un sens”). Reversul medaliei este însă atunci când nu se depăşeşte starea
de negare. Să ne gândim puţin cum ar decurge evenimentul din exemplul dat mai sus. Consideraţi că este
eficientă negarea pe termen mediu sau lung? Cu siguranţă nu, pentru că negând în continuare situaţia nu
ne vom putea adapta şi implica în situaţiile ce urmează a se desfăşura şi un vom mai funcţiona ca nişte
oameni adaptaţi vieţii noastre şi lumii în care trăim. Este deci foarte important să conştientizăm că negarea
este doar o soluţie pe termen scurt şi că ea nu va schimba de fapt realitatea.
 Deplasarea ne oferă o modalitate de a ne satisface parţial o dorinţă care altfel ar fi imposibilă/ interzisă.
Deşi satisfacţia nu este totală, măcar o parte din tensiunea pe care o simţim dispare.Exemplu: Un bărbat
furios pe şeful său nu se poate răzbuna pe el pentru că ar fi concediat, însă când ajunge acasă „îşi varsă
nervii” pe soţia sa; un tânăr cu tendinţe agresive descoperă modalităţi mai paşnice de a-şi exprima
agresivitatea: prin pictură.Atenţie însă, deşi mintea noastră are strategii prin care să ne apere de suferinţă,
uneori chiar fără ca noi să ne dăm seama, aceste strategii mai dau uneori şi greş. Se întâmplă uneori ca
lucrurile de care ne apăram să iasă la suprafaţă întocmai când lăsăm garda jos (când visăm, când încercăm
să ne relaxăm sau să ne bucurăm de concediu, etc).

Sarcina de lucru: Identificaţi-vă propriile strategii prin care scăpaţi/eliminați emoțiile neplăcute din viața voastră; de
unele vă folosiţi intenţionat, iar celelalte apar pur şi simplu ca reacţii automate la o idee sau o situaţie
neplăcută/nedorită.

Există multe strategii diferite de reglare a emoțiilor, unele dintre ele mai utile, altele mai
puțin utile sau utile pe termen scurt. De exemplu, unele persoane folosesc tehnici de meditație
prin care atrag energia pozitivă de partea lor alții, în schimb, apelează la alcool sau droguri
pentru a scăpa de emoțiile dureroase , deși acest lucru poate funcționa ca strategie de reglare a
emoțiilor doar pe termen scurt, are consecințe negative pe termen lung.
Consider ca suprimarea emoțiilor sau, pur și simplu , încercarea de a ne alunga
sentimentele și gândurile negative reprezintă o strategie prin care eliminăm emoțiile neplăcute
din viața noastră.
 Voința de a ne exprima sentimentele față de ceilalți depinde de modul în care ne simțim
față de noi înșine. Dacă suntem încrezători și ne simțim comfortabil în propria piele , vom fi mult
mai dispuși să ne exprimăm și să ne gestionăm sentimentele și emoțiile.

 Cum îi putem motiva pe cei mici să învețe ( în condițiile

actuale)

1. Prin aprecierea fiecărui răspuns corect

2. Făcând învățatul mai plăcut prin jocuri, desene
3. Prin desfășurarea orelor cu multă energie pozitivă
4. Din când în când să le oferim recompense